Luna mai 2021

 Am incercat de cateva ori sa scriu si am lasat articolele cu titlu si cate un rand scris...Ca si cand cuvintele toate au murit...

Am simtit atata durere sufleteasca in lunile din urma incat nu am putut scrie decat pacatele la spovedanie.

Duc greu despartirea de oameni. Duc greu certarea nu din dragoste ci din pedeapsa.Duc greu despartirile...desigur pana la un punct, punct in care daca ajung sa nu-mi mai pese, nu exista cale de intoarcere. Dar ma despart greu, desi duc greu conflictele!Nu am invata de nicaieri sa intorc spatele cuiva!

Este normal ca  durerea sa te schimbe, ca prin ea, prin durere, arzand sa te transformi intr-un alt om, numai ca imi doresc ca transformarea sa fie transformare intr-un om  dupa planul lui Dumnezeu de mantuire a mea.

Dar este greu! Pentru ca este in adn-ul nostru de oameni facuti de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Lui, Demnitatea umana si dumnezeiasca! Si atunci cand tocmai asta vrea sa ti se stearga,demnitatea ta de om al lui Dumnezeu,in numele unei  smerenii  care nu asa ti s-a predat evanghelic,  chiar daca spui " Doamne, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" e greu, obositor de greu de dus...

Am invatat, ca o concluzie finala a  acestor luni de pandemie, ca nu trebuie sa corectez in nimeni nimic, ca nu trebuie sa predau nimanui nicio lectie, tocmai pentru ca nici eu nu stiu totdeauna cum sa procedez si cred ca nu prin mine, un om cu pacate, poate lucra Dumnezeu indreptarea cuiva.

Dar am inteles ca nici mie nu-mi este de folos sa stau in bataia vantului cainesc...

Aceasta sunt eu! Un om pe care nu l-a indreptat nicio lovitura ci ...bunatatea lui Dumnezeu!

Acum aproape 14 ani murea Grig intr-o clipa!Aveam sa raman cu doi adolescenti in grija, rebeli, indurerati si hotarati sa nu tina cont decat de durerile lor! In toti acesti ani, singurul care mi-a oblojit ranile a fost Dumnezeu! Desi lovitura venise prin El.Pentru ca in toate incercarile se ascunde doar Dumnezeu, Cel care iti aduce si rezolvarea .

Am petrecut, in acesta luna mai, catva timp cu Filip si George. Si mi-am amintit perioada cand copiii mei erau mici si stateam uneori, cel mai adesea in zilele de sfarsit de saptamana si de concediu, cu ei! Cum imi beam cafeaua cu ei alaturi, cum ne plimbam in parc, cum le citeam povesti... si i-am revazut pe copiii mei in cei mici, delicatetea Ruxandrei in delicatetea lui Filip, incapatanarea lui Andrei in incapatanarea lui George, dulceata si intelegenta sclipitoare a lui Andrei in fiii lui, dar m-am vazut si pe mine bucurandu-ma de fiecare moment, exact ca atunci cand imi cresteam proprii copii! Pentru ca viata trebuie sa fie o bucurie, ca dar suprem al lui Dumnezeu! Am ras cu ei!Am mancat dimineata impreuna anafura si impreuna am baut aghiazma in canuta mica de la Diveevo. Ne-am jucat de-a vanzatorul si cumparatorul! Am citit carti! Ne-am rugat impreuna dimineata si seara...Am dormit impreuna somn odihnitor de dupa amiaza si somn lung de noapte...

Am simtit ca am pasit cumva intr-o viata in care chiar daca voi muri intr-o zi, voi trai mereu cu ei in ceea ce i-am invata sa faca, sa fie!

Imi este clar ca sunt imperfecta si departe de cum ar trebui sa fiu!  Pentru ca doar lor, celor mici le iert toate cele care din neputinta de a- si exprima sentimentele iau forme nepotrivite! Dar bunica Elena sau bunicuta Elena iarta  si iubeste mult !

Da, am petrecut  timp pretios, timp de mai  cu ei!

Si m-am gandit de cate ori,in acesti aproape 14 ani, am trait langa oameni care doar m-au jefuit neintelegand ca partea cea buna a sufletului meu e cea  in care nu exista card de credit si nici vreo demnitate lumeasca!

Continui drumul! E poate prea lung! Acum cateva zile, un om simplu, intr-un magazin vorbind despre mine mi-a zis"Batrana".Atat a vazut din mine! Ceva ce nici nu se vedea!Adica parul meu aproape albit strans in elastic si ascuns sub basma neagra!Dar eu vreau ca in acesta lume atat de vanduta exteriorului stralucitor, sa fiu o babuta cu basma neagra  si suflet alb!Da, continui! Cat timp voi avea, continui drumul!

Vreau  sa ma pot ruga pe acest drum:pentru cei dragi mie, pentru rudelele mele de sange, cele dupa trup, dar si pentru cei pe care Dumnezeu mi i-a adus in cale, pentru cei aflati in nevoi si necazuri, dar si pentru cei pentru care, stiindu-i in bine lumesc, nimeni nu se roaga si Doamne cate nevoie avem toti de ajutor! Vreau sa reusesc sa iert gresitilor mei.Vreau sa multumesc lui Dumnezeu pentru darurile primite si pentru bucuriile duhovnicesti harazite...Vreau sa cobor in sufletul meu  in lumina iubirii dumnezeiesti, pentru ca eu cred ca doar asa Il voi intalni pe Iisus Hristos  si doar asa, prin rugaciune, va creste si in mine, in sufletul meu,  acel pom "in care vin pasarile cerului si se salasluiesc in ramurile lui"(Matei 13, 32).

Da, continui drumul...

Botezul unui catehumen

 

Botezul unui catehumen

O stiu de cand avea un an. Este mai mare decat fiul meu cu sase luni.  Era o fetita frumoasa, blonda, inalta pentru varsta ei, serioasa si blanda. Nu am vazut-o plangand cat a fost mica. Nici nu avea de ce. Mama ei o ingrija atat de bine, era atat de atenta la toate nevoile ei, incat formau o inima, o singura pofta, o singura respiratie.

-Pasiunea mea este familia mea. Ei sunt pe primul loc in toate! -mi-a spus mama ei. Si viata lor a demonstrat ca asa era.

A crescut alaturi de copiii mei, ore lungi in parc la joaca,am fost impreuna la mare, am fost la munte,am facut drumetii...am baut garone pe malul marii, am facut gratar la munte, am dormit in aceeasi camera...Prieteni!

Mama fetitei era o femeie deosebit de frumoasa, fascinanta, cu o dulceata cum rar am gasit, desteapta si cu o cariera buna...Am iubit-o cu totii. Nici nu era greu. Nu trebuia sa faci nici un efort pentru asta, trebuia doar sa o privesti, sa-i vezi ochii verzi, vioi si zambetul molipsitor. Totul era frumos in ea. Totul era de admirat.

Cu trecerea timpului, copiii crescand si proportional cu asta scurtandu-se timpul petrecut in parc, prietenia noastra avea sa cunoasca momente in care ne vedeam mai rar...dar am ramas prieteni legandu-ne aceleasi sentimente frumoase.

Dupa o lupta inegala cu cancerul a murit  intr-o primavara, cand fetita era clasa a XII-A si a fost inmormantata in preajma zilei de nastere a fetei. A fost prima data cand am tinut in brate o coliva hohotind de plans si de neputinta...Sunt multe de spus despre o prietenie de 17 ani si jumatate dar nu asta vreau sa fac acum. La ceva timp dupa inmormantare, mi-am amintit un amanunt legat de fata si punanad cap la cap niste lucruri mi-s-a confirmat ca nu fusese botezata! Unii dintre membrii familiei erau de o alta "credinta", istoric totul vroia sa o indeparteze de Iisus Hristos si de ortodoxie.

Si abia dupa alti ani, dupa moartea sotului meu, cand am iesit din amorteala, m-am gandit ca intr-o zi, va trebui sa fac ceea ce mama ei imi spusese candva:sa o botez! Parea imposibil. Intre timp crescuse, ajunsese o domnisoara desavarsita, terminase scoli multe cu rezultate excelente, incepuse munca...isi construia viata in care nu stiam cum sa ma introduc si inca cu astfel de cereri. Nu stiam eu! Dar Dumnezeu, care le stie pe toate, stia ravna acestui suflet si dorinta enorma de a pune ordine fireasca in viata ei. Si le-a randuit pe toate perfect astfel incat dupa  pregatirea noastra a tuturor...vineri seara...la numai o zi dupa ziua mea de nastere, a fost si nasterea ei duhovniceasca intru Hristos!

Nu am trait bucurie mai mare! Poate doar nasterea copiilor mei...dar si acolo, era un pic de tristete in nasterea lor, un pic de teama in inima mea, aici, nu a fost decat bucurie. Si rugaciune.

Am dus-o pe malul unei ape imbracata in camasa alba, lunga...soarele asfintea bland ca si fata. Natura se  pregatea de odihna dupa o zi de truda. In departare se vedeau nori mari, rosiatici... Plaja pustie, inchisa special pentru noi. Singuri in linistea si pacea noptii, singuri cum trebuie sa fi fost Adam si Eva in Eden. Eu, copiii mei, prietenul ei...Parintele... Ea, cu fata spre rasarit, imbracata in alb, inalta, dreapta, maiestoasa, perfecta creatie a lui Dumnezeu. Nu am avut emotii mai mari niciodata si nici bucurie mai mare. Mana preotului pe capul ei si rugaciunea..."Scrie-o pe dansa in cartea vietii Tale si-o impreuneaza cu turma mostenirii tale, ca sa se preaslaveasca in dansa numele Tau cel sfant si al iubitului Tau Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos si al Duhului Tau Celui de viata facator.Sa fie ochii Tai cautand totdeauna cu mila spre ea si urechile Tale sa asculte glasul rugaciunii ei.Veseleste-o pe ea in lucru mainilor ei si in tot neamul ei..."

Sfintirea apei cu rugaciunile atat de dragi mie "Tu insuti dar, Iubitorule de oameni Imparate, vino si acum cu pogararea Sfantului Duh si sfinteste si apa aceasta"...sfintirea untdelemnului...

Intunericul s-a lasat parca brusc peste noi. Pe masa alba, lumanarile ardeau drept ca intr-o incapere. Nici macar un zvon de vant. Doar o racoare buna, sfanta, pentru caldura emotiilor noastre mistuitoare. In departare se auzeau greierii cantand si trilul ratacit al unei cinteze. Latratul cainilor undeva in  noapte anunta parca totusi ca nu eram singuri. Roiuri de tantari se vedeau in lumina lumanarilor dar niciunul pe fata, pe parinte sau pe mine, nasa ei. Era ca si cand ceva... Altceva, ne proteja coborat peste noi.

A spus tare, cu fermitate si bucurie Crezul. Am mers alaturi si am tinut-o de mana cu drag si cu recunostiinta ca mi-a ingaduit sa fiu nasa ei!

-Mi-e teama!-mi-a soptit, desi nimic nu arata teama ei.

-Esti mare! Curaj!

Ce puteam sa-i spun? Si dupa ungerea cu uleiul sfintit a coborat in apa calda si sfintita...

Momente dumnezeesti! As fi plans, dar niciodata nasul nu plange la botez! Doar copilul, dar aici, copilul era mare.

Am multumit lui Dumnezeu  si i-am spus soptit:

-Doamne, eu  cu Tine am facut ceea ce am putut, fa Tu totul! Si socoteste truda mea dincolo, lui Gheorghe si mamei ei!

Linistea a coborat peste noi. Parca eram singuri pe lume. Nu se mai auzea nimic, doar clipocitul apei in care ea cobora imbracata in camasa de botez,alba.

-Mai departe. Mergi mai departe!-o incuraja Parintele. Si ea inainta curajoasa.

''Se boteaza roaba lui Dumnezeu...in numele Tatalui. Amin. si al Fiului. Amin. Si al Sfantului Duh. Amin"

Auzeam cum apa se spargea parca de coborarea trupului ei si cum se recladea iar. Si iar se spargea. Si iar se recladea...Si a treia oara mi-s-a parut ca a durat mai mult pana sa iasa. Inima mi-a inghetat si am vrut sa ma arunc dupa ea pe treptele care coborau in apa si pe care o asteptam. (Nimeni nu a realizat momentul de intarziere. Astazi, fata mi-a spus ca intr-adevar, in acel moment a simtit cum piciorul ii aluneca intr-o parte si s-a echilibrat mai greu. Dar, prin legatura pe care Dumnezeu ne-a dat-o, doar eu, ea si preotul am simtit acel lucru).

Baiatul meu, copilul cu care ea se juca in parc acum doua decenii, barbat acum, ii tinea lumina unui telefon pe trepte, discret sa vada pe unde sa urce. S-a scufundat de trei ori, in simbolul Sfintei Treimi si inchipuind cele trei zile petrecute de Domnul in mormant, murind pentru viata cu pacate de pana acum si iesind, a inviat  impreuna cu Domnului pentru viata de veci.

A iesit din apa maiestuoasa, fericita, plutind parca peste ea. Am impachetat-o intr-un prosop alb, mare si apoi i-am pus un halat alb, lung, din prosop.

"-Se imbraca  roaba lui Dumnezeu...in haina  dreptatii, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."

Isi tinea lumanare aprinsa si flacara ei lumina drept, vesel. Chipul tot ii era luminat sfant si o bucurie imensa era peste ea. Ingerul Domnului se asezase probabil alaturi! Darul lui Dumnezeu pentru ea!

A uns-o cu Sfantul Mir in chipul crucii si eu ii desfaceam parul lipit cald de ea...ca unui copil dulce si bun...abandonat sub rugaciunile Parintelui. Am inconjurat masa tinandu-ne de mana si fata mea se auzea  cantand cu Parintele "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Aliluia "

Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu: de cine ma voi teme?

Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa?

Cat de frumos au sunat rugaciunile Parintelui pentru fata botezata! Si pentru mine, cea atat de putin vrednica de rugaciunile lui!

-Bine ai venit Acasa! i-a spus in final.

Si am simtit cu totii, ca ea, fetita aceea atat de frumoasa pe care o stiam din carucior de bebe, eleva de gimnaziu, adolescenta si studenta de mai apoi, femeia tanara de acum doua ore, ele toate, adunate intr-o singura persoana, prin coborarea in apa sfanta a botezului ei, din pantecele curat al Fecioarei, unindu-se cu Iisus Hristos,ajunsese Acasa si devenise vie,curata, sfanta.

Tinerii prezenti erau atat de emotionati incat nici nu puteau vorbi. Trecusera deja aproape doua ore de la venirea noastra si lumea toata se schimbase si pentru ei! Cu totii pareau botezati in  sfintenia acelui moment. Fata s-a retras si s-a schimbat in haine albe, noi, impecabil alese de fiica mea...Purta de gat crucea daruita de noi., arma impotriva raului! Era atat de frumoasa incat stralucea. Ca si Parintele, desi erau obositi!

Luna aparuse timid undeva in inalturi. Nimic nu fusese peste  inaltimea botezului in numele Domnului nostru, Iisus Hristos, nici macar luna...

A fost atat de frumos, de inaltator incat ore in sir nu am putut vorbi decat cu voci blande, linistite. Era ca si cand ceva s-a schimbat si in noi. Tinerii, copiii mei si prietenul ei, erau un pic tristi ca ei, bineinteles nu-si amintesc nimic din botezul lor, dar il vor tine minte, secventa cu secventa pe al fetei si vor multumi vesnic lui Dumnezeu pentru binecuvantarea de a-l trai. Pentru ca a fost si pentru noi, un dar imens de la Dumnezeu si inca o dovada a iubirii Lui. Si a Maicii Domnului, a carei Nastere deja o praznuiam.

Lectia aproape se terminase. Urma sa participam la impartasirea ei, dar acesta...e alt moment!