sâmbătă, 28 martie 2020

Dimineti de izolare-sambata si pomenirea celor adormiti

M-am trezit devreme. De fapt nici nu prea am dormit. La Muntele Athos monahii faceau priveghere si pe toate canalele mele de comunicare ni se spunea sa facem si noi... Si am simtit nevoia ca si eu, la ora la care se aprindeau lumanarile in biserici, sa plec genunchii in casa mea, in fata icoanelor mele...A fost bine. Apropierea de Maica Domnului si de sfinti, chiar daca iti da starea de pocainta si de durere, este o durere din care duhovniceste te poti hrani.
Asa ca am petrecut un timp, pe care nu l-am socotit timp omenesc, in tacerea unei case care a uitat zgomotul...poate si cuvantul...
Desigur, cativa oameni ma suna, aceia cu care am petrecut ultimii ani impreuna. Sunt singura. Copiii mei sunt in Bucuresti. Surorile mele sunt in Bucuresti. Intre mine si ei sunt o suta de kilometri care nu mai pot fi parcursi.
Si daca ni s-ar intampla ceva nu am putea ajunge. Ei toti acolo. Eu aici.
Oare de ce a vrut Dumnezeu asta? Intreb nu ca sa-mi arat nemultumirea sau durerea, intreb pentru ca as vrea sa stiu voia lui Dumnezeu... si sa o fac!
Da, daca eram acolo, cu ei, m-as fi jucat cu dulcii si simpaticii mei nepoti, i-as fi imbratisat de sute de ori pe zi,as fi vazut-o pe Ruxandra...si inima mea s-ar fi bucurat! Lumeste... Of, lumea aceasta care ma sfasie totusi de atata amar de vreme... L-as fi vazut plecand si venind de la serviciu pe fiul meu, pe Andreea crescandu-si baietii, pe Lucian bucurandu-se de noi... Le-as fi vazut pe surorile mele si as fi impartit cu ele problemele grave ale familiei noastre.
Dar sunt departata de ei, ca si cand Dumnezeu m-a asezat aici, special, intr-un cub plin de carti si icoane...Biserica din casa mea! Sfintii pe care i-am adus cu mine din multe locuri de pelerinaj in care am fost! Si nu ma simt singura...deloc!Doar ca ...abia acum invat sa traiesc singura cu Dumnezeu, si poate in asta e tot rostul...


Biserica e inchisa si nici macar sa merg sa ma inchin la usa nu pot, pentru ca strazile sunt pustii, trebuie sa scriu declaratii clare, in care sarutatul portii manastirii nu figureaza la nicio litera...
Nu am televizor.M-am uitat insa pe telefon la slujba de la Constanta ...Pe masa din centru catedralei erau trei colive, o prescura si o sticla de vin...
Nu cred in acest vazduh virtual... nu-l simt cum il simteam in biserica...Si cu atat mai mult am plans! Am invatat dupa moartea lui Grig cat de mult ajutor au din pomenirile acestea in Postul Mare. Si m-am ingrijit mereu ca sa fie pomeniti la manastiri si schituri, dar am mers si eu cu coliva la biserica in sambete. Cu mare drag, dar si cu durere, fac coliva...si o asez in vase frumoase si o imbodobesc, iar ziua de sambata e rezervata liturghiei si pomenirii lor,
Dragii mei plecati de aici , astazi au asteptat in zadar ca eu sa ridic coliva...
Am ascultat rugaciunile privind in lacrimi fotografiile lor de pe pereti...Grig copil tanar, Grig tanar , mama, tata, socrii mei...toti zambind dincolo de timp, de pe hartia putin ingalbenita a fotografiilor, ei, cei care  au locuit in inima mea si inca nu si-au schimbat domiciliu ... Nu, nimeni nu moare atat timp cat cineva ii plange si se roaga pentru ei!

"Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos Celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc“.
 Tarzia, cel mai adesea, tarzia intelepciune a omului... desartaciune sunt toate cele omenesti...
Ramane doar dragostea, ea este cea care invinge moartea!Dar niciun merit nu ai nici in asta. E darul lui Dumnezeu pentru tine, sa primesti in viata ta oameni pe care sa poti sa-i plangi cand nu-i mai ai!
Au murit in lume foarte multi oameni in perioada din urma. Stirile dau cifre mari...multi au murit singuri, unii  singuri in case sau azile, altii in spitale,multi dintre ei persoane in varsta care au fost inmormantate rapid doar cu un inceput sau sfarsit de slujba de inmormantare...Dumnezeu stie ...pentru multele noastre pacate! Poate si pentru ca incetul cu incetul, omul trasformase si inmormantarea intr-un prilej de socializare si fast...
Asa ca ...ne asezam cu mainile pe piepturi, fara sa ridicam coliva, vinul, prescura  si plangem...
“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive”
 Este o sansa imensa aceasta de a fi sanatoasa si singura in casa mea! E un dar de la Dumnezeu, nu o pedeapsa, ca sunt aici si pot sa-i plang si sa ma rog pentru ei, chiar cu mainile goale...sufletul sa fie plin de pocainta! Pentru ca din pocainta si dragostea mea si ingrijorarea mea pentru  sufletele lor, Dumnezeu alege bobul de grau care curat,spalat de lacrima, incolteste spre viata lor vesnica.
Dumnezeu sa-i ierte!  


 



miercuri, 25 martie 2020

Izolarea

 Romania a inceput de vreo doua saptamani lupta cu coronavirus.
 Da, teoretic si eu m-am izolat!
 Dupa ce am luat hotararea de a ma retrage in casa,cateva zile am cumparat ceea ce am gandit ca imi va trebui in perioada urmatoare:mancare, apa, fructe, medicamente...Apoi am facut curat singura in casa...am asezat incaltamintea de iarna in cutii, am schimbat  lenjeria de pe pat punand una cu flori, impecabil calcata de doamna Geta.
Am hotarat sa raman in casa, crezand ca toata lumea va face la fel. In Bucuresti, Lucian deja lucra de acasa,Filip si George erau in casa cu Andreea, doar Andrei ramasese sa rezolve problemele firmei lui, ale bolnavilor nostri,iar Ruxandra sa pregateasca licitatia de primavara la elegantul si epuizantul ei loc de munca.
Copiii insistau sa ma retrag in casa,parea ca e tot ce pot face si nici nu parea a fi greu de facut...Catva timp a fost amuzant, mai ales ca am constat ca bucataria mea era aproape goala si pungile cu produse alimentare aproape terminate...
Asa ca am depozitat cumparaturile pe balcon, largul meu balcon care are vedere spre bulevarul Matei Basarab. A fost un timp cand Grig statea foarte mult in balcon. Aveam flori si el le ingrija...zeci de violete  toate culorile... Apoi balconul a devenit o incapere pentru uscat rufele si aerisit. Abia acum, cred ca isi va relua locul lui in viata mea. Loc important!
In masura in care era nevoie, puteam lucra de acasa, sau sa merg dupa orele de program la biroul de peste drum de casa mea.
Gandisem izolarea ca o bariera intre mine si oameni noi. Cu cei vechi urma desigur sa ma vad la biserica. Asa ca, desi izolata, am continuat dimineata sa merg la slujba de la manastire.Apoi ma retrageam dupa cateva cumparaturi, in casa ... ca intr-o vacanta cum nu prea am avut, ca eu in vacanta, plec in pelerinaje.
Apoi am avut o premonitie ca se va termina cu vacanta! Ca nu asta urma sa se intample, nu va fi o mini- vacanta. Curand imi voi lua distanta de oameni dragi pentru ca pot fi un pericol pentru ei, o bomba atomica, sau ei pot purta, restul de viata, regretul de a ma fi omorat.
Ma intorceam de la Daria, fusesem sa o vad de ziua ei, era o seara superba, toti pomii erau infloriti in lumina lunii,iar pe strada mirosind a clor, doi adolescenti se sarutau... Da, viata parea ca se va schimba...mirosul de clor nefiresc mi-a dat cel mai puternic semnal de alarma... In primavara asta atat de ciudata, ceva nefiresc si dureros urma sa fie!
 Dar cum sa stau departe de Sfanta Impartasanie?
Sambata am fost la Closca. Cu Nicu, Mioara, Daria si draga mea Amalia...Ne-am rasfirat pe pajistea din fata bisericii cautand sa sarim peste flori sa nu tulburam pe cei care le-au pus si le-au ingrijit si sa pastram distanta de 2 metri dintre noi. O cuvioasa a glumit spre un domn:
-Pastrati distanta de sotie!
 Chiar a fost frumos! Parintele ne certa dar ne si zambea, cuvioasele nu mai aveau incrancenarea dinainte de duminica iertarii, era o pace  si un inceput de primavara frumos...
Cand am venit acasa, asta era doar acum cateva zile, sambata,21 martie, am inceput sa primesc semnale cu stiri grave, de pe toate grupurile de pe facebook si wathaap pe care sunt, urmau sa se inchida bisericile si slujbele sa le faca doar slujitorii bisericii, cu usile incuiate...Parintele duhovnic mi-a trimis mesaj:
-Veniti sa va spovediti!
22 martie 2020.Am trait o liturghie in lacrimi.Deja se stia ca se vor inchide bisericile si ca nu vom mai putea curand sa ne apropiem de sfantul potir...
Am uitat multe lucruri din viata mea! Dar cred ca nu voi putea uita sentimentul cand ma apropii de Sfantul Potir: si spaima si grija si bucurie...
Cinei Tale celei de taina, astazi fiul lui Dumnezeu, partas ma primeste, ca nu voi spune vrajmasilor Tai taina Ta, nici sarutare iti voi da ca, Iuda. Ci ca talharul pocaindu-ma strig tie : POMENESTE-MA, DOAMNE, CAND VOI VENI INTRU IMPARATIA TA si cantarea dulce  a celor de la strana...„Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”
Si asta m-a facut in acesti aproape 13 ani un om mai echilibrat, un om mai sanatos. Hristos din Sfantul Potir, Sfanta cuminecatura, pe care parintii bisericii mi-au dat-o dupa dezlegare de pacate...
A fost frig, foarte frig,deci, memorabil, duminica 22 martie 2020. Aceasta urma sa fie ultima liturghie la care eu sa particip, pentru ceva timp... Crivatul sufla lalelele din curtea manastirii unde eram, cat sa le zmulga. Dar noi paream puternici in crivatul nefiresc pentru acest timp al anului. Departati la doi metri, in picioare sau cel mai adesea in genunchi, vreo 30 de oameni intr-o curte mare, plangand ca si parintele care slujea...nu ne stim , sau eu , nu-i cunosc fizic. Le simteam insa durerea si spaima ca poate nu vor putea duce ceea ce urmeaza sa fie, dar si determinarea de a nu se opri din credinta si exercitiu de marturisire. Pentru prima data parintele nu s-ar mai fi despartit de mine. Desi stiam ca ii e frig si e foarte fragil trupeste, ma urma prin curte , spunandu-mi cuvinte de incurajare, mai multe ca oricand...
Si am venit acasa... era mijlocul zilei si am intrat cu adevarat in izolare.

"Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!" - ISAIA 26:20

Am simtit frica. Am simtit tristetea. Am simtit cat de fragili suntem, ca nu putem exista in echilibru decat fiind mai multi, dar asta pentru ca nu-L avem pe Hristos asa cum ar trebui...Dar cine sunt eu sa pot sa-L simt, sa-L am, ca cei retrasi in pustnicie...Eu sunt un om simplu care am nevoie de altul sa-mi arate drumul! Si am simtit ca tocmai asta se vrea: izolarea ca astfel sa ne simtim nesiguri si speriati... La miezul noptii au inceput sa se auda de afara anunturi:

"Stati in casele dumneavoastra.Respectati toate recomandarile autoritatilor.Stati in casa.Nu va deplasati decat la serviciu.Suntem aici pentru protectia dumneavoastra"Ma pregatem de citit Paraclisul Maicii Domnului.Doar ea sa ne aduca pacea!Si am inceput sa plang!De teama si de mila...  adancul pe care il simteam de cateva saptamani imi statea in fata si trebuia sa-l trec!Dar cum sa-l trec? 

Si mi-am amintit toate cuvintele parintilor pe care i-am cunoscut...am luat metania si m-am pravalit in somn ...cu gandul la Dumnezeu...
Luni...
Marti...
Tacere. O casa mirosind a tamaie ...Cele sapte laude...Zeci, sute de icoane ...sfinti veghind... si dorul de slujbe...desi urmaream on line slujba de la Putna.
De ani de zile, de aproape 13 ani, zilele mele incep cu sfanta liturghie" O sa va inchida bisericile si voi o sa va bucurati!" a zis un parinte cu viata sfanta , plangand!
Si am plans si eu dupa toate  stranile in care am stat,dupa mirosul din biserica si intunericul strapuns de lumanari, dupa toate liturghiile la care am fost dar si dupa cele la care nu am fost, dupa privegheri...Vine Bunavestire! Jumatatea Postului Mare! Incotro?
Carantina trebuie tocmai datorita fricii din noi sa ne faca sa intelegem frica celui din fata noastra.
 Azi, Bunavestire. 25 martie 2020.Miercuri dimineata.
M-am imbracat exact ca la Diveevo, unde toata lumea imi spunea "matusca"si ma lasa sa merg in fata, langa maici.Mi-am scris pe coltul biroului declaratia in care spuneam ca merg la serviciu si  dupa cumparaturi, mi-am pus pe gura o masca din panza neagra si am coborat. Doamne, cat mi-a fost de frica! Frica de strada goala. Frica de tacerea orasului. Frica de lipsa miscarii!Aproape am alergat pana la poarta bisericii si am vazut, desi era inchisa, prin crapatura, ca nu este incuiata si am intrat in curte! Curtea care este a mea! Eu sunt Biserica. Si eu sunt Biserica... In prag se vedea o masa cu lumanari, un loc de pus banii, un teanc de foi pentru pomelnice si un dezinfectat...Oare sa intru? Am respectat totdeauna legile pe cat am putut de bine. Eu insami sunt un om al legii!Se auzea la megafon vocea parintelui de la strana ...citea ceva, un psalm dar nu puteam intelege cuvintele de emotie... Din lateral a aparut un tanar cu care ma vedeam zi de zi, din slujitorii bisericii, de ani de zile...La gura purta o masca verzuie.
-Se poate intra?-am intrebat
Si el a clatinat capul ca nu... Nici nu putea sa-mi spuna, pentru ca nu stia cum! Cum sa-mi spuna mie  care am zis de miloane de ori cu el" Doamne miluieste", ca nu se intra? Si vara si iarna... uneori doar eu eram cu ei...din tot orasul acesta cu 60 de mii de locuitori...
-Deschide-mi usa sa vad!-i-am zis in timp ce lacrimile au inceput sa-mi curga pana sub masca neagra  de la gura...
Si el a impins usa bisericii mele, biserica de 400 de ani neinchisa ... si am vazut-o pe Maica Domnului si pe Iisus Hristos... in fata lor era pus un cordon ca sau nu poata ajunge sa o sarute si sa se spuna ca icoana i-a imbolnavit...Usile imparatesti erau deschise, rugaciunea se facea ca in toate zilele,dar eu deja nu mai auzeam cuvintele, exact ca inainte de moartea lui Grig, cand eu nu intelegeam nimic in biserica...
Si am simtit cat de dor mi-a fost si-mi este de parintii slujitori...dor de Ioana, dor de  tanti Ioana si tanti Dumitra, cu care ani de zile am inmultit rugaciunea acolo, de domnul Marin care a disparut primul, de Mioara care plange ca si mine in casa ei... de Elena ...acestia 5-6 oameni care veneam mereu la liturghie... Si mi-a fost dor de Maica Domnului si de Hristos din Sfanta Cuminecatura ...si-am plans cu lacrimi de cumplita durere asezandu-ma ca la raul Babilonului...
Am luat cateva lumanari de pe masa si am aprins la lumanarar...vii si adormiti, fara sa spun niciun nume...Pomeneste-ne,Tu, Doamne, ca doar Tu, asa rastignit cum esti iar,Tu stii numele noastre si inimile noastre...
Si iesind pe poarta plangand, am auzit ca ma striga un om! Era un cersator flamand ! 







duminică, 1 martie 2020

Intrarea in Postul Mare

1 martie 2020. Cateva decenii din viata mea, aceasta zi de 1 martie a fost o zi  frumoasa...un snur alb cu rosu si o floricica deveneau motiv de bucurie! Le prindeam cu boldul pe piept cat mai rasfirate sa para si mai multe. De unde atata nevoie de confirmare a iubirii? Din lipsa ei...din nesiguranta...
Azi martisorul meu a fost liturghia si vecernia iertarii.
"Rasarit-a primavara postului..."
 Azi a fost ziua de intrare in Postul Mare. Inca este! Doar cateva ore ma despart de intrarea in Postul Mare.
In fiecare an imi este teama in aceasta noapte...teama de mine, de neputintele mele, de boala, de suferinta care ma poate face sa nu particip la slujbe, sa nu fac nimic sau prea putin din ceea ce pentru mine  reprezinta momentul meu de plans la raul Babilon... 
Azi am fost la Closca. Din toate locurile din lume , eu trebuia sa fiu pentru vecernia iertarii la Closca, pentru ca acolo am suparat cel mai mult, acolo am tulburat cel mai mult! 
In Postul Mare simt cel mai mult indepartarea mea de Dumnezeu si nu atat de Dumnezeu ca prezenta a Lui in viata mea, cat ca indepartare de faptele bune pe care Hristos le asteapta de la mine... 
Si" plangand la raul Babilonului",adica parcurgand Postul Mare, simt ca ma pot reapropia de Dumnezeu si-mi pot regasi chipul din momentul botezului...Caderi... ridicari...caderi...
Astazi , parintele L ne-a invesmantat cu voalul smereniei si ne-a trimis sa ne cerem iertare unii de la altii. O biserica plina...Si Parintele a fost cel care a ingenunchiat primul, pilda de smerenie!
"Rasarit-a primavara postului si
floarea pocaintei"
A fost inaltator... a fost asa incat, daca unul din noi ar fi murit atunci, ar fi trecut probabil vamile fara greutate! 
Imi doresc sa ramanem in iubire si in nepomenirea raului.
Imi doresc sa uit. Imi doresc sa vad in fiecare om din cei pe care Dumnezeu ii pune in calea mea , sa-l vad pe fratele meu, pe sora mea, pe mama mea, pe copilul meu, pe micii mei nepotei Filip cel frumos si George cel poznas...
Stiu ca le-am gresit multora! Azi, in biserica, ii spuneam Adinei care isi tinea un copil in brate, mama de doi prunci, ca o rog sa ma ierte ca nu  o ajut cat ar trebui si cat as putea ,ca ma rog pentru ea stiind cat de greu este cu doi copii mici...ma rog , dar si mai mult ar trebui sa fac...
Le gresesc surorilor din manastire, ca le las in lumea lor cand e clar ca lumea lor e o lume dureroasa si le-ar prinde mai bine o imbratisare sau un ajutor real in slujbele lor ...
Le gresesc copiilor mei ca ii las in tacerile lor cand  tacerile lor sunt o forma de pedeapsa si de aducere aminte... "Hei, ma mai iubesti?"
Am gresit si am suparat mereu pe parintii care m-au luat sub acoperirea sfaturilor sfintiilor lor si a rugaciunilor.
Am gresit in fata cititorilor mei fiind mult prea absenta pe blog cand lor le e dor de un cuvant de incurajare...
Pentru ca nu v-am iubit cat asteptati si cat as fi putut.
Pentru ca nu v-am vazut cand asteptati sa fiti vazuti.
Pentru ca nu v-am sters lacrimile cand lacrimati.
Pentru ca  nu am dus cu voi poverile voastre.
Pentru ca nu mi-a pasat totdeauna atat cat ar fi trebuit, adica pana la cruce, pentru ca ati asteptat de la mine si ati avut nadejde in mine si am dezamagit, pentru ca nu am fost ceea ce voi ati crezut ca sunt, pentru neputintele mele, pentru ca ...pentru ca dincolo de toate aceste,cu toate neputintele mele, va iubesc,si nu vreau o lume fara voi, nici aici si nici Dincolo, dragilor, iertati-ma si pomeniti-ma in rugaciunile voastre!
Post cu bucurie!

sâmbătă, 29 februarie 2020

Moartea mamei ca trecere

Zile in care aproape am murit!
Traiesc de cativa ani, cred ca  dupa casatoria Ruxandrei,cat mai aproape de Biserica, potrivindu-mi respiratia dupa respiratia ei. Dar nu-i suficient. Pentru ca doar ceea ce este in tine te poate salva! Cele exterioare nu-s foarte importante...
Am avut pe 22 februarie 2020 o zi de 24 de ore in care am crezut ca este posibil ca chiar atunci sa plec la Domnul.Si m-am gandit ca, Domnul mi-a facut cunoscut ceasul trecerii mele, ca eu sa stiu ce-mi lipseste. Si am vazut ca nu am nimic. Ca tolba pe care o pot lua cu mine sa plec dincolo e goala...si ca nu am pus nici macar inceput bun la ceva...Si am vazut si cate lucruri nu-s puse in ordine in tulburata mea viata.
Pentru ca mereu complicam lucrurile si mereu le amanam rezolvarea...Dar in final am concluzionat ca doar cateva lucruri trebuiesc spuse inainte de moarte.Iar de impartit ...chiar nu am prea multe de lasat, cu dedicatie clara...Fie ce-o fi!Dupa mine...potopul! In sensul ca in afara icoanelor si a cartilor nu am nimic de lasat!Desi sunt inconjurata de mormane de lucruri...
Ziua de 22 februarie s-a scurs greoi...si dureros in desfasurarea ei, pentru ca simteam cum nimic bun nu am facut si nici timp nu mai este. La ceas de vecernie, in lumina lina am plecat spre Catedrala tinand in maini Psaltirea... Si am citit la rand ...catisma dupa catisma ...am revenit acasa, m-am spalat iar,macar trup curat  sa am, daca sufletul e cenusiu si m-am pravalit intr-un somn de 10 ore! Moartea m-a obosit! Moartea m-a obosit mai mult decat viata! Dar pentru ca viata a fost traita gresit...Si m-am trezit dintr-un somn odihnitor, fara niciun vis...
Am sa tin minte cate zile voi avea sentimentul acelei dimineti! Dimineata cu rugaciune atent facuta, cu liturghie cu lacrimi de recunostiinta...Cine se va ruga pentru copiii mei cand eu nu voi mai fi pe pamant? Cine o sa ceara mila pentru sufletele surorilor si cumnatilor mei?
Cine ii va vorbi Maicii Domnului despre Filip si George? Cine ii va mai striga pe copiii mei risipiti in lume?
Cine va cere mila lui Dumnezeu pentru adormitii mei dragi?
Probabil o fiica, o sora, o mama, o bunica nu moarte niciodata!  Eu cred ca si din iad voi striga dupa ei!
Apoi, la doar cateva zile, am plecat de acasa si am petrecut ceva timp prin spitale in Bucuresti. Insotind pe altii.
In salonul micut in care de cateva luni, cam la trei saptamani, sunt spectator la lupta cu suferinta si boala, am regasit in acelasi pat ca in luna ianuarie, pe doamna micuta, delicata pe care o cunoscusem acolo. Florina. 52 de ani, cancer de colon. Pentru cei care o ingrijau asta era ceea ce conta.Asta si scria pe notita de pe tabita de deasupra patului ei. Ea in schimb era mai mult decat atat. O femeie care pana la 52 de ani traise tot ceea ce se putea.
Se maritase devreme cu un barbat echilibrat si gospodar, isi randuisera  o casa, o familie, isi dorise copii, dar Dumnezeu stie de ce, o aveau doar pe Oana care si ea, la 32 de ani avea un baietel de 10 ani, baietel pe care bunica il crestea. Minunat sa stii ce este important in viata! Un sot, o casa, copii, o gospodarie ...nepoti, fini, cumnati, prieteni...Cu totii au luptat alaturi de ea cu aceasta boala. Inclusiv in Turcia la acel celebru spital au fost si documentele medicale au fost trimise in America. Numai ca timpul ei pamantesc s-a scurs si era timpul trecerii ei la cele ceresti...In prima zi m-a recunoscut si am vorbit un pic. Apoi , zilele urmatoare i-am tinut doar mana in mana mea si i-am vorbit cand ea se agita in dureri mari. Mult sufera sufletul cand se desparte de trup! M-am asezat pe scaun langa ea si i-am vorbit incet, incet... i-am spus ce rugaciuni stiam, i-am vorbit despre Maica Domnului si ingerul ei care o veghea langa umarul ei...I-am spus ca Dumnezeu vrea doar sa o treaca mai aproape de El...Dar cred ca aici este greutatea trecerii.Ne este teama de necunoscut.Putini dintre noi  invatam sa  cantam" Acum libereaza pe robul Tau, Stapane/Dupa cuvantul Tau in pace/"
Nu-L cunoastem pe Dumnezeu si ne este teama de necunoscut
Eu cred ca Il cunosc dar imi este teama de pacatele mele!Ea,curatata prin suferinta, se linistea cand ma auzea vorbindu-i de Hristos!Cred ca in intrega ei viata curata, traita in universul curat al familiei ei, poate fara sa constientizeze, s-a apropiat de Dumnezeu, astfel incat sufletul ei nu se linistea deplin cand eu ii spuneam ca fiica ei este alaturi, dar se linistea cand eu ii vorbeam de Dumnezeu si ii spuneam:
 Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
 Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

 Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
 Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
 Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

Moartea ramane totusi o forta imensa. Sfantul Pavel spune: Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti cu Duhul faptele trupului, veti fi vii (Epistola dupa Romani. 8, 13). O femeie, o mama are aceasta mare capacitate  si tarie spirituala  de a lupta cu trupul ei si a se jertfi permanent celuilalt.
Cate nopti de veche langa un copil bolnav!
Cate momente in care mama se ridica de la masa saturata fizic de faptul ca are cu ce-i hrani pe ceilalti, cati ani in care mama are o singura pereche de pantofi, o sigura fusta, o singura bluza, dar familiei ei nu-i lipseste nimic si pune, in mana intinsa a copilului, banii de culegere, dictionar sau pentru tabara de vara ...
Cate nopti in care mama isi pleaca genunchii la rugaciune pentru ca baiatul sau fiica ei pleaca sa vada lumea pe motor! Si mama stie pericolele!
Cate nopti in care mama traieste acasa in grija iesirile la discoteca ale copilului adolescent si dramele lui sentimentale!Da, fiinta mamei sporeste spiritual si chiar apropiindu-se cronologic de moarte, ea se implineste ca menire.
Doar ca obosita de viata, de suferinta bolii si a trupului fizic, Florina nu avea puterea de a intelege locul pe care, nadajduiesc ca Dumnezeu i l-a dat;viata vesnica in fericire!
Miercuri noaptea, la ora 0.30 sufletul ei s-a dezlipit de trupul firav, obosit, epuizat si s-a ridicat...Sufletul de 21 de grame   ...cat o ciocarlie. Cant frumos in Ceruri, Florina! 




vineri, 21 februarie 2020

Taceri ca pietrele

Nu poti controla cum te trateaza oameni. Poti controla doar cum raspunzi atitudinii lor fata de tine!

Amintirile mele imi spun ca am trait, acesti ultimi 12 ani, asa cum am gandit ca e cat mai aproape de  cuvintele evanghelice.De multe ori i-am lasat pe copiii mei, pe surorile mele, pe mama, pe cei dragi, in lucrurile lumesti, inapoia mea ...si desi grija pentru casnicii mei nu a lipsit niciodata, simt, si aflu, ca uneori am mers pe drumul meu fara sa intorc capul!
Oare  a fost gresit?
"35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
39. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi."(Evanghelia dupa Matei cap 10)
Mi-as dori sa nu fi gresit.Dar oamenii au avut propriile lor asteptari de la mine si uneori, prea de multe ori"uneori" au tacut, asteptand ca eu sa descopar singura ceea ce voiau sa fac! Numai ca eu am trait dupa calendarul ortodox, nu dupa cel civil!Si in mod firesc,credeam eu, am fost unde Dumnezeu ma chema,pentru ca acolo, in rugaciune se linistea sufletul meu si  pentru ca "unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor".
Am trait acesti 12 ani cu dorinta mare, ca Cel caruia trebuie sa-i plac, sa fie Dumnezeu! Acesta a fost crezul meu! Si implinirea poruncilor, respectarea lor, blazonul pe care mi-am dorit sa-l port.Desigur nu am reusit. Dar am primit si implinit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cateva mici lucruri, pentru ca fara ele, m-as fi pierdut in deznadejde.Dar si in asta, sluga nevrednica sunt!
Sa port povara  sufletului lui Grig plecat nespovedit, neimpartasit, apoi realitatea  ca alte persoane dragi din preajma mea, traiau departe de Hristos, doar acestea si erau suficiente sa ma faca sa ma incrancenez in a ma pastra pe baricadele rezistentei mele.
Am crezut,dar nu trebuia sa cred, ca cei de langa mine accepta cu bucurie asta! Nu. Fiecare vede altceva pentru ca are propriul lui unghi din care priveste! Doar daca m-ar fi tinut in brate, drept spre rasarit privind impreuna, am fi putut sa vedem acelasi lucru!
 Imi doresc sa supar cat mai putin, uneori strabat lumea acestui rastimp de rascumparat ca si cand pe ulita mea trec cu umarul lipit de gard, ca pe trotuar, langa mine, sa poata trece toti. Nu mai bag prin gard niciun bat sa intarat cainii! Am invata ca nu-ti aduce niciun folos sa traiesti in lupte, in razboaie, chiar daca tu le castigi lumeste! Nici un succes lumesc nu mi-a adus multumire deplina!
Port insa regretul ca nu am reusit sa fiu nevazuta si m-am facut, uneori cu vina, de cele mai multe ori fara vina, pricina de sminteala si pacat!Pricina de asteptari( pe care nu le-am banuit) ca unii le au cu privire la mine," asteptari" pe care nu le-am implinit !
Dar cred ca fiecare din noi, procedem la fel!
Fiecare dintre noi asteapta ca celalalt sa fie atent la el mai mult ca la propria persoana si ne este greu sa ne scuturam de noi insine...tare greu...Si din delicatete tacem.Dar tacerea dintre noi se poate transforma in pietre grele si pietrele pot face ziduri care sa ne desparta...Nu-mi doresc sa fiu despartita de cineva... de nimeni!
Am purtat cateva zile mahnirea de a fi ranita de cateva persoane...parca a fost o intrecere in  trei-patru persoane, care din ele sa ma raneasca mai mult si am dus greu durerea aceasta.
Apoi, cand imi pregateam spovedania, m-am vazut exact ceea ce eram:fiul cel mare din pilda fiului risipitor, si asta m-a asezat exact unde trebuia sa fiu de la inceput:viata mea si moartea mea si mai ales Judecata mea vor fi despre mine, nu despre altii!Si abia atunci, cand m-am eliberat de ceea ce facuse altul si m-am vazut pe mine, cel cazut, atunci, cu adevarat am putut sa-i rescriu pe pomelnicul inimii mele, pe cei care credeam ca ma ranisera.Fapta lor nu era importanta. De fapt, singurii raniti au ramas ei...Dar asta nu m-a asezat pe mine mai mare peste ei... Nu,am plecat capul realizand cat de greu le-a fost unor oameni avandu-ma in preajma, cat de tulburati trebuie sa fi fost vazandu-ma,cat de greu !Si pentru ceea ce le-am facut unora, fara sa vreau,doar respirand, altora avand acea atitudine pe care ei nu o asteptau de la mine, gandind la sufletele lor, la zbuciumul pe care l-au trait din pricina mea, mi-au fost dragi, tare dragi... mi-au adus lacrimi in ochi, daca ar fi fost langa mine i-as fi imbratisat, asa...le-am pus doar metanie in inima...si fara sa mai privesc spre ei,
 m-am privit pe mine intr-un amurg nu mereu luminos!
Fotografie langa lacul Ghenizaret



joi, 13 februarie 2020

Zile de inceput de an si lupta cu gandurile

Aproape nu mai stiu ca am intrat intr-un alt an.Si asta pentru ca am pasit zi dupa zi in aceleasi probleme... serviciu, spital...biserici ...
Cu mila lui Dumnezeu in ianuarie am dat o fuga pana in Israel, am pus capul pe mormantul Domnului, am pasit pe urmele pasilor Lui si ale Maicii Sale si cu ochi inlacrimati m-am intors in aceleasi probleme. Doar ca raze blande de iubire cereasca strabateau deja zidul intunecat  care ma inconjura. Unul din bolnavi a inceput sa manance! Si celalalt bolnav mai curajos ca oricand si-a privit analize medicale si a zis ca si medicul  curant :
- Mergem mai   departe!
Viata este o lupta continua. Nu am simtit ca ma opresc din ea, decat cand am inceput sa-L caut pe Dumnezeu.Pana atunci totul a fost un camp de lupta.
Acum, cel mai adesea, strabat timpul acesta cu alta seninatate, desi si eu am propriile lupte cu gandurile. Stiu ca Dumnezeu este bun,si simt iubirea si mila Lui fara asemanare. Si cred si mai mult, astazi decat ieri, ca si noi oamenii, avem capacitatea de a iubi, doar ca ne impartim gresit iubirea, uneori toata unui singur om, fie barbat, femeie, fie copil, fie un parinte agatat de mana noastra...si cred ca din iubirea acesta egoista vin problemele.Toate, inclusiv cele medicale.
Am venit, acum cateva zile, acasa la mine, purtand o imensa tristete.In multimea problemelor familiei mele, m-am trezit singura, intr-o noapte in care incepuse sa ninga si sa vascoleasca si m-am vazut exact cum sunt:un om neinsemnat. Si nu asta ma durea, ci sentimentul esecului. In cateva clipe am facut un parcurs al vietii mele si am stabilit un adevar:povestea vietii mele este povestea unui perpetuu esec.Casnicia mea a fost un esec. Ea s-a terminat brusc dupa 23 de ani, intr-o noapte in care eu am facut greseala de a-l duce la spital pe Grig.Cresterea si educatia copiilor mei, dupa principiile mele, a fost un esec. Ei si-au urmat vietile lor fara sa aibe vreo importanta  ceva anume din ceea ce eu credeam ca fac pentru ei.Si sigur nici nu faceam mare lucru! Dar imi imaginam ca sunt o mama mai buna decat fusesera parintii mei cu mine. Adevarul insa este ca nu am putut nici macar sa-mi egalez parintii in truda lor pentru noi! Si slava lui Dumnezeu ca baiatul si fiica mea nu m-au luat si nu ma iau in seama cu mai nimic Se vede ca fara mine le-a fost mai bine. Si atunci unde am reusit eu?In ce am reusit ceva?Nu am inmultit niciunul din talantii primiti in dar de la Dumnezeu. Nu am scris o carte. Nu am publicat un poem. Nu am sadit un pom. Nu am construit un foisor...Am leganat, cand si cand, cate un nepot, dar care creste langa alti bunici...cei adevarati!Relatia cu cei apropiati este cea care ne defineste.
Si veneam asa,spre casa, aproape plangand de durere, spunandu-mi ceea ce si Satre a spus 'Povestea vietii mele este povestea unui esec"( Povestea fiecarei vieti este povestea unui esec)
Si am continuat inca cateva zile sa-mi port tristetea ...
Uratii au inceput sa-mi dea tarcoale amintindu-mi toate relele pe care cei apropiati mi le-au facut .Si desi permanent imi spuneam ca ele sunt firesti, ca le meritam,totusi simteam in inima atat durere, incat abia puteam respira. Ma trezeam din somn cu inima galop, iar la peste 100 de batai pe minut...
Si mi-am amintit ca singura nu pot face nimic in acest razboi!Era sambata noaptea ...eram obosita , atat de obosita ca nu puteam nici dormi...am intrat in baie , pe intuneric , am pus in cap dusul cu apa calduta ...Si am pus in moara gandurilor mele alte ganduri, asa cum in Arizona imi spusese parintele Efrem!

-Spala-ma, Doamne de toata intinaciunea de pe suflet...Elibereaza-mi, Doamne, mintea din legaturile tristetii si amintirile suferintelor! Doamne, Iisuse Hristoase ,miluieste-ma!

"1.Doamne, cât s‑au înmulțit cei ce mă necăjesc! Mulți se scoală asupra mea;
2. Mulți zic sufletului meu: «Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!».
3. Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea și Cel ce înalți capul meu".

Si am adormit ...somn odihnitor, dupa multe nopti grele...
Si dimineata am vazut pe hol, pe masuta din fata oglinzii, o masinuta alba...acum jumatate de an Filip urcat in goana in casa mea mi-a lasat-o acolo , spunand:
-Bunica Elena ti-o las tie sa-ti amintesti de mine!
Ca si cand Filip poate fi uitat! Dar cred ca rostul acestui gest este altul: ca eu sa nu uit ca pot fi foarte draga cuiva!Doar iubirea te poate salva. Si pe mine, doar iubirea lui Dumnezeu m-a ridicat...

Ma intorceam de la biserica cu Ioana si ii spuneam cu sinceritate, ca si voua acum:

-Ioana, simt ca am ratat tot ! Ca nimic din ceea ce am trait, nu a fost corect. Ca am esec dupa esec. Ca nimic bun nu am facut! Ca voi da seama pentru toata aceasta risipa! Ce voi face oare la Judecata? Ce se va alege de sufletul meu?Nu am fost nici fiica buna, nici sotie buna, nici mama ...
Si ea , fata aceasta, atat de draga sufletului meu, m-a privit cu toata seninatatea omului care traieste in Hristos si cu Hristos si mi-a spus:
-Doamna Doina, eu stiu ca sunteti un prieten minunat! Chiar daca doar asta ati facut in intrega viata, e bine! Eu va iubesc!
Dar ea ma iubeste pentru ca in sufletul ei incape iubirea...nu-i ingustat ca sufletul meu ..."Largiti  si voi sufletele voastre" ...Corinteni doi, cap 6:13...
Si cuvintele ei m-au responsabilizat ... Prietenele care se furisasera de mine pentru a nu ma lua pe drumurile lor au fost iertate... si cele care m-au blocat pe facebook... si cele care m-au vorbit de rau (asa si cum meritam) ...toate au fost retrecute pe pomelnicul inimii mele intre binefacatori! 

"4. Cu glasul meu către Domnul am strigat și m‑a auzit din muntele cel sfânt al Lui.
5. Eu m‑am culcat și am adormit; sculatu‑m‑am, că Domnul mă va sprijini.
6. Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.
7. Scoală, Doamne, mântuiește‑mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toți cei ce mă vrăjmășesc în deșert; dinții păcătoșilor ai zdrobit.
8. A Domnului este mântuirea și peste poporul Tău, binecuvântarea Ta."
Doamne,trimite-mi mereu la momentul potrivit pe cineva care sa aibe curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste!





miercuri, 29 ianuarie 2020

Rasarit in amurg

Am avut doua zile grele...negre...zile ca o noapte profunda, fara luceafar, fara stele...
De peste tot batea ploaia, dar o ploaie deloc hranitoare. Ca si cand ploaia vestea un taifun ce avea sa mature tot ...Nu mai simteam decat o durere imensa ...m-as fi intins pe jos sa treaca peste mine toate  si chiar au trecut!
 Intr-o clinica medicala,o duduita, fina, ca un portelan bun, a fost deranjata de baticul meu...de chipul meu , de ceea ce era aparent linistea chipului meu in fata tragediilor... de Biblia din geanta mea! Asta o ardea cel mai tare! Stia, nu stiu cum, sau stiu, dar nu pot scrie, ce am in geanta si toate o ingrozeau...atat de mult incat mi-a aruncat actele pe care mi le "datora" semnate si parafate numai sa plec mai repede din fata ei! Si as fi plecat,locul meu era in mijlocul taifunului, nu ma puteam sustrage si nici nu voiam sa o fac...
Si am trait asa,cateva zile  in noaptea aceasta ... 
Am strigat-o pe mama! Am strigat-o pe Ina!
Ele doua au fost femeile pe care eu m-am sprijinit cel mai mult in viata mea si numai Ina ar fi stiut ce sa-mi spuna... Ieri dimineata m-am trezit dintr-un vis cu varul meu drag, cel mai drag dintre dragi, Doru, mort si el acum cateva luni, aratandu-mi casa lui cu gard inalt... Dar totul ne despartea! Ca si cand nici eu nu puteam intra, nici el veni!
Si am plans din senin pentru lucruri banale ...pana cand au secat lacrimile...Mi-am sters obrajii si nasul si am  citit
" Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?
 Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?"
.........................................................................................................................................................

"Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieşte-mă şi mă ascultă."
Stiam ca ma aude ... stiam ...dar nu stiam daca voi primi un raspuns...voiam mai mult curaj in a duce durerea...
Cine sunt eu? Cat merit eu? Aproape mi-e teama si sa spun ceva... O viata de cersit, o existenta de cersator..."Da, Doamne!"
As vrea ca viata mea sa fie o viata in care sa multumesc mai mult decat sa cer! Sa multumesc pentru familia mea, pentru casa mea, pentru prietenii minunati pe care ii am, pentru locul de munca, pentru calatorii si toate oportunitatile pe care Domnul le pune in calea mea... Dar toate acestea par ca avandu-le si atunci cer ceea ce nu avem, ceea ce nu mai avem... Pentru ca am risipit viata noastra, traind nu tocmai cum ar fi trebuit...
Si am reinceput plansul si jeluitul...
Inca o noapte...inca jumatate de zi...
Si apoi ...o boare de aer proaspat a venit peste mine...o veste care a adus rasaritul in miezul zilei.Si cu maini iuti am prins  vestea si am privit rasaritul acesta la inceputul amurgului nostru...
 E inca bine, Doamne, e inca bine!Multumesc ca esti aici..."Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta."
Si Tu nu m-ai lasat...cred, Doamne, ca inca voi mai vedea cu cei dragi, bunatatile Tale, in pamantul celor vii!
Chiar daca e amurg...chiar daca e amurg, cu parul meu  alb, nins aproape tot,cu ochi inlacrimati,cu chip incercanat, dar zambitor, cu Tine, alaturi Doamne, traiesc rasaritul acesta...da,acest superb  rasarit, in amurgul vietii mele!