De ce spun

Stiu ca milostenia trebuie facuta fara ca altcineva sa stie ce faci."Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 1-4).

Stiu asta si incerc sa respect pe cat de mult pot.Dar...

Acum aproape cinci ani, cand maica Varvara a inceput sa ma invete sa fac milostenie, am fost convinsa ca e un lucru foarte usor de facut. Era un talant pe care mie mi-l daduse Dumnezeu din nastere.Crescuta cu inca doua surori alaturi si cativa copii ai vecinilor, care se adunau totdeauna dupa mine, totdeauna impartisem eugenia mea cu altul sau ciocolata in nenumarate patratele.Pe deasupra traiam deja un varf la bunastarii noastre si atunci nu-mi era greu sa dau si altora din cosul nostru cu cumparaturi...

Maica m-a invatat insa sa caut pe cei in nevoi, ea insasi era obsedata de saraci, sa afle cum sa-i gaseasca si parca niciodata nu gasea destui,si apoi m-a invata sa daruiesc bisericilor, preotilor, manastirilor...

Am vazut ca totdeauna, dar totdeauna tot ce daruiam mi-se intorcea.Uneori radeam si ziceam:

-Sa vedem, Doamne, asta de unde ai sa-mi aduci inapoi! 

sI de unde nici nu visam, venea spre mine un mare dar.Asa ca in scurt timp, am inceput sa daruiesc fara rezerve, stiind ca Dumnezeu imi poarta de grija si inmulteste putina mea fapta buna.Oricum...oricat de mult am da, totdeauna mai este un flamand in preajma noastra, mai este unul care are nevoie de ajutor, de atentie, de o fapta buna.Aceasta a fost si motivul pentru care nu am considerat ca este suficient ceea ce fac, ca Dumnezeu doar asta astepta de la mine.

Apoi am inceput sa strang langa mine oameni incercati de Dumnezeu, oameni care cautau sa afle cat mai mult, hotarati sa jertfeasca lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor lor si ale celor din neamul lor, vii sau adormiti.S-au adaugat lor alti cativa tineri care efectiv vroiau sa faca milostenie, sa daruiasca celor mai putin in stare sa-si poarte de grija, sau celor bolnavi...Permanent Parintele ne cerea sa facem milostenie, zicandu-ne sa-i cercetam pe cei din spitale, pe cei aflati in inchisori, in azile de batrani sau pentru persoanele cu handicap.

Am putut sa ma apropii de unii din acestia.Dumnezeu a deschis pentru mine usi pe care nu toti le deschid.Si atunci pe usa aceasta mare am bagat si pe altii.De ce as fi fost singura? De ce as fi facut secret din asta? Ca sa ma mantuiesc doar eu? Dar m-as mantui ascunzand de altii pe cei in nevoi?

Pentru unii milostenia este un talant, pentru altii  se dobandeste prin exercitiu.Am fost bucuroasa sa invat si am fost bucuroasa sa invat si pe altii.De aceea uneori scriu despre asta.Nu va imaginati ca fac mare lucru! Sunt atatea alte lucruri mai importante si mai grele de facut! Dar aratand si altora cladirea unde Norine ingrijeste copii nostrii cu handicap, fac, cred eu, marea milostenie, nu in punguta pe care o duc acolo! Abia aceasta cred ca este! Poate renunt la cununa pe care Hristos ar pune-o pe capul meu! Dar daca acesta e plata pentru ca binele sa se inmulteasca , fac plata aceasta:renunt!

Astazi am fost, asa cum am spus, impreuna cu Nicolae la Centru pentru cei fara adapost, pentru ceea ce insemna parastasul lui Marian.

Stiti ce s-a intamplat acolo?

Cel mai surpinzator si frumos si de folos lucru.Dumnezeu oricum ii hranea astazi pe cei 17 insi care erau acolo.Ei nu de hrana noastra aveau absoluta nevoie.Nu spun ca nu s-au bucurat sau ca nu au mancat! Dar altceva a fost milostenia si...nu eu am facut-o!

A mers cu noi un preot de mir, tatal a patru copii absolut minunati si preot de aproximativ 2 ani.Era primadata cand intra in acest centru si poate nici nu mai vazuse altul.Dupa ce a slujit mancarea, am rugat sa-i arate si sfintie sale camerele si pe cei care locuiesc acolo! Eu strangeam lucrurile mele si parintele, blajin...linistit...a strans in jurul sau jumatate din cei care traiesc acolo.A inceput sa-i intrebe ce probleme au,unul cate unul...i-a sfatuit, i-a invatat sa se roage, spunandu-le un lucru extraordinar, ca chiar daca nu au ce darui altora, pot avea rugaciunea pentru ei...i-a indemnat sa se spovedeasca, i-a invata cum sa o faca, i-a incurajat sa se apropie de sfanta impartasanie...In scurt timp, parca din senin holurile s-au umplut de oameni, tinere cu copii in brate, abandonate de oameni dar sub ochiul atent al lui Dumnezeu,batrane care si-au vandut  casele nepotilor si apoi s-au trezi date afara...femei alungate de soti...Pentru fiecare a avut un cuvant de mangaiere, o mana pe cap, o cruce pe fruntile lor...Nu a privit pe nimeni cu repros, mustrator sau critic...

Parintele a fost ingerul asteptat de Dumnezeu astazi acolo.Parintele a facut milostenia  pentru ei.

Si pentru ca acest lucru a fost atat de evident incat parca era scris cu litere de aur in aer...cred ca parastasul pentru Marian a fost primit de Dumnezeu pentru iertarea pacatelor lui si viata vesnica.  

De aceea spun...