Sa ne bucuram.Da, sa ne bucuram, dar nu cu nebunia celor care zic"Haideti sa bem, sa mancam, sa petrecem azi pentru ca nu stim cum va fi ziua de maine" ci cu intepciunea celor ce stiu ca din momentul nasterii clepsidra vietii noastre este intoarsa si timpul se scurge cu eleganta nisipului fin amintind toate plajele lumii la care am ras,am plans, am iubit sau am urat.
Am trait langa oameni binecuvantati de Dumnezeu cu prieteni, cu familie, cu copii jertfelnici.Am trait langa ei zile obisnuite, aniversari, nunti,inmormantari.Am realizat aseara tarziu, cand dupa ore de extrema incordare si zbucium, am inchis ochii rugand pe bunul Dumnezeu sa-mi daruiasca odihna, ca in amurgul vietii mele, abia atunci cand am constientizat clepsidra de care vorbeam, am trait momente in care eu, tocmai eu femeia ce are in tinuta ei, poate in primul rand fragilitatea, a trebuit spuneam,sa pun pe fata persoanelor dragi,valul despartirilor pamantesti...Tatal meu, Lacaramioara,frumoasa si draga mea prietena,Grig, in aerul inghetat al lunii decembrie,socrul meu Zaharia, nasa mea Aurica,soacra mea, Rada, si ieri, Ion, nasul meu...
Eu m-am aplecat si-am acoperit capetele lor cu toata durerea despartirilor noastre lumesti si cu toata spaima ca poate niciodata nu ne vom mai privi chipul unii altora, ca vom fi despartiti si-n vesnicie...
Nu sunt deznadajduita.Nu.Am mare speranta in mila lui Dumnezeu pentru ei si pentru mine, pentru ca stiu iubirea Lui.Dar mi-e teama de mine, de neputintele firii mele, de faptul ca stiu si nu fac, ca ma amestec cu lumea si amestec astfel si pe cele lumesti care nu se potrivesc cu cele ale lui Dumnezeu, mi-e frica, acea frica a lui Petru cand a zis"Iesi de la mine, Doamne,ca sunt om pacatos!"
Ma simt in frica mea ca sunt tinuta de mana lui Dumnezeu, dar inca ma intreb ce e mai bine sa fac:sa ma iubesc pe mine traind confortabil, mancand bine, odihnindu-ma, eventual plecand iar intr-un pelerinaj, sau sa traiesc dupa iubirea lui Hristos, iubind mana intinsa dupa mine?
Cine sunt cei fericiti?Cei saraci, cei ce plang, cei blanzi, cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, cei milostivi, cei curati cu inima,fericiti facatorii de pace, prigoniti dupa drepate...
Ii enumeram la fiecare sfanta liturghie si ii invidiez intr-un fel, si ma gandesc ca ar fi bine sa fiu si eu macar...cel ce plange pentru pacatele sale.
Sa ne bucuram.Dincolo de toate, eu cred(of, Doamne ajuta-ma sa nu fiu in inselare!) ca ar trebui ca chipurile noastre, sa nu fie incruntate,sobre, taind respiratia celor care ne privesc, cred ca atunci cand plangem, cand ridicam capetele spre lume sau spre ceruri, chipurile trebuie sa ne fie zambitoare,chiar daca avem lacrimi, tocmai pentru ca trebuie sa avem speranta in mila lui Dumnezeu.
Sa ne bucuram, asa cum acum, desi port ca pe o rana amintirea chipurilor lor aflate in gheata mortii lumesti,ma bucur ca Dumnezeu mi-a dat mie onoarea de a-i mangaia ultima data, de a-i privi cu iubirea ultimului sarut, ultimelor vorbe, aceleasi tuturor:'' Te imbratisez, dragul meu/draga mea, pe curand!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu