Nu stiu, nu mai stiu ce pot sa scriu.Am fost un om liber.Parintii mi-au pus in fata bariere de bunacrestere, morala raportat la societate, vecini, comunitatea in care eram, pe scurt gura lumii care trebuie astupata, desi stim ca nu se poate.Si am trait asa multi ani.L-am cunoscut apoi pe Grig si el a eliberat in mine toate acele lucruri atat de gresit, inutil puse in calea mea.Am fost libera atat timp cat am trait langa el.Exact ca in versurile lui Paler am fost libera sa spun ceea ce gandesc, sa port fuste scurte, sa fumez, sa rad, sa beau sampanie la tarmul marii,sa-mi dau banii din buzunar cersetorilor, sa urc cu telescaunul pe insula Ana-Capri, sa plang, sa urasc, sa fac prostii si sa mi-le asum,sa fac orice mi-a trecut prin cap si...multe mi-au trecut!Dar am avut insa un pic de teama de ridicol, de grotesc si de cat de usor se poate depasi granita dintre bine si rau.
Dupa moartea lui, as fi putut sa-mi permit chiar orice nebunie,dar...descoperindu-L pe Dumnezeu nu mi-am mai dorit decat sa nu-L mai supar constient.Mi-am dorit sa-l ajut pe sotul meu pe drumul lui, drum in care am inteles ca ii pot fi tovaras, ca si in viata.Si pentru ca am intuit ca nu pot avea obraz sa-i cer lui Dumnezeu si sa am gura manjita de ruj, am pus pe cap broboada neagra, am lungit fustele pana'n pamant, am ingenunchiat si ...cand m-am ridicat, am facut toate acele lucruri pe care am auzit de la preoti ca trebuie sa le fac.
Nici un moment nu m-am simtit victima.Slava lui Dumnezeu , ca am putut simti ajutorul si iubirea Lui si atunci, femeia acesta noua care sunt, atat de noua incat nici nu mai port numele pe care il aveam inainte, eu,am inceput sa traiesc raportandu-ma la Dumnezeu.
Si uite-ma acum, incorsetata de blogul meu, tocmai de el, copilul acesta minunat pe care il am, atat de frumos si de drag...
Mi-e teama ca vorbele mele va pot face rau, mi-e teama ca in loc sa ajut, va fac sa gresiti, mi-e teama de faptul ca postarile mele, la care am muncit, pentru ca scrisul e o munca, o sa dispara asa cum deja au inceput sa dispara din ele...si voi pierde amintirile pe care le am, pentru ca de trei luni decand scriu aici, nu am mai notat nimic...
Cineva imi spunea sa-mi fie teama de mine si de faptul ca scrisul meu poate face rau.Si spunandu-mi lucrul acesta, mi-a dat teama.
Si asta imi ia libertatea de a scrie, de a ma darui voua asa cum am facut-o. Iar eu, daca nu-mi pot arata inima, chiar nu am nimic de aratat.Iar inima mea, nici macar nu-mi apartine!
Nu imi faceti niciun rau,dimpotriva, vorbele dumneavoastra imi dau o liniste sufleteasca, ma fac sa plang, in sensul bun. Mi-e foarte dor sa va vad, sa mai stam de vorba, iar acest blog nu face decat sa ma ajute sa va simt mereu alaturi, sa va am drept model pentru ca imi place cum ganditi, cum scrieti, ca-L iubiti atat de mult pe Dumnezeu si multe altele.
RăspundețiȘtergereVa iubim mult si asteptam sa va vedem cat mai curand!
Multumesc, Oana.Cuvintele tale sunt frumoase, dar imi e teama ca voi spuneti asta pentru ca exista acel subiectivism cu cei care ne sunt dragi.E greu sa pastrez o limita intre adevarul sufletului meu si ceea ce conventional pot spune si nici nu mi-am dorit lucrul acesta.A fost doar dorinta de marturisire, dar probabil ar fi trebuit multe lucruri sa le tin sa le publicati voi, post-mortem.Din pacate sau din fericire eu am invatat ca lucrurile trebuie spuse atata timp cat poti face asta, ca sunt momente pe care nu le mai traiesti, ele nu se mai repeta si ca, exact cum spune Paler, oamenii pe care ii iubesti iti sunt luati repede.Si am zis, scriind pentru voi, copii mei, sa scriu asa cum as fi vorbit. Cineva spune ca a fost gresit si atunci trebuie sa caut, nu stiu, sa caut o cale...
RăspundețiȘtergere