Suntem unici, nascuti cei mai multi dintre noi, sarcini si feti unici si purtam singuratatea cel mai adesea dureros precum o cochilie, mare, neagra...Ne zbatem in lupte din primii ani de viata, oricat de draguti, nevinovati si buni am fi, totdeauna cineva ne va invidia pentru ceva.Si sentimentele de invidie ne vor urma si peste ani, mergand la scoala, la facultati, casatorindu-ne,facand case, sadind pomi, nascand alti copii singuri, cel mai adesea singuri...
Adunam langa noi oameni, adunam lucruri, cautand sa acoperim singuratatea din noi, uitand ca ea este o stare atat de fireasca a sufletului nostru prin conceptie incat, ar trebui sa nu avem nevoie de nimic decat de Dumnezeu.Atat.
Si totusi adunam,incercam sa iubim, sa daruim, suferim cand suntem respinsi, incercand sa cumparam ceva ce nimeni nu poate sa-ti dea, pe masura lui Dumnezeu.Citeam blogul de mare succes al unei tinere, mama de cateva luni, care declara ca o iubeste pe fiica ei mai mult decat pe Dumnezeu, si am fost ingrozita pentru ea, dar si pentru mine.De cate ori nu am crezut asta?De cate ori in furtuna vietii mele nu mi-s-a parut ca un om sau altul, ca pruncii mei, ca prietenii mei, merita toata zbaterea sufletului meu...ca-i iubesc mai mult decat pe Dumnezeu! Si totusi, gandesc acum, cu maturitatea femeii care sunt, ca mai mult decat pe Dumnezeu nu( trebuie sa) iubim pe nimeni.Dumnezeu, imi da ceasul acesta de lucru si lumina care vine de peste tot si foamea si setea si apa care ma racoreste sau ma linisteste in mod minunat cand esofagul meu se strage in spasmul lui nebun.
Dumnezeu imi da puterea sa lupt cu amorteala in care sunt de aproape 5 ani, cu ceata laptoasa in care traiesc.
Dumnezeu imi aduce oameni care doar imi tulbura minunat singuratatea, ma incurajeaza, ma sprijina, ma hranesc cand eu nu stiu s-o mai fac.
Dumnezeu imi da somnul odihnitor al noptii.
Dumnezeu a tinut ieri dulapul imens, de 2 metri si 30 de centimetrii care mi-a cazut pe picior.Si l-a tinut bine, atat de bine incat...desi ma doare , piciorul meu, nu stiu cum, nu e rupt,merg...urc, car sacose cu vopseluri, mancare pentru mesteri...
Dumnezeu ieri m-a pazit! Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi putut fi, daca Dumnezeu nu ma pazea! Sau vreau, ca astfel sa vad iar maretia lui Dumnezeu si purtatea Lui de grija, in lucruri mari si mici!Si Il iubesc pe Dumnezeu atat de mult incat ii dau Lui primul meu gand dimineata,si ultimul inainte de culcare.Si Il rog pentru toti cei pe care ii stiu, asa ca si mine candva, in tumultul vietii, sa le arate ca iubirea disperata, e doar de la diavoli, ca trebuie sa iubim cumpatat, incredintandu-ne Lui pentru alegerile pe care le facem.Pentru ca El, numai El, stie ce ne este de folos.
Adunam langa noi oameni, adunam lucruri, cautand sa acoperim singuratatea din noi, uitand ca ea este o stare atat de fireasca a sufletului nostru prin conceptie incat, ar trebui sa nu avem nevoie de nimic decat de Dumnezeu.Atat.
Si totusi adunam,incercam sa iubim, sa daruim, suferim cand suntem respinsi, incercand sa cumparam ceva ce nimeni nu poate sa-ti dea, pe masura lui Dumnezeu.Citeam blogul de mare succes al unei tinere, mama de cateva luni, care declara ca o iubeste pe fiica ei mai mult decat pe Dumnezeu, si am fost ingrozita pentru ea, dar si pentru mine.De cate ori nu am crezut asta?De cate ori in furtuna vietii mele nu mi-s-a parut ca un om sau altul, ca pruncii mei, ca prietenii mei, merita toata zbaterea sufletului meu...ca-i iubesc mai mult decat pe Dumnezeu! Si totusi, gandesc acum, cu maturitatea femeii care sunt, ca mai mult decat pe Dumnezeu nu( trebuie sa) iubim pe nimeni.Dumnezeu, imi da ceasul acesta de lucru si lumina care vine de peste tot si foamea si setea si apa care ma racoreste sau ma linisteste in mod minunat cand esofagul meu se strage in spasmul lui nebun.
Dumnezeu imi da puterea sa lupt cu amorteala in care sunt de aproape 5 ani, cu ceata laptoasa in care traiesc.
Dumnezeu imi aduce oameni care doar imi tulbura minunat singuratatea, ma incurajeaza, ma sprijina, ma hranesc cand eu nu stiu s-o mai fac.
Dumnezeu imi da somnul odihnitor al noptii.
Dumnezeu a tinut ieri dulapul imens, de 2 metri si 30 de centimetrii care mi-a cazut pe picior.Si l-a tinut bine, atat de bine incat...desi ma doare , piciorul meu, nu stiu cum, nu e rupt,merg...urc, car sacose cu vopseluri, mancare pentru mesteri...
Dumnezeu ieri m-a pazit! Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi putut fi, daca Dumnezeu nu ma pazea! Sau vreau, ca astfel sa vad iar maretia lui Dumnezeu si purtatea Lui de grija, in lucruri mari si mici!Si Il iubesc pe Dumnezeu atat de mult incat ii dau Lui primul meu gand dimineata,si ultimul inainte de culcare.Si Il rog pentru toti cei pe care ii stiu, asa ca si mine candva, in tumultul vietii, sa le arate ca iubirea disperata, e doar de la diavoli, ca trebuie sa iubim cumpatat, incredintandu-ne Lui pentru alegerile pe care le facem.Pentru ca El, numai El, stie ce ne este de folos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu