E multa tristete in sufletele noastre.Ne intristeaza noaptea care trece prea repede, ne intristeaza ziua care zboara, prietenii care pleaca de langa noi, frunzele care cad,ploile care ne spala...Nimic nu ne e pe plac.Cartim, spune Parintele.E in noi tristetea pentru iubirile care s-au dus, pentru cei dragi noua care au plecat deja, unii prea devreme pe drumuri pe care noi inca nu suntem.E uneori tristetea ca niciodata, dar absolut niciodata, nu ne mai intalnim cu clipa de acum si e in ea ceva unic, nerepetabil, ceva ce face ca secunda aceasta sa fie valoroasa...tristetea ca ne cresc copii, ca pleaca de acasa, tristetea care are in ea o implinire , dar e tristete...
Si totusi, de ce suntem tristi?
Este in inima noastra tristetea lui Adam din momentul in care portile raiului s-au inchis si heruvimii s-a asezat de paza.Siluan Athonitul spune ca Adam plangea si spunea:"Nu-mi mai este draga pustia.Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campurile, nici codrii, nici cantecul pasarilor;nimic nu-mi mai este drag.Sufletul meu este intr-o mare tristete pentru ca am intristat pe Dumnezeu.Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care il iubesc.''
Este in noi dorul de Dumnezeu si dorul de Raiul pierdut.Il stim cu totii,stim ce-am pierdut, asa cum cu totii il cunoastem pe Dumnezeu.Tanjim dupa Rai! Tanjim dupa Dumnezeu!
Il rugam sa vina, sa ne ajute, sa-l vedem...in limpezimea apelor, in clipocitul lor, in zumzetul albinelor sau zborul lin al pescarusilor,in zambetul copiilor la primele impartasanii,in mana intinsa a prietenilor...Si Il stim acolo, dar cei mai multi dintre noi,nu-L vedem pentru ca suntem murdari si Domnul, oricat ne-ar iubi,nu poate locui intr-o inima murdara.El nu vine, spune sfantul Siluan Athonitul decat daca e in noi smerenia si iubirea de vrajmasi a Lui.
Cred ca tristetea noastra este mostenirea noastra genetica de la stramosii nostrii si ca abia cand vom fi trecut Dincolo, cand ne vom mantui, doar atunci vom fi iar fericiti! Aici, acum...Dumnezeu primeste tristetea noastra, stiind ca este o dovada de iubire.
Este in noi dorul de Dumnezeu si dorul de Raiul pierdut.Il stim cu totii,stim ce-am pierdut, asa cum cu totii il cunoastem pe Dumnezeu.Tanjim dupa Rai! Tanjim dupa Dumnezeu!
Il rugam sa vina, sa ne ajute, sa-l vedem...in limpezimea apelor, in clipocitul lor, in zumzetul albinelor sau zborul lin al pescarusilor,in zambetul copiilor la primele impartasanii,in mana intinsa a prietenilor...Si Il stim acolo, dar cei mai multi dintre noi,nu-L vedem pentru ca suntem murdari si Domnul, oricat ne-ar iubi,nu poate locui intr-o inima murdara.El nu vine, spune sfantul Siluan Athonitul decat daca e in noi smerenia si iubirea de vrajmasi a Lui.
Cred ca tristetea noastra este mostenirea noastra genetica de la stramosii nostrii si ca abia cand vom fi trecut Dincolo, cand ne vom mantui, doar atunci vom fi iar fericiti! Aici, acum...Dumnezeu primeste tristetea noastra, stiind ca este o dovada de iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu