De multe ori ne privim in oglinzi admirativ.Se spune ca deobicei omul, oricat de urat ar fi, cand se priveste spune:
-Ce frumos m-a facut mama!
Adevarul e ca desi mama ne naste, de facut ne face Dumnezeu si El pune in noi toate acele lucruri care sa ne faca sfinti, sa completam ceata celor cazuti .
Sigur, inca ma privesc in oglinzi! Este o responsabilitate sa nu smintesti pe altii prin tinuta ta, atata timp cat traiesti in lume, si chiar daca nu mai traiesti in lume, este o dovada de respect fata de altul sa ai o tinuta decenta.Da, ma privesc in oglinzi, facand timpul acesta mai scurt...Dar cel mai mult ma privesc in oglinda amintirilor mele.Ieri s-a intamplat in timpul sfintei liturghii doua intamplari care m-au aruncat in genunchi, privindu-ma in acea oglinda a amintirilor mele.
Era chiar inainte de sfanta liturghie, era la utrenie.Am ridicat capul privind asa cum facem cu totii,la usa altarului.Cantarile stranei veneau in liniste si bucurie spre noi...
La usa altarului o tanara tinand de mana un copil vorbea cu unul din preotii slujitori.Am recunoscut-o imediat pe o tanara care a crescut in asezamintele aflate sub controlul institutiilor statului.In general, mi-s-a spus, ei,acesti copii nu reusesc sa se descurce singuri, nu pot sa-si faca o viata fara sa fie asistati.De aceea recidiveaza in greseli, fac diverse alegeri, nasc copii care ajung agatati de mana lor in alte Centre ale celor...fara adapost.Asa era si tanara aceasta.Copilul ei era un astfel e copil:fara casa si avand o "familie" mereu in miscare, transformare, mereu alti oameni, fara servicii, fara case, fara nimic al lor...Dar, dupa discutia cu Parintele care participase la parastasul lui Marian, adusese copilul la slujba si...ceva mai mult vroia sa-l impartaseasca.Bineinteles, dupa o discutie la usa altarului,Parintele a impartasit copilul!
Si m-am privit in acea oglinda a amintirilor mele, la varsta ei...frumoasa, cu fusta scurta, alba...cu parul lung batut de vant,mirosind a tutun, a parfum frantuzesc scump si pacate, razand cu gura rosie manjita de ruj si tinand de mana, in parc, la locurile de joaca, doi copii, copii mei! Nu stiam ca exista sfanta liturghie.Nu stiam ca ei pot fi impartasiti la fiecare sfanta liturghie sau macar duminica, cu conditia sa nu manance dupa ora 12...nu stiam unde sa stau in biserica si nici ce sa fac acolo, dar nici nu as fi intrat de frica ca sunt "ridicola"Le daruiam copiilor mei cele mai frumoase jucarii, cele mai frumoase si elegante hainute, dar din pacate nu le daruiam hrana cea mai importanta, pe Hristos...
Am plecat capul gandindu-ma la mine, am sters imaginea mea, sa ramana doar tanara care tinea de mana ei, cel mai bogat copil din univers! Copilul ei impartasit!
Mai tarziu, in timp ce strana spunea rugaciunile pentru sfanta impartasanie, Parintele a iesit din altar si s-a asezat la scaunul de spovedit...in fata sfintie sale s-au asezat in ordine cei care mai aveau ceva de spus...prima a mers Maria o fetita de 7 ani, fiica duhovniceasca de-a Parintelui, a ingenunchiat pentru spovedanie si cand ea s-a ridicat de acolo, in locul ei s-a asezat Cristian, fratele ei.
Cristian are 2 ani si jumatate! Il cunoastem dinainte sa se nasca! Parintii lui vin aici dintotdeauna si sunt fii duhovnicesti de-ai Parintelui, ca si Maria, sora lui!
Duminica, Cristian a ingenunchiat singur pe pernuta, la picioarele parintelui! A fost o rumoare.Tatal copilului a vrut sa-l ia, el a inceput sa planga...mama il mangaia pe cap...Parintele radea fericit de scena...si in final ca sa-l impace l-au lasat singur, in genunchi la picioarele Parintelui.Au vorbit amandoi, lucruri grave...Parintele a ridicat epitrahilul, l-a pus pe capul copilului, "l-a iertat" de pacate si usurat de spovedanie Cristian a mers fericit, in randul celor care s-au impartasit!
Si eu, plecand capul, m-am privit in oglinda pacatelor mele ducandu-i pe copii mei la spovedanie tarziu...pe baiat doar inainte de nunta lui, la 25 de ani de la botezul lui, exact la 25 de ani!
Si am realizat iar ca trebuie sa am rabdare, ca pentru toate numai vina mea este si poate nu numai vina mea ci toate sunt consecinta acelor pacate ale neamului meu, care au facut ca Dumnezeu sa ingaduie ca lantul de preoti din familia mea sa se rupa la stra-strabunicul Dumitru.
Suntem modele pentru copii nostrii, in ei trebuie sa vedem viata noastra risipita aiurea,in tot ceea ce nu este pe masura asteptarilor noastre, trebuie sa fie un gand ca meritam tristetea singuratatii la sfanta liturghie, tristetea ca ne impartasim singuri,fara ei, fara sa-i vezi in fata ta...durerea de a sti ca doar tu din familie esti acolo, restul, ca intr-o oglinda a vietii traite prost, repeta lenea de duminica, somnul pana tarziu,micul dejun la ora pranzului...
Si pentru acestea toate, o admiri pe femeia cu usor handicap care isi duce copilul duminica la biserica si pleci capul in fata familiilor sfinte care se impartasesc cu totii, duminica.
Si m-am privit in acea oglinda a amintirilor mele, la varsta ei...frumoasa, cu fusta scurta, alba...cu parul lung batut de vant,mirosind a tutun, a parfum frantuzesc scump si pacate, razand cu gura rosie manjita de ruj si tinand de mana, in parc, la locurile de joaca, doi copii, copii mei! Nu stiam ca exista sfanta liturghie.Nu stiam ca ei pot fi impartasiti la fiecare sfanta liturghie sau macar duminica, cu conditia sa nu manance dupa ora 12...nu stiam unde sa stau in biserica si nici ce sa fac acolo, dar nici nu as fi intrat de frica ca sunt "ridicola"Le daruiam copiilor mei cele mai frumoase jucarii, cele mai frumoase si elegante hainute, dar din pacate nu le daruiam hrana cea mai importanta, pe Hristos...
Am plecat capul gandindu-ma la mine, am sters imaginea mea, sa ramana doar tanara care tinea de mana ei, cel mai bogat copil din univers! Copilul ei impartasit!
Mai tarziu, in timp ce strana spunea rugaciunile pentru sfanta impartasanie, Parintele a iesit din altar si s-a asezat la scaunul de spovedit...in fata sfintie sale s-au asezat in ordine cei care mai aveau ceva de spus...prima a mers Maria o fetita de 7 ani, fiica duhovniceasca de-a Parintelui, a ingenunchiat pentru spovedanie si cand ea s-a ridicat de acolo, in locul ei s-a asezat Cristian, fratele ei.
Cristian are 2 ani si jumatate! Il cunoastem dinainte sa se nasca! Parintii lui vin aici dintotdeauna si sunt fii duhovnicesti de-ai Parintelui, ca si Maria, sora lui!
Duminica, Cristian a ingenunchiat singur pe pernuta, la picioarele parintelui! A fost o rumoare.Tatal copilului a vrut sa-l ia, el a inceput sa planga...mama il mangaia pe cap...Parintele radea fericit de scena...si in final ca sa-l impace l-au lasat singur, in genunchi la picioarele Parintelui.Au vorbit amandoi, lucruri grave...Parintele a ridicat epitrahilul, l-a pus pe capul copilului, "l-a iertat" de pacate si usurat de spovedanie Cristian a mers fericit, in randul celor care s-au impartasit!
Si eu, plecand capul, m-am privit in oglinda pacatelor mele ducandu-i pe copii mei la spovedanie tarziu...pe baiat doar inainte de nunta lui, la 25 de ani de la botezul lui, exact la 25 de ani!
Si am realizat iar ca trebuie sa am rabdare, ca pentru toate numai vina mea este si poate nu numai vina mea ci toate sunt consecinta acelor pacate ale neamului meu, care au facut ca Dumnezeu sa ingaduie ca lantul de preoti din familia mea sa se rupa la stra-strabunicul Dumitru.
Suntem modele pentru copii nostrii, in ei trebuie sa vedem viata noastra risipita aiurea,in tot ceea ce nu este pe masura asteptarilor noastre, trebuie sa fie un gand ca meritam tristetea singuratatii la sfanta liturghie, tristetea ca ne impartasim singuri,fara ei, fara sa-i vezi in fata ta...durerea de a sti ca doar tu din familie esti acolo, restul, ca intr-o oglinda a vietii traite prost, repeta lenea de duminica, somnul pana tarziu,micul dejun la ora pranzului...
Si pentru acestea toate, o admiri pe femeia cu usor handicap care isi duce copilul duminica la biserica si pleci capul in fata familiilor sfinte care se impartasesc cu totii, duminica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu