vineri, 10 decembrie 2021

10 Decembrie


 14 ani de neuitare! Nu stiu ce se intampla cu mine in zilele care premerg acestei date si nici in cele care ii urmeaza!
Traiesc cum pot, fara sa fac niciun efort sa fiu cum si-ar dori unii sa fiu!

 Uneori vreau sa dorm si sa uit si atunci imi pun pijamaua lui Grig si asezata in locul lui, in patul nostru, dorm ore lungi...zi sau noapte...  Dumnezeu, in astfel de zile, imi daruieste somnul in care inima mea se odihneste.

Alteori stau mult in  biserici, intre ziduri reci ca insasi trupul meu... greu ma incalzesc in decembrie...

Alteori  stau in cimitir, in frig, de cele mai multe ori ploua sau ninge, sau este cer inchis ca si cand si ingerii sunt posaci...

Alteori umblu pe strazi si caut cersatori ...pentru ca noi doi iubim cersatorii!

Si noi tot cersatori suntem, la mila lui Dumnezeu!

Port rani ...port rani pline de puroi, urate...

Singura  m-am ranit traind asa cum imi imaginam ca este bine si nu era...

Astazi, dupa o saptamana de impartit si stat in biserici, astazi am fost la cimitir si apoi m-am adapostit in casa noastra.In tacere. In multa tacere.

Abia acum spre seara, ca sa implinesc un canon, voi iesi.Desi simt ca nu vreau sa vad cerul sub care intr-un cimitir plin de noroi zace dragul meu... De 14 ani... oare cate zile au 14 ani? Le-am chelutuit oare ca ele sa-i fie lui de folos, de ajutor?Sau doar am crescut doi copii care oricum, cu ajutorul lui Dumnezeu cresteau la fel ? Ce am implinit eu in acesti ani?

Dumnezeu mi-a daruit alaturi cativa oameni, preoti, calugari cu viata sfanta,de la monahi si  ieromonahi,pana la arhimandriti si episcopi,pustnici si pusnice, chiar sfinti mi-a adus alaturi, sfinti in viata care mi-au luat capul in maini si mi-au iubit inima, pentru ca asa sunt sfintii, iubitori, necertareti , nejignitori...mi-a daruit mireni care m-au invatat tot ce stiau ca ii place lui Dumnezeu, desi poate nici ei saracii nu implineau tot!

Si ma intreb dupa atatea daruri primite:ce raspuns voi da eu la Judecata?

Ce voi face eu daca Judecata mea va fi acum?

Cate am implinit din cate erau de facut?

Am gasit, intr-o postare de acum un an, cateva cuvinte scrise exact la 13 ani de la moartea lui Grig.

"Te iert si te iubesc, dragul meu Voi sta înaintea lui Dumnezeu mărturisind iertarea ta, ca nimic din ceea ce s-a întâmplat între noi să nu-ţi stea în cale către împlinirea şi bucuria veşnică''
Ce altceva mai de folos as putea spune, gandi, trai?
E tot ce imi doresc si pentru  mine! Ca lumea sa ma ierte si nimic din ceea ce s-a intamplat in aceasta viata a mea, sa nu-mi stea in calea mantuirii si bucuriei vesnice!

Te iert si te iubesc, mama mult iubita!
Te iert si te iubesc, tata drag!
Te iert si te iubesc, sora mea draga!
Te iert si te iubesc,cumnatul meu drag!
Te iert si te iubesc, prieten plecat devreme!
Te iert si te iubesc, prietena scumpa!
Te iert si te iubesc,dragul meu, cel mai iubit dintre pamanteni!
Iert tot si vorba urata si scuipatul celor care m-au prigonit si inca ma prigonesc! Iert neiubirea si ura! Iert viscolul pe care il fac in preajma mea cei care, din pricini binecuvantate cred ei, ma lovesc cu cuvantul si cu privirea, crezand ca dispretul si nepasarea lor e lectie de smerenie! Nu este, dragilor! Dar eu va iert!
Si va iert, nu pentru ca eu sunt un om mai bun ca voi, ci pentru ca eu Il iubesc pe Hristos si stiu ca fara iertarea mea pentru voi , nu-L voi gasi, sau Il voi gasi , dar voi sta afara ca fecioarele neintelepte!
Cine imi va ridica mie placa de deasupra mormantului?
Poate vor fi si suflete care ma vor pomeni! Dar nu trebuie sa risc si sa las ceva nevindecat ...
Viata! Viata! Iubesc viata pentru ca e cel mai mare dar de la Dumnezeu!De aceia doare moartea lui atat de devreme traita!
Azi la mormantul lui am vazut ca micul lui copacel pus cu maica Varvara a inflorit...o floare, atat! Dar ea era aplecata spre mormantul lui, ca un sarut al mamei spre fruntea copilului...Si de bucuria minunii acestea, daca nu as plange, as canta...

"Merg pe pamant
Si sunt ca vioara.
Toate imi par ca sant
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!"
Da, maine va fi 11 decembrie... Dar inca e 10... Orice splendoare ma doare...ma doare... si aceasta zi ce maine nu va mai fi...

duminică, 5 decembrie 2021

Decembrie in albastru

 Am vrut sa denumesc postarea ''decembrie dureros" dar astazi, Filip a schimbat ziua  cu totul! A completat golurile din inima mea,a colorat ziua, a aprins luminitele care ar trebui sa straluceasca pana dincolo de Craciun! Cum e posibil ca un copil, un baietel de numai 6 ani sa faca asta?

Este posibil!!! Este posibil pentru ca Dumnezeu care cunoaste toate tainele, stia ca totul in mine era ca un arc mult prea intins si orice bataie de vant m-ar fi rupt in mii de tandari! Si atunci Dumnezeu a trimis un copil!Si pe cine putea sa trimita Domnul daca nu pe copilul sufletului meu?Pe micul Filip!Stia de cateva zile ca astazi vor veni la mine si de atunci se tot pregateste...a adunat masinute pe care sa mi le aduca, a adunat toate fisele lui de la scoala,s-a trezit de cu noapte sa fie gata de plecare...si plecand de acasa a vazut ninsoarea!!!

La 120 de kilometri si eu faceam acelasi lucru! Priveam ninsoarea venita din senin si ma bucuram de ea, gandind ca eu sunt cu adevarat un om nebun: mie imi place orice anotimp, orice zi,ca e de primavara sau iarna, ca e toamna sau vara, ca e dimineata sau seara, ca e soare sau ceata, eu ma bucur de cum este acel moment in care privesc lumea! Si ma adaptez cu imbracaminte si incaltaminte! Asa si Filip... se oprise pe strada sa vada cum ninge:

-Hai, mai repede, ce stai nemiscat in mijlocul drumului? tipa nemultumit Andrei la el

-Stai sa vad cum ninge! Uite, un fulg mi s-a sezat pe o geana si unul pe cealalta geana!

-Si eu am gandit-spunea mama lui, ca acest copil chiar e al dumneavoastra! Parca v-am vazut in el! Sunteti singurele persoane care fac lucrurile acestea: privesc fascinati fulgii de nea, florile, copacii, oamenii...

Asa am facut si eu, probabil in acelasi ceas...cu coliva in cosul de rafie intr-o mana si punga cu restul lucrurilor in alta mana, priveam fascinata dansul deloc efemer al ninsorii...spre bucuria noastra ...Coliva lui impodobita anul acesta, fara sa premeditez cumva, cu albastru, desi pe masa am scos de seara multime de pungi cu ornamente... Am luat seama, totdeuna coliva lui Grig, cu ajutorul Maicii Domnului, are crucea perfecta! Si nu se strica nici dupa pomenirea din biserica.

Am ajuns devreme la biserica si m-am asezat in locul in care se face zilnic pomenirea celor adormiti.Dar mereu priveam spre usa pe care stiam ca vor intra ca totdeauna, intai Ruxandra cu Lucian, apoi  Andrei cu mica lui familiei.L-am vazut pe Filip de la primul pas in biserica si el a mers cu privirea exact unde eram si a venit alergand spre mine!

Am stat cu el si cu Ruxandra langa coliva lui Grig, dar cu el am schimbat lumanarile, cu el am supravegheat arderea lor.

Si-a  scos din buzunar o masinuta rosie si a pus-o langa coliva, apoi a constat ca e prea rosie si a scos din alt buzunar o mica motocicleta albastra si a asezat-o langa coliva.

-Uite, Filip, sunt 14 ani de la moartea bunicului tau, Grig, Am pus pe coliva lui pe margine, aici, 14 bombonele ca fulgii de nea! Tu cand imi vei face mie coliva sa-mi pui floricele!

-Si eu iti voi pune tie tot fulgi de nea, albastri,ca tie iti place albastru!-a zis cunoscator al tainelor mele...

         Albastru, asa de mult albastru este in mine...Cred ca daca le-as aduna in pumni si le-as privi, pana si lacrimile mele ar fi albastre...In transparenta lor, lumina suferintei mele ar dat lacrimilor mele culoarea albastra...Si Filip stie acest lucru, il simte cu acea inima mica in care bate inima mea...Dar iubesc albastru acesta ...

Am impartit  cu Filip si am ridicat coliva lui Grig impreuna...

-Vesnica lui pomenire!

Si pentru prima data in 14 ani nu mai m-a durut atat de mult. A fost ca si cand povara Ruxandrei, prin copilul acesta se va usura, pentru ca pomenirea noastra din neam in neam, inseamna ca cineva din neamul tau  sa te pomeneasca! Si Filip este din neamul meu!

Astazi pentru prima data copiii cei mici, Filip si George au mers la mormantul lui Grig. Era frig, frig... dar asa a fost la toate parastasele lui de an...Si foarte murdar! Un caine umblase peste tot pe marmura alba,peste noapte plouase, ninsese...noroiul cimitirului se mutase parca tot pe placa lui de mormant...Filip a pus varful bocancului pe placa  si a intrebat scurt:

-Aici este?

Exact acolo unde stiu sigur ca este capul lui...frumosul lui cap...

-Citeste-mi ce scrie pe cruce!

Si i-am citit uitand sa-i citesc si inscriptia de mai jos...Andrei si George erau deja in masina, doar noi inca mai zaboveam in crivatul cainesc al zilei acestea minunate a pomenirii lui Grig si a tatalui lui...Si am plecat cu sentimentul ca ceva ne insoteste ...La ora aceasta Filip este la el acasa, probabil doarme ca orice baietel de sase ani ...Inainte de plecare m-a privit prelung in ochi si mi-a spus: 

-Sa ne imaginam ca deja este Craciunul! Iti las deja o masinuta albastra!

Si masinuta lui albastra a ramas  cu alte doua masinute, pe hol si stiu ca, primul lucru pe care il va lua in manuta cand va reveni, va fi masinuta aceasta!Primul meu cadou de Craciun de anul acesta! Primit din dragostea unui baietel, un baietel in care sta asezat un  Mic Print...Nu-mi mai doresc nimic pamantesc...sa creasca mare, sa fie sanatos, sa sporeasca in credinta si fapte bune...sa daruiasca mereu  bucurie altora si astfel si sufletul lui sa se hraneasca cu bucurie...  













joi, 18 noiembrie 2021

Egiptul

 Ce toamna! 

Se moare in jurul meu. 

E multa suferinta!

Ne tulburam unii pe altii impartiti intre intepati si prosti!Intepatii sunt cei care au facut vaccinul, prostii sunt cei care nu vor sa se vaccineze.Un virus mic,mititel,ne-a invrajbit si ne-a facut, ca fiecare, in gruparea lui, sa fie mai prietenos doar cu cei ca el!

Nu stiu ce va fi mai departe!

Eu nu m-am vaccinat!Pentru cateva motive care tin de mine, de cum sunt eu ca individ, ce opinii am si pe care nu vreau sa le dezbat singura pe blog,am ales sa nu ma vaccinez!

Am calatorit! Dupa aproapte doi ani de stat in tara, la sfarsitul lunii octombrie am plecat in Egipt. Egiptul fascinant pe care l-am parcurs in anul 2019, primavara -vara...Abia asteptam o plecare cu avionul, cu vami, cu controale si emotiile de a tine in mana pasaportul! Am cunoscut oameni noi. Poate nu voi tine legatura cu toti, sigur nu o sa fie asa, dar fiecare are un loc in viata mea, asa ca sigur legatura noastra va dainui cat va tine rugaciunea.Si rugaciunea imi doresc sa tina pana la final!

Am pasit ca un strain pe un pamant sfintit de pasii Sfintei Familii! M-am inchinat locurilor pe care Ei au trecut si am iubit pana si aerul pe care l-am respirat, ca si cand era acelasi de acum doua milenii. Egiptul mi s-a aratat iar in toata splendoarea lui: de la drumurile impecabile pe care a mers masina in care eram, pana la rasaritul soarelui pe Nil si asfintitul pe Sinai si luna cu stelele peste Nilul cel tacut! O,de-ar vorbi Nilul cate ar spune!Apoi manastiri ridicate peste grote in care Sfanta Familie s-a adapostit si au devenit casele Lor luni de zile. Nu m-am gandit pana la ajungerea noastra acolo, ca oamenii nu I-au primit totdeauna cu drag! In unele locuri,Maica Domnului- tanara mama si Pruncul ei Cel Sfant,Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat,  au fost alungati... Nu le-au dat nici macar apa sa bea si atunci, in caldura desertului, Micutul Iisus a pus piciorusul pe stanca si stanca a izvorat apa!Am baut din apa aceia si eu ma simt alt om! Am privit vasul in care Maica Domnului a framantat paine si a fost ca si cand am gustat acea paine...Si am privit printre gratii locul in care au vietuit 6 luni si 11 zile, grota luminoasa, cea mai frumoasa incapere a lumii, acum manastire -loc de pelerinaj mondial...Acolo oamenii i-au primit cu dragoste si Maica Domnului revine, pentru ca acolo a fost casa Ei!

Cate frumuseti stranse in 9 zile!'Cum voi rasplati Domnului pentru cate mi-a dat mie?"

Am pasit pe locul manastirilor in care marii   sfinti  ai pustiei ne asteptau sa punem si la picioarele lor rugaciunea noastra...Eu cred ca ei stiau ca mergem de cand am pus gand sa trecem vamile...si cred ca au mijlocit sa o facem...Sunt multe de spus, dar am pe blog postarea din 2019 despre Egipt in lumina vesniciei si nu am acum destula putere sa povestesc zi de zi, minunile care s-au adaugat. Dar daca Dumnezeu o sa vrea sa nu fie taina, voi povesti intr-o zi!

Am adunat in inima mea totul! Si totul e inca in mine! M-as intoarce oricand! Indiferent de oboseala si costuri...Simt ca nu a fost suficient! Ca ceva a mai ramas de spus, de plans la sfantul Paisie cel Mare, cel  la care care ar trebui sa ducem in primul rand  rugaciunea pentru cei adormiti, la sfantul Macarie rugaciunile caruia le spunem dimineata si seara, la sfantul Pahomie, sfantul ocrotitor al surorii mele...mai e de plans, mai e de bucurat!

Mai sunt asfintituri de vazut chiar si din fuga masinii, Sahara e fascinanta.

Atatea locuri de vazut! Atata popor vesel si primitor. Fara masti! Fara teama de virus! Doar zambete desi multi, foarte multi sunt saraci!

Am urcat Sinaiul! A fost primadata in viata mea cand am vrut sa abandonez pentru ca inima mea pulsa in gat si nu mai puteam. Dar beduinul meu Misa nu m-a lasat! Imi arata varful muntelui si imi spunea ca "finish acolo e!" Muntele lui Moise in care nu crede, dar pentru ca eu cred, el, pasind pe margine de pietre, m-a dus de mana ! Si am vazut soarele asfintind...acelasi soare pe care il privea si Moise si undeva in el privirile ni s-au topit in bucurie! Eu si Moise privitori ai maretiei . Eu si inca 15 insi, colegii mei de pelerinaj!


Am sa mai povestesc...Desigur...am sa mai povestesc! Daca e scris in cartea vietii mele sa fiu cronicar , nu eu ascut pana!

Ma iertati si ma acceptati asa cum pot sa fiu...Sunt pe aici, sunt tot cu voi ...si cu Domnul, Cel ce a facut cerul acesta frumos si Pamantul pe care ca sa calc, ar trebui sa ma descalt!


   

vineri, 8 octombrie 2021

Fara ea


 8 octombrie!

Acum sapte ani, ziua de 8 octombrie a fost o zi care nu anunta ceva anume...Dar  ea a devenit ziua mutarii mamei mele la Domnul.Astazi s-au implinit  7 ani.Port chipul ei, dupa ce o viata intreaga am fost mai degraba copia surorii mai mari,care nu i-a semanat deloc mamei. De cativa ani, dupa moartea ei, am inceput sa-i seman atat de mult incat o vad in oglinda in care ma privesc... Nu ii seman la vrednicie, nici la modul in care isi oranduia zilele batranetii ei, nici la indemanarea cu care facea treburile unei gospodine...ii seman la chip, chipul ei nu din tinerete, ci chipul ei din ultimii ani de viata! 

Mama a fost cel mai bun si cel mai atent profesor al meu. Si cel mai exigent! Mult din ceea ce am fost si sunt, i-am datorat mamei, parintilor, familiei!

Sapte ani fara mama!Ani lungi, ani cu bucurii,nunta Ruxandrei, nasterea lui Filip si a lui George,dar si cu tristeti mari: boala lui George, boala Georgianei, moartea lor... 

Nu sunt cu ei si-mi este dor...

E-n toi toamna. Ploua de cateva minute peste o lume stapanita de boala.Sunt atat de trista  de lipsa lor incat nu gasesc alinare, decat in gandul ca cel putin mama, nu a trebuit sa traiasca acestea,suferinta lor, moartea, viata aceasta de separare si invrajbire: vaccinati/ nevaccinati! Ploua...Oare cum arata acum mormintele lor?Dar sufletele lor?

Dupa adormire, se spune in slujba inmormantarii, trupul se da pamantului pentru ca el sa se desfaca in cele din care este facut, iar sufletul merge la Judecata ! Oare voi recunoaste sufletul mamei cand il voi reintalni? Voi recunoaste sufletul surorii mele? Dar pe al dragului meu ? Cat de bine ne-am cunoscut in aceasta viata ca sa ne recunoastem Dincolo?

O, da, o voi recunoaste pe mama  pentru ca pot uita multe, dar nu pot sa uit sufletul mamei indiferent de aspectul lui fizic...Trebuie sa fie luminos! Trebuia sa aibe in el lumina si bucuria mamei  din ziua in care eu am terminat facultatea si ea cu Marinela m-au dus la restaurantul unde sarbatoream sfarsitul acelei scoli! Atat de fericita am putut sa o fac! Sau din momentul in care ea l-a luat in brate pe baiatul meu, primul ei nepot! Sau cand eu am plecat la Parlamentul European si ea era atat de fericita incat i -se parea ca m-a vazut la stirile de la televizor! Da, m-a iubit mult cand am reusit in viata cate ceva ! Dar m-a si sustinut sa reusesc!S-a intristat mult pentru esecurile mele si m-a iertat greu, foarte greu, poate nu pentru ca era nemultumita cu adevarat, cat pentru ca mereu mama voia sa te impinga in fata, sa fii mai bun si credea ca aceasta e calea cea mai buna, exigenta! 

O voi recunoaste pe mama pentru ca va mirosi a prajituri si...muraturi asortate! A sarmale si salate! A rufe spalate si calcate impecabil! II voi recunoaste sufletul pentru ca el va dansa asa cum trupul ei o facea in serile copilariei, in care ne invata sa jucam! O voi recunoaste pentru ca sufletul unei mame e parte din sufletul unui copil si  desi eu sunt copilul ei mai mic, mama e parte a sufletului meu !Precum gemenii ne  vom cauta si ne vom recunoaste! La poarta Raiului e mama! Ma rog de sapte ani lungi la Dumnezeu ca mama sa ma astepte la poarta Raiului cu toti ai nostri, cu neamul nostru cel adormit, cu Grig tinand de mana o fetita...suflete mantuite, suflete purtand in ele lumina lui Hristos! Si cred in mila lui Dumnezeu si in faptul ca desi se bucura pentru fiecare suflet care paseste pe calea fericita a mantuirii, Dumnezeu are mila pentru suferinta noastra si dorul nostru de ei. Pentru ca, da, mi-e dor de ei!

Nu sunt cu ei si-mi este dor!

Si ma simt singura...Dar stiu ca acolo, la poarta Raiului,dragii mei  ma asteapta ...am doar un rastimp de trecut,inca un rau,inca un podet,inca un crampei de drum,si dincolo de toate dorurile si gandurile triste, cred in cuvintele acestea ca  fiind adevarate "Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului; să aflu şi eu calea prin pocăinţă; eu sunt oaia cea pierdută; cheamă‑mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte."








 

sâmbătă, 2 octombrie 2021

Taceri

"Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! "– Nichita Stănescu

Au trecut aproape sapte ani de la moartea mamei,si astazi sunt exact trei luni de la moartea Georgianei!

Ele doua sunt ingropate asa cum si-au dorit in acelasi cavou, impreuna cu tata si George si cu parintii lui George! Impreuna, fiecare intr-un loc randuit dupa momentul plecarii sufletelor lor. Acum cativa ani, asa ordonati cum erau ei doi, George si Georgiana, au pus inclusiv crucea pe care si- au  scris numele si data nasterii lor.Ca si cand locul acela ii astepta si l-au marcat ca amintirea lor sa ma dainuiasca pentru altii.

Ma doare atat de mult sa o stiu acolo!Doar pentru Grig si Ina am mai avut acest sentiment de durere sa stiu trupurile lor puse undeva unde nu pot ajunge...si mi-as dori maini lungi care sa coboare in gropile intunecoase si sa-i cuprinda in imbratisari...

Astazi a fost parastasul lor...al Georgianei pentru trei luni si al scumpei noastre mame pentru sapte ani! Si ne-am adunat iar familia noastra, atat cat suntem dintr-un neam in care cei mari s-au dus si prietenele, colegele de scoala ale Georgianei. Sunt asa de obosita! Desi munca pentru acest parastas s-a impartit intre noi toti, iar eu nu am avut prea multe de facut.Dar eu din toata familia pregatesc coliva pentru ei. Mi -se pare pur si simplu nefiresc la cat de pricepute sunt surorile mele la toate treburile casnice, ca eu sa fac coliva, ceva atat de complicat si de important! Dar ma ajuta Maica Domnului si duc mereu cele mai deosebite vase cu coliva din biserica. Astazi o doamna a venit in biserica sa se uite special la coliva si sa ma intrebe cum o ornez.Cu lacrimi, cu dragoste, cu durere, cu bucurie ca pot sa o fac, ca Dumnezeu ingaduie ca din casa mea sa plece spre pomenire tocmai coliva!

Parastasele sunt un mare consum de forta si inainte de savarsirea lor si in acea zi.Si eu niciodata nu am fost dupa un parastas deplin linistita ca am facut tot ce trebuia...totdeauna mi-am dorit sa tina mai mult timpul de rugaciune, liturghia, pomenirea la slujba parastasului, momentul ridicarii colivei...statul la mormantul lor...

Astazi slujba a fost deosebita pentru ca parintele a sfintit crucile,iar slujba pentru sapte ani de la moarte are rugaciuni speciale...Am impodobit mormantul cu o panza alba, cu flori, cu candele ...

Sub placa rece si impodobita, ei, acesti oameni atat de dragi noua, atat de importanti in viata noastra, dorm asteptand "viata veacului ce va sa vina". Ar trebui sa pasim pe varfurile picioarelor sa ne le tulburam somnul, ar trebui ca vorba noastra sa fie doar o litanie"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-i" ar trebui si mai mult sa realizam ca fiecare dintre noi va fi intr-o zi asemenea lor  si asta sa ne faca mai multumiti ca am trait dimineata, ca am vazut rasaritul soarelui, ca ne-am bucurat de clipe impreuna...

Am plecat ultima de la mormant...Nu stiu cum de am ramas ultima,Ruxandra era langa mine, dar m-am intors sa mai fac o poza, sa mai vad odata candelele arzand si  de flori de toamna...si daliile aduse de Carmen...

si am simtit cum se rupe ceva in inima mea  si vorbele Mantuitorului mi-am venit in minte:

-'Lazare, vino afara!'

Exact asa am vrut sa o strig pe vrednica si desteapta si iubita mea sora ...

-Georgiana, hai vino!

Si chiar am strigat-o incet, incet sa nu tulbur somnul mamei si-a tatei care o tin imbratisata ...Doar vantul a risipit usor frunzele pe aleile pe care sora noastra mai mare, sotul ei, sprijinul nostru constant, nepotii,  prietenele ei,cu totii mergeau tristi  in ziua aceasta  de toamna la  fel de frumoasa ca toate toamnele copilariei si tineretii noastre ...doar acum, acum este greu, desi stim...nici unul dintre noi nu va muri si doar vom adormi spre Inviere...

Si din senin mi-am amintit un moment in care l-am intrebat pe Parinte

-Parinte, de ce este atat de greu sa privesti moartea fara tristete ?

-Pentru ca viata este cel mai mare dar al lui Dumnezeu si de aceia suferim cand o pierdem-mi-a raspuns Parintele care stia toate raspunsurile la intrebarile mele.

Cred in cuvintele Parintelui, asa ca am ridicat privirea spre fiica mea si am grabit pasii sa o ajung din urma, sa-i simt apropierea mirosind frumos a tinerete!





marți, 28 septembrie 2021

George cel mic

Stiam ca il voi iubi!L-am si luat in brate din primul moment al vietii lui ca pe un odor scump, foarte pretuit! George-Gabriel!Nepotul meu cel mic,fratele lui Filip! Acesta va fi toata viata lui:fratele lui Filip si spre deosebire de toti fratii acestei lumi, el cred ca va fi totdeauna fericit ca este fratele lui Fi!

Acesti copii imi umplu viata cu ceva ce nu credeam ca voi mai avea:bucuria copilariei!  

Nu stiu daca cineva are un merit pentru  cum este George! Probabil si mama lui si tatal lui si fratele si bunicii si matusa si unchiul si finii  lor care le umplu casa atat de des incat sa fie o constanta in viata lor, sigur toti au contributia lor la educatia lui George! Dar el are meritul veseliei pe care o are! Un copil pozitiv, un copil fericit pentru ca asa simte inima lui : sa fie fericit, sa vada totdeauna paharul plin in fata lui !

Sunt multe de povestit despre el...cum rade in cascade,cum isi iubeste mama si declara ferm"iubec mama", cum ne asteapta razand fericit pe presul de la usa cand venim si cum ne conduce cu pupici cand plecam, cum primeste cadourile noastre declarand fericit:
-Aceasta e ceea ce imi doream! E pefelata mea!

despre somnul lui fericit langa mama lui si trezirea lenta cu multa tacere si gandacire langa bratul ei...despre alergarea lui prin casa si modul in care apare in usa camerei zicand:
-Bunicuta Elenuta, ce faci?

despre joaca de-a pomelo si modul in care imi vinde toate legumele pe bani putini, despre mersul cu el la biserica si sarutul icoanelor  si cum o saluta pe Maica Domnului:

-Salut mana, Maica Domnului!

Este un copil fericit, nascut intr-o familie care si-a dorit copii si a inteles ca a-i iubi inseamna a-i creste nu numai daruindu-le hrana si imbracaminte ci si a-le hrani inimile si mintile...

Traim o toamna frumoasa, dar pentru noi trista...Insemnam in calendar curand trei luni de la plecarea Georgianei si sapte ani de la plecarea mamei...Aproape nu e timp de alte reuniuni...George creste repede, deja merge la gradinita  cucerind lumea asa cum a facut-o de la prima secunda de viata, vorbeste aproape perfect, spune poezii, canta frumos si ne imbratiseaza larg plin de dragoste...Ne bucuram de fiecare progres pe care il face crescand si multumesc lui Dumnezeu pentru firescul vietii lui. Astazi a implinit 3 ani!

Este o mare binecuvantare, pentru mine,sa parcurgem impreuna acesti primi ani din viata, atat cat Dumnezeu imi ingaduie mie...Stiu, simt ca  si pentru el e important ca ma are si modul in care mi-a inventat diminutive cu care ma striga imi demonstreaza ca ma iubeste!

Il strang in brate cu aceiasi teama de la nasterea lui cand l-am luat in brate,  de a nu strivi corola de minuni pe care Domnul ne-a daruit-o intr-o zi de final de septembrie care trece usor, usor spre Acoperamantul Maicii Domnului.

La multi ani, pui mic!La multi ani, Georgica!


 

miercuri, 22 septembrie 2021

Reflectii la aniversare la 65 de ani

 Unde se duc anii cand se duc?

Pentru mine anii s-au dus in multe amintiri!

 Mama imi povestea,in fiecare an al vietii mele, ca in septembrie,intr-un an de demult,intr-o zi de joi,dupa asfintitul soarelui, un cocor a traversat satul de pe malul stang al Oltului in care traiau parintii mei cu cele doua fetite pe care le aveau si a lasat intr-un leagan ca o copaie din lemn, o fetita micuta, rozalie ca un bujor  si cuminte cum nu mai vazuse nimeni...

Deasupra cocorului fusese un arhanghel.Peste ani aveam sa-l vad intr-un vis!Frumos ca un inger dintr-o icoana,inalt, cu ochi luminosi si blanzi,cu aripi stranse pe langa corp, purtand in mana o sabie, ma privea patrunzator, dar plin de voiosie, dupa o lupta castigata cu intunericul!Biruitorul meu arhanghel Mihail !

El a stat langa ingerul meu pazitor, veghind copilaria mea frumoasa si tineretea cu lecturile ei, cu multe ore de invatat, cu visele mele pentru care am luptat ani si ani...La 18 ani ma vedeam  la maturitate, undeva intr-un tribunal, pe un scaun mare de judecator, purtand roba cu esarfa alba.La 25 de ani, ca si la 15 ani, ma vedeam mama de copii multi, macar 5, daca nu 7...fete si multi baieti.Totdeauna ma inchipuiam ca fiind o sotie eleganta si totusi priceputa la toate treburile casnice. Ma vedeam scriind carti autobiografice in care sa povestesc cum este viata, cum e sa iubesti, cum este sa fii fericit, dar si nefericit uneori! Pentru ca ce este viata decat o succesiune de impliniri si esecuri? Dar imi imaginam ca voi avea putere sa trec peste neimpliniri, ca voi putea dansa pe plaja pana la 70 de ani si voi putea bea sampanie pe varf de munte si la 80 de ani!

Am implinit cateva din cele visate si am depasit multe din visele pe care nu indrazneam sa le am!

Am invatat la o facultate de top intr-o promotie care a dat multi specialisti, ministrii, decani ai facultatilor de Drept,am legat timpuriu prietenii solide cu oameni care mi-au fost sprijin asa cum si eu le-am fost lor, dar desi am lucrat in aceasta profesie, nu am fost judecator pe un scaun inalt.Pentru ca nu mi-am mai dorit! Visul adolescentei mele fusese un vis care nu se potrivise cu firea mea.Ar fi trebuit poate sa lucrez undeva in invatamant sau intr-o redactie la o revista literara...

. Am iubit si nu am fost iubitaAm iubit si am fost iubita.Am iubit si am pierdut iubirea.

Am nascut copii, dar nu am nascut pe toti cei sapte pe care ii doream adolescenta...Dar i-am iubit si ii iubesc cu toata iubirea pe care as fi daruit-o la mii de copii! Am adoptat, de a lungul ultimilor ani cativa tineri si tinere care sunt copiii mei dupa suflet si am depasit numarul pe care il visasem adolescenta.

Am construit cateva case, am avut o pisica, un catel, un acvariu cu cativa pestisori...

Cam astea au fost "realizarile' mele ! Nu mare lucru! Ma vad acum la 65 de ani, o femeie care isi arata perfect varsta, cu genunchii mari, plini de boli, cu gleznele duble, cu inima fragila si tensiune oscilanta!

Pot muri oricand! Ca oricare din cei care cititi acum sau mai tarziu...Nu avem nicio garantie de nicaieri ca vom parcurge si dimineata, daca Dumnezeu a stabilit in cartea vietii noastre ca finalul e aproape!

E tarziu! Repede se face tarziu !Si inca nu stiu prea bine cine sunt eu!  Dar nu ma mai intreb decat daca eu, cea de acum, sunt pe placul Creatorului meu si al arhanghelului care m-a pazit si inca ma pazeste... 

Cad deseori...Desi nu-s judecator, uneori ma cred judecator si dau sentinte pe care le comunic ...Si stiu ca nu-i bine! Stiu ca trebuie sa-mi vad doar de calea mea, de pacatele mele, de neimplinirile mele...dar pentru ca ma loveste realitatea acestei vietii in care simt ca nu ma mai potrivesc, pentru ca inca am chef de conversatii,  vorbesc si vorbesc inca prea mult... 

 Cand suntem singuri suntem smeriti... lupta cu mandria incepe cand langa noi sta o alta persoana!

Sunt tot mai constienta de acesti doi vectori: timpul si singuratatea!Si cred ca amandoi, daca reusesc sa ma privesc obiectiv, chiar critic, imi pot fi prieteni si ajutor in lupta mea pentru mantuire!

Da, au trecut multi ani ! Desigur inca ma vad fetita cu genunchi juliti, inca simt mirosul sanului mamei, inca am nostalgia balciului, in care ma duceau  in acest anotimp parintii, cu surorile mele si verisorii mei, inca imi amintesc anii de scoala si estompat vad chipuri de copii care mi-au fost colegi... Inca imi amintesc caldura zilelor de septembrie in care incepeam cursurile scolare si motaiala din banci, la amiaza...Liceul si pe doamna diriginta Dimache Ludmila,pe Cristina si Adela, frumoasa noastra Fanica cu chipul senin si ochi verzi,pe Violeta si pe Angela, Rodica, Rica si iarasi Rica...Marian si Dorinel ...  Inca imi amintesc plaja pe malul Borcei unde mergeam vara!Toamnele in care plecam la facultate...Si dintre toate noptile imi amintesc noaptea de vara in care m-am plimbat pana la ziua pe strazi cu Iulian, frumosul meu vecin, cu care nu am vrut sa ma casatoresc, desi el ma iubea atat de mult! De cativa ani si Iulian si-a incheiat calatoria pamanteasca!

Imi amintesc ... multe imi amintesc... iubiri...lacrimi...impliniri...neimpliniri...sarcinile ...nasterea copiilor si apoi cresterea lor...

 Cred ca nu am fost nici un copil bun, nici o iubita buna, nici o sotie buna si nici macar mama buna nu am fost! Dar m-am straduit din toate puterile sa fiu asa cum isi doreau altii sa fiu...Gresit! Am aruncat de-a lungul vietii multe din vise, mult din ceea ce mi-as fi dorit sa fiu, sa am si m-am straduit sa fiu cum altii isi doreau! Si am suferit pentru ca visele lor nu puteau intra in inima mea! Am gresit! Stiu azi la 65 de ani ca am gresit! Si greseala a fost din lipsa rabdarii! Daca as fi avut rabdare sa mai astept putin... sa fi primit la timp cuvenit in viata mea alti oameni care au ajuns, dar au ajuns prea tarziu, nu pentru ca era tarziu, ci pentru ca nu am asteptat...eu am facut sa fie tarziu...

Regret! Desigur regret cateva lucruri! In general am scos din ceea ce am trait, tot ce am putut scoate mai bun! Am fost o fata ambitioasa! Am fost o tanara care a luptat sa nu fie scoasa de pe campul de lupta al vietii.Mi-am amintit la timp de rememorare a aniversarii, anul acesta, cum era in anii nostri de tinerete, cand veneam, spre exemplu, la mare cu doi copii carora imi doream sa le ofer o vacanta frumoasa...Si mi-am amintit sacrificiile pe care le faceam sa putem ajunge la mare, sa stam la hotel in Mamaia, sa mancam la restaurant, sa-i duc in satul de vacanta, la Delfinariu, sa le ofer pe plaja si gogosile si bananele pe care le vindeau unii si pozele pentru care strigau fotografii:

-Nu dati banii pe prostii, faceti poze la copii!

Si desi greu,reuseam sa-i aduc si sa-i bucur si sa ne bucuram si noi cu ei...Marea pe care o iubeam cu totii atat de mult!Dar totdeauna ma simteam ca  si cand nu acesta e tot ce trebuia sa fac! 

Apoi au urmat alte lucruri mai importante...

 Cred ca am stiut cumva din totdeauna ca voi fi mult timp singura, ca imi voi creste singura copiii, ca imi voi asuma toate responsabilitatile de parinte singur ... si asa a fost! 

Aveam  51 de ani la moartea lui Grig, Andrei 22 ani si Ruxandra 18!

Nu a fost usor! A trebuit sa accept ca  am trait gresit, desigur nu in totalitate, dar esential! Si la 51 de ani, din dragoste pentru un barbat care murise din vina doctorului, din vina lui...din vina mea...am ingenunchiat asteptand ca Dumnezeu sa-mi arate ce trebuie sa fac pentru viitor! Si Dumnezeu nu a intarziat sa-mi spuna! Si eu am ascultat!

Doar ca tot ce am inceput sa fac, sa traiesc, am aflat cu mari zgomote ca nu e ceea ce se asteptau altii sa fac. Cred ca singura care nu a incercat niciun moment sa ma scoata de pe calea mea buna, a fost Ruxandra, desi ea era cea mai tanara! Dar pentru prima data in viata nu mi-a mai pasat! Am pus pe trupul meu inca tanar, inca frumos, un voal negru,din cap pana la podea, am dat din picioare pantofii cu tocuri,am daruit cartile pe care le citisem si-am strans la piept Sfanta Scriptura si cartea de rugaciuni daruite de parintele Albu!Am trait toti acesti ani asa cum am putut! In multe lacrimi, in rugaciune, in biserici si schituri...in calea sfintilor si a lui Dumnezeu... Si am curajul sa spun ca in acesti ani, am fost si fericita! Atatea bucurii mi-a dat Dumnezeu cat nu am trait in toti ceilalti ani!Am gasit linistea pe care o doream...Am asezat in mine apele care curgeau navalnic inainte...s-au limpezit marile... Am inteles ca limanul adevarat este Dincolo, dar ca sa pot sa-l gasesc trebuie  sa incep sa-l caut de aici! 

Privesc acum asfintitul!

Am fost la mare cu Ruxandra si sotul ei, Lucian!

 Am petrecut cateva zile cu ei pe locurile copilariei lor si a tineretii noastre! M-au cazat cu ei intr-un apartament mare in Constanta cea eleganta.


 Din pat vedeam marea si soarele asfintind si rasarind! M-au dus la cele mai frumoase si bune restaurante ,pe tarmul marii si in Mamaia de nord in complexul Fratelli... Seara, pe malul marii langa un pian alb am mancat fructe de mare si am ascultat Chopin... 


  

Am mers cu gondola peste Mamaia pe care acum treizeci de ani o strabateam cu picioarele goale! 


Am mers cu barca in largul marii cautand delfinii... 

Nu a fost lucru pe care sa ni-l dorim si sa nu ni-l oferim...

Acolo, pe tarmul marii, copiii acestia frumosi si destepti, adevarate repere pentru generatia lor, mi-au zis ca ei asteapta de la mine o carte!

- S-a scris atat de mult! Ce as putea eu sa mai scriu nou ?Nimic nu este noua sub soare!-le-am spus eu.

Dar ei mi-au spus ca tocmai ei au nevoie ca cineva  sa le spuna pe intelesul lor simplu ca Iisus Hristos ii iubeste asa cum sunt! Si cu  zambetul lor larg dar putin jenat, recunosteau ca se asteapta ca Hristos sa-i gaseasca acolo unde sunt: la birourile lor cu cate doua laptopuri deschise zi si noapte si nu in bisericile pline de granit si cu cupole aurite in care ei intra rar...

I-am bucurat cu adevarul acesta! Da, Hristos vine mereu dupa noi oriunde am fi,  atata timp cat noi nu-L gonim si ...cu o lacrima cred ca Hristos merge dupa ei/dupa noi si cand Il gonim... si ne asteapta si zeci de ani, pana la sfarsitul vietii noastre pamantesti ... 

Ii spuneam Georgianei/Georgeta sora mea draga, adormita acum aproape trei luni,ca la capatul drumului nostru  totdeauna este Hristos! Trebuia doar sa-L recunoastem si sa-l iubim... Dar cine Il iubeste Il si bucura...

Asa ca foarte important este, ca intr-o relatie de iubire, sa ne gandim si ce ar trebui sa -I dam si lui Dumnezeu! Si, da, asa cum imi scrie parintele pustnic "Frumusetea vietii nu e un afront credintei. E un firesc!"

Si iar privesc un asfintit ...pana departe si pana aproape... Mi-e inca foarte greu fara sora mea, fara familia ei...ma pregatesc de un alt parastas... 7 ani mama, trei luni sora mea! Ma simt cumva coplesita de tristetea despartirilor lumesti...Si Ina va implini curand sase ani de la moarte...Dorm putin, foarte putin, poate pentru ca stiu ca timpul pamantesc se scurge repede si clepsidra mea e plina, foarte plina la un capat, noptile sunt o panda la luna, luna pe care acum o iubesc mai mult ca in tinerete... stelele se vad bine in intuneric...Sunt trista , foarte trista pentru atatea lucruri facute prost, sunt si mai trista pentru cele nefacute ... Dar peste toate, cu ajutorul lui Dumnezeu zambesc, multumesc pentru inca un asfintit si ... ca bilant,imi spun ca si la tarmul marii, acum doua saptamani, ca pana acum,lumeste am reusit! Dar reusita mea este doar in aceasta a doua parte a vietii mele, cea in care ajutorul meu a fost si e de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul!Si singura mea lauda, dupa cuvantul dumnezeiescului Pavel,este in Hristos care ma sprijina! Urmeaza ...

Cu rabdare, acum stiu cat de important e sa ai rabdare ... raman pe cale! 


























vineri, 3 septembrie 2021

Noapte de septembrie

 Este deja tarziu.Dar nu pot sa dorm si nici macar sa citesc...Alaturi mica mea valiza sta desfacuta asteptand ca dimineata sa pun in ea lucrurile agatate pe dulap...Plec si am emotii...Pentru ca se apropie ziua mea de nastere,fetita mea ma  va duce maine la mare!Si eu ma simt ca si Goe! Plina de bucurie si emotie! Vor fi numai doua zile, dar eu am pregatit pentru aceste zile multe lucruri de imbracat, din dorinta ca Ruxandra sa nu se simta jenata cu mama ei,dar si un nou costum de baie pentru ca imi doresc sa ma scufund in mare. Nu stiu daca o voi mai face vreodata, atat timp cat voi mai trai. Si mi-e dor de 'marea aceasta mare si larga in care se gasesc taratoare, carora nu este numar, vietati mari si mici"(psalmul 103)! 

De cativa ani, cred ca dupa America, mi-am dorit sa merg la mare...cu sentimentul ca asa cum spune Marin Sorescu 

"M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,
Dar am uitat în care.

Zilnic mă cobor în adânc
Și strecor marea printre degete,
Să dau de mine.

Uneori mă gândesc
Că m-a mâncat un pește uriaș
Și eu îl caut acum pretutindeni
Să-l ajut să mă înghită tot.

Fundul mării mă atrage și mă înspăimântă
Cu milioanele de scoici
Asemănătoare.

Oameni buni, eu sunt într-una din ele,
Dar nu știu care.
De câte ori nu m-am dus drept către una,
Spunând: ”Acesta sunt eu”
Când deschidem scoica,
Era goală."
Poate...poate voi reusi sa pun in sufletul meu un pic de pace, un pic de liniste ...un strop de impacare ...sa pot continua drumul pe care m-am oprit acum doua luni si fix o zi! 
Am sa va spun... am sa va scriu ...

sâmbătă, 28 august 2021

Chipul meu/Reflectii scurte in vara anului 2021

 26 august 2021. Stiu exact ce zi este astazi! S-au intamplat ceva evenimente care fac ca aceasta zi sa fie memorabila.Dupa o revederea de seara,in viata mea, e prima zi senina  dupa cativa ani...dar  e ziua in care tatal Ancai si bunicul lui Andrei a fost prohodit... e ziua pensionarii Dorinei, secretara noastra... si mai inainte de acestea,e ziua praznuirii sfintilor,Adrian si Natalia...

Nu uit ce zi a fost, pentru ca "a fost' este corect sa scriu, acum, cand deja este, 28 august 2021

Ce repede trece timpul vietii noastre! Ca ieri eram o adolescenta cu parul lung impletit in codite si astazi nu reusesc sa ma privesc in oglinzi fara sa fiu surpinsa...Un chip schimbat ma priveste si nu ma recunosc in ochii  care ma privesc. Sunt eu si nu sunt eu...Dar cine mai sunt oare eu?

Mi-am cumparat in anii din urma multe lucruri de imbracat, evident f f multe, tot negre. Ele pe sit-urile pe care le-am comandat, aratau foarte bine, numai ca punandu-le pe mine am constatat ca pareau a fi alte produse decat cele vazute. Pentru ca...pentru ca eu, nu sunt nici macar fizic, femeia care eram, si nici femeia pe care eu o cred a fi asezata in trupul meu.

Eram acum cateva zile intr-un magazin de bijuterii, cautand un pandant cu Maica Domnului pentru a-l cumpara sa-l daruiesc. Probabil am vorbit ceva mai tare, pentru ca o doamna eleganta, imbracata intr-o rochie eleganta,alba, a venit spre mine privindu-ma fix ...

Si-a dat masca de la gura jos si privindu-ma a inceput sa planga:

-V-am recunoscut dupa voce!

Si m-a plans ca pe ceea ce sunt :un mort! Am luat-o in brate si am leganat-o bland, ca pe un copil, ca pe unul din putinii oamenii care ma vor plange!Dar plansul lor va fi de mila ca eu am iesit din trupul si sufletul in care eram.

Era o doamna pe care am avut-o studenta la primul meu curs de Dreptul muncii/ Resurse umane tinut acum 14 ani, chiar pe vremea aceasta! Inainte de moartea lui Grig.

Desigur m-as fi schimbat si daca Grig ar fi trait, dar sunt sigura ca chipul meu ar fi fost altfel! Am pierdut fericirea! Dar am gasit bucuria!

 Bucuria de a-i multumi lui Dumnezeu pentru oamenii din viata mea. Bucuria de a fi aflat ca viata e doar o etapa, ca dupa ea este doar o virgula si totul continua Dincolo.

Bucuria  de a spera ca, asa cu mila lui Dumnezeu, intr-o zi ma voi adauga  neamului meu adormit si prietenilor mei deja plecati spre Rasaritul cel adevarat!

Bucuria de a parcurge drumul zilnic spre biserica, asteptand intalnirea cu doi oameni! Atat, doi oameni!Cine sunt ei? Tudorica "nebunul frumos" al orasului nostru, omul care locuieste intr-o camaruta la parterul unui bloc langa serviciu meu. El ma asteapta in drum,in fiecare dimineata. Abia trezit din somn, fara sa fi vorbit cu cineva pana la mine, asa cum si eu nu vorbesc cu nimeni pana la el, ne privim zambitori si ne spunem veseli:

-Buna dimineata!

Si ne uram cate ceva ... sa ne fie ziua frumoasa...Si vad in ochii lui bucuria de a ma fi cunoscut si nu pentru ca nu las mana lui intinsa, ci pentru ca imi pasa de mana lui!De foarte multe ori nici nu vrea sa primeasca banul meu, iar uneori imi spune ca unei mame:

-Mi-e sete si mi-e foame.

Cred ca el vede in ochii mei, ceea ce vede micul Georgica,nepotul meu, sau Filip cel frumos, sau Ruxandra cea buna...multa iubire, chiar multa iubire!

Si ma despart de Tudorica care  striga in urma mea:

-Sa te rogi si pentru mine!

si imi continui drumul spre manastire, trecand pe langa o spalatorie auto ...imi ridic cu o mana poala fustei lungi si negre sa nu o murdaresc in apa cu care ei spala masinile si totdeauna de langa o roata de masina, un barbat micut, negricios, imi striga:

-Sarut mana!

Nu stiam cine este. Luni de zile m-a salutat zambind...el un muncitor -salahor intr-o spalatorie auto ...eu o femeie cu haine negre si basma pe cap...ca doua punti peste viata. Si intr-o zi m-am oprit si l-am intrebat cum il cheama:
-Ion!Ion, ma cheama, doamna!

Si uite asa incepe ziua mea! Cu doi oameni din lumea in care nu as fi pasit acum 14 ani, decat in campanie electorala!Si, Doamne, cat as fi pierdut!

Imi beam ceaiul dimineata sau cafeaua cu cei asemenea mie:vanzatori de iluzii! Vorbeam despre altii si imparteam lumea intre noi si ei!

Parcurg acum , segmentul acesta de timp asezata in segmentul  celor care erau"ei" dar simt cu toata durerea cumplita a inimii mele, ca eu aici imi gasesc odihna...in bucuria de a  salutata de cei care nu-mi datoreaza nimic!

Si toate aceste trairi se vad pe chipul meu...deja chipul unei femei care  cauta in ea puterea de a se pregati de sfarsit si de inceput...

Nu spun ca e usor! Domnul stie cat e de greu! A fost o vara in care eu am pierdut doi oameni dragi: o sora si un monah de mana caruia ma tineam si sub epitrahilul caruia ingenunchiam... Dumnezeu mi-a cerut totdeauna mult! Dar oare nu mult mi-a daruit? Nu mult imi da?

Incerc sa ridic chipul meu de acum, dar nu pot, sincer nu pot...in inima mea canta cineva de aproape doua luni slujba inmormantarii ... “Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive!"

Gol am intrat in acesta viata si tot asa voi iesi, parasind toate! Voi lasa trupul acesta stricacios si chipul care astazi e al unei femei pe care lumea deja o plange...Frumoasa a fost si este aceasta mare pe care am plutit atatea decenii, dar recunosc ca doar cand carmaciul meu a fost Hristos, doar atunci sufletul meu a gasit liniste fara intristare! Si diminetile mele, in aceasta etapa a vietii mele sunt dimineti linistite...mai creste tensiunea arteriala sau scade prea mult, dar privind cerul care arata deseori  ca o mare, nu-mi pot dori decat ca aceasta corabie a vietii mele sa aibe un vant prielnic, dupa voia lui Dumnezeu  si dincolo de norii vesniciei, sa ajung la limanul cel lin!







sâmbătă, 14 august 2021

46 DE ZILE


 Atat au trecut! 46 de zile ...

Rareori am fost despartite asa de mult. Asa sunt surorile! Indiferent de suparari, indiferent de nemultumirile pe care le au, surorile se vad mereu, vorbesc, isi destainuiesc micile si marile nemultumiri...Pe noi, boala ei ne-a apropiat si mai mult decat copilaria traita impreuna. Dar imi amintesc atat de bine cum era cand eram copii, fetite mici si mama ne cusea cu acul, adica nu la masina de cusut, rochite din stamba. Si totdeauna modelul era acelasi pentru noi doua, iar eu priveam in final rochita ei frumoasa,stand impecabil pe ea,in timp ce pe mine se aseza nu prea frumos! Si nu intelegeam cum e posibil ca tot rochita ei sa fie mai frumoasa decat a mea. Am inteles peste ani, reamintindu-mi chipul nostru in rochitele acelea, ca  rochitele nu erau identice: mama stia ca eu nu sunt prea frumoasa si imi acoperea manutele cu maneci mai lungute, fusta rochitei era mai lunga sa nu se vada piciorusele strambe si mult prea subtiri, in schimb rochita ei era perfecta pentru trupusorul ei rotunjor de fetita...Dar cu cat drag o priveam in rochita ei frumoasa !

Mi-o amintesc la toate varstele. Mi-o amintesc eleva la liceu. Mi-o amintesc invatatoare in primii ei ani de serviciu. Mi-o amintesc mireasa. Mi-o amintesc la nunta mea purtand o rochie neagra din catifea, cu un singur umar, o adevarata provocare pentru acei ani si la botezul Ruxandrei ...Apoi atatea intalniri... atatea imagini imi vin in minte incat plina ma simt de amintirea ei ...dar dureroasa! Ii impartim lucrurile. Si desigur incepem cu cele mai frumoase. Costumele ei de festivitati de deschidere de an scolar sau de final de an scolar...nunta lui Andrei...botezul lui Ane-Mary...

-Acesta de la nunta lui Radu il vreau eu-zice Marinela, sora cea mare!

-Desigur!

Incuvintez desi stiu ca nu-l poate purta pentru ca e o marime nepotrivita ei. Dar ea stie acesta si zice:

-Il vreau ca amintire!

Ne-a lasat atatea amintiri, fizic vorbind!O casa intreaga plina de viata lor intreaga! O casa cu draperiile trase . O casa care nu mai respira dupa plecarea lor! Nici casa nu mai vrea! Ma gandeam la miile de fotografii cu elevii ei! La zecile de casete video cu" lectii  deschise" sau "inspectii" sau cum se vor mai numi...Ani de zile cand mergeam la ea, intre felurile de mancare deosebite pe care ni le dadea, ne punea sa vedem inregistrarile acestora si noi ne cam nemultumeam, totdeauna insa in spatele ei , ca sa nu o suparam...Si ma intrebam plangand cu amar ce vom face cu ele...Glasul firav de mic print al lui Filip, fara sa stie gandul meu, mi-a zis in dimineata dupa moartea ei:
-Poate imi dati mie toate amintirile cu copiii ei!

O, da! Dam fiecaruia dupa cum cere! Dar nu pot da nimanui durerea de a nu o mai avea! Ce este o sora ? Pentru mine este o aripa cu care am zburat prin ani lungi si plini de neprevazut!Si acum ma simt incompleta.

Desigur ea stia cel mai bine totul! De la cum trebuia sa scriu in clasa I,pana la baiatul care era cel mai potrivit sa fie prietenul meu, de la cum sa-mi cresc copiii si pana la cum sa-mi plang barbatul mort!Dar eu nu am asculat-o in toate si cred ca era normal sa-mi traiesc propria viata asa cum mi se potrivea mie ! Si mie mi se potrivea altceva decat ei. In mor cert!

46  de zile fara o vorba la telefon. Atatea evenimente petrecute fara sa vorbim! Si cate vor mai urma...

Ramane doar amintirea acelui chip peste care eu, sora mai mica am tras voalul, fruntea pe care eu am sarutat-o de multe ori cu durerea despartirilor trupeste definitive! Pentru ca desi cred in Inviere, desi ma rog pentru mantuirea ei si a mea,cred ca nu ma voi mai intalni cu ea  asa cum o stiam, ci ca faptura de lumina si iubire, purtand chip semanand lui Hristos Cel Inviat!

Si ma bucur cu cutremur! Si cad in genunchii mei cu piele tocita si-L rog pe Dumnezeu, ca aceasta cale pe care sufletul ei a plecat, sa fie o cale fericita, la capatul ei sa fie Hristos, asa cum i-am spus ca o sa fie! Plec si genunchii inimii mele si-n prag de prohodire a Maicii Domnului, o rog pe Multmilostiva Maica sa o primeasca in ceata femeilor fara copii trupesti, dar cu sute de copii dupa suflet...Acolo, intre ei, eu stiu ca este si fratele nostru, George, plecat la Domnul, mic, la numai 5 luni, cu cativa ani inainte de nasterea ei.In memoria lui, ea a purtat numele purtatorului de biruinta,Gheorghe...El. micutul George a purtat primul in familia noastra acest nume!Si ea, cu delicatetea ei si cu iubirea ei de neam , de familie, desi prunc, totdeauna il trecea pe pomelnicul ei! Ma bucur sa ma gandesc ca tine de mana un copil ...pana cand ma voi adauga lor ...pana cand ii voi putea imbratisa, ii sarut cu sarutarea lacrimilor, a rugaciunii, a pocaintei!    


marți, 13 iulie 2021

Iulie 2021

 As vrea mereu sa-i telefonez si sa-i spun... sa-i spun cum este azi... sa-i povestesc ce am visat azi noapte...sa-i spun cum a fost la priveghiul ei, la inmormantarea ei, de parca nu am impartit cu ea toate acestea!

Le-am impartit! Asa cum am impartit o viata de 64 de ani ai mei.

Sora mea mijlocie!

 Aceasta este ea!Sora mea mijlocie!

Cea sub a carui directa supraveghere am fost,cu ochi si atentie pe care nu le-am inteles deplin nici macar acum,acum cand este atat de tarziu!

Cand abia ma nascuse mama, ea, sora mea mijlocie,a plans mult! Ii era greu sa-mi  dea locul ei din bratele mamei!Ani de zile plansul ei a fost o taina a ei Dar, intr-o zi, au gasit-o in camera, langa mine, punand, plina de gingasie, pe mine toate carpele cu care infasa papusile  si spunandu-mi cuvinte pe care doar ea si eu le puteam auzi...si eu nu le puteam intelege...

Oare ce inseamna pentru un pui de om o sora mai mica?Dar mai tarziu cand puii se transforma in adolescenti, in tineri, in oameni maturi?

Totdeauna am fost mandra de surorile mele, dar eu sunt sora mai mica!Ele, erau niste fete frumoase,mereu impecabile la tinuta,fie ca se jucau pe strada, fie ca se aflau la scoala,foarte bune la invatatura,destepte, si politicoase, respectoase cu lumea.Fata de ele, eu eram o mucoasa, cu genunchii juliti,cu tivul mereu rupt si buzunare atarnand jalnic, pline de batiste mototolite... Dar, unde eram eu,era fie o carte deschisa, fie zarva de copii care jucau fotbal!Total diferite...Ele erau papusile frumoase ale parintilor, eu eram cocorul slab  cu pene zbarlite...

Cred ca dincolo de imperfectiunile mele, cand a realizat ca nimic nu ma poate indrepta asa cum si-ar fi dorit, a recunoscut ca m-ar fi iubit oricum as fi fost... si m-a iubit, acceptand ca unele lucruri nu sunt chiar total gresite!

Mi-a cumparat primii blugi! M-a sfatuit sa economisesc bani si mi-a comandat niste bluzite pe care le-am purtat in anii de liceu...m-a luat cu ea in tabara undeva in Moldova lui Stefan, mi-a masurat cu centimetru locurile in care croitoreasa a cusut floricele cu perle pe rochia mea de mireasa, mi-a botezat un copil , pe Ruxandra-Maria si mi l-a crescut pe Andrei de la 5 la 14 ani!Cata binecuvantare sa ai frati sau surori mai mari! Ele amandoua au fost reperele mele, dar recunosc ca eu mi-am urmat drumul meu fara sa incerc sa le imit in ceva fiind mult prea diferita de ele!

S-a maritat prima dintre noi.Parca o vad intr-o rochie alba lucrata la Casa de Moda de pe Calea Victoriei si cu o toca plina de floricele albe ...frumoasa, nespus de frumoasa si delicata, cu ochii ei mari,negri, calzi...apoi ziua urmatoare a imbracat o rochie roz-mov culoarea florilor de mar...Din zeci, sute de rochii pe care le-a purtat,pe acestea mi le aduc aminte cel mai bine

Ea avut o fragilitate cu care a parcurs viata ...o sensibilitate ...deseori era bolnava, dar isi ducea totdeauna boala cu mutenie ...ea si sotul ei drag...Ca un semn al continuitatii binecuvantarii Domnului cu neamul nostru,  bunicii paterni s-au numit Radu si Rada,  ea s-a numit Georgeta, sotul ei George, iar baiatul meu, Andrei si  sotia lui, Andreea...Si asa ne arata Domnul ca binecuvinteaza,potriveste totul, pana si numele...

A locuit in orasul copilariei noastre cateva decenii. A fost invatatoare la  scoala cea mai prestigioasa din oras si a invatat sa scrie si sa citeasca, sa socoteasca,dar mai ales sa fie oameni,zeci de serii de copii" Ceea ce sunt astazi ii datorez si doamnei invatatoare" aveau sa spuna  multi dintre fostii elevi.

"Ce a însemnat Georgiana pentru școală, ce a însemnat pentru noi?A fost capul deciziilor, a fost sufletul școlii și inima care a bătut pentru fiecare copil în parte și pentru prestigiul școlii în totalitate. ... o sală de clasa sau muzeul făcut sau alta locație din scoala merită să poarte numele ei.
Georgiana a fost un munte de generozitate, de altruism, a fost mama miilor de copii cărora le-a marcat viața și sprijinul tuturor. Dumnezeu va judeca drept si cu iubirea Lui nesfârșită și îi va pune sufletul în rândul dreptilor. Sa te rogi și pentru noi ca prin durerea si neliniștea noastră să nu îi ingreunam drumul printre îngeri! Sa ne găsim liniștea și să ne întărim credința!"-asa avea sa-mi scrie o prietena si colega de scoala.
 Cuvinte ale celor care au cunoscut-o in partea foarte importanta a vietii ei, profesia, poate mai mult ca noi, familia ei!
Stiam ca e bolnava, desi dorise sa tina ascuns de noi, familia ei, acest lucru... Cu totii am fost alaturi de ea, desi, boala intinzandu-se pe opt ani, dese au fost momentele ei de singuratate...Intr-o zi sotul ei s-a imbolnavit si toata atentia ei s-a mutat pe el...L-a ingrijit un an de zile cu un devotament cum nu am mai vazut...Si anul trecut, pe 23 mai 2020, sotul ei, George cel linistit si cel care se credea ca o va ingriji pana la finalul vietii ei, a murit lasand-o singura intr-o casa care avea sa devina colivia din care pe 2 iulie 2021, sufletul ei avea sa se inalte spre Imparatia lui Dumnezeu.
Asa a randuit Dumnezeu ca noi, surorile ei, sa fim ultimii oameni pe care i-a vazut, ultimii cu care a vorbit...Voi purta ca pe o rana amintirea momentului despartirii noastre cand nu stiam ca e ultimul moment ...Si sunt in mine toate cuvintele spuse, toate sfaturile pentru nepoti, pentru stranepoti...dar sunt in mine si toate cuvintele nespuse...
Ne doare ceea ce intelegem prea tarziu... in fata mortii suntem singuri,iar cand incepem sa ne simtim singuri, incepem deja sa murim putin cate putin...si ea cred ca incepuse sa moara de mai mult timp... Dureros, atat de dureros! Mai ales ca iubise viata, viata care ii daduse atatea bucurii! 
I-am descris un sentiment pe care il am puternic:acela ca la capatul drumului meu, eu simt si cred ca ma asteapta, Hristos! Dar ca Hristos o asteapta si pe ea la capatul drumului ei...Vorbeam despre moartea mea, eu deja impacata cu moartea mea"Hai, vino, moarte, sa bem impreuna cafeaua"  Dar cat de mult imi doresc sa-i fi spus ca nu  conteaza ca nu esti fizic langa cineva, atata timp cat ramai in inima unui om! Si ea a ramas in insasi inima mea pentru ca asa sunt fratii, ei fac parte din inima ta, din trupul tau fizic, in inima surorii mai mari care a iubit-o nespus de mult, a nepotilor pe care i-a iubit, in inima sangeranda a lui Andrei, in amintirile lui Filip si ale micutului George... 
Traiesc zile triste... facem pomeniri, impodobesc colive, tamai mormantul ei, a parintilor si socrilor ei, al sotului ei, de la un capat la altul al lumii nostre ortodoxe am cerut celor cunoscuti sa se roage pentru mantuirea sufletului ei, e ca si cand incerc sa mai ridic o povara ramasa, dar ea singura, ea cu ingerul ei coboara in iadul in care spun sfintii ca este acum, spre cunoastere, sufletul ei, pana la Judecata din a 40-a zi! Si in toata caldura acestei verii simt ca-mi ingheta inima ca nu pot sa o imbratisez, nu pot sa-i spun"Nu-ti fie frica, sunt aici, eu sora ta mai mica, si impreuna vom strabate toate aceste intinderi de durere si vom iesi la Lumina!Si vom Invia".
Ingenunchez in tacerea casei mele, de la moartea ei totul e ravasit, acesta e modul meu de a-mi umple gandurile, fac aparent curat peste tot, dar doar ravasesc...ravasesc dulapurile, sertarele, caut ceva, nu stiu insa ce...caut amintiri, imagini cu ea, caut ceva sa miroasa ca ea a curat si parfum de levantica... dar nu-i nimic nicaieri...nimic...nimic...nimic...doar in inima mea langa rana aceasta care e inima mea, e zambetul ei bland si-s ochii care privesc spre capatul drumului! Da, acolo, acolo sigur o asteapta Hristos!       

marți, 6 iulie 2021

LUNA IUNIE 2021

 Incet, luna cireselor coapte si a mosilor de vara, se duce spre departarea in care nu exista decat amintiri...

Am fost plecata! Intr-o zi, fara sa anunt pe nimeni, am strans cateva lucruri, cam fara mult discernamant, toate negre si nesifonabile si am plecat in lume...Undeva la capatul drumului meu de cateva sute de kilometri ma asteptau cateva persoane care aveau sa se adauge,  in ceea ce numesc  dupa Diveevo, lumea mea secreta...familia mea secreta, prietenii si prietenele mele adevarate, oamenii care ma iubesc fara a-mi datora iubirea... Darul lui Dumnezeu pentru mine, pentru ca atunci cand lumea ma dezamageste cu luptele ei in care devin parte invinsa, abandonata, imi amintesc ca exista ei si ei m-ar ridica din orice necaz, ar schimba crucea mea pe umarul lor, ar ingenunchia si ar cere mila lui Dumnezeu pentru mine.Si stiu ca asta fac!

Am petrecut intre ziduri inalte, sub cer cel mai adesea ploios, un timp de respiro si de rugaciune... Nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte indiferent de ce loc mi s-ar fi oferit...Sub ascultarea unei starete pe care am iubit-o din prima privire pe care am pus-o pe chipul ei ...

Am cunoscut acolo maicute care munceau ca niste albine fara zumzet, dar pline de nectar pe buze...

Am cunoscut trei preoti care, fiecare, intr-un mod unic dar in acelasi duh al dragostei in Hristos,mi- au aratat ca in Hristos nu exista straini, toti iti sunt apropiati, toti iti sunt dragi...Inca imi amintesc cum intr-o zi, cand ma impartasea, unul dintre parinti, plin de bucurie, radea cu rasul acela al bucuriei ca esti la potir, ca Il primesti pe Hristos-ul pe care parintele Il cunostea deplin!

Am petrecut zile de odihna duhovniceasca sub umbrela muncii si ascultarii!

Am degustat viata in manastire pe care unii o traiesc la masura patericului...

Si intr-o zi, un monah coborat de la Frasinei a venit si cand m-a vazut mi-a zis inaintea cuvintelor mele:

-Du-te inapoi in lume. Este nevoie de tine acolo!...

Si a pus epitrahilul pe capul meu, mi-a spus rugaciunea de dezlegare de pacate ...

Si am plecat! Pe drumul de intoarcere, am aflat ca boala surorii mele avansase mult si doctorii ei curanti, cu cruzimea tineretii lor, ii spusesera ca mai are de trait pe acest pamant doua-trei luni...

Trebuia sa ma intorc, pentru ca trebuia sa trag voalul despartirii peste inca un chip drag, al ei!


joi, 20 mai 2021

Luna mai 2021

 Am incercat de cateva ori sa scriu si am lasat articolele cu titlu si cate un rand scris...Ca si cand cuvintele toate au murit...

Am simtit atata durere sufleteasca in lunile din urma incat nu am putut scrie decat pacatele la spovedanie.

Duc greu despartirea de oameni. Duc greu certarea nu din dragoste ci din pedeapsa.Duc greu despartirile...desigur pana la un punct, punct in care daca ajung sa nu-mi mai pese, nu exista cale de intoarcere. Dar ma despart greu, desi duc greu conflictele!Nu am invata de nicaieri sa intorc spatele cuiva!

Este normal ca  durerea sa te schimbe, ca prin ea, prin durere, arzand sa te transformi intr-un alt om, numai ca imi doresc ca transformarea sa fie transformare intr-un om  dupa planul lui Dumnezeu de mantuire a mea.

Dar este greu! Pentru ca este in adn-ul nostru de oameni facuti de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Lui, Demnitatea umana si dumnezeiasca! Si atunci cand tocmai asta vrea sa ti se stearga,demnitatea ta de om al lui Dumnezeu,in numele unei  smerenii  care nu asa ti s-a predat evanghelic,  chiar daca spui " Doamne, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" e greu, obositor de greu de dus...

Am invatat, ca o concluzie finala a  acestor luni de pandemie, ca nu trebuie sa corectez in nimeni nimic, ca nu trebuie sa predau nimanui nicio lectie, tocmai pentru ca nici eu nu stiu totdeauna cum sa procedez si cred ca nu prin mine, un om cu pacate, poate lucra Dumnezeu indreptarea cuiva.

Dar am inteles ca nici mie nu-mi este de folos sa stau in bataia vantului cainesc...

Aceasta sunt eu! Un om pe care nu l-a indreptat nicio lovitura ci ...bunatatea lui Dumnezeu!

Acum aproape 14 ani murea Grig intr-o clipa!Aveam sa raman cu doi adolescenti in grija, rebeli, indurerati si hotarati sa nu tina cont decat de durerile lor! In toti acesti ani, singurul care mi-a oblojit ranile a fost Dumnezeu! Desi lovitura venise prin El.Pentru ca in toate incercarile se ascunde doar Dumnezeu, Cel care iti aduce si rezolvarea .

Am petrecut, in acesta luna mai, catva timp cu Filip si George. Si mi-am amintit perioada cand copiii mei erau mici si stateam uneori, cel mai adesea in zilele de sfarsit de saptamana si de concediu, cu ei! Cum imi beam cafeaua cu ei alaturi, cum ne plimbam in parc, cum le citeam povesti... si i-am revazut pe copiii mei in cei mici, delicatetea Ruxandrei in delicatetea lui Filip, incapatanarea lui Andrei in incapatanarea lui George, dulceata si intelegenta sclipitoare a lui Andrei in fiii lui, dar m-am vazut si pe mine bucurandu-ma de fiecare moment, exact ca atunci cand imi cresteam proprii copii! Pentru ca viata trebuie sa fie o bucurie, ca dar suprem al lui Dumnezeu! Am ras cu ei!Am mancat dimineata impreuna anafura si impreuna am baut aghiazma in canuta mica de la Diveevo. Ne-am jucat de-a vanzatorul si cumparatorul! Am citit carti! Ne-am rugat impreuna dimineata si seara...Am dormit impreuna somn odihnitor de dupa amiaza si somn lung de noapte...

Am simtit ca am pasit cumva intr-o viata in care chiar daca voi muri intr-o zi, voi trai mereu cu ei in ceea ce i-am invata sa faca, sa fie!

Imi este clar ca sunt imperfecta si departe de cum ar trebui sa fiu!  Pentru ca doar lor, celor mici le iert toate cele care din neputinta de a- si exprima sentimentele iau forme nepotrivite! Dar bunica Elena sau bunicuta Elena iarta  si iubeste mult !

Da, am petrecut  timp pretios, timp de mai  cu ei!

Si m-am gandit de cate ori,in acesti aproape 14 ani, am trait langa oameni care doar m-au jefuit neintelegand ca partea cea buna a sufletului meu e cea  in care nu exista card de credit si nici vreo demnitate lumeasca!

Continui drumul! E poate prea lung! Acum cateva zile, un om simplu, intr-un magazin vorbind despre mine mi-a zis"Batrana".Atat a vazut din mine! Ceva ce nici nu se vedea!Adica parul meu aproape albit strans in elastic si ascuns sub basma neagra!Dar eu vreau ca in acesta lume atat de vanduta exteriorului stralucitor, sa fiu o babuta cu basma neagra  si suflet alb!Da, continui! Cat timp voi avea, continui drumul!

Vreau  sa ma pot ruga pe acest drum:pentru cei dragi mie, pentru rudelele mele de sange, cele dupa trup, dar si pentru cei pe care Dumnezeu mi i-a adus in cale, pentru cei aflati in nevoi si necazuri, dar si pentru cei pentru care, stiindu-i in bine lumesc, nimeni nu se roaga si Doamne cate nevoie avem toti de ajutor! Vreau sa reusesc sa iert gresitilor mei.Vreau sa multumesc lui Dumnezeu pentru darurile primite si pentru bucuriile duhovnicesti harazite...Vreau sa cobor in sufletul meu  in lumina iubirii dumnezeiesti, pentru ca eu cred ca doar asa Il voi intalni pe Iisus Hristos  si doar asa, prin rugaciune, va creste si in mine, in sufletul meu,  acel pom "in care vin pasarile cerului si se salasluiesc in ramurile lui"(Matei 13, 32).

Da, continui drumul...




miercuri, 19 mai 2021

Botezul unui catehumen

 

Botezul unui catehumen

O stiu de cand avea un an. Este mai mare decat fiul meu cu sase luni.  Era o fetita frumoasa, blonda, inalta pentru varsta ei, serioasa si blanda. Nu am vazut-o plangand cat a fost mica. Nici nu avea de ce. Mama ei o ingrija atat de bine, era atat de atenta la toate nevoile ei, incat formau o inima, o singura pofta, o singura respiratie.

-Pasiunea mea este familia mea. Ei sunt pe primul loc in toate! -mi-a spus mama ei. Si viata lor a demonstrat ca asa era.

A crescut alaturi de copiii mei, ore lungi in parc la joaca,am fost impreuna la mare, am fost la munte,am facut drumetii...am baut garone pe malul marii, am facut gratar la munte, am dormit in aceeasi camera...Prieteni!

Mama fetitei era o femeie deosebit de frumoasa, fascinanta, cu o dulceata cum rar am gasit, desteapta si cu o cariera buna...Am iubit-o cu totii. Nici nu era greu. Nu trebuia sa faci nici un efort pentru asta, trebuia doar sa o privesti, sa-i vezi ochii verzi, vioi si zambetul molipsitor. Totul era frumos in ea. Totul era de admirat.

Cu trecerea timpului, copiii crescand si proportional cu asta scurtandu-se timpul petrecut in parc, prietenia noastra avea sa cunoasca momente in care ne vedeam mai rar...dar am ramas prieteni legandu-ne aceleasi sentimente frumoase.

Dupa o lupta inegala cu cancerul a murit  intr-o primavara, cand fetita era clasa a XII-A si a fost inmormantata in preajma zilei de nastere a fetei. A fost prima data cand am tinut in brate o coliva hohotind de plans si de neputinta...Sunt multe de spus despre o prietenie de 17 ani si jumatate dar nu asta vreau sa fac acum. La ceva timp dupa inmormantare, mi-am amintit un amanunt legat de fata si punanad cap la cap niste lucruri mi-s-a confirmat ca nu fusese botezata! Unii dintre membrii familiei erau de o alta "credinta", istoric totul vroia sa o indeparteze de Iisus Hristos si de ortodoxie.

Si abia dupa alti ani, dupa moartea sotului meu, cand am iesit din amorteala, m-am gandit ca intr-o zi, va trebui sa fac ceea ce mama ei imi spusese candva:sa o botez! Parea imposibil. Intre timp crescuse, ajunsese o domnisoara desavarsita, terminase scoli multe cu rezultate excelente, incepuse munca...isi construia viata in care nu stiam cum sa ma introduc si inca cu astfel de cereri. Nu stiam eu! Dar Dumnezeu, care le stie pe toate, stia ravna acestui suflet si dorinta enorma de a pune ordine fireasca in viata ei. Si le-a randuit pe toate perfect astfel incat dupa  pregatirea noastra a tuturor...vineri seara...la numai o zi dupa ziua mea de nastere, a fost si nasterea ei duhovniceasca intru Hristos!

Nu am trait bucurie mai mare! Poate doar nasterea copiilor mei...dar si acolo, era un pic de tristete in nasterea lor, un pic de teama in inima mea, aici, nu a fost decat bucurie. Si rugaciune.

Am dus-o pe malul unei ape imbracata in camasa alba, lunga...soarele asfintea bland ca si fata. Natura se  pregatea de odihna dupa o zi de truda. In departare se vedeau nori mari, rosiatici... Plaja pustie, inchisa special pentru noi. Singuri in linistea si pacea noptii, singuri cum trebuie sa fi fost Adam si Eva in Eden. Eu, copiii mei, prietenul ei...Parintele... Ea, cu fata spre rasarit, imbracata in alb, inalta, dreapta, maiestoasa, perfecta creatie a lui Dumnezeu. Nu am avut emotii mai mari niciodata si nici bucurie mai mare. Mana preotului pe capul ei si rugaciunea..."Scrie-o pe dansa in cartea vietii Tale si-o impreuneaza cu turma mostenirii tale, ca sa se preaslaveasca in dansa numele Tau cel sfant si al iubitului Tau Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos si al Duhului Tau Celui de viata facator.Sa fie ochii Tai cautand totdeauna cu mila spre ea si urechile Tale sa asculte glasul rugaciunii ei.Veseleste-o pe ea in lucru mainilor ei si in tot neamul ei..."

Sfintirea apei cu rugaciunile atat de dragi mie "Tu insuti dar, Iubitorule de oameni Imparate, vino si acum cu pogararea Sfantului Duh si sfinteste si apa aceasta"...sfintirea untdelemnului...

Intunericul s-a lasat parca brusc peste noi. Pe masa alba, lumanarile ardeau drept ca intr-o incapere. Nici macar un zvon de vant. Doar o racoare buna, sfanta, pentru caldura emotiilor noastre mistuitoare. In departare se auzeau greierii cantand si trilul ratacit al unei cinteze. Latratul cainilor undeva in  noapte anunta parca totusi ca nu eram singuri. Roiuri de tantari se vedeau in lumina lumanarilor dar niciunul pe fata, pe parinte sau pe mine, nasa ei. Era ca si cand ceva... Altceva, ne proteja coborat peste noi.

A spus tare, cu fermitate si bucurie Crezul. Am mers alaturi si am tinut-o de mana cu drag si cu recunostiinta ca mi-a ingaduit sa fiu nasa ei!

-Mi-e teama!-mi-a soptit, desi nimic nu arata teama ei.

-Esti mare! Curaj!

Ce puteam sa-i spun? Si dupa ungerea cu uleiul sfintit a coborat in apa calda si sfintita...

Momente dumnezeesti! As fi plans, dar niciodata nasul nu plange la botez! Doar copilul, dar aici, copilul era mare.

Am multumit lui Dumnezeu  si i-am spus soptit:

-Doamne, eu  cu Tine am facut ceea ce am putut, fa Tu totul! Si socoteste truda mea dincolo, lui Gheorghe si mamei ei!

Linistea a coborat peste noi. Parca eram singuri pe lume. Nu se mai auzea nimic, doar clipocitul apei in care ea cobora imbracata in camasa de botez,alba.

-Mai departe. Mergi mai departe!-o incuraja Parintele. Si ea inainta curajoasa.

''Se boteaza roaba lui Dumnezeu...in numele Tatalui. Amin. si al Fiului. Amin. Si al Sfantului Duh. Amin"

Auzeam cum apa se spargea parca de coborarea trupului ei si cum se recladea iar. Si iar se spargea. Si iar se recladea...Si a treia oara mi-s-a parut ca a durat mai mult pana sa iasa. Inima mi-a inghetat si am vrut sa ma arunc dupa ea pe treptele care coborau in apa si pe care o asteptam. (Nimeni nu a realizat momentul de intarziere. Astazi, fata mi-a spus ca intr-adevar, in acel moment a simtit cum piciorul ii aluneca intr-o parte si s-a echilibrat mai greu. Dar, prin legatura pe care Dumnezeu ne-a dat-o, doar eu, ea si preotul am simtit acel lucru).

Baiatul meu, copilul cu care ea se juca in parc acum doua decenii, barbat acum, ii tinea lumina unui telefon pe trepte, discret sa vada pe unde sa urce. S-a scufundat de trei ori, in simbolul Sfintei Treimi si inchipuind cele trei zile petrecute de Domnul in mormant, murind pentru viata cu pacate de pana acum si iesind, a inviat  impreuna cu Domnului pentru viata de veci.

A iesit din apa maiestuoasa, fericita, plutind parca peste ea. Am impachetat-o intr-un prosop alb, mare si apoi i-am pus un halat alb, lung, din prosop.

"-Se imbraca  roaba lui Dumnezeu...in haina  dreptatii, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."

Isi tinea lumanare aprinsa si flacara ei lumina drept, vesel. Chipul tot ii era luminat sfant si o bucurie imensa era peste ea. Ingerul Domnului se asezase probabil alaturi! Darul lui Dumnezeu pentru ea!

A uns-o cu Sfantul Mir in chipul crucii si eu ii desfaceam parul lipit cald de ea...ca unui copil dulce si bun...abandonat sub rugaciunile Parintelui. Am inconjurat masa tinandu-ne de mana si fata mea se auzea  cantand cu Parintele "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Aliluia "

Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu: de cine ma voi teme?

Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa?

Cat de frumos au sunat rugaciunile Parintelui pentru fata botezata! Si pentru mine, cea atat de putin vrednica de rugaciunile lui!

-Bine ai venit Acasa! i-a spus in final.

Si am simtit cu totii, ca ea, fetita aceea atat de frumoasa pe care o stiam din carucior de bebe, eleva de gimnaziu, adolescenta si studenta de mai apoi, femeia tanara de acum doua ore, ele toate, adunate intr-o singura persoana, prin coborarea in apa sfanta a botezului ei, din pantecele curat al Fecioarei, unindu-se cu Iisus Hristos,ajunsese Acasa si devenise vie,curata, sfanta.

Tinerii prezenti erau atat de emotionati incat nici nu puteau vorbi. Trecusera deja aproape doua ore de la venirea noastra si lumea toata se schimbase si pentru ei! Cu totii pareau botezati in  sfintenia acelui moment. Fata s-a retras si s-a schimbat in haine albe, noi, impecabil alese de fiica mea...Purta de gat crucea daruita de noi., arma impotriva raului! Era atat de frumoasa incat stralucea. Ca si Parintele, desi erau obositi!

Luna aparuse timid undeva in inalturi. Nimic nu fusese peste  inaltimea botezului in numele Domnului nostru, Iisus Hristos, nici macar luna...

A fost atat de frumos, de inaltator incat ore in sir nu am putut vorbi decat cu voci blande, linistite. Era ca si cand ceva s-a schimbat si in noi. Tinerii, copiii mei si prietenul ei, erau un pic tristi ca ei, bineinteles nu-si amintesc nimic din botezul lor, dar il vor tine minte, secventa cu secventa pe al fetei si vor multumi vesnic lui Dumnezeu pentru binecuvantarea de a-l trai. Pentru ca a fost si pentru noi, un dar imens de la Dumnezeu si inca o dovada a iubirii Lui. Si a Maicii Domnului, a carei Nastere deja o praznuiam.

Lectia aproape se terminase. Urma sa participam la impartasirea ei, dar acesta...e alt moment!