miercuri, 24 octombrie 2012

Prietenii

Am fost totdeauna o persoana care a adunat langa ea lumea.Mama povesteste ca in copilarie  locuiam undeva la tara, si in satul acela directorul scolii era un unchi care ma iubea foarte mult.Era un timp, cand lipsa televizorului transforma serbarile scolare in adevarate spectacole la care participa tot satul.Pe scenele improvizate in curtea scolii, se succedau cantareti, echipe de teatru, dansatori...de cele mai multe ori actori erau aceiasi elevi si atunci, pana se schimbau costumele, pauza trebuia umpluta de ceva.Unchiul meu, ma cauta in multime, ma lua pe sus si ma urca pe scena punandu-mi in mana microfonul:
-Spune-le ceva, acum!
Si eu, copilul de 5-6-7 ani umpleam pauza.Spuneau poezii, povesteam ceva nostim, spuneam ghicitori...lumea radea si ma aplauda.
Au trecut ani pana am revenit acolo, batranii satului isi aminteau de mine,si se intrebau ce facusem cu viata mea...Nu mare lucru!
Am adunat langa mine prieteni, femei, barbati, copii, tineri, batrani.Nu a fost loc in care sa merg si sa plec fara sa schimb adrese, numere de telefoane.Am adunat multa iubire dar si multa invidie.Am stiut si uneori am suferit pentru asta, dar bucuria de a imparti cu altii, a fost atat de mare, incat am facut plata pretului.
Dupa moartea lui Grig, m-am separat de lumea mea, cu singura dorinta de a-mi castiga singuratatea  o singuratate pe care  chiar daca am  avut-o, niciodata nimeni nu a crezut in ea. Mi-e bine singura.Constat ca mi-e bine, lumea mea dinainte e o lume cu care nu ma mai potrivesc, iar cei de acum, sunt oameni ai rugaciunii, ai prezentei la biserica si doar atat.Cu mici exceptii!
Aseara am fost la teatru.In seara aceasta am fost la o petrecere surpriza.Era miercuri, zi de post, gazda imi comandase mancare de post pentru mine si sarbatorita, lumea a ras de noi, ne-au ridiculizat, ne-au tinut prelegeri in locul dracilor.Stiu ca postul nu e suficient.Stiu ca nu trebuie sa-l declar, dar am constatat ca daca sunt ferma cu lucrurile  la care tin ,lumea se obisnuieste si ma lasa in pace.Si eu atata vreau!Sa nu ma sileasca nimeni sa traiesc cum o faceam inainte.Sa nu fiu nevoita de teama de vorbele altora, de "judecata" lor, sa fac acele abateri de la regulile clare ale vietii mele de crestin.Am stat trei ore.Nu va imaginati cate prostii am auzit:
-Ne-a sfatuit X (se spunea numele unui mare preot, cinstit in toata tara)sa nu mergem sa ne spovedim la calugari,sa nu ne luam duhovnici calugari!Ca ne vor da atatea canoane, incat nu vom mai putea trai.
-Adica, ce intelegeti prin canoane?
-Sa ne rugam, sa citim nu stiu ce acatiste, sa tinem posturi...din astea!
-Si atunci cum sa va mantuiti?-ma gandeam eu tacuta.
-Puteti manca, e seara deja.A fost vecernia!
-Dar ati facut-o? Sau ati fost la slujba?-am intrebat.
-A fost la mine la o sfestanie parintele X si eu totdeauna ii puneam pe masa de dulce si el manca si zicea ca trebuie sa mananci ce iti da omul!
Nu am putut sa tac:
-Parintele manca din smerenie, dar dumneavoastra trebuia sa va straduiti si sa-i dati de post cand venea in casa.Nu ar fi trebuit sa-l ispititi si sa-l puneti in astfel de situatii.Nu stiti cate metanii o fi facut pentru o lingura de mancare luata din smerenie sau ce canon facea apoi Parintele...
Slujbele, spovedania, posturile...prostii!
Eu abia ajunsesem de la vecernie, in mintea mea cineva canta"Lumina lina a sfintei slave a Tatalui Cresc, Celui fara de moarte, a Sfantului,Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, vazand lumina cea de seara, laudam pe Tatal, pe Fiul, pe Sfantul Duh..."Parul imi era inca ud de aghiazma.
Ele, femeile acestea, prietenele mele nu au ajuns inca sa vada, sa simta, sa iubeasca vecernia.Ele sunt inca pasionate de shopping,de muzica, de serialul Totul despre sex, ele sunt imaginea  unei parti din ceea ce eram si eu  acum aproape 5 ani,pentru ca eu eram chiar mai rau decat sunt ele acum.
Recunosc.Eu eram si mai ratacita decat ele.Si pentru mine oricum nu se ruga nimeni, catre Lumina Lina...sa lumineze haina sufletului meu.Pentru ele insa,ele fiind femei obisnuite cu mersul la biserica, se roaga acei preoti minunati care le primesc la sfantul altar stiind neputintele lor omenesti.
Regret acum ca am fost dura cu ele, ca le-am certat ca ma ironizeaza ca postesc si ca daca nu inceteaza plec.Dar, asa am simtit, tacerea mea ar fi fost doar un act de lasitate fata de duhovnic, caruia mi-ar fi fost greu sa-i spun ca am mancat pastrama miercurea si nu un act crestinesc prin care sa incerc sa zdruncin un pic din aroganta si lepadarea lor si sa le arat o alta fata a unei normalitati. Dar am gresit pentru ca am simtit nevoia sa pun mana pe bici si sa le dau cateva, nu atat pentru cum isi traiau ele o seara de miercuri, cat pentru cum incercau sa rataceasca si pe altii.
In final, sarbatorita a mancat si ea o mare portie de pastrama, ca sa fie pe masura asteptarilor si uralelor lor.
Prietenii... 
Imi vin in amintire unele din chipurile prietenilor mei adunati in aceasta viata si ale doamnelor dragute cu care am petrecut 3 ore in seara asta, si imi doresc atat de mult sa fiu cu ei Dincolo, sa impart cu ei bucuria mantuirii incat, fac plata pretului.In seara acesta  pretul a fost sa vad ca erau bucuroase cand am plecat!Puteau incepe dansul!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu