Am fost la Iasi

Teoretic pentru mine Iasul era atat de departe, incat ma gandeam ca nu pot ajunge decat odata pe an, ca pelerin la Sfanta Parascheva.Am constatat ca nu e asa.De aici din orasul meu pana acolo e o distanta pe care am parcurs-o in 5 ore si jumatate.Pe ploaie.Aproape tot drumul pe ploaie.Am oprit intai la Buzau si acolo, in prima biserica in care am intrat, prima icoana care ne-a iesit in cale spre inchinare a fost a Sfantului Nectarie!Cata bucurie sa te intalnesti cu sfintii!Oricat de nevrednic esti, bucuria este mare pentru ca mare este increderea noastra in ei.
Am continuat drumul pe ploaie.In masina cineva ne citea permanent,cuvinte de folos duhovnicesc.In mainile noastre metaniile se roteau parca singure"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-l pe..."
La Iasi ne asteptau bucurii atat de mari, incat  merita orice ploaie, orice oboseala.

Odata ajunsi acolo grupul meu micut de patru persoane s-a impartit in doua: doi au plecat la Catedrala Mitropolitana, iar eu si Virgil am plecat la spital la Sfantul Spiridon, pentru o intalnire cu un doctor.
Am sa va povestesc intr-o zi in amanunt despre Virgil.Acum trebuie sa va spun doar ca Virgil, este un barbat de 45 de ani pe care medici din Bucuresti l-au diagnosticat cu cancer la rect.A fost un soc pentru noi toti, dar bineinteles in primul rand pentru el.Pentru ca oricat il iubim pe Virgil, nu purtam inima lui si nu traim viata lui.Ne-am rugat pentru Virgil.Am facut toate acele pelerinaje despre care vorbesc pe blog,si pentru el...Zeci de oameni s-au rugat, multi preoti, multi calugari...Pentru ca Virgil chiar isi doreste sa traiasca.El iubeste viata aceasta.El nu e ca altii deja mutat cu gandul dincolo...el are aici o sotie frumoasa si buna, un fiu inca in crestere, o lume, niste planuri...

Virgil s-a spovedit si impartasit.Virgil s-a intors cu fata spre Dumnezeu si Dumnezeu si-a aratat Slava.

-Esti sanatos! I-a spus doctorul din Bucuresti cand trebuia sa-l opereze.

Tumoarea maligna nu mai era!Efectiv nu mai era.Sfintii Luca al Crimeeii si Nectarie al Eghinei la care ne-am rugat,au facut minunea.Numai ca doctorii, unii din ei nu cred in minuni si mai si pierd din vedere pacientul ca om, totul e statistica si protocoale standard.

-Ce daca ? -i-a zis doctorul oncolog.Protocolul e totusi sa te operam!

Si am plecat spre Iasi, sa ne rugam la sfanta Parascheva pentru el si sa ascultam opinia unui alt doctor.

Spitalul?Sfantul Spiridon!Alt sfant la care noi ne-am rugat pentru Virgil.
Am retrait iar tensiunea spitalului si a asteparii, dar asteptarea a fost incununata de bucurie.Virgil este sanatos.Dumnezeu si-a intors fata spre el.Ii spuneam in Ganduri pentru un prieten, ca Domnul il va pazi de tot raul...pazi-va sufletul tau si lucrul acesta s-a intamplat.Nu, nu am prorocit, nici nu am cum sa fac acest lucru, doar am avut incredere in Dumnezeu, atat.Nu va imaginati bucuria noastra cand am plecat din spital.Iasul ne astepta pregatit de seara...oameni multi pe strazi, in magazine, in biserici...Ne-am reintalnit intr-o librarie cu grupul nostru, el era marit cu un tanar student la Iasi.Aveam asa o bucurie in inimile noastre incat as fi imbratisat lumea!Am mers pe jos spre Catedrala Mitropolitana unde este Sfanta Parascheva.Prima noastra oprire a fost la mormantul mitropolitului Iosif Naniescu, numit "cel sfant si milostiv", cel mai stralucit ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa Sfantul Calinic de la  Cernica.

Deosebit de  frumoasa biserica!Cladire monumentala, in stil renascentist,picatata de Ttatarascu, in plina maturitate.Elementele decorative care predomina atat in interior cat si in exterior sunt in stil baroc.Deosebit de frumoase vitraliile, alta mostenire a patriarhului Iustinian.

Dar, recunosc, ca suntem atat de preocupati si de robiti iubirii si evlaviei fata de sfanta Parascheva, incat vedem prea putin din ceea ce e in jur.La orice ora, acolo este un rand disciplinat, tacut,de credinciosi care asteapta sa se inchine.Pe lateral altii asezati in strani, pe jos, in picioare sau ingenunchiati asculata slujba si se roaga.Este atat liniste si rugaciune incat nu poti sa nu te rogi si tu.Maica noastra Parascheva ne asteapta pe toti stiindu-ne problemele si durerile pe care le purtam.Mi-s-a parut extraordinar ca anul acesta am ajuns de doua ori la sfanta!Nemeritat.Chiar nemeritat,dar inca o dovada ca ei, sfintii ne iarta pentru ca nu-i cinstim, atat cat am putea.Momentele de rugaciune la racla unui sfant sunt scurte, dar au in ele atat durere si atat bucurie, atatea contraste care fac parte din firea noastra Sunt momente unice si pentru ca sfintii sunt luminile lui Dumnezeu si pentru noi, ei ne rasplatesc mai mult decat am merita.
Era deja seara cand am plecat de la Catedrala.Am mers apoi la Sfintii Trei Ierarhi 

Cred, aceasta e parerea mea de nespecialist, doar de iubitor de manastiri si biserici, ca aceasta a fost cea mai frumoasa biserica construita de noi.
Mii de broderii din piatra,detalii florale,arabescuri minunate,spirale imbinand armonios stilul traditional romanesc cu cei arab si armean,fast,grandoare,marmura,aur pietre pretioase...Din ele toate au ramas zidurile purtand povesti despre decadere si pierdere,dar s-au mentinut pentru ca a fost aici o jertfa bine primita de Dumnezeu.Vreme de 200 de ani, aici au fost asezate moastele sfintei Parscheva.Ne-am inchinat locului unde a fost racla sfantei,admirand exceptionala icoana in mozaic bizantin.Ne-am inchinat moastelor sfantului Vasile cel Mare.Dar si mormantului domnitorului Vasile Lupu inaltand  catre Dumnezeu,fie si in graba, o rugaciune pentru sufletul lui.
Multe daruri pentru o zi!Si inca nu se teriminasera.Am fost apoi inainte de plecarea din Iasi si la biserica Sf Nectarie,unde se afla moastele sfantului Nectarie.Ne-am inchinat si am multumit sfantului pentru ajutorul pe care ni-l da!
Era noapte cand am plecat din Iasi.Oamenii se retrasesera in case, mii de becuri arzand luminau Iasul...noi ne-am inchinat si am plecat pe drumul de intoarcere spre casele noastre mai bogati, mai sanatosi, mai veseli ca dimineata.Unul din tovarasii mei de drum, pelerin ca si mine inchina orasul, masina, drumul care ne sta inainte...Si Dumnezeu pentru ruga pelerinului, a ascultat sfintii si ne-a adus acasa.

Imbratisarile

Da,  sunt imbratisari care fac cat o mie de cuvinte.Le-am trait!
Imi amintesc imbratisarea tatalui meu,cand am reusit la facultate, implinindu-i visul si conturand pentru el o reusita pe care si-o dorea la fel de mult ca mine.
Imi amintesc imbratisarea sotului meu la primul Craciun al fiului nostru.
Imi amintesc imbratisarea fiicei mele cand a implinit 18 ani si i-am daruit cadoul pregatit cu iubire si  scrisoarea in care ii spuneam cat de mult o iubesc, pe ea micul meu chinezoi...
Imi amintesc imbratisarea fiului meu  la festivitatea de terminare a facultatii si cum luceau ochii lui spunand ca nu ma imbratiseaza doar pe mine ci si pe tatal lui.
Imi amintesc imbratisarea pe care i-am dat-o lui Grig,cand el deja plecase din lumea acesta, spunandu-i  mai mult decat spusem in 23 de ani si 3 luni de viata impreuna.
Imi amintesc imbratisarea unei doamne care imi citeste blogul si intr-o dimineata, inainte de inceperea sfintei liturghii, a venit si a zis:

-Va rog sa-mi dati voie sa va imbratisez! 

Mii de cuvinte pe care le am.Si desi le am, ma dor atat de mult incat capul imi sta sa plezneasca in zeci de bucati si inima si ochii si...singuratatea acesta perfecta, atat de mare, imensa, ocean nesfarsit in care cuvinte nerostite se plimba ca niste barcute de hartie inclinate periculos, gata sa se umple de lacrimi.
Si poate e mai bine asa, pentru ca daca singuratatea mea se va sparge, golindu-ma de mine, abia atunci ingenunchind iar, Te voi gasi.Si  imbratisarea Ta va completa cuvintele care lipsesc din viata mea.Miluieste-ma,Dumnezeule, dupa mare mila Ta!

Doamne,auzi rugaciunea mea,si strigarea mea la Tine sa ajunga!

Sa nu intorci fata Ta de la mine;in orice zi ma necajesc, pleaca urechea Ta!

In orice zi Te voi chema, degrab auzi-ma!

Ca s-au stins ca fumul zilele mele,si oasele mele ca uscaciunea s-au facut.

Ranita este inima mea si s-a uscat ca iarba;ca am uitat sa-mi mananc painea mea.

De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit de carnea mea.

Asemanatu-m-am cu pelicanul din pustie;ajuns-am ca bufnita din daramaturi.

Privegheat-am si am ajuns ca o pasare singuratica pe acoperis.(Psalmul 101)

Pelerin la sfantii Nectarie al Eghinei, Dimitrie Basarabov si Sfintii Imparati Constantin si Elena

Am fost pelerin. Am stat 15 ore la coada pentru a saruta moastele sfintilor Nectarie si Dimitrie. M-am aseazat aseara la ora 9.30, coada incepea de la Parcul Carol si recunosc ca auzind ca va dura 24-25 de ore am avut un moment in care am vrut sa plec. Dar am ramas. Mii de oameni, tineri, foarte multi tineri, barbati dar mai ales femei, multe femei. Le-am cunoscut acolo, pe Andreea-Elena si pe Constanta. Doua femei absolut minunate. M-am sprijinit pe ele, ne-am incurajat reciproc si am avut cu ele cea mai lunga si de folos convorbire duhovniceasca cu niste credinciosi din existenta mea. Dumnezeu le-a asezat langa mine, pentru ca sigur Dumnezeu randuise pentru noi intalnirea. Niciun cuvant in desert, totul ne-am straduit sa fie spre indreptare duhovniceasca. Ore tarzii de noapte, ore lungi. Am citit, ne-am rugat! Am vazut luna mare, rotunda si clara stralucind peste intinderea de oameni, alergand  la o ora, intre doi stalpi. Am vazut luceafarul de dimineata. Am nadajduit ca voi ajunge si la sfinti. Dimineata la ora 7 eram deja la poalele dealului Mitropoliei. Speram sa merga mai repede, dar ceva s-a blocat si au trecut doua ore lungi, imense, ingrozitoare, in care am stat nemiscati, striviti unii in altii. A inceput  ploaia, intai ca  o joaca, apoi, reala, rece,"uda". Prietenele mele aveau o umbrela sub care ne-am adapostit, dar pe noi se scurgeau in cascade umbrelele celorlalti. In maini tineam un buchetel de flori si busuioc. Darul meu pentru sfinti. Ca ei sa-l daruiasca altora, asa cum alti pelerini urmau sa-mi daruiasca mie florile lor. Si cand au batut clopotele anuntand sfanta  si dumnezeiasca liturghie, ploaia a incetat. Am gasit un colt de gardut ud pe care m-am asezat odihnindu-mi trupul atat de zdrobit incat nu-l mai simteam. Parca eram fara materie, doar dorinta sa ma aplec spre sfinti si sa-i sarut. Atat. Ce mai era de  spus si nu fusese spus in atatea ore?

A fost ceva magic. Ploaia reincepuse. Oamenii parca isi pierdusera rabdarea. Un pic, un pic...In sfarsit am ajuns la treptele baldachinului minunat impodobit cu crizanteme rugiinii, galbene si albe. Si cand diaconul a strigat cu strigatul talharului pe cruce:

-"Pe voi pe toti sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu intru Imparatia Sa"

 soarele a spart norii si a izbucnit parca pentru noi pelerinii pe cer incalzind cu putere totul! A fost ceva extraordinar. A fost darul nostru de la Dumnezeu pentru noi, pentru rugaciunile sfintilor Nectarie si Dimitrie. Am urcat plangand treptele la racle. Am sarutat cu evlavie totala sfintii care ma asteptau si pe mine, gandind ca atunci cand voi trece Dincolo, ei doi imi vor fi aparatori, ei doi si Sfintii mei imparati Constantin si Elena. Am vorbit cu ei, mai mult dupa ce am trecut. Le-am spus lor...acele povesti  care ma dor, nume demne de retinut: Virgil, Iuliana, Sultana, Daniela, Costel, Gheorghe...

Picioarele abia atunci am simtit ca sunt de plumb, abia dupa ce am trecut si am plans iar(Doamne cat am plans de cand te cunosc!)si abia atunci am simtit ca-mi sunt picioare batrane, dar am gandit ca si anul viitor, daca voi trai, am sa ma asez iar la coada in alt sir de pelerini...Cat voi putea, cat voi trai... Am coborat dealul cu prietenele mele...fetita mea mi-a iesit in intampinare, tinand in mana bucatele mici de anafura, alt dar al zilei...

                        

Eu, pelerin al Sfintilor Nectarie, Dimitrie si sfintii Imparati Constantin si Elena, implinit in rugaciune, fericit, porneam spre casa, cantand in toata inima mea:

 "Întru, tine Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând crucea ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii impreună se bucură, Cuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău."
Slava Tie Doamne, slava Tie!

Spre Sfantul Nectarie si Sfantul Dimitrie

Am sa plec spre Bucuresti.Sigur.E doar problema de timp, dar am sa plec spre Dealul Mitropoliei.Acolo, intr-un baldachin plin de crizanteme stau ei, cei doi sfinti atat de dragi mie.Sfantul Nectarie si Sfantul Dimitrie.Rauri de oameni trec prin fata lor, oamenii se apleaca cu lacrimi in ochi, saruta racla, trec grabiti lucrurile pe care le tin in maini pe geamul care ne desparte de ei si....stiu, sufletele se umplu de ceva, nu pot sa spun, sa definesc ce apare in sufletele celor care saruta moastele, dar e ceva care tine de sfintenie, e bucurie si tristete, e speranta ca sfantul te stie asa cum si tu il stii pe el, e fericirea ca inima ta a soptit ceva ce inima celuilalt, a sfantului, intelege. .Am fost si sunt pelerin.Atata timp cat picioarele ma vor mai tine, voi fi pelerin care sta ore intregi pe strazi, nopti, zile...cum randuiesc sfintii.Sunt una din acele femei imbracate in negru, cu fusta lunga si broboada pe cap care tine in mana carticica cu acatistul sfantului,  metania, busuiocul, florile.Nu vorbesc cu oamenii decat daca trebuie, vorbesc cu ei,cu sfintii, vorbesc despre cei dragi mie impovarati de boli si necazuri, vorbesc despre copii mei, vorbesc despre mantuirea noastra, vorbesc despre cei dragi mie adormiti...Imi amintesc primul pelerinaj la sfanta Parascheva si dorinta mea de a-i vorbi despre Grig, cu convingerea ca Sfanta il stia, pentru ca el a studiat in Iasi si mergea uneori la catedrala la sfanta.Asta am si vorbit acolo si...am stiut ca Sfanta m-a auzit!

Nu merg sa le cer ceva, sfintii stiu probleme mele! Am sa par nebuna, stiu, dar vreau sa povestesc! In anul 2008, dupa moartea lui Grig, am primit cadou o icoana greaca, cu trei sfinti:Sfantul Rafail, sfantul Nicolae si sfanta Irina, si cartea despre viata si minunile sfintilor.Am citit-o, m-am infricosat...am pus icoana pe peretele de deasupra pianului si gata! In timp, am inceput sa  asez acolo icoanele dragi si am transformat acel loc in locul meu de rugaciune.Numai ca nu eram deloc ordonata si nici nu mergeam zilnic sa ma rog!Dupa vreo trei seri fara rugaciune, intr-o noapte am visat ca imi suna telefonul si pe ecran a aparut scris Rafail si un chip sobru, cu barba lunga ...si cand am raspuns, cu vorba blanda a duhovnicului meu," cineva" m-a intrebat:

-Si tu ce ai degand cu sufletul tau?

Visul m-a obseda si am cautat pe internet scriind Rafail si...am descoperit din prima incercare ca era sfantul din icoana, sfantul Rafail! El, sfantul, a carui icoana e pe peretele meu, stia ca eu nu ma mai rog.In saptamana aceea era praznuit! L-am cinstit pe sfant, facandu-i coliva  si ma gandesc la intrebarea lui oridecate ori mi-e greu sa fac rugaciunile de seara si...reusesc sa-mi fac pravila.Dar sfantul Rafail ma ajuta.Si sigur toti cei  pe care eu ii cinstesc si poate nu numai ei, toti sfintii ne stiu.!

Am sa merg pentru ca...vreau sa-i cinstesc asa cum o pot face.Vreau sa ma inchin la raclele lor ca si cand merg la aniversarea sfintilor, cu bucurie ca ei au reusit, ca ei au trecut vamile, ei l-au vazut pe Dumnezeu si mijlocesc pentru noi sa ne ferim de pacate, sa fim sanatosi, sa ne implinim viata pamanteasca lucrand la dobandirea celei ceresti.

Doamne, ajuta-mi! 

Tristetea

E multa tristete in sufletele noastre.Ne intristeaza noaptea care trece prea repede, ne intristeaza ziua care zboara, prietenii care pleaca de langa noi, frunzele care cad,ploile care ne spala...Nimic nu ne e pe plac.Cartim, spune Parintele.E in noi tristetea pentru iubirile care s-au dus, pentru cei dragi noua care au plecat deja, unii prea devreme pe drumuri pe care noi inca nu suntem.E uneori tristetea ca niciodata, dar absolut niciodata, nu ne mai intalnim cu clipa de acum si e in ea ceva unic, nerepetabil, ceva ce face ca secunda aceasta sa fie valoroasa...tristetea ca ne cresc copii, ca pleaca de acasa, tristetea care are in ea o implinire , dar e tristete...

Si totusi, de ce suntem tristi?

Este in inima noastra tristetea lui Adam din momentul in care portile raiului s-au inchis si heruvimii s-a asezat de paza.Siluan Athonitul spune ca Adam plangea si spunea:"Nu-mi mai este draga pustia.Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campurile, nici codrii, nici cantecul pasarilor;nimic nu-mi mai este drag.Sufletul meu este intr-o mare tristete pentru ca am intristat pe Dumnezeu.Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care il iubesc.''
Este in noi dorul de Dumnezeu si dorul de Raiul pierdut.Il stim cu totii,stim ce-am pierdut, asa cum cu totii il cunoastem pe Dumnezeu.Tanjim dupa Rai! Tanjim dupa Dumnezeu!
Il rugam sa vina, sa ne ajute, sa-l vedem...in limpezimea apelor, in clipocitul lor, in zumzetul albinelor sau zborul lin al pescarusilor,in zambetul copiilor la primele impartasanii,in mana intinsa a prietenilor...Si Il stim acolo, dar cei mai multi dintre noi,nu-L vedem pentru ca suntem murdari si Domnul, oricat ne-ar iubi,nu poate locui intr-o inima murdara.El nu vine, spune sfantul Siluan Athonitul decat daca e in noi smerenia si iubirea de vrajmasi a Lui.
Cred ca tristetea noastra este mostenirea noastra genetica de la stramosii nostrii si ca abia cand vom fi trecut Dincolo, cand ne vom mantui, doar atunci vom fi iar fericiti! Aici, acum...Dumnezeu  primeste tristetea noastra, stiind ca este o dovada de iubire.

Prietenii

Am fost totdeauna o persoana care a adunat langa ea lumea.Mama povesteste ca in copilarie  locuiam undeva la tara, si in satul acela directorul scolii era un unchi care ma iubea foarte mult.Era un timp, cand lipsa televizorului transforma serbarile scolare in adevarate spectacole la care participa tot satul.Pe scenele improvizate in curtea scolii, se succedau cantareti, echipe de teatru, dansatori...de cele mai multe ori actori erau aceiasi elevi si atunci, pana se schimbau costumele, pauza trebuia umpluta de ceva.Unchiul meu, ma cauta in multime, ma lua pe sus si ma urca pe scena punandu-mi in mana microfonul:

-Spune-le ceva, acum!

Si eu, copilul de 5-6-7 ani umpleam pauza.Spuneau poezii, povesteam ceva nostim, spuneam ghicitori...lumea radea si ma aplauda.

Au trecut ani pana am revenit acolo, batranii satului isi aminteau de mine,si se intrebau ce facusem cu viata mea...Nu mare lucru!

Am adunat langa mine prieteni, femei, barbati, copii, tineri, batrani.Nu a fost loc in care sa merg si sa plec fara sa schimb adrese, numere de telefoane.Am adunat multa iubire dar si multa invidie.Am stiut si uneori am suferit pentru asta, dar bucuria de a imparti cu altii, a fost atat de mare, incat am facut plata pretului.

Dupa moartea lui Grig, m-am separat de lumea mea, cu singura dorinta de a-mi castiga singuratatea  o singuratate pe care  chiar daca am  avut-o, niciodata nimeni nu a crezut in ea. Mi-e bine singura.Constat ca mi-e bine, lumea mea dinainte e o lume cu care nu ma mai potrivesc, iar cei de acum, sunt oameni ai rugaciunii, ai prezentei la biserica si doar atat.Cu mici exceptii!
Aseara am fost la teatru.In seara aceasta am fost la o petrecere surpriza.Era miercuri, zi de post, gazda imi comandase mancare de post pentru mine si sarbatorita, lumea a ras de noi, ne-au ridiculizat, ne-au tinut prelegeri in locul dracilor.Stiu ca postul nu e suficient.Stiu ca nu trebuie sa-l declar, dar am constatat ca daca sunt ferma cu lucrurile  la care tin ,lumea se obisnuieste si ma lasa in pace.Si eu atata vreau!Sa nu ma sileasca nimeni sa traiesc cum o faceam inainte.Sa nu fiu nevoita de teama de vorbele altora, de "judecata" lor, sa fac acele abateri de la regulile clare ale vietii mele de crestin.Am stat trei ore.Nu va imaginati cate prostii am auzit:
-Ne-a sfatuit X (se spunea numele unui mare preot, cinstit in toata tara)sa nu mergem sa ne spovedim la calugari,sa nu ne luam duhovnici calugari!Ca ne vor da atatea canoane, incat nu vom mai putea trai.
-Adica, ce intelegeti prin canoane?
-Sa ne rugam, sa citim nu stiu ce acatiste, sa tinem posturi...din astea!
-Si atunci cum sa va mantuiti?-ma gandeam eu tacuta.
-Puteti manca, e seara deja.A fost vecernia!
-Dar ati facut-o? Sau ati fost la slujba?-am intrebat.
-A fost la mine la o sfestanie parintele X si eu totdeauna ii puneam pe masa de dulce si el manca si zicea ca trebuie sa mananci ce iti da omul!
Nu am putut sa tac:
-Parintele manca din smerenie, dar dumneavoastra trebuia sa va straduiti si sa-i dati de post cand venea in casa.Nu ar fi trebuit sa-l ispititi si sa-l puneti in astfel de situatii.Nu stiti cate metanii o fi facut pentru o lingura de mancare luata din smerenie sau ce canon facea apoi Parintele...
Slujbele, spovedania, posturile...prostii!
Eu abia ajunsesem de la vecernie, in mintea mea cineva canta"Lumina lina a sfintei slave a Tatalui Cresc, Celui fara de moarte, a Sfantului,Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, vazand lumina cea de seara, laudam pe Tatal, pe Fiul, pe Sfantul Duh..."Parul imi era inca ud de aghiazma.
Ele, femeile acestea, prietenele mele nu au ajuns inca sa vada, sa simta, sa iubeasca vecernia.Ele sunt inca pasionate de shopping,de muzica, de serialul Totul despre sex, ele sunt imaginea  unei parti din ceea ce eram si eu  acum aproape 5 ani,pentru ca eu eram chiar mai rau decat sunt ele acum.
Recunosc.Eu eram si mai ratacita decat ele.Si pentru mine oricum nu se ruga nimeni, catre Lumina Lina...sa lumineze haina sufletului meu.Pentru ele insa,ele fiind femei obisnuite cu mersul la biserica, se roaga acei preoti minunati care le primesc la sfantul altar stiind neputintele lor omenesti.
Regret acum ca am fost dura cu ele, ca le-am certat ca ma ironizeaza ca postesc si ca daca nu inceteaza plec.Dar, asa am simtit, tacerea mea ar fi fost doar un act de lasitate fata de duhovnic, caruia mi-ar fi fost greu sa-i spun ca am mancat pastrama miercurea si nu un act crestinesc prin care sa incerc sa zdruncin un pic din aroganta si lepadarea lor si sa le arat o alta fata a unei normalitati. Dar am gresit pentru ca am simtit nevoia sa pun mana pe bici si sa le dau cateva, nu atat pentru cum isi traiau ele o seara de miercuri, cat pentru cum incercau sa rataceasca si pe altii.
In final, sarbatorita a mancat si ea o mare portie de pastrama, ca sa fie pe masura asteptarilor si uralelor lor.
Prietenii... 
Imi vin in amintire unele din chipurile prietenilor mei adunati in aceasta viata si ale doamnelor dragute cu care am petrecut 3 ore in seara asta, si imi doresc atat de mult sa fiu cu ei Dincolo, sa impart cu ei bucuria mantuirii incat, fac plata pretului.In seara acesta  pretul a fost sa vad ca erau bucuroase cand am plecat!Puteau incepe dansul!

Mare esti, Doamne!

Doi copii de nici o luna.Ioan si Maria.Gemeni.Va amintiti un cantecel pe care il canta o fetita la televizor acum multi ani?''Pe mine nimeni nu ma vrea!"Daca ei, copilasii acestia, ar putea sa cante, asta ar canta! Mama lor biologica nu-i vrea.Pentru motive stiute de ea, poate motive pornite din iubirea pentru altii copii mai mari pe care ii are, nu-i vrea.I-a lasat in spital si a plecat.
Ieri am aflat despre ei.Mi-a povestit un  Parinte-calugar care...isi doreste cu disperare sa faca ceva pentru ei.S-a lepadat de lume.A intors spatele vietii cu tumultul ei, s-a retras intr-o manastire pe care nu o paraseste decat foarte rar, dar vrea ca sora sa sa creasca acesti copii.Astazi am urnit lucrurile in aceasta directie si...dupa cateva ore mi-a spus:
-S-a speriat, are 40 de ani si nu a tinut in viata ei un copil in brate.Oricat de mult isi doreste copii, s-a speriat si ea si sotul ei si au dat inapoi.Dar eu ii stiu si stiu ca ii vor iubi pe acesti copii.Vrea mama mea sa-i ia sa-i creasca, pana cand se va gasi ceva pentru ei!
Si mama Parintelui are 65 de ani! La 65 de ani , femeia aceasta, inginera pensionara, isi organizeaza viata ca sa creasca doi copii pe care nimeni nu-i vrea!
-S-ar putea sa fie tigani, dar nu ne pasa.S-ar putea sa nu fie foarte sanatosi, pentru ca mama biologica a avut probleme de sanatate, dar iar nu ne pasa.Nu vrem neaparata sa invete, nu vrem sa-i facem ingineri sau doctori.Ii iubim oricum.Vrem sa-i ajutam sa creasca ocrotiti , sa aibe o sansa la o viata normala.Nu-i cerem lui Dumnezeu, decat ce considera Dumnezeu ca le e de trebuinta ca sa se mantuiasca.
Il ascultam pe Parinte si ma priveam in oglinda amintirilor mele.Imi aminteam copilaria fetitei si cum la 6 ani statea deja cateva ore pe zi la pian cu profesoara alaturi.Ambitii.
-Sa fii primul!Nu are importanta ca ai 10, ca tine sunt in clasa inca 8 insi.Important e ca pe tine sa te strige primul!
Cat de gresit i-am crescut! Ce lucruri gresite am cerut lui Dumnezeu pentru ei!
Stiu...i-am iubit si cand au fost primii dar si la  putinele lor esecuri scolare.I-am sprijinit sa mearga, sa stea drepti, sa reuseasca in viata, dar am pus poate prea multa patima, prea multa dorinta de a reusi, de a fi primul.Si...ei si-au construit viata pe caile pe care ei si le-au ales!Ei singuri si-au ales calea.Am inteles, dupa moartea lui Grig, ca trebuie sa-i las sa-si traiasca viata cum vor ei, bucurandu-ma ca la temelia vietii lor au pus acele lucruri pe care eu le iubeam: morala, dreptatea, adevarul.Si daca in ecuatia aceasta, inaintea tuturor sta Dumnezeu, chiar nu le mai trebuie nimic!
De aceea am fost fericita auzindu-l pe Parinte.Grija sfintie sale pentru copii acestia , pentru sora de sange pe care o are si pentru mama au fost lucruri care mi-au umplut ziua de azi de bucurie.
Monahii sunt luminile mirenilor.Ei, toti acesti monahi pe care Dumnezeu mi i-a adus in viata mea, imi lumineaza zile acestea cenusii in care si eu as canta"pe mine nimeni nu ma vrea!", daca nu as sti ca Cineva ma iubeste nespus. 

Fapte demne de admirat

De multe ori ne privim in oglinzi admirativ.Se spune ca deobicei omul, oricat de urat ar fi, cand se priveste spune:

-Ce frumos m-a facut mama!

Adevarul e ca desi mama ne naste, de facut ne face Dumnezeu si El pune in noi toate acele lucruri care sa ne faca sfinti, sa completam ceata celor cazuti .

Sigur, inca ma privesc in oglinzi! Este o responsabilitate sa nu smintesti pe altii prin tinuta ta, atata timp cat traiesti in lume, si chiar daca nu mai traiesti in lume, este o dovada de respect fata de altul sa ai o tinuta decenta.Da, ma privesc in oglinzi, facand timpul acesta mai scurt...Dar cel mai mult ma privesc in oglinda amintirilor mele.Ieri s-a intamplat in timpul sfintei liturghii doua intamplari care m-au aruncat in genunchi, privindu-ma in acea oglinda a amintirilor mele.

Era chiar inainte de sfanta liturghie, era la utrenie.Am ridicat capul privind asa cum facem cu totii,la usa altarului.Cantarile stranei veneau in liniste si bucurie spre noi...

La usa altarului o tanara tinand de mana un copil vorbea cu unul din preotii slujitori.Am recunoscut-o imediat pe o tanara care a crescut in asezamintele aflate sub controlul institutiilor statului.In general, mi-s-a spus, ei,acesti copii nu reusesc sa se descurce singuri, nu pot sa-si faca o viata fara sa fie asistati.De aceea recidiveaza in greseli, fac diverse alegeri, nasc copii care ajung agatati de mana lor in alte Centre ale celor...fara adapost.Asa era si tanara aceasta.Copilul ei era un astfel e copil:fara casa si avand o "familie" mereu in miscare, transformare, mereu alti oameni, fara servicii, fara case, fara nimic al lor...Dar, dupa discutia cu Parintele care participase la parastasul lui Marian, adusese copilul la slujba si...ceva mai mult vroia sa-l impartaseasca.Bineinteles, dupa o discutie la usa altarului,Parintele a impartasit copilul!
Si m-am privit in acea oglinda a amintirilor mele, la varsta ei...frumoasa, cu fusta scurta, alba...cu parul lung batut de vant,mirosind a tutun, a parfum frantuzesc scump si pacate, razand cu gura rosie manjita de ruj si tinand de mana, in parc, la locurile de joaca, doi copii, copii mei! Nu stiam ca exista sfanta liturghie.Nu stiam ca ei pot fi impartasiti la fiecare sfanta liturghie sau macar duminica, cu conditia sa nu manance dupa ora 12...nu stiam unde sa stau in biserica si nici ce sa fac acolo, dar nici nu as fi intrat de frica ca sunt "ridicola"Le daruiam copiilor mei cele mai frumoase jucarii, cele mai frumoase si elegante hainute, dar din pacate nu le daruiam hrana cea mai importanta, pe Hristos...
Am plecat capul gandindu-ma la mine, am sters imaginea mea, sa ramana doar tanara care tinea de mana ei, cel mai bogat copil din univers! Copilul ei impartasit!
Mai  tarziu, in timp ce strana spunea rugaciunile pentru sfanta impartasanie, Parintele a iesit din altar si s-a asezat la scaunul de spovedit...in fata sfintie sale s-au asezat in ordine cei care mai aveau ceva de spus...prima a mers Maria o fetita de 7 ani, fiica duhovniceasca de-a Parintelui, a ingenunchiat pentru spovedanie si cand ea  s-a ridicat de acolo, in locul ei s-a asezat Cristian, fratele ei.
Cristian are 2 ani si jumatate! Il cunoastem dinainte sa se nasca! Parintii lui vin aici dintotdeauna si sunt fii duhovnicesti de-ai Parintelui, ca si Maria, sora lui!
Duminica, Cristian a ingenunchiat singur pe pernuta, la picioarele parintelui! A fost o rumoare.Tatal   copilului a vrut sa-l ia, el a inceput sa planga...mama il mangaia pe cap...Parintele radea fericit de scena...si in final ca sa-l impace l-au lasat singur, in genunchi la picioarele Parintelui.Au vorbit amandoi, lucruri grave...Parintele a ridicat epitrahilul, l-a pus pe capul copilului, "l-a iertat" de pacate si usurat de spovedanie Cristian a mers fericit, in randul celor care s-au impartasit!
Si eu, plecand capul, m-am privit in oglinda pacatelor mele ducandu-i pe copii mei la spovedanie tarziu...pe baiat doar inainte de nunta lui, la 25 de ani de la botezul lui, exact la 25 de ani!
Si am realizat iar ca trebuie sa am rabdare, ca pentru toate numai vina mea este si poate nu numai vina mea ci toate sunt consecinta  acelor pacate ale neamului meu, care au facut ca Dumnezeu sa ingaduie ca lantul de preoti din familia mea sa se rupa la stra-strabunicul Dumitru.
Suntem modele pentru copii nostrii, in ei trebuie sa vedem viata noastra risipita aiurea,in tot ceea ce nu este pe masura asteptarilor noastre, trebuie sa fie un gand ca meritam tristetea singuratatii la sfanta liturghie, tristetea ca ne impartasim singuri,fara ei, fara sa-i vezi in fata ta...durerea de a sti ca doar tu din familie esti acolo, restul, ca intr-o oglinda a vietii traite prost, repeta lenea de duminica, somnul pana tarziu,micul dejun la ora pranzului...
Si pentru acestea toate, o admiri pe femeia cu usor handicap care isi duce copilul duminica la biserica si pleci capul in fata familiilor sfinte care se impartasesc cu totii, duminica.

De ce spun

Stiu ca milostenia trebuie facuta fara ca altcineva sa stie ce faci."Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 1-4).

Stiu asta si incerc sa respect pe cat de mult pot.Dar...

Acum aproape cinci ani, cand maica Varvara a inceput sa ma invete sa fac milostenie, am fost convinsa ca e un lucru foarte usor de facut. Era un talant pe care mie mi-l daduse Dumnezeu din nastere.Crescuta cu inca doua surori alaturi si cativa copii ai vecinilor, care se adunau totdeauna dupa mine, totdeauna impartisem eugenia mea cu altul sau ciocolata in nenumarate patratele.Pe deasupra traiam deja un varf la bunastarii noastre si atunci nu-mi era greu sa dau si altora din cosul nostru cu cumparaturi...

Maica m-a invatat insa sa caut pe cei in nevoi, ea insasi era obsedata de saraci, sa afle cum sa-i gaseasca si parca niciodata nu gasea destui,si apoi m-a invata sa daruiesc bisericilor, preotilor, manastirilor...

Am vazut ca totdeauna, dar totdeauna tot ce daruiam mi-se intorcea.Uneori radeam si ziceam:

-Sa vedem, Doamne, asta de unde ai sa-mi aduci inapoi! 

sI de unde nici nu visam, venea spre mine un mare dar.Asa ca in scurt timp, am inceput sa daruiesc fara rezerve, stiind ca Dumnezeu imi poarta de grija si inmulteste putina mea fapta buna.Oricum...oricat de mult am da, totdeauna mai este un flamand in preajma noastra, mai este unul care are nevoie de ajutor, de atentie, de o fapta buna.Aceasta a fost si motivul pentru care nu am considerat ca este suficient ceea ce fac, ca Dumnezeu doar asta astepta de la mine.

Apoi am inceput sa strang langa mine oameni incercati de Dumnezeu, oameni care cautau sa afle cat mai mult, hotarati sa jertfeasca lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor lor si ale celor din neamul lor, vii sau adormiti.S-au adaugat lor alti cativa tineri care efectiv vroiau sa faca milostenie, sa daruiasca celor mai putin in stare sa-si poarte de grija, sau celor bolnavi...Permanent Parintele ne cerea sa facem milostenie, zicandu-ne sa-i cercetam pe cei din spitale, pe cei aflati in inchisori, in azile de batrani sau pentru persoanele cu handicap.

Am putut sa ma apropii de unii din acestia.Dumnezeu a deschis pentru mine usi pe care nu toti le deschid.Si atunci pe usa aceasta mare am bagat si pe altii.De ce as fi fost singura? De ce as fi facut secret din asta? Ca sa ma mantuiesc doar eu? Dar m-as mantui ascunzand de altii pe cei in nevoi?

Pentru unii milostenia este un talant, pentru altii  se dobandeste prin exercitiu.Am fost bucuroasa sa invat si am fost bucuroasa sa invat si pe altii.De aceea uneori scriu despre asta.Nu va imaginati ca fac mare lucru! Sunt atatea alte lucruri mai importante si mai grele de facut! Dar aratand si altora cladirea unde Norine ingrijeste copii nostrii cu handicap, fac, cred eu, marea milostenie, nu in punguta pe care o duc acolo! Abia aceasta cred ca este! Poate renunt la cununa pe care Hristos ar pune-o pe capul meu! Dar daca acesta e plata pentru ca binele sa se inmulteasca , fac plata aceasta:renunt!

Astazi am fost, asa cum am spus, impreuna cu Nicolae la Centru pentru cei fara adapost, pentru ceea ce insemna parastasul lui Marian.

Stiti ce s-a intamplat acolo?

Cel mai surpinzator si frumos si de folos lucru.Dumnezeu oricum ii hranea astazi pe cei 17 insi care erau acolo.Ei nu de hrana noastra aveau absoluta nevoie.Nu spun ca nu s-au bucurat sau ca nu au mancat! Dar altceva a fost milostenia si...nu eu am facut-o!

A mers cu noi un preot de mir, tatal a patru copii absolut minunati si preot de aproximativ 2 ani.Era primadata cand intra in acest centru si poate nici nu mai vazuse altul.Dupa ce a slujit mancarea, am rugat sa-i arate si sfintie sale camerele si pe cei care locuiesc acolo! Eu strangeam lucrurile mele si parintele, blajin...linistit...a strans in jurul sau jumatate din cei care traiesc acolo.A inceput sa-i intrebe ce probleme au,unul cate unul...i-a sfatuit, i-a invatat sa se roage, spunandu-le un lucru extraordinar, ca chiar daca nu au ce darui altora, pot avea rugaciunea pentru ei...i-a indemnat sa se spovedeasca, i-a invata cum sa o faca, i-a incurajat sa se apropie de sfanta impartasanie...In scurt timp, parca din senin holurile s-au umplut de oameni, tinere cu copii in brate, abandonate de oameni dar sub ochiul atent al lui Dumnezeu,batrane care si-au vandut  casele nepotilor si apoi s-au trezi date afara...femei alungate de soti...Pentru fiecare a avut un cuvant de mangaiere, o mana pe cap, o cruce pe fruntile lor...Nu a privit pe nimeni cu repros, mustrator sau critic...

Parintele a fost ingerul asteptat de Dumnezeu astazi acolo.Parintele a facut milostenia  pentru ei.

Si pentru ca acest lucru a fost atat de evident incat parca era scris cu litere de aur in aer...cred ca parastasul pentru Marian a fost primit de Dumnezeu pentru iertarea pacatelor lui si viata vesnica.  

De aceea spun...

Parastas pentru Marian

Marian a fost un barbat singur pe lume.Sau poate nu a fost singur dintotdeauna, undeva in lumea acesta sunt niste copii care stiu ca au un tata, undeva in lume  exista cel putin o persoana care se gandeste la el.Nu stiu exact. Vreau sa cred acest lucru.Pentru ca altfel ar fi prea trist, prea dureros...

L-am cunoscut in Centru celor fara adapost.Acolo, sunt adunati cei care chiar nu au unde sa mearga. Pe Marian l-au adus insa direct din spital.Fusese internat intr-un spital in Bucuresti,bolnav de cancer la esofag si de acolo cand au considerat cava muri, l-au trimis cu salvarea acasa.Dar Marian nu avea nicio casa.Pe buletinul lui de identitate figura o adresa la care nimeni nu l-a cunoscut.El era prea bolnav si deja nu mai putea sa vorbeasca decat foarte greu si atunci politia l-a adus la acest Centru.Acolo l-am cunoscut eu.In ziua in care am aflat de el, imediat am rugat un preot sa vina sa-l spovedeasca si  preotul l-a spovedit si  impartasit.

Era atat de slab si de neputincios! Am stat la capul lui si numarat ultimile palpairii ale unui suflet pe care nimeni nu l-a vrut.Cum o fi trait?Avea aproape varsta mea.Am trait poate aceleasi iubiri:Dan Spataru, tanar  cantand"Drumurile noastre toate..."Ilie Nastase jucand si castigand la Roland Garros, JR facand planuri diaboloice la ferma din Dallas...Poate am fost colegi de scoala!Poate am dansat la aceleasi serate.Sau poate nu!Dar cat de rau sa fi fost, incat sa nu aibe pe nimeni langa el?

Am trait momente cand asistentele din Centru il hraneau cu un pic de suc de mandarine si el spunea soptind:

-Sarut mana!

Si isi plimba ochii sa ma vada, recunoscator ca sunt acolo...

Era un om civilizat si cu bunsimt!Dar nimeni nu l-a vrut!Nimeni nu l-a cautat.A murit si moartea lui a fost fara suferinta, Norine despre care am mai scris, a avut grija de el si intalnirea lui cu Dumnezeu, trebuie sa fi fost prilej de bucurie.Nu are nimic ca nu l-a vrut nimeni aici, sa-l vrea dincolo Domnul!Sa-l iubeasca dincolo inmiit decat a fost iubit aici, desi cred ca si el merita iubire.

L-am inmormantat pe Marian impreuna cu Primaria si prietenii mei.Dar eu mi-l-am asumat pe Marian.El este al meu!Credeam ca nu poate fi nimic mai trist decat asta.Dar nu a fost asa.Nicolae i-a facut cea mai frumoasa coliva.Slujba au oficiat-o doi preoti intr-o biserica deosebit de frumoasa.Am adunat acolo prietenele mele, femei credincioase si milostive.A participat si directoarea Centrului in care a murit si chiar si Norine, desi este catolica.I-am cumparat flori si lumanari, i-am scris crucea si am dat preotilor, prosoape albe, mari, legate cu funda de lumanari...ne-am rugat pentru el intr-o liniste si pace cum nu am mai trait la nicio inmormantare.Ne-am despartit pentru lumea acesta, dar cu nadejde intr-o intalnire vesnica.Am organizat parastasele toate dand masa  pentru cei care sunt ca si el in Centru celor fara nimeni...L-am trecut pe Marian pe pomelnicul familiilor noastre.

Ce mai este de spus?Maine este parastasul pentru 9 luni.In acelasi loc si cu aceiasi oameni. Am sentimentul ca Maica Domnului il tine de mana, pe el cel singur, pe el cel pe care nu l-a vrut nimeni.Si cred ca aceasta cruce a singuratatii lui, purtata cu demnitate si cu atata suferinta i-a adus mana Maicii Domnului de care sa tine!

Lasati lacrima voastra sa cada si astazi pentru pacatele lui si zambiti gandindu-va ca el L-a vazut deja pe Iisus.Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

Nimic in cap!

-Nu ai nimic in cap!

Asa imi striga Parintele oridecateori ma prinde cu capul descoperit chiar si in preajma bisericii.Si bine imi face!Zeci de ani am intrat cu capul descoperit, cu parul in ochi si pe sfintele icoane...ratacita, batuta de vant, batjocorita de diavoli.

Sigur ca acum nu mai intru in biserica cu capul descoperit.Nici macar la nunti sau botezuri.Nu-mi pasa ca stric pozele celor care sunt actorii evenimentelor respective.Asta e! Sa nu ma mai cheme altadata! Schimbarea s-a produs  cand am citit eu singura in Epistolele Apostolului Pavel "Orice femeie care se roaga sau prooroceste, cu capul neacoperit, isi necinsteste capul; caci tot una este ca si cum ar fi rasa. Caci daca o femeie nu-si pune val pe cap, atunci sa se si tunda. Iar daca este lucru de rusine pentru femeie ca sa se tunda ori sa se rada, sa-si puna val"

Iar despre tinuta in biserica Sfantul loan Gura de Aur spune: "Hainele sa fie bine potrivite pe trup din toate partile, cu randuiala si nu cu mesterugiri spre a atrage curiozitatea. Aceea este podoaba adevarata, pe cand aceasta este o podoaba falsa. Ce spui? Te apropii sa te rogi lui Dumnezeu, si te infasori cu aurarii si cu impletituri si carlionti in par? Nu cumva ai venit poate sa joci? Nu cumva poate sa iei parte la vreo nunta? Nu cumva sa iei parte la vreo parada? Acolo-si au locul aurariile, impletiturile si carliontii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea". Sfantul Ioan arata ca o femeie astfel imbracata si impodobita este ridicola, venind in biserica si rugandu-se pentru iertare de pacate. EI intreba: "Ai venit ca sa te rogi lui Dumnezeu pentru pacate, sa-L rogi pentru acelea cu care L-ai maniat, sa-I ceri iertare, sa-L faci cu indurare pentru tine. Si atunci de ce te impopotonezi? Momitariile acestea nu sunt ale unei femei ce se roaga. Cum vei putea ofta, cum vei putea plange, cum vei putea sa te rogi cu staruinta fiind impopotonata cu astfel de momitarii? De vei plange, lacrimile tale vor provoca rasul celor ce il vad, fiindca cea care lacrimeaza nu trebuie sa fie impopotonata in aurarii. Este o adevarata scena teatrala si ipocrizie, ca din acelasi cuget de unde ambitia ta a zamislit acel lux de pe tine, sa versi lacrimi. Arunca la o parte acea ipocrizie, fiindca Dumnezeu nu poate fi amagit! Asemenea papusarii sunt ale mimicilor, si ale celor din orchestra, ale celor de pe scena teatrului; unei femei cu randuiala insa, nu se potrivesc."

Ce mi-as putea dori mai mult decat atat?Pentru toti acei ani in care am fost in biserica neavand "nimic in cap", primesc ocara si sarut dreapta celui care imi  sterge, nadajduiesc, din pacat!

Inima de mama (2)

Asa cum mi-a promis ieri, Clementina a venit azi in oras, aducand-o cu ea si pe Iuliana. M-a sunat dimineata, bucuroasa sa-mi spuna ca a ajuns. Mi-am construit prima parte a zilei pe programul lor. Desi imi propusesem sa o las singura in spital, sa se descurce, cautand doctorita  care o astepta, nu am rezistat si am plecat dupa ele. Le-am gasit in cabinetul doctoritei, mama statea pe un colt de scaun sa nu deranjeze, iar fetita pe un alt scaun tinea in brate o papusa blonda, imbracata intr-o rochita roz .

-Roza o cheama! -mi-a spus mai apoi.

Un copil cat o palma de om, micuta, delicata, negricioasa si dulce. Cei mai minunati ochisori negri! Rotunzi. Luminosi. Curiosi. Mai lasa-i, Doamne, sa vada lumea! Mai lasa-i, Doamne, sa se sature de frumusetea zidirii tale!

Nu e normal sa imbratisezi un copil bolnav, microbii tai pot sa-i faca mai mult rau decat poti gandi, eu am imbratisat-o cu inima si ea a stiut, pentru ca niciun moment nu a avut o retinere in fata mea.

Am reusit sa-i pun mamei in mana reteta cu unul din medicamente care de acum va fi gratuit. Si inca pentru mai bine de trei luni. Doctorii au avut pentru ea toata intelegerea si bunatatea pe care Dumnezeu a pus-o in inimile lor. Celalalt medicament nu mai este adus in tara de 20 de ani. Doctorii care o trateaza pe fetita intr-un spital din capitala, vor insa acest medicament. Am inteles astazi de la Clementina, ca atunci cand s-a descoperit boala Iulianei, doctorita care o trata i-a spus ca tratamentul o va costa 25000 de euro.

-1 miliard si ceva. Si i-am zis "Doamna doctor, daca era vorba de 200 de milioane sau 300, faceam rost, nu am casa, dar vindeam casa soacrei mele si dadeam pentru viata copilului, dar pentru 1 milard, nu am ce sa vand!"

Si atunci doctorita i-a sfatuit sa mearga in Siria si sa comande acolo medicamentele. Ele sunt aduse in fiecare luna la o farmacie din Bucuresti si de acolo le cumpara. Acum nu va mai cumpara decat un medicament. In felul acesta va fi mai usor si pentru ea si pentru noi toti cei care suntem hotarati sa o ajutam pe Iuliana.

Le-am dus-o apoi la biserica.

Catedrala mea era un loc cunoscut de Iuliana.

-Mami, iti amintesti ca m-ai lasat jos acolo, la icoana si te-ai rugat? -i-a zis Iuliana

Iar Clementina, cu ochii in lacrimii il privea pe Iisus Hristos de pe catapeteasma. Momentele lor de intimitate si rugaciune.

-Ma gandeam cand vedeam atatia copii bolnavi, Dumnezeu pe cine sa ajute mai intai? Doamne cati sunt! Cui sa-i dea si Dumnezeu ajutor mai repede? Ma gandeam...cum ar fi daca as cunoaste si m-ar ajuta si pe mine cineva. Si uitati acum, ma ajuta si pe mine!

Vorbe la care nu poti avea decat lacrimi. In toata simplitatea ei, frumusetea inimii de mama pe care o are in piept, ii da gandul ca Dumnezeu se oboseste prea mult pentru noi, si ma gandeam ca poate demult, Doamne, prea putini s-au gandit cum iti este Tie, prea putini au fost recunoscatori ca ea, femeia aceasta modesta.

Un preot a venit in intampinarea lor.

-Cum te cheama, soro? a intrebat-o pe fetita.

-Iuliana Radita-Papina -i-a raspuns fetita sigura pe ea, desi manuta i se inclestase de mana mea.

-Cum? -a tresarit Parintele privind-o.

- Ei, un nume de la ei -am zis eu mai in soapta. Iuliana.

-Da, de la noi -a incuvintat Iuliana, iar eu si mama ei am izbucnit in ras de spontaneitatea ei si modul in care deja stie ca este rrom.

De cate ori o fi fost intrebata prin spitale! Sau poate nu! Mama ei, Clementina mi-a spus ca a fost fericita ca astazi au ascultat-o si pe ea si au intrebat-o cate ceva, doctorii.

-Dincolo e mai greu, nu te lasa sa vorbesti!

E greu, orice am zice, cu totii facem discriminare, si ne consideram indreptatiti sa facem asta. Dar si copilul acesta ca si copiii mei, sunt toti fapturi ale aceluiasi Creator. Uitam lucrul acesta, uitam cat de mult o iubeste Dumnezeu si pe Iuliana dar si pe mama ei, grasuta, negricioasa, dar cu ochii inlacrimati si inima franta!

Parintele a asezat-o in fata raclei cu moaste, i-a luat capul si l-a lipit de racla si manutele ridicate, una cate una...m-am apropiat pentru ca Iuliana tinea in brate papusa Roza si nu stia cum sa ridice mana fara sa dea drumul papusii.

-Pune-ti capatana aici! i-a zis Parintele, special s-o amuze

-Pune-ti capsorul, aici, Iuliana- am incurajat-o si eu.

Si fetita s-a lipit de racla cum nu va puteti inchipui, cu capul pe ea si mainile ridicate intr-o imbratisare si abandonare totala.

Parintele s-a rugat pentru ea, pentru tamaduirea ei. Si a inchinat-o cu blandete si iubire. I-a daruit o icoana a Sfantului Luca al Crimeeii, sfant drag noua, iar eu am invatat-o sa se roage la el.

Au plecat apoi, era deja tarziu, in jumatate de ora trebuiau sa fie la gara sa prinda un autobuz spre comuna lor. Din graba, Roza i-a cazut din brate si i s-a stricat un ochisor, spre tristetea Iulianei...Dar cine avea atunci timp de papusa!

Le-am dus la cladirea de alaturi de catedrala, la Fundatia Sfanta Parascheva, nu o sa ma credeti, dar acolo deja le astepta o masina. Le-am urcat in masina...bucuroase ca pleaca, bucuroase ca m-au cunoscut...Am vazut-o pe Iuliana in bratele unei doamne care lucreaza acolo, Norine imi facea si ea cu mana fericita...

-Multumesc, Elena!

-Eu multumesc, Norine. Te iubesc!

Poate nu o sa ma credeti nici acum...eram cumplit de obosita, pantofii ma strangeau...am plecat greu din drum spre o statie de taxi si...dupa doi pasi am auzit un claxon de masina si am vazut o masina oprindu-se.

-Haideti sa va duc la serviciu!

Am urcat bucuroasa!

-Luati o para!

Am primit din mana fratelui meu de potir, Nicusor, o para perfecta, galbena, luminoasa ca ziua pe care o traiam.

Dumnezeu nu m-a lasat singura in drum si desi nu meritam, m-a rasplatit... cu o para. 

PS. La ora la care scriu, Iuliana Papina este in casa ei mananca copanele cu piure! Am vorbit cu ea si i-am promis ca ii trimit eu cat de curand o alta papusa. Dar intre timp, Iuliana se resemnase, o iubea la fel de mult chiar si numai cu un singur ochisor...

Inima de mama(I)

De cateva saptamani incerc sa ajut o mamica cu un copil bolnav.Este vorba de o fetita care are  4 ani si pe care o cheama Iuliana-Radita.Ma gandeam ca acest nume , Radita, nu poate veni decat de la Radu, nume de sfant si inca sfant mucenic.

Aveam pe birou dosarul ei, adus de cineva de la o fundatie umanitara, cu mare speranta la ajutorul meu, inca de patru-cinci zile.Aproape nu-l mai vedeam in maldarul de  acte in dezordine...Of!Si azi m-au anuntat ca mama a venit in orasul nostru, resedinta de judet, acolo unde pentru multi, rasare prima data soarele in judet, si urma sa fac ultimii pasi pentru rezolvarea problemei.

Pe scurt, fetita a fost diagnosticata acum un an, deci cand avea 3 ani  cu nefroblastom, adica o tumora maligna.De anul trecut face tratament la un spital in Bucuresti, adica i-se administreaza odata pe luna doua citostatice.Sansele de vindecare sunt mari, cu conditia ca tratamentul sa fie facut inca doi ani, dar familia este deja la capatul sacului...Pentru ca pana acum, desi copilul trebuia sa fie trecut intr-un program subventinat de stat, nu s-a facut acesta si parintii ajutati de familie si cunostiinte au platit ei tratamentul.860Ron/luna.Enorm pentru ei!

Nu stiam despre familie mai nimic, doar acele date generale, venituri, numar de membrii, varsta copilului, boala...

Urma sa ma intalnesc cu mama undeva in fata unei institutii a statului si acolo am avut una din cele mai mari surprize ale vietii mele.Mama era o femei tanara, cu ochi calzi incalziti de lacrimi si tristete.Curata, imbracata decent, neutru, mai mult in lucruri negre.Ea insasi...rrom.Am avut vazand-o o strangere de inima pentru ea, gandindu-ma cat de greu trebuie sa-i fie sa lupte cu prejudecatile,dar si pentru cei care o sa ma judece, vazandu-ma cu ea.Dar nici un moment nu m-am gandit sa o parasesc!Dimpotriva! Am luat-o cu mine si am intrat in biroul prietenei mele, director general acolo.Ma astepta.Prietene vechii, de 20-30 de ani!Impreuna am urcat profesional, social, drumul nostru spre azi.Stia ca vin sa reziolvam un caz, dar sigur, in niciun moment nu s-a gandit ca voi merge sa intervin pentru un om atat de modest.Surpriza de a o zari, in spatele meu a fost atat de mare, incat a ramas impietrita pe scaunul ei mare, imens, de mare director.Nu a putut nici sa-mi raspunda la salut.Am ocolit biroul si am sarutat-o pe obraz, privind ecranul calculatorului pe care erau chipurile copiilor ei frumosi si sanatosi, azi tineri confirmand educatia primita.Nu a zis nimic, dar am simtit in aer tristetea ei pentru mine.Dar mie nu mi-a pasat!Am pus pe biroul ei dosarul si am indemnat-o pe mama sa se aseze pe scaun.

-Da, sigur, imi amintesc cazul, chiar am inca aici, notita cand am vorbit la telefon, dar...se compenseaza totul, dar...trebuie sa mergi la doctorul X.

Asta insemna prea mult si chiar un drum inchis, fara o interventie a lor!

Mi-am folosit toata rabdarea, toata diplomatia, toata dulceata, sa aduc in biroul ei o alta persoana, care nu a fost surpinsa nici de mine(nici nu ma cunostea, probabil) si nici de etnia mamei, mama a inceput sa vorbeasca despre tratamentul fetitei si boala, actele din dosar vorbeau si ele atat de mult! Aerul s-a incalzit de vorbele ei de mama desteapta, mama care a trait aproape toate suferintele lumii, prietena a ridicat telefonul de pe birou, salariata a vorbit la el, eu sopteam cate ceva de folos si...maine, mama va merge pentru acea reteta total compensata!

Am rugat-o pe mama sa ma astepte afara si eu am mai ramas un pic.Le-am vorbit atunci de Norine, englezoaica, catolica, care are 76 de ani si care conduce Fundatia Cuvioasa Parascheva, fundatie care are in grija ei 8-10 copii cu handicap major, copii parasiti de familii, paralizati de la nastere sau de la cateva luni...si pe care ea ii ingrijeste, ea plateste salariile personalului roman, care e angajat acolo pentru copii nostrii, ea ii hraneste,ea ii iubeste in locul nostru, ea umbla prin judet si afla de cei aflati in nevoi, asa cum a aflat si de micuta Iuliana-Radita.Le povesteam cum plangea Norine povestindu-mi de boala Iulianei, si cum tinea in bratele ei subtiri de varsta si munca, un copil paralizat, care avea 4 ani...si un picior cu doar jumatate de labuta...

Inima prietenei mele s-a inmuiat defintitiv.

-Sa stii ca nu am vazut-o pana acum cand am ajuns la tine,dar chiar daca as fi stiut ca este tiganca, tot as fi ajutat-o, pentru ca si ea tot inima de mama are!

-Dar nu am zis nimic!-mi-a spus un pic suparata pe mine.

Am mers si am sarutat-o iar pe obraz, spunandu-i:

-Sa facem asta pentru Grig, pe care l-am iubit atat de mult cu totii!

-Sigur ca da!

Si tineretea noastra cu atatea amintiri frumoase s-a rasturnat peste noi, aducandu-l cu zambetul lui vesnic senin si plin de bunatate.

Afara Clementina, mama fetitei ma astepta bucuroasa.Se simtea la capatul unui alt drum spre viata al copilului ei, dar acum tinandu-ma pe mine de mana, desi cu ochii in lacrimi, zambea.

Maine dimineata, la ora 6, va pleca cu un autobuz din comuna lor spre noi, spre oras, spre spital si maine mi-o aduce in dar pe Iuliana.Sa o cunosc.

Maica Domnului sa le daruiasca un somn linistit si inger de pace ca sa le ocroteasca pasii.Sfantul Radu Brancoveanu sa-i fie mijlocitor  pentru tamaduire si viata placuta lui Dumnezeu.

PS Galaction si Slujba Parastasului pentru cei adormiti

Imi doream demult sa-l cunosc.Acum multi ani, cineva imi spunea ca ar fi bine daca m-as spovedi la Preasfintitul Parinte Galaction.Nu-l cunosteam.Pentru mine era un nume pe foarte multe carti si mici carticele cu acatiste.Am aflat asa ca este Preasfintitul Episcop al Alexandriei si Teleormanului.Sambata,am avut bucuria sa particip la sfanta liturghie in satul in care Parintele Episcop s-a nascut si apoi am fost invitata la parastasul parintilor sai. 

Am declarat de zeci de ori ca am o mare dependenta:sfanta liturghie!Orice ma desparte de aceasta slujba este un lucru pe care il detest, asa cum detest pacatele mele multe care ani si ani m-au despartit de slujba.Am asteptat atat de nerabdatoare acest moment incat noaptea mi-s-a parut lunga si inutila.Orice ma gandeam ca va fi biserica in care urma sa intru, a fost depasit de realitate.

Afara nu erau decat cateva masini ale rudelor PS-ului si masina cu care acesta a ajuns acolo.Biserica simpla, biserica de tara, invelita cu tabla.Inauntru covoare de tot felul, exact ca la tara, dar pe pereti sfinti pictati in culori calde...Liniste, pace, bucurie! 

Am mers la altar sa duc darul meu tinand in mana pomelnicele cu cei dragi,convinsa ca este tarziu pentru proscomidie.

Inauntru PS, asezat in locul in care sta episcopul, parea atat de firesc in acel loc, iar preotul slujitor atat de fericit si de relaxat, incat mi-au disparut emotiile.

-Primeste, Doamne jertfa roabei Tale!

-Parinte, daca e tarziu pentru proscomidie, va rog sa pomeniti doar pe...

-Nu, nu este tarziu!

Cata bucurie cand stii ca toti ai tai vor fi pomeniti la proscomidie!Este ca si cand cu totii vom fi iar la Cina, dar acea Cina Cea De taina...

Biserica era plina de credinciosi, femei dar si multi barbati, copii...doua mese erau incarcate cu colive si cosuri pline cu ceea ce femeile pregatisera sa imparta pentru mortii lor.Preasfintitul a tamaiat biserica zabovind parca la fiecare si rugandu-se pentru noi...Vii si adormiti! La fel de dornici de ajutor.

Ne-a binecuvantat si privit cu iubire.La strana cantau cativa seminaristi, fara frica, fara sfiala, dar cu toate stangaciile inceputurilor.Din biserica insa, din multime se auzea vocea sigura a unei femei in varsta.Cu ochii in jos,netulburata de nimic, cu gandul la Dumnezeu, babuta a cantat Imnul heruvic.Mai apoi am aflat ca are 81 de ani si este sora mamei PS-ului Galaction, deci este matusa!Ce lucru minunat:in altar nepotul, Episcop, in biserica matusa acestuia, impreuna slujitorii ai sfintei slujbe. 

Am trait bucuria acestei zile.La sfantul altar Parintele Episcop a citit cu rabdare si atentie smerita, toate numele de pe pomelnicele noastre.Stiu ca nu trebuie sa astept lucrul acesta, nici nu o fac, am depasit de mult asteptarea acestui moment si am deplina incredere in orice preot, pentru ca stiu ca Dumnezeu priveste peste umarul meu la fiecare nume pe care eu il scriu pe foaie.Dar notez acest lucru, al rugaciunii Parintelui Episcop, pentru ca el a fost inca o dovada, pentru cei care o asteptau, a oboselii acestuia si a faptei sale jertfelnice.

Lumina venea peste noi bland din lumanarile aprinse in mainile Preasfintitului.M-am impartasit impreuna cu micuta Alina si cu mama ei, intr-un rand mare de credinciosi.Deosebit de frumos! Tineam strans in gura Sfantul Trup, mestecand cu atentie si fericire,cea mai minunata masa pe care Dumnezeu ne-a daruit-o si simteam ca bucuria totala ca aceasta, nu exista pe acest pamant, in aceasta viata.

Dupa sfanta liturghie a urmat slujba parastasului pentru cei pomeniti.Abia atunci femeile s-au apropiat de mese, pana atunci discret doar cateva au supravegheat lumanarile care ardeau, evitandu-se aglomeratia si nebunia care se creaza de regula in biserici in astfel de momente.Si-au luat cosurile incarcate de pachete, prosoapele lor modeste pregatite cu lumanari, i-au impartit intai Parintelui Episcop, preotului slujitor,diaconului si baietilor de la strana, dupa care au impartit in biserica tuturor celor prezenti.Il priveam cat de firesc si recunoscator primea pomana lor si cat de mult multumea pentru ea!Stiam ca toate aceste pachete vor lua drumul spre cei aflati in nevoi, dar Dumnezeu ii dadea bucuria recunostiintei, ca si ele, femeile mironosite, sa aibe bucuria milosteniei pentru cei adormiti.

Nu a lipsit un nume! Pana si eu care nu aveam coliva si niciun pachet pentru mortii mei, i-am auzit cititi in rugaciunea Parintelui Episcop.Am auzit de sute de ori, de mii de ori slujba parastasului, de fiecare data fiind impresionata de frumusetea si tristetea ei.

"Cel ce prin adancul intelepciunii/cu iubirea de oameni toate le chivernisesti/si ceea ce le e de folos tuturor le daruiesti/Unule Ziditorule odihneste, Doamne, sufletele adormitilor robilor Tai,/ ca spre tine nadejdea si-u pus,/spre Ziditorul si Dumnezeul nostru.

Pe Tine zid si liman te avem/si rugatoare primita catre Dumnezeu, pe care L-ai nascut,/ Nascatoare de Dumnezeu nenuntita,a credinciosilor mantuire... Cu sfintii odihneste Hristoase,sufletele adormitilor robilor Tai,unde nu este durere si intristare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit."

Cat de frumos si incurajator suna cantarea diaconului cu singurele vorbe ale Mantuitorului din acesta slujba "Cei ce ati umblat pe calea cea stramta si cu chinuri, toti care in viata, crucea ca jugul ati purtat si Mie Mi-ati urmat cu credinta, veniti de luati darurile pe care le-am gatit voua si cununile ceresti"!

Am auzit de mii de ori slujba parastasului, dar inca ma intristeaza, chiar daca nimic nu ma apropie de mortii mei, ca slujba aceasta.Acum cativa ani, un preot imi spunea ca trebuie sa simt bucuria in cantarile acestea, ca trebuie sa fie speranta in mantuirea lor, ca trebuie sa fie Invierea.Plangeam si nu intelegeam.

Acum in sambata aceasta, in timpul slujbei parastasului, am inteles.A fost atata bucurie in faptul pomenirii lor de catre PS Galaction, incat am simtit in inima mea acel clic, acea schimbare produsa de speranta ca pomenirea lor de catre un Episcop, ca rugaciunea Preasfintitului a fost auzita de Dumnezeu, incat de undeva, de unde nici nu stiam ca exista, a izbucnit puternic in mintea mea, cantarile Invierii: 

Hristos a inviat din morti!

Cu moartea pe moarte calcand

 Si celor din morminturi Viata daruindu-le.

Ziua Invierii, sa ne bucuram, popoare,

Pastile Domnului, Pastile! 

Ca din moarte la viata si de la pamant la cer

 Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

 Cei ce-I cantam cantare de biruinta.

A fost izbanda mea personala, cu tristetea pentru ei! Dar fara rugaciunile Preasfintitului Galaction, nu ar fi fost posibil.

Este si acesta unul din motivele pentru care plec capul si cu adanca metanie plec si genunchii inimii in fata sa.

A urmat slujba la mormantul parintilor pomeniti si apoi masa acasa, masa la care au strans, cu o extraordinara randuiala, pe cei saraci, pe cei in nevoi materiale, masa la care neamurile au servit fara sa se gandeasca sa se aseze si ei, decat probabil mult mai tarziu, cand noi, ajunsesem de mult in casele noastre. Am avut binecuvantarea de a purta si o convorbire cu Parintele Episcop, dar care va ramane trecuta, doar in jurnalul meu personal.Vreau doar sa consemnez aici ca la intrebarea "Ce sa fac pentru mantuirea sotului meu?" Preasfintitul mi-a spus"Cat mai multe pomeniri la proscomidie, deci rugaciunile bisericii si multa milostenie, adica parastase ca acesta, pomeniri dupa puteri, pentru ca deja e greu pentru toata lumea si milostenii in toate modurile.Acestea sa le faceti.Aveti speranta in mila lui Dumnezeu pentru el."

Povesti despre boala si suferinta

Nu este zi in care sa nu citim macar o poveste care sa ne induioseze, sa ne faca sa tresarim speriati de ceea ce traiesc unii, de cata boala si suferinta exista in lume! E ca si cand Dumnezeu ne arata mereu crucea pe care o poarta unii dintre noi, incercandu-ne insa iubirea si milostenia.

Recunosc, ca uneori ma simt depasita de povestile pe care le aud.Fotografiile aratand copii bolnavi de cancer,cu ochii tristi, asezati in fata camerelor de fotografiat,in speranta unui ajutor financiar,sau dimpotriva razand, nestiind cat de aproape sunt de moarte, imi frang sufletul.Dar cel mai mult ma doare, cand constientizez ca societatea face prea putin pentru ei.Ca sunt maladii care nu se pot trata aici, in tara,datorita lipsei de pregatire a doctorilor sau a aparaturii sau a medicamentelor...Atunci am acea revolta a romanului constiincios,care de 30 de ani cotizeaza la sistemul de sanatate, slava lui Dumnezeu,sunt sanatos si ma tratez empiric cand am si eu cate ceva, sau merg la o clinica privata unde am un abonament de la serviciu.Si ca mine sunt aproape toti prietenii meiSi atunci unde sunt banii care se strang de la noi?

Este retorica.

Am invatat ca solutia sa ajutam, suntem noi, ca indivizi, noi cei care ridicam telefonul si apelam un numar alocat pentru cate un caz...doi euro...sau uneori un cont in care depunem cativa leuti...

In primavara, am auzit povestea unei fete de 22 de ani, bolnava de cancer.Era colega de facultate cu fiica mea.O cheama Daniela.Am adunat atunci langa mine sau mai bine zis, m-am alaturat unui grup care a organizat un concert caritabil.S-au implicat atunci preoti,cativa preoti si cateva persoane, fara niciun fel de pregatire in acest tip de actiuni.A fost ceva extraordinar.Am reusit intr-un timp foarte scurt, golindu-ne pe noi de grija pentru propriile persoane, am reusit in marele loc ramas liber in inimile noastre, sa o asezam pe ea, fata aflata in suferinta.Si lucrul acesta ne-a aratat credibili.Am umplut aproape o sala de spectacol si am strans o suma mare de bani.

Imi amintesc si acum bucuria pe care am avut-o cand actiunea s-a finalizat.

Este ceva ce am trait rar si a meritat tot efortul noastru.Bani au ajutat-o pe fata sa lupte cu boala.Dumnezeu a ingaduit si boala dar si truda noastra pentru a o ajuta sa ridice crucea pe care i-a dat-o.

Aseara tarziu, un tanar m-a rugat sa scriu ceva despre o fetita care are nevoie de tratament in strainatate.Povestea o gasiti postata de blogul meu,la Anunt umanitar"Ajuta-ma sa vad lumina zilei".Fetita aceasta are nevoie de ajutor.Ea traieste intr-o noapte care o desparte de chipurile parintilor ei.Si poate asta nu e cel mai dureros lucru.Nu-i vede, dar ii aude,ii are,sunt parinti buni care o iubesc enorm.Problema e viata ei care e foarte grea.Nu e problema curcubelului pe care ea nu-l vede, e problema lucrurilor normale, firesti pe care noi le facem cu usurinta, iar ea, mititica, se zbate in negura, bajbaind dupa ele.E problema vietii ei care oricat de desteapta va fi, va fi mai grea, mai greu de implinit decat a unui copil normal.Si daca nu s-ar putea face nimic, ne-am putea resemna, dar Dumnezeu ne arata ca undeva departe, daca noi facem un gest pentru fetita aceasta, pentru ea va fi lumina.Dumnezeu ne incearca iubirea, milostenia, pe care trebuie sa o facem.Acestea sunt lucrurile iubite de Dumnezeu! Acestea!Nu eugenia si marul pe care il impartim pentru morti nostrii!Nu mesele imbelsugate si mestesugit puse de parastase,mese la care asezam neamurile, vecenii, prietenii si-i imbuibam cu mancare si alcool(alt pacat).Nu costumele si patul si masa si scaunele pe care le impartim pentru cei adormiti la parastasele de 40 de zile sau an, considerand ca daca dam aici acestea, le au ei dincolo...

Poate gresesc, dar cred ca aceasta, este ceea ce trebuie sa facem noi.Sa nu-i intoarcem spatele, sa ne unim noi, cei cu bani putini, inmultind banutul vaduvei si adunandu-l pentru Leontina.Acum pentru ea, apoi pentru alt copil sau alt tanar, alt om...Dumnezeu nu vrea decat sa vada ca o primim in inima noastra si apoi El va rezolva restul.Sa nu uitam ca tot ce nu e cu putinta la oameni este posibil la Dumnezeu!

Si am mai putea face ceva!

Sa ne rugam pentru ea.Sunt atatia doctori fara de arginti care ne stau alaturi!Il avem pe Sfantul Nectarie, Sfantul Luca al Crimeii,Sfintii Cosma si Damian! Haideti sa ne adunam in rugaciune seara pentru ea, pentru fetita aceasta si pentru toti cei pe care ii stim bolnavi:Leontina-Nicoleta,Virgil,Sultana,Iuliana,Daniela,Zina,Calina,Maria,Gheorghe,Costel,Cornel...cei pe care voi ii spuneti ca sunt bolnavi(lista ramane deschisa) si cu ajutorul unuia dintre sfinti, eu vi-l propun pe sfantul Nectarie, haideti sa-i cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru tamaduirea lor.E greu?Cine se alatura?Bineinteles fiecare ar trebui sa ia binecuvantare de la duhovnic pentru asta si daca s-ar alatura si duhovnicii nostrii chiar ar fi extraordinar!Ce ziceti? E greu?

GANDURI PENTRU UN PRIETEN

Stiu ca vei citi randurile mele, pentru ca tu esti unul din cititorii blogului meu  de la inceput, esti unul din prietenii care m-au sustinut si atunci cand eram la inceput, dar si in momentul cand apele blogului meu s-au tulburat. De multe ori cand scriu ma gandesc si la tine, iar cand postez deja articolul, e ca si cand ti-l trimit si tie. Si asta de cand intr-o zi, citind despre DANI, atunci la inceput, m-ai sarutat ca un frate pe obraz. Iti amintesti? Era recunostinta ta ca am adus-o cu gandul intre noi, asa cum voi ati cunoscut-o.

Ne leaga atatea! Ne leaga Daria, finuta mea si nepoata ta, ne leaga Nicolae, prietenul meu, Mioara, Nutica, frumoasa ta sotie...ne leaga parintele nostru duhovnic. Vezi, aveam dreptate, suntem frati!

Stiu ca iti este teama! Si mie imi este! Recunosc, imi este teama in fiecare clipa a vietii mele ca pot pierde pe cineva drag, mai usor imi este sa mor eu, decat sa va pierd pe voi. Stiu ca esti suparat. Mersul tau din spital in spital, din doctor in doctor, opiniile lor care se bat cap in cap si analizele tale bune sunt motive de ceata. Stiu. Cine ar putea sa traiasca ceea ce traiesti tu si sa fie senin? Un sfant, poate! Dar noi nu suntem sfinti, desi "cineva" trage de noi, doar-doar ne-om indrepta. 

Dar vreau sa intelegi, ca nu o sa se intample nimic fara ca Dumnezeu sa-ti fie aproape. El te va tine de mana si El iti va vorbi. Dumnezeu va ingadui sa se intample doar lucrurile acele care iti sunt de folos. Atat.

Iti amintesti ziua de 30 iunie cand ne-am impartasit impreuna? Iti amintesti fericirea de a-L simti alergand prin venele tale, de a  imparati in tot ceea ce esti tu?

Eu, ca sora mai mare, iti spun ca, o sa fie bine! O sa treaca totul! Si daca tu vei intelege sa-ti pleci genunchi in fata lui Dumnezeu si daca te vei ruga, simtind ca tamplele tale sunt in mainile Lui, El te va auzi si te va ajuta.

Ai sa citesti intr-o zi Biblia intreaga, ai sa citesti editia aceea de care iti tot vorbesc diortosita de IPS Bartolomeu Anania si cand vei ajunge la Iona, o sa simti ca Dumnezeu tie iti spune:"Esti suparat rau?"...pentru un vrej pentru care nu te-ai trudit, nici nu l-ai crescut, dar mie cum sa nu-mi fie mila de cetatea Ninive cu mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor...Vezi?

 Tu esti Iona si stiu ca te simti ca si el, stiu ca stai in pantecele pestelui, dar roaga-te cu zdrobirea de inima a lui Iona, plangi la Domnul si spune-i "Aruncat sunt dinaintea ochilor Tai! Dar voi vedea din nou templu cel sfnt al Tau. Apele m-au invaluit pe de-a intregul, adancul m-a impresurat, iarba marii s-a incolacit in jurul capului meu; Ma coborasem pana la temeliile muntilor, zavoarele pamantului erau trase asupra mea pentru totdeauna, dar Tu ai scos din stricaciune viata mea, Doamne Dumnezeul meu! Cand se sfarsea in mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, si la Tine a ajuns rugaciunea mea, in templu Tau cel sfant! Cei ce slujesc idolilor deserti dispretuiesc harul Tau; Dar eu Iti voi aduce Tie jertfe cu glas de lauda si toate fagaduintele mele le voi implini, caci mantuirea vine de la Domnul!'' (Iona cap 2)

Si Dumnezeu nu te va lasa! Pentru ca..." Domnul te va pazi pe tine; Domnul este acoperamantul tau, de-a dreapta ta. Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea. Domnul te va pazi pe tine de tot raul; pazi-va sufletul tau" (Psalmul 120)

Si pentru ca vorbele mele nu pot sa-ti spuna tot ceea ce Dumnezeu vrea ca tu sa afli, am cautat niste randuri extraordinare scrise cu aproape 700 de ani inainte de nasterea ta. Sper sa-ti fie de folos, si nu uita ca noi ne rugam pentru tine, cu drag...

"Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te priveşte pe tine Mă priveşte şi pe Mine? Pentru că ceea ce te priveşte pe tine priveşte şi pupila ochilor Mei. Tu eşti scump în ochii Mei, mult preţuit, şi Eu te-am iubit pe tine şi de aceea pentru Mine este o deosebită bucurie să te educ. 

Când ispitele stau împotriva ta şi duşmanul vine ca râul, Eu vreau ca tu să ştii că de la Mine a fost aceasta. Că neputinţa ta are nevoie de puterea Mea şi că siguranţa ta stă în aceea de a-mi da Mie posibilitatea să Mă lupt pentru tine. Când te găseşti în situaţii grele printre oameni care nu te înţeleg, care nu iau seama la ceea ce-ţi este necesar şi plăcut, care te îndepărtează de la ei, de la Mine a fost aceasta.
Eu sunt Dumnezeul tău, care dispun de împrejurări. Nu întâmplător ai apărut la locul tău, acela este locul pe care Eu ţi l-am destinat. Nu tu ai cerut ca Eu să te învăţ smerenia? Aşa că iată: Eu te-am pus în acel mediu, în acea şcoală unde se studiază această lecţie. Mediul tău şi cei ce trăiesc cu tine îndeplinesc numai voia Mea. Te afli oare tu în criză de bani, îţi este greu şi dai din colţ în colţ? Să ştii că de la Mine a fost aceas­ta.
Pentru că Eu dispun de mijloacele tale materiale. Eu vreau ca tu să fugi la Mine şi să depinzi de Mine. Rezervele Mele sunt fără sfârşit. Eu vreau ca tu să te convingi de dreptatea Mea şi de făgăduinţele Mele. Să nu-ţi spună cineva de trebuinţa ta: „Voi n-aţi crezut Domnului Dumnezeului vostru”. Te gândeşti oare la necazuri şi suferi tu noaptea, fiind despărţit de cei apropiaţi şi dragi inimii tale? Să ştii că de la Mine a fost aceasta.
Eu sunt bărbatul durerilor. Când eşti cuprins de boală, să ştii că Eu am îngăduit aceasta ca tu să te îndrepţi spre Mine şi în Mine să poţi găsi mângâiere veşnică. Te-a dezamăgit oare prietenul tău când ţi-ai deschis inima faţă de el? De la Mine a fost aceasta.
Eu am îngăduit ca aceste neînţelegeri să te afecteze, ca tu să ştii că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Eu vreau ca tu să aduci toate problemele tale înaintea Mea şi să-Mi vorbeşti.
Te-a clevetit cineva? Spune-Mi Mie şi vino mai aproape de Mine, scăparea ta este când sufletul tău se va ascunde de „amestecarea limbilor”. Eu am încercat ca lumina adevărului tău şi soarta ta să fie în mijlocul zilei (Ps. 36, 6). S-au distrus planurile tale, te-ai implicat sufleteşte şi ai obosit?
De la Mine a fost aceasta.
Tu ţi-ai făcut planuri şi mi le-ai adus Mie ca să le binecuvântez. Dar Eu vreau să Mi le arăţi Mie, ca să dispun şi de împrejurările vieţii tale şi atunci răspunderea pentru toate va fi a Mea, fiindcă este prea greu pentru tine şi tu singur nu poţi să te măsori cu ele, fiindcă tu eşti numai arma, nu persoana care acţionează. Ai trecut oare prin insuccese neaşteptate şi tristeţea a cuprins inima ta?
Să ştii că de la Mine a fost aceasta.
Pentru că Eu vreau ca inima şi sufletul tău să fie întotdeauna arzând în faţa ochilor Mei şi să învingă prin numele Meu orice neîncredere. Când nu primeşti multă recunoştinţă de la oamenii apropiaţi şi dragi ţie şi, având sufletul sărac, cazi în deznădejde şi cârteală, să ştii că de la Mine a fost aceasta. Pentru că, prin această tânjeală a sufletului tău, Eu încerc puterea credinţei tale, fermitatea făgăduinţelor şi puterea rugăciunii tale insistente pentru cei apropiaţi ţie. Pentru că tu eşti cel care i-ai încredinţat Acoperământului Maicii Mele Preacurate, trecând grija lor pe seama iubirii Mele providenţiale.
Te-a încercat o boală grea, vremelnică sau nu, şi tu ai fost ţintuit în patul tău? De la Mine a fost aceasta. Pentru că Eu vreau ca tu să mă cunoşti pe Mine mai bine în neputinţele tale trupeşti şi să nu cârteşti pentru această încercare trimisă ţie. Nu te-ai străduit să pătrunzi în planurile Mele, în planurile mântuirii sufletelor omeneşti prin diferite căi, ci fără cârtire şi supus ai închinat voia ta harului Meu. Dacă ai vrut să faci o faptă deosebită pentru Mine şi, în locul aceleia, te-ai aşezat pe patul neputinţei, de la Mine a fost aceasta.
Pentru că atunci ai fost adâncit în faptele tale şi Eu nu pot să atrag gândurile tale spre Mine, ci Eu vreau să te învăţ ca gândurile tale cele mai adânci să fie în slujba Mea. Eu vreau să te învăţ să recunoşti că tu eşti nimic. Unii din cei mai buni colaboratori ai Mei sunt cei care, rupţi de activităţile cotidiene, învaţă să dispună de arma rugăciunii neîncetate. Tu eşti chemat ca pe neaşteptate să ocupi poziţia grea şi de răspundere şi să mergi nădăjduind în Mine.
Eu îţi încredinţez aceste greutăţi, pentru că la aceasta te binecuvântează pe tine Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate drumurile tale, în tot ceea ce va fi făcut prin mâinile tale.
În această zi îţi înmânez acest vas cu ulei sfânt. Foloseşte-l cum vrei, copilul Meu. Fiecare greutate care apare, fiecare cuvânt care te supără, fiecare obstacol în munca ta care ar fi putut să-ţi aducă necazuri şi deznădejde, fiecare descoperire a neputinţei şi incapacităţii tale să fie unse cu acest ulei. De la Mine este aceasta.
Aminteşte-ţi că fiecare obstacol este mângâierea lui Dumnezeu şi pune în inima ta cuvintele pe care Eu ţi le-am spus ţie astăzi: de la Mine au fost acestea.
Păzeşte aceste cuvinte, să ştii şi să-ţi aminteşti întotdeauna că fiecare greutate va slăbi când tu vei învăţa să Mă vezi pe Mine în toate. Toate sunt trimise de Mine pentru desăvârşirea sufletului tău – toate de la Mine au fost..."

(text trimis de Părintele Iustin de la Mănăstirea Putna)
– Dumnezeu vorbind omului –
(text anonim provenind de la Mănăstirea Daniilov, Moscova; Mănăstirea Daniilov a fost întemeiată la 1282 de cneazul Daniil, fiul Sf. Cneaz Aleksandr Nevski; acest text a fost pus ca prolog la traducerea românească a vieţii Sf. Aleksandr Nevski, ed. Areopag, 2011, servind ca model creştin de raportare la suferinţele şi încercările vieţii)