luni, 22 aprilie 2019

Reflectii despre prietenie si iubirea aproapelui


Privesc adanc in inima mea, in insasi viata mea, si plec capul spunand:am gresit mult, am facut multimi de greseli, tradari, uitari, injunghieri , dar toate direct in fata omului,niciuna talhareste in spate,am abandonat,am urat si am pizmuit...
Cred ca singurul lucru bine facut  a fost cum am trait venirea in viata mea a copiilor mei, a celor doi nepoti si cum am trait prietenia! 
Am iubit mult, m-am bucurat si daruind dar si primind prietenie si inca o fac. Chiar si in anii acesti ai "intelepciunii" , cand credeam ca acestia sunt toti cei pe care Dumnezeu mi i-a dat, in viata mea au aparut oameni dragi, tare dragi, iar iubirea lor a fost scutul in fata asprimii vietii...Am legat rudenii prin nasit ... am primit copii sufletesti prin botez si prieteni in parintii copiilor mei botezati. Si nu am mai fost singura!
Apoi au aparut  cateva femei deosebite si nu stiu de ce, ele mi-au daruit atentia lor, grija lor, dragostea lor...Candva povesteam ca pe mama o sunam totdeauna cand ma intorceam in tara, direct din vama si dupa moartea mamei au inceput sa-mi ceara sa le sun indiferent de ora... ele ma duc , ele ma aduc, ele imi fac de mancare pentru primele zile de dupa pelerinaj...
Apoi...Dumnezeu in ultimul pelerinaj a desavarsit darul Sau si mi-a dat doua copile!Inca doi copii, doua Irinuci, una blonda si una bruneta ...
Poti iubi, un copil dupa suflet, ca pe al tau?Aceasta este cu adevarat provocarea! Poti iubi. Pentru ca Iubirea asa trebuie sa fie, desavarsita si Dumnezeu ne-a dat in celulele noastre tot ce ne trebuie ca sa iubim  ...
Iubirea este in inimile noastre si-n creierul nostru, pusa de Dumnezeu.Trebuie doar sa ne-o asumam! Sa recunoastem ca iubim! Sa traim iubind si aratand iubirea...Fara sa asteptam ceva in locul revarsarii noastre de iubire, dandu-i celuilalt libertatea de a fi asa cum doreste:poate chiar si indiferent de noi...nepasator sau mai mult de atat.
Am cunoscut candva un Om ...un Om al lui Dumnezeu, un om minunat. Ani multi vorbele si privirile si tacerile acelui om au condus viata mea...doar ca undeva viata ne-a despartit . Am crezut ca totul e doar despartire lumeasca, in duh ramanand  la fel de apropiati...
Acum de curand am inteles ca pentru Omul acela, eu nu mai insemn nimic.Ca viata, suferinta mea sau moartea mea ii sunt indiferente,si am vazut ca lupta cu ceea ce simte fata de mine si doar educatia il face sa fie politicos, doar ca rabufnirile temperamentului sau il tradeaza...
Si unul cate unul, lucrurile care ne legau s-au desfacut si a ramas vantul sa scuture panglicile amintirilor  si sa le duca departe... cat mai departe!
Si am venit in casa mea, langa icoanele mele, langa sfintii mei si din varful anilor mei tot mai albi, tot mai cernuti, m-am gandit ce pot face...Mai pot salva ceva? Dar imi mai doresc sa o fac? Desigur ! Desigur ca imi doresc! Nu vreau sa pierd pe nici unul dintre cei adusi de Dumnezeu langa mine... doar ca a iubi nu inseamna a avea!Nu am nevoie ca cineva sa ma iubeasca sau sa ma accepte...Pot trai fara asta! Am invatat! Am invatat! Dureros, dar acum stiu! Si mai mult decat atat, am invatat de la cuviosul meu drag, Serafim Rose, ca prietenie duhovniceasca  inseamna ca in rugaciunea ta sa nu te desparti niciodata de prietenul tau, sa-i vorbesti frumos lui Dumnezeu despre el, cand el nu vrea sau nu poate sa-ti mai vorbeasca ... Asa ca mi-am plecat capul Sfintei Treimi si i-am vorbit...hotarand sa stau tot mai departe fluturand panglicile amintirilor mele...doar pentru mine si Dumnezeu!

Egipt/Marea Moarta -imagine din 2017 

vineri, 22 martie 2019

Seara de martie

Sunt acasa. Am revenit acasa. Sa ma iertati, dragilor!
Am simtit ca nu vreau sa mai spun nimic, dar nu pentru ca voiam sa va ascund ceva, ci din sentimentul  ca  tot ce avusesem de spus s-a terminat de spus intr-o zi ...
Acum insa am privit cati cititori mai are blogul meu aproape parasit, si m-am jenat de numarul mare al celor care si azi au citit ceva aici, printre paginile acestea...asa ca revin...
Nu stiu pe unde am tot fost, prea mult nici nu am fost plecata,  sau poate am fost, dar atat de putin inseamna locul in care sunt, incat nu socotesc...
Ma simt ca un om fara radacini aici pe pamant. Radacinile mele sunt in cer si astfel umblu ca o zaluga prin lume, adulmecand miros de sfintenii si ascultand cantec de toaca...
Am fost bolnava. 
Am fost poate nu foarte bolnava, dar bolnava.
In ianuarie pe 16 am avut o interventie chirurgicala intr-un spital din Bucuresti.
A urmat o recuperare anevoioasa din care inca nu am iesit.
Apoi am asteptat niste analize mai ...mai elaborate...
Apoi am revenit si am facut o alta endoscopie care mi-a sfartecat jumatate din trup ...am luptat cu bacterii , cu xantoame urate ... am primit rezultatul ambiguu si atipic al unor analize...
A fost si este dificil. Nu pentru ca mi-ar fi teama, pentru ca teama nu are de ce sa-mi fie, ci pentru ca ma vad constransa de evolutia lucrurilor sa pierd timpul prin spitale, laboratoare , clinici...Si totul e dincolo de ceea ce eu doresc pentru mine.
In prima saptamana din Postul Mare al Sfintelor Pasti, m-am refugiat la Bujoreni, in poiana Maicii Domnului.M-am zavorat intr-o chilie si intr-un colt de biserica .Cu cata bucurie primesc calugarii pe cei care trec poarta manastirii!Cata toleranta pentru toate balbele noastre ... am fost la scoala iubirii si rugaciunii...
I-am privit cat sunt de tineri si destepti. Lasasem in Bucuresti un grup de tineri pe care ii cunosc din primii lor ani de viata,am participat ca spectator si sustinator moral poate la evolutia lor de la elevi la studenti si apoi , absolventi ai unor prestigioase institute, angajati ai unor multinationale, multi pe pozitii de top.
Stiu...stiu... ei fac progresul acestei lumi. Dupa ce Dumnezeu a zis "cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul" noua ne-a ramas sa administram creatia, dar noi nu putem sa crestem niciun fir de iarba...Datori insa suntem sa muncim si in sudoare sa traim...Poate de aceia numar peste 40 de ani de munca! Si inca muncesc. Poate de aceia ii iubesc pe acesti tineri si tinere care muncesc la fel cum si noi am muncit... si dau nastere copiilor, ii educa cum stiu si ei mai bine, incercand si crezand ca ne depasesc. Dar... recunoscatoare le sunt tinerilor care in manastirile acestei tari ortodoxe, cand noi dormim, se ridica din chiliile lor reci si spun"Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos..."
Si cred ca ingerii si serafimii li se adauga.
Voi purta dorul meu de ei si de slujbele lor si durerea ca nu a fost sa fie mai mult de atat.
Am incercat sa merg in alt loc, aici mai aproape, fie si numai pentru o noapte de rugaciune,dar , asa cum zice maica mea de la Diveevo, "nu s-a primit", adica "nu a fost sa fie"...
Dumnezeu lungeste timpul meu de convalescenta, citesc, ma plimb printr-o casa prea mare pentru mine, privesc in mine adanc, scormonind dupa intelesul acestui timp...imbracata in haine de piele, dorind nu atat  cat s-ar crede, vindecarea lumeasca ,mereu trecatoare ,ci Invierea...
Si asteptand, stau in marea acestui timp al vietii mele, primesc valurile direct, direct in dreptul inimii, dar dupa talazuri, am puterea , nici eu nu stiu de unde izvorata, poate din rugaciunile copiilor acestia din manastiri, sa spun, cu vorbele lui David Regele:


"1. Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut.
 2. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. 
3. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. 
4. Că încă nu este cuvânt pe limba mea 
5. Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. 
6. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. 
7. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? 
8. De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. 
9. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării 
10. Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. 
11. Şi am zis: "Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu". 
12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei. 
13. Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. 
14. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. 
15. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. 
16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă."
Si cred ca iubirea lui Dumnezeu va face ca marea acestui timp,marea infuriata si fierband,  curand  sa se  potoleasca intr-o liniste tot mai adanca...
Doar sa mai astept un pic sa infloreasca totii copacii...sa vina deplin Primavara!Deci, astept Invierea!

sâmbătă, 2 martie 2019

Ziua de azi...

Mosii de iarna
Multe lucruri le fac intr-o rutina care ma sperie. Pentru ca timpul meu aici, pe pamant,simt  in mod cert, ca este tot mai scurt, cu fiecare secunda mai scurt,  vreau ca fiecare clipa traita sa fie sub pecetea lui Dumnezeu si doresc sa aduc cat mai multa bucurie celor cu care intr-un mod sau altul ma intersectez, dupa povata parintelui meu, iar rutina, rutina ...in ea nu poate fi nimic bun!
Nu vreau sa zambesc pentru ca e politicos sa o faci!
Nu vreau sa daruiesc din inima mea pentru ca "asa e frumos". Doresc sa fiu! Doresc sa dau! Doresc sa ma impart!
Si nu reusesc!
Este in mine un vierme ucigas de liniste, plin de sinele meu, acel "Meu" sau "Eu" pe care l-am carat in toate clipele vietii mele zeci de ani, incostient, de cele mai multe ori.
 Primul moment al lepadarii totale de mine au fost copiii mei!
Desigur renuntasem la multe de dragul lui Grig, dar asa ca pentru ei, niciodata nu renuntasem la nimic din ceea ce ma compunea...Doar la moartea lui, realizand ca a plecat, fara a fi, asa cum stiam ca trebuie sa fie omul la moarte, adica"spovedit si impartasit", desi o asistenta ii tinea un ciot de lumanare, am stiut ca va trebui sa fac multe sa "rezolvam " aceasta problema. In lumea noastra toate se rezolvau...
Dar acest lucru, aceasta "scapare" era singura care nu se putea rezolva lumeste... totul e mila lui Dumnezeu!
Si pentru mila aceasta eu ma zbat incercand sa omor acest vierme despre care scriam mai sus ...
Am pregatit tot ce puteam pentru mosii de iarna. Sunt acasa !Am revenit destul de repede dupa operatie...chiar am si reinceput serviciu...viata s-a rasturnat iar ca un tavalug peste mine, prin lucrarea uratilor se pare ca sunt importanta la locul meu de lucru...lumea accepta programul meu , totul randuit sa ma tina departe de pustia in care as vrea sa fiu...
Am strans din timp cele ce-mi trebuiau....in fiecare zi cate o sacose , sa nu-mi fie prea greu si cu toate acestea am carat enorm...
Aseara am pregatit totul si in prag de zi cand luceafarul era inca pe cer, am impodobit coliva,  semnul  Invierii. 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Imi povestea cineva ca un parinte,in spatele meu, radea de colivele mele cu inimioare si floricele... Oare de ce?Eu cred ca abia cand coliva pentru mortii mei va avea pe ea doar nuca sau cruce din ciocolata, atunci asta va insemna, ori ca eu sunt total neputincioasa, fie ca nu-mi mai pasa de ei. Pana atunci, am sa le impodobesc colivele cu flori, cu stele, cu inimi, cu dragoste, cu lacrimi si rugaciune... e modul meu de a -i iubi!
Mama mea cred ca zambeste cand vede coliva si tatal meu cred ca se bucura si-mi multumeste, iar dragul meu o tine pe Elena in bratele lui si-i arata fiecare steluta...
Pomenirea e modul nostru de a-I spune lui Dumnezeu ca nu i-am uitat, ca ne pare rau pentru cum am trait si ca Il rugam sa-i ierte... Desigur, Grig nu mananca din friptura pe care eu am pregatit-o cum o faceam cand eram impreuna, dar  pe langa 'duhul umilit, inima infranta si smerita", Dumnezeu cauta si la darurile noastre, ca fiind expresia dragostei noastre. Da, dragostea e cea care ne aduce de cu noapte in biserici reci, dragostea este cea care ne tine in picioare ore intregi cat dureaza pomenirea celor adormiti, cu ochii pe lumanarile arzand...Iubirea e mai puternica decat moartea! O invinge! Si pentru iubirea acesta Dumnezeu mai ridica macar si-un pic sufletele dragilor nostri...Daca nu as crede acest lucru nu as face nimic!Dar cred! Cred! Ajuta, Doamne, necredintei mele si iarta-i pe toti ai mei si  pe cei pe care intr-un mod sau altul i-am cunoscut in acesta viata ! Si randuieste, Doamne ,si pentru mine, ca cineva sa ma iubeasca intr-atat incat sa ma pomeneasca asa frumos...cu coliva, prescura si vin...Si  ridicand-o sa cante  "Hristos a Inviat!"





miercuri, 13 februarie 2019

Codul de pacient

Suntem mai mult numere decat nume...sau cel putin eu asa ma simt...numerotata si aruncata intr-un laborator...
Am intrat in a doua saptamana in care zilnic caut raspunsul unui laborator medical pentru una din biopsiile luate acum o luna si o saptamana... Si mi-se  scrie... "cod pacient  XXXX /Nu exista analize finalizate pe acest numar de cerere"
Primele zile m-am bucurat ca nu era rezultatul, urmatoarele 3-4 m-a ingrijorat fiecare tacere a calculatorului si doar in mutenia lui desavarsita, cuvintele "nu exista analize finalizate..."
Ieri insa am uitat sa mai caut raspunsul,cautasem dimineata, nu era nimic si abia undeva la miezul noptii, mi-am amintit si am cautat pe site ..azi, si mai bine,  am uitat dimineata,  ziua s-a scurs in firescul ei, si abia acum, mi-am amintit ca ar trebui sa verific...  si am gasit  acelasi lucru" Nu exista analize finalizate".
Si lumea traieste la fel... Acum doua nopti s-a nascut un baietel, Petru, fratele lui Pavel... un cuplu  dupa 33 de ani de casatorie  divorteaza ... micii intreprinzatori ai urbei vor sa le inchei contracte sa vanda martisoare in fata magazinului mare...ne pregatim de botezul lui George...cumnatul meu e suferind si este neclar daca va participa la botez... si, cu toate acestea, lumea merge mai departe,iar in pustia Baraganului, au inflorit ghioceii!
In urma cu  o saptamana am simtit primavara si ii scriam Parintelui ca  probabil in curand vor inflori ghioceii, iar Parintele mi-a trimis o fotografie cu cativa ghiocei deja  rasariti in pustie!
 Priveam fotografia si simteam ghioceii ca si cand ii tineam in palmele mele, pana si mirosul lor imi venea  in narii... ii simteam ca un dar din Rai  si ii priveam parca asemanandu-ma lor:asa am fost copil , un ghiocel de copil si asa ma simt acum dupa boala ...ceva intre ghiocel si papadie...
Desi am primit multe daruri in viata mea, putine gesturi au fost facute special ca sa ma bucure...Suntem cu totii formali ...suntem politicosi... suntem recunoscatori, dar suntem deficitari in iubire, fiecare asteptand ca el sa fie obiectul atentiei celuilalt...

Atat de mult m-am bucurat! Din zile de negura, din zile de suferinta, din durere si amaraciune ca nu pot pasi mai senina peste mine insami, au rasarit ghiocei! Doar ca ei au aparut langa Parintele meu ca raspuns al lui Dumnezeu la rugaciunea din alta mare si dureroasa suferinta, cea a Parintelui...
Se  spune ca atunci cand Adam si Eva au fost alungati din Rai era iarna, iar pamantul era acoperit cu un strat gros de zapada. Pe masura ce inainta prin zapada, Eva a inceput sa inghete si sa planga, amintindu-si de frumusetile din Gradina Paradisului. Atunci din zapada au rasarit ghioceii.
Iar astazi, cand aici la mine ploua si in intunericul  zilei, ma zbateam sa scriu, sa lucrez, sa rezolv multimi de probleme la serviciu... chiar ma simteam depasita de atatea probleme si intr-o pauza cat o  respiratie, am privit telefonul si am vazut trimis de Parinte, fara cuvinte, un filmulet ... Parintele mergea prin curtea mare a manastirii si filma toti ghioceii din pustia aceia in care traieste rugandu-se... Sigur acolo era soare si umbra Parintelui se vedea peste ghiocei!
Si pentru ca tocmai citesc Faptele apostolilor mi-am amintit  cum apostolii faceau minuni, iar oamenii vazand acestea''scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (Fapte 5, 15-16).
Si priveam umbra parintelui peste ghioceii, curajosii si totusi atat de firavii ghiocei, si-am inteles ca sunt deja tamaduita! Ca indiferent de rezultatul analizelor mele, indiferent de cuvintele care se vor scrie acolo, pe buletinul de analize in dreptul numarului care este codul meu de pacient, eu sunt tamaduita"Iata te-ai facut sanatoasa, de acum sa nu mai gresesti " imi spunea  profetic,acum cateva zile, un alt parinte dintr-o alta pustie...

"Un dram de viață cât mai este

În lumea asta să trăiești,

Jertfește-l numai pentru suflet
Și lasă grijile lumești"." 
Asa spune sfantul Ioan Iacob Hozevitu...

Ne imbolnavim pentru ca uitam sa fim fericiti..uitam sa privim cerul, uitam sa asteptam sa apara ghioceii, sa-i privim ca pe un miracol si sa ne bucuram de ei,ca fiind un raspuns al lui Dumnezeu la lacrima noastra... nu mai reusim sa ne bucuram cu cei de langa noi, uitam sa ne pese de un strain, chiar si sa plangem pentru durerea altuia o facem greu, preocupati sa nu ne incarcam cu "energii negative" ...si adunam in noi frustari si egoism, indiferenta ...Si astea ne macina nu numai sufletul, ci si trupul!

Asa ca ma scutur de haina de iarna pe care am imbracat-o, privesc ghioceii, si in proces de convalescenta privesc zambind lumea cu totul frumoasa de dincolo de geamul meu... si ma gandesc ca pentru lacrimile  din suferinta , in toate pustiile lumii, au aparut ghioceii...













sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Reflectii asupra vietii /partea a saptea



Simt cumva un freamat de revenire la viata...E ca si cum catva timp, nici eu nu stiu cat, viata mea a fost oprita intr-un punct in care se putea intampla orice.Desi nimic nu se sfarseste, ci totul merge mai departe, mereu mai departe,pentru ca  chiar daca secundele acestei lumi se sfarsesc, totul se duce si mai Departe...
Am avut un timp lung, mai mult de un an in care starea mea de sanatate nu a fost deloc buna. Dar fiind cel mai adesea singura, nu am avut cui sa ma plang decat rareori si tot rareori sa primesc sfaturi, pe care,recunosc ca nu le-am urmat...
Eram undeva la inceputul anului 2018, inainte de Postul Mare, cand a inceput suferinta mea fizica. Parintele meu duhovnic si parintele pustnic nici nu au binecuvantat post aspru sau plecarea undeva la o manastire pentru mai multa nevointa ... si am inceput postul cum am putut, iar dupa post, starea de sanatate s-a degradat brusc si ...fara sa tin seama de cum ma simteam, am plecat pe unde hotarasem ...Crimeea, Georgia, Israel si apoi Rusia... doua luni si jumatate numai Diveevo! Cu alimentatie corecta,dar intr-o alta cultura gastronomica...intr-o alta randuiala ... si maica mea, cea in grija careia eram la Diveevo, era ingrozita vazand ca slabesc cu fiecare zi mai mult...dar prin putere dumnezeiasca, eu faceam tot ceea ce trebuia cu entuziasm, cu bucurie, participam la toate slujbele, munceam, stateam foarte mult in picioare ... intr-o singura noapte cand ma doborase durerea,  am visat un parinte  care-mi spunea:
-Nu te ridicaa din pat, spune doar:"  Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu mantuieste-ma!"
Si am ramas in pat pana aproape de ora 6.30 ceea ce era un adevarat rasfat...
Si am revenit din Rusia si toata lumea zice:
-Vai, ce mult ati slabit!
Dar mie mi se parea ca e foarte bine , oricum pusesem cam multe kilograme in ultimii ani ...
Am plecat in America si am continuat asceza... dar ma simteam bine cu hrana putina si sanatoasa...legume fierte... fara carne... nici macar peste nu mancam decat foarte, foarte rar...
Si m-am intors din America si au inceput cu adevarat problemele...Multe nopti nedormite cu dureri cumplite de stomac.La inceputul lui noiembrie am facut in sfarsit niste analize medicale!Si au iesit prost!  Dar a fost doar o confirmare ca nu bat campii, ci chiar mi-e rau! Dar am continuat sa nu fac nimic... doar ca nu mai puteam manca mai nimic fara dureri mari... Am fost la o slujba de maslu si parintele care slujea , desi ii spusesem ca sunt bolnava, nu s-a apropiat cu epitrahilul asa ca... am zis ca nici maslu nu e pentru mine, l-am taiat dupa lista si...au mai trecut inca aproape o luna jumatate...nici sfanta impartasanie nu am putut sa mai primesc de frica ca nu voi reusi sa nu vars...
Si ochii au inceput sa se duca in fundul capului ... si nimic din ceea ce aveam de imbracat sa mai stea pe mine ... si a venit Craciunul cu bucuria lui, deja dadusem jos doua, chiar trei masuri la haine si imi cumparasem o garderoba intreaga ...Ioana si Nicoleta ma chemau la Putna...dar eu abia puteam merge la Closca la slujba de noapte...Si in ziua de Craciun am ramas cu Ruxandra ...am mancat putin ...cate putin din ceea ce pregatisem si noaptea, Ruxandra a vazut cat de rau imi este...Pana sa ma dezmeticesc din suferinta, m-a programat la o clinica privata ... a mai urmat o priveghere de  Sfantul Vasile cel Mare si pe 3 ianuarie am plecat la Bucuresti...pe 8 ianuarie deja faceam prima endoscopie ...
-Doamna draga, cu dumneavoastra oricand am putea sa reluam procedura aceasta !-mi-a spus zambind larg doctorita ...
Ma comportasem duhovniceste, adica executasem tot ce mi-a cerut fara niciun discernamant propriu, ascultarea de altul pana la a-i multumi pentru ca te sfarteca... asa aveam sa fac peste cateva zile  si in sala de operatii cand aveam sa ma trezesc din anestezie, multumeam tuturor ca m-au ingrijit , inclusiv celor de pe hol pe langa care trecea targa pe care eram... chiar si Ruxandrei...si chiar meritau sa le multumesc!
Deci in cateva zile am suportat o interventie chirurgicala ...
Nu voi nota amanuntele.Cu binecuvantarea parintelui duhovnic si a parintelui pustnic,am ales o clinica de stat ...un spital universitar, ca trupul meu, boala mea sa fie obiect de studiu si altora...si sa nu coste mult.
Si viata m-a asezat iar intr-un pat simplu de spital...in pijama , cu capul acoperit cu batic ...avand pe noptiera Noul Testament cu psalmi si pe cearsaf , langa mana mea, metania ...
Si am vazut ca suntem vremelnici ...
Si am simtit adierea sfarsitului in dulceata anesteziei care m-a rupt de lume ...
Eram in sala de operatii singura, fara a avea in spital pe nimeni, Ruxandra pe care o sfatuisem sa nu vina dimineata ci dupa terminarea operatiei,nu rezistase sa nu vina si era in fuga prin oras spre spital, Andrei era probabil la un meci de tenis, iar Andreea cu doi copii mici in grija... surorile urmau sa vina dupa amiaza sa ma vada...
Eu, ca la Judecata eram singura cu o armata de doctori langa mine...Dezbracata de "hainele de nunta"si invelita cu un halat verde,pe masa pe care urma sa ma opereze, langa un computer care urma sa ma monitorizeze 
Un doctor tanar imi sparsese venele de la mana stanga, cele de la incheitura palmei , cele de pe palma, cele de mai sus... Acul ma sfredelea cautand un loc...In spatele medicului, o tanara privea foarte atent si evident nemultumita si discret, fara sa supere, a intervenit:
-Ma lasati pe mine?
-Sigur!
-Multumesc-i-a spus tanara
Si intr-o clipita,  acul din mana ei a gasit fara durere vena, si branula a fost pusa usor!
Vai, ce fete destepte sunt fetele noastre!Si baietii desigur!
In spatele lor a aparut medicul care urma sa ma opereze. Un barbat tanar si frumos si senin, plin de dulceata!O bucurie sa-l vezi, chiar si intr-o sala de operatii! 
-Ce faceti, doamna?
-Va asteptam, domnul doctor!
-Gata, incepem!
-Doamne ajuta!
Mi-am amintit ca vazusem undeva un  ceas ... era pe perete chiar in partea dreapta si l-am privit...arata ora 9.38...

Aceasta era ora anesteziei ...Dupa cateva ore aveam sa vad, ca exact la acea ora, la 9.38, parintele meu duhovnic imi scrisese"Curaj! Ne rugam"si am stiut ca parintele a coborat dupa mine in iadul in care fusesem si daca Dumnezeu m-a ridicat pentru rugaciunile lor a facut-o!
Nu am avut timp de nimic dupa "Doamne ajuta" si privitul ceasului.
M-am trezit dupa cateva ore cand ei ma strigau, asa cum de mult, lumea nu ma mai striga
-Doamna Dumitru! Doamna Dumitru, treziti-va!
Si m-am intors din ceva ce nu voi sti niciodata ce a fost!
Cum murim in drogurile anesteziei, cum doctorii ne taie si ne umbla in interiorul trupului nostru si cele stricate se arunca...cum ei ne cos ca pe niste saci si apoi revenim la o lume care isi continua, secunda cu secunda, mersul...
Si mi-am spus iar ca suntem fragili chiar daca am implinit de mult 60 de ani... tot fragili suntem...tot dependenti unii de altii ...si am inteles ca Dumnezeu desi i-a spus lui Adam dupa facerea lui binecuvantandu-l    "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!", putem stapani tot ce Dumnezeu ne-a dat sa stapanim, dar cazand din Rai, tocmai pentru a ne ajuta, ne-a dat fragilitate trupeasca si sufleteasca ca sa ne ajutam unii pe altii si sa ne iubim mai mult...
Pentru ca mult i-am iubit pe toti cei care m-au ajutat...de la doctori pana la rezidenti , pana la asistente , ingrijitoare si colegele de salon...Jenica, Maria, Maria, Tanta...
Si am vazut ca nu pot sa ma descurc singura! Ca pana si pentru lucruri mici trebuie sa ma ajute cineva, o infirmiera, o colega de salon sau copilul meu...
Am vazut cum este sa nu te cunoasca nimeni, sa fii doar un pacient oarecare, dar lumea sa te trateze conform educatiei pe care ea o  are si conform inimii pe care o poarta in piept...Am vazut cum este sa fii neputincios si un copil de trei ani sa-ti dea mana sa te scoli din pat... si am intelas si mai bine cuvintele evanghelistului Ioan ..."Cand erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti."
Si am primit ajutorul lor cu drag ...
Nu stim cui ii este dat sa se mantuiasca ingrijindu-te pe tine!
Din rationamente simple am fost iarasi in grija nurorii mele, pentru ca ea, din toata familia era singura care  era toata ziua acasa, ingrijindu-l pe George si astfel nu ramaneam singura...
Am trecut prin dureri pe care le credeam disparute operandu-ma, dar desi unele au disparut, au aparut altele, urmare a anesteziei , a intubarii...Au inceput insomniile ...Mai mult timp de gandire, de analiza a vremelniciei noastre , a fragilitatii noastre... Si am vazut ca nu sunt singura !
Agatati de pieptul si bratele mele au fost nepotii mei...
Si langa inima mea am simtit inimioarele lor batand si am simtit ca iubirea vindeca! 


 M-am bucurat de diminetile in care ei se rostogoleau in patul bunicii si de serile in care Filip voia ca eu sa-i citesc toata Biblia, cartea de rugaciuni si talcuiriiile canoanelor sfantului Antonie cel Mare si nu puteam trisa nicio pagina de inceput...
M-am bucurat de intamplarile marunte... momentul aproape ritual al venirii lui Filip de la gradinita si al plamadirii brioselor...el scotand toate "inghedientele" 





 m-am bucurat sa-i stiu alaturi, sa traiesc bucuria de a-l privi pe Filip mergand pe trotineta prin casa si pe George spunand primele silabe... 
Am inteles ca esti mai bun, mai fericit daca  ceea ce gandesti, ceea ce iubesti, este pornit din avantul si bunatatea si dezinteresul inimii si mintii tale!Dar si ca degeaba iubesti daca nu ai respect pentru persoana iubita!
Am inteles deplin ceea ce imi spune de cateva luni parintele meu ,ca nu trebuie sa astepti nimic de la nimeni si ca nimeni nu-ti datoreaza nimic, nici macar propriul tau copil, dar ca e minunat ca cineva sa te tina de mana ! Dar tu esti dator tuturor pentru ca fiecare din noi este un mic dumnezeu prin creatie si har...
Am inteles ca poate veni un timp in care alaturi de tine pasesc copiii tai   si ei sunt la fel de atenti la pasii tai, asa cum si tu erai la primii lor pasi...si oricat de impliniti si de iubiti ar fi , fericirea lor cea mai mare in acel moment, este ca tu pasesti zambind increzatoare, cu speranta ca drumul din fata voastra e inca lung... cu coborasuri si cu urcusuri, dar am inteles   ca de fapt, cert, in suferinta intima  ... esti singur ! Si tu si ea si el... Doar ca impreuna, strangand bratul de alaturi, pe fiecare, suferinta il ridica  la Dumnezeu! Si acesta e marele castig al suferintei! 

luni, 7 ianuarie 2019

Candela si Boboteaza/ 6 ianuarie 2019

Iubesc candela...lumina ei aurie care imbraca sufletul meu in mierea gandului ...
Abia la moartea lui Grig am inceput sa o aprind... de fapt nici nu aveam candela! Aprindeam lumanari parfumate, iar de sarbatori duceam prin casa cate o lumanare de ceara aprinsa la biserica... Nu stiu de ce ...Nu vazusem... imi era teama de foc...naluciri rele de la cei rai...
Astazi insa ard doua candele in casa mea, una in bucatarie langa icoana Maicii Domnului de la mama mea si icoana Ingerului pazitor
 si una si mai frumoasa asezata pe pian intre multimi de icoane, dar bineinteles intre Sfanta Treime si Maica Domnului...
Am grija sa nu se stinga si chiar daca se mai intampla,le aprind inainte de a face orice...
Noaptea umblu prin casa doar la lumina lor si este ca si cand cerul intreg e coborat in casa mea...
Iubesc lumina lor!

Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Mt. 25, 13).
Nu priveghez in sensul pe care il stie lumea...viata mea nu este o rugaciune dupa tipic, dar viata mea este o intalnire permanenta cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfintii...
De aceia mi-am si asezat casa  in jurul icoanelor. E ca si cand,ele, icoanele au facut intai casa mea si apoi peretii au facut conturul final . 
Iubesc candela si lumina ei...lumina ei imi arata ca nu-s singura, cu mine sunt toti ai mei, cei pentru care ma rog,cei bolnavi aflati in suferinta, cei adormiti... cu mine e ingerul meu,si niciodata nu lipseste Dumnezeu...
Am realizat la moartea lui Grig prezenta lui Dumnezeu si niciodata nu m-am indoit de aceasta, iar dupa ultima incercare a postului trecut, cea in care imi era greu sa ma rog pentru "pacatosii" evidenti, am realizat cata noblete are Dumnezeu, cum El nu s-a scarbit de mine niciodata cat sa ma lase sa fiu pierduta...
Candela... o, de as fi si eu o candela! Sa arda in mine iubirea si jertfa pentru altul...  sa arda in mine iubirea pentri sfinti si pentru Maica Domnului, sa  lumineze in mine Hristos Domnul!


Am trait cateva zile pe drumuri, sub dusurile neiubirii si  neindurarii... Vizitasem pe cineva, un om care imi este drag, desi de ani de zile suntem despartiti si eu credeam ca doar spatial... Plecasem la drum cu bucurie ca o sa ne vedem,stiam ca nu vom vorbi mai nimic, pentru ca e un timp doar al trairii, dar plecasem la drum, ca o mama, ca in poezia aceia..." din sătucu-i de departe,Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!"Purtam in geanta mea ceva sa-i dau... dar si in inima ii ascunsesem ceva valoros, ceva ce atat de greu gasim, intr-o lume care mai mult ne sfasie, decat ne ingramadeste daruri si bucuria mea era mare, dar poate nu suficient de mare, pentru ca ceva tremura in inima mea, fara sa inteleg de ce si ce este. Aveam sa fiu primita cum rar mi s-a intamplat ...sub turturi de gheata ... Si a mai fost ceva ...Cand vezi pe cineva undeva unde nu te astepti si acel om iti e drag, te bucuri spontan, iti vine sa imbratisezi lumea in care te afli, dar cand acel om iti displace, se vede pe chipul tau ca nici nu poate fi vorba de bucurie, ci de surpriza neplacuta.Si eu asta am vazut!Reactia pe care a avut-o a fost violenta si insotita de cuvinte urate,dar nici nu as fi auzit cuvintele, daca ridicand capul, in privirea acestuia nu vedeam ceea ce era adanc in sufletul acelui om...si am vazut o genune in care nu inflorea decat dispretul,scarba,iritarea ca  am indraznit neinvitata sa vin...
Mi-a trebuit multa diplomatie si mult efort sa traversez niste clipe neplacute pentru toti cei care ne insoteau...Sunt un om educat de familie si apoi de societatea in care am trait! Sunt crescuta de doi parinti fermi si foarte decenti. Mama mi-ar fi zis ca nu aveam ce cauta acolo, tata nu mi-ar mai fi vorbit mult si bine dupa ce m-as fi pus singura intr-o astfel de situatie... asa ca am zambit si m-am comportata normal, ca si cand nu am vazut, nu am simtit nimic...dar, ca sa nu mor atunci, acolo, m-am retras cu trupul si sufletul...Pentru ca poti fi omorat de privirea unui om, poti fi strivit de vorba lui si poti niciodata sa nu-ti mai revii...Vai, si vom da seama pentru cati am ucis in gandul nostru sau cu privirile noastre!
Si m-am gandit ca daca aici, in lume, inconjurat totusi de oameni care te iubesc, carora le pasa de tine, te poti simti cazut in fundul iadului, trantit de o privire sau cateva vorbe bine punctate, si poti trai dureri cumplite, durerea de a te ineca in ura si dispretul altuia, in lipsa lui de mila fata de tine, daca vazand acestea, poti suferi atat, apoi cand Iisus Hristos iti spune la Intalnirea cu El"Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui".(Evanghelia dupa Matei cap 25) si vom realiza cat pierdem ,cat de cumplit vom trai iadul!!!
Desigur , teologii imi pot scrie ca doar din pricina mandriei noastre suferim cand suntem umiliti ... dar citesc acum o carte " Talcuiri la canoanele monahale ale  sfantiilor Antonie, Augustin si Macarie"  si Parintele arhimandrit Emilianos Simonopetritul  spune altfel...'Dumnezeu nu ne compromite niciodata, nici nu ne vadeste . Sa nu-i vadim nici noi pe fratii nostri, sa nu-i facem de rusine,nici in fata ingerilor, nici in fata oamenilor. Daca nu luam aminte la acest lucru Dumnezeu ne va umili. Greseala pe care a facut-o fratele nostru n-o vom spune nimanui, nici macar lui insusi.Ne vom purta cu el firesc , asa incat sa se simta ca un imparat, sa se bucure de nobletea firii omenesti.Omul care nu are subtirime si noblete, chiar daca si-ar varsa sangele, tot nu va intra in rai.Omul care se impotriveste fratelui sau, care il vadeste, care nu-l cinsteste, acela nu-i va cinsti nici pe sfinti, nici pe Dumnezeu. Scaderile pe care le avem aici pe pamant, le vom lua cu noi '' pag 97... Deci, duhovniceste este ca niciodata sa nu umilim pe nimeni...in fiecare sa vedem chipul lui Dumnezeu. 
"Nimeni nu va datoreaza nimic, dumneavoastra le datorati totul celorlalti",spune dragul meu Parinte,cel pe chipul caruia brazdez urme adanci cu toate durerile mele...dar si durerile mele sunt tot mai mici pentru ceea ce primesc de la altii si mai mari pentru ceea ce le fac eu altora...
Si am ajuns la manastire de Boboteaza...in pustia in care in rugaciune neintrerupta Parintele ma  ridica la Hristos...Ningea ... adunasem doi prieteni, un barbat, coleg de scoala cu Grig si o femeie credincioasa din bisericile unde merg...noi trei ca in pateric, strabatand campia inghetata a Baraganului ... si am participat la o slujba frumoasa, manastireasca, doi monahi cantau la strana cu mare hotarare, biserica toata era tacuta, dar intr-o singura respiratie ... si apoi am mers afara  la  sfintirea mare a apei...
Eram sub crengile unui brad,chiar in spatele parintilor, ningea ca in povestile de Craciun, daca s-ar fi auzit o sanie cu zurgalai nu ne-ar fi surprins...parintii cantau fericiti Troparul bobotezei...În Iordan botezandu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; ca glasul Parintelui a marturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, si Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie
Duhul sfant sfintise apa care ne va fi ajutor de tamaduire a sufletului ...Si toata lumea, fara exceptie zambea, radea...
"Glasul Domnului peste ape"...Domnul se coborase smerindu-se iar peste apele sufletelor noastre..." Veseleste-te pustie insetata ", spune una din prorociile Teofaniei, aceasta pustie insetata talcuieste parintele arhimandrit Emilianos Simonopetritul, e viata noastra saraca in fapte bune, existenta noastra de cele mai multe ori cenusie in care ne zbatem, sufletele noastre uneori vesele si pline  de vise desarte, alteori de mahniri ... si-n ele, dintr-o data a intrat Hristos dupa cererea '' Locuieste, Tu, insuti in sufletele noastre, Iubitorule de oameni ...''
Si ca sa locuiasca in noi, fie si numai o clipa, ne-a sfintit ca si pe ape...si am plecat zambind...am inteles iar ca e usor sa ierti cand esti cu Hristos Domnul  ...si iertand, in mine se conturase icoana Botezul Dumnului si inima toata canta colindul Botezului Domnului

Aghiosul, aghios
Trecu Naşterea lui Hristos
Hai cu toți să alergăm,
La Iordan să ne-nchinăm,

La Iordanul cel frumos
Că acolo vine Hristos,
Duhul Sfânt din cer pogoară
Și pe pământ se coboară.

Astăzi Hristos în Iordan
Se botează de Ioan
Astăzi şi Sfântul Ioan
Vine către Iordan

Şi dacă s-apropia
Domnul Hristos îi grăia:
„Vino, Ioane, mă botează
Și legea o îndreptează.”

„Doamne, cum voi cuteza
Pe Tine-a Te boteza?
Eu sunt iarbă şi ţărână
Şi-mi tremură a mea mână.

Tu eşti foc ce mistuieşti
Tu şi munţii îi topeşti
De Tine de m-oi atinge
Mă voi arde și m-oi frige.

Prorocul cuteză,
Mâna lui și-o ridică
În Iordan o afundă
Pe Domnul Îl boteză.

Atunci cerul s-a deschis
Și cu glas așa a zis:
Tu ești Fiul Meu iubit,
În Care bine am voit.

Frumos praznic a trecut
În care Te-ai născut,
Acesta-i mai luminat
În care Te-ai botezat.

Și de-acum până-n vecie,
Mila Domnului să fie,
Și Botezul lui Hristos,
Să ne fie de folos.

Aghiosul, aghios
Trecu Naşterea lui Hristos
Hai cu toți să alergăm,
La Iordan să ne-nchinăm.


miercuri, 2 ianuarie 2019

Schitului Closca cu dragoste...

Stiu exact cand am ajuns acolo prima data .
Era o zi de sfarsit de vara, 2013...am parcurs, impreuna cu familia Munteanu, un drum lung care lega deja Baraganul nostru de Dobrogea strabuna, am trecut Dunarea, vorbeam putin ca sa nu deranjam rugaciunea Parintelui si-l priveam citind teancuri de pomelnice, cu curiozitate si bucurie... atat de aproape de noi ...Duhovnicul nostru de patru ani,preotul sub epitrahilul caruia ingenunchiasem fiecare dintre noi, de sute de ori, dar necunoscut noua, asa cum si trebuie sa fie...
Si am ajuns la Hanul Morilor un loc pe care il stiam din anii in care mergeam la mare cu copiii si Grig, dar pe care acum il vedeam in paragina si acolo, am luat-o pe un drum spre Tulcea, tot mai departe de orasul nostru...am parcurs inca 7-8 kilometri strabatand un sat mic si apoi un camp cu iarba arsa  de soare...pustiu  si frumos, desi nici macar o buruiana inflorita nu vedeam...cerul insa senin, plin de nori albi si pufosi, cerul ne-a dus peste camp, tot mai departe, undeva langa case aproape daramate, un cal alb pastea o iarba uscata...si noi ajunsesem... langa un zid alb, usor scorojit, dincolo de care se vedea o biserica alba,ca o pasare cu gat lung spre cerul acela atat de dumnezeieste de frumos...
Si am intrat in biserica la ceas de vecernie... Doua maicute citeau la strana, s-au inclinat, ca salut si binecuvantare, parintelui ...Si privind in jur, parintele a ajuns cu privirea la mine si m-a intrebat din ochi daca si eu vad, cat este de minunat in simplitatea lui, acest loc...Vedeam...simteam la fel...







Am iubit Closca la prima vedere! 

Am iubit si iubesc Closca indiferent de anoptimp si de ceas al zilei sau noptii... la sarbatori mari, dar si la sarbatori mici ...luni sau duminica, aceiasi iubire... ceas de vecernie, miezonoptica sau liturghie,  aceiasi iubire...
La Closca am stat pentru prima data la o manastire, ducandu-mi bagajul pentru un timp...un ragaz de viata, nu un pelerinaj...
La Closca am aprins prima candela intr-o biserica... am sters stranile...au tinut cadelnita...am citit la strana sau in mijlocul bisericii dupa cum era tipicul... Postul Pastelui...Florii cu salcii si tei...Izvorul Tamaduirii... Postul Sfintei Marii ... Acoperamantul Maicii Domnului si iar Postul Nasterii Domnului, sfintirea apei la Boboteaza si zborul porumbeilor albi ...praznice mari si luminoase, dar si zile obisnuite  in care omul doar se inchina si trece prin dreptul bisericii mai departe...pentru mine toate au fost la fel de dragi si de frumoase...de ziditoare de suflet...
Uneori ramaneam la schit si asteptam pelerinii asa cum asteapta socrii invitatii la nunta si as fi mers in intampinarea lor sa-i vad mai repede sosind...alteori as fi alergat din biserica ca femeia samarineanca si as fi strigat " Veniti de vedeti un om" ...



















Am iubit Closca dorindu-mi ca acesta sa fie locul meu de sfarsit de viata si de ingropare ...
Dar prin lucrarea lui Dumnezeu, minunata lucrare a lui Dumnezeu cu mine,dupa ani, Closca a devenit un loc in care eu poposesc rar ... de aproape un an nici macar nu am mai dormit in satul acela ... a fost ceva ce am trait mai mult tainic, dar am  inteles ca timpul meu de trait la Closca, pentru aceasta etapa a vietii, s-a terminat si am plecat mai departe... 
Si a urmat Rusia... Diveevo  si odihna de la sfantul Serafim...O, cat m-a iubit si m-a ocrotit sfantul Serafim de Sarov... cat pentru mii de closti... apoi a urmat America si parintele Efrem cu merele lui rosii purtand in ele dulceata Raiului si California cu alt sfant Serafim ...sub aripile lor mi-am oblojit inima si m-am vindecat... sub mana ferma si epitrahilul ponosit al parintelui meu, am invatat sa-mi asum si sa sper... sa sper Raiul...nu pentru ca l-as merita pentru vreo virtute inexistenta sau pentru darul lui Dumnezeu cu mine, ci pentru ca sunt fiica rascumparata, fiica prin mostenire...
Si cand am putut,in toamna, am revenit la Closca... cu inima zambind toata si am vazut ca am lipsit! Nu a fost ca si cand Closca nu a stiut ca eu nu-s! Si parintele m-a primit inchinandu-ma incet, dar ferm pe frunte...pe umeri si pecetluita cu crucea sa, crucea lui Hristos Domnul, mi-am reluat locul pe care niciodata nimeni nu mi l- a putut lua... pentru ca Closca isi cunoaste toti puii, pe toti ii plange...pe toti ii vrea hraniti si mantuiti...
Si acum cateva saptamani  la Closca ...aripi din schit... aripi din Closca  au luat foc... uratorul de oameni a pus foc uneia dintre constructiile de acolo...chilia in care candva stateam eu in neodihna/odihna ...chilia pe fereastra careia vedeam biserica noaptea ...a ars prima ... si am vazut  cu ochii umezi,fereastra neagra si acoperisul mistuit de flacari...sub umezeala iernii, in frigul ei de Siberie, aripile Closcai au ramas ciuntite... insangerate...
O, schitul meu!
 ...Fotografia postată de Leontie Fusa.
O, schitul meu la care nu am renuntata niciodata, desi multe intamplari  au spulberat gandul meu... dar cand iubesti ceva, iubesti pana la moarte ... si eu iubesc pietrele ciolturoase ale aleii pe care spuneam cu Maricica " Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te ..." si crucea din marmura alba de sub dudul lui Zaheu unde parintele slujea Aghiasma mare ... pe sfanta Parascheva si pe sfantul Gheorghe si pe Maica Domnului in cinci icoane facatoare de minuni,biserica svelta si trapeza  si chiliile simple, austere ale schitului... totul este Un Intreg, sfant si sfintitor...
 Si orice as face, gandul meu se muta acolo in frigul siberian in care monahi tineri, asceti, duc rugaciunea pana la Dumnezeu, rugaciune pentru lume, nu pentru ei... Si acum ei "dorm", stau in neodihna, in rulota imprumutata prin mila altor credinciosi si aduna, din cenusa acoperisului, lucrurile cazute ...Si au trait sarbatorile acestui sfarsit de an, purtand bratele arse ale schitului in locul bratelor lor si au privit cerul de deasupra, prin ramasite de acoperis...
Dar in toata rana lor este bucuria ca au reusit sa continuie rugaciunea si asta fac dincolo de toate greutatile...
Si in frigul acesta si-n lipsurile  care acum se vad mai bine, ei isi continua viata celor care s-au lepadat de lume, ca iubind lumea cu totii sa-L iubim pe Hristos...
Si-n mana intinsa, nu pentru nevoile lor, ci pentru ale noastre, cei putini, cei saraci, cei nevoiasi, pensionari,vaduve si orfani, picura cate un banut, cu dorinta ca Dumnezeu sa primeasca jertfa si sa renasca chilii...un paraclis...ca rugaciunea pentru iertarea pacatelor noastre si slava lui Dumnezeu sa nu se opreasca ...
Nu ne oprim...numaram anii de cand am pasit aici pe pamant apostolic si asa cum atat de frumos scria cineva in poezia de pe pagina parintelui staret, parcurgem povestea pana la capat...si capatul stim ca este Hristos!


"DOR DE SCHIT

Ti-am văzut, schitule, genunchii însângerati printre bandajele iernii, însemnând drumul iubirii;
și chiar am zărit
lacrima de frate,
lacrima de sora,
pe obrajii prinși în palmele verii,
dar n-am îndrăznit sa le strâng.
Am privegheat împreună cu ochii la icoane pana
am simțit în suflet mireasma de sfânt
și pământul indepartandu-se.

Schitule,
nu vreau sa pierd nici un rand din povestea ta.
Tu crești ca o mlădiță cu altoi de Cer.

La mulți ani, schitule!"


Pentru cei care doresc să ajute la reconstruirea chiliilor prin donații, datele bancare ale Schitului „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” sunt următoarele:


Denumire: SCHITUL SF. MARE MUCENIC GHEORGHE;

Cod de identificare fiscală: 278 99 325;

Cont bancar (IBAN): RO 59 BRD E140 SV 303 703 11400.

COD SWIFT: BRDEROBUXXX

Telefon: 0721045424

Stareț: Protos. Leontie

E-mail: teostirict@yahoo.com

Facebook:Leontie Fusa