vineri, 3 iulie 2020

Iulie

Deja este vara. Traim un an in care  parca cineva ne fura anotimpurile.
Putine lucruri si trairi sunt pentru totdeauna.Cel mai adesea ne schimbam ca oameni si nu totdeauna in mai bine.Singurul care isi continua zbaterea e timpul...Vara aceasta nu a mai fost si nici nu va mai fi...
Sunt iarasi in casa...Mici probleme m-au bagat iarasi in casa mea...intre icoane si carti. Nici macar pe balcon nu merg.Mergeam mai mult  in prima perioada de stare de urgenta,desi nici nu aveam ce sa vad pe geam.Lumea parea ascunsa intre zidurile cenusii ale orasului. Acum orasul e aglomerat ca si cand lumea reintra in viata normala dinainte de pandemie. Eu insa simt ca nu s-a terminat incercarea aceasta.In forme pe care ne este greu sa le intelegem imediat, suntem incercati in rabdare, in dragoste, in credinta ...
Doresc insa sa ma scutur de lenea acestor zile, sa termin inghititul tabletelor de calciu si zinc si sa pornesc iarasi la cele ale mele...cu timpul acesta... cu acest inamic al nostru. Nu vreau ca acest timp sa devina "prea tarziu".Si asta nu numai pentru lucrurile curente...Toate cele ce le poti face astazi, singur, sunt extrem de valoroase... 
Nu,nu sunt un om intelept!Sunt insa unul din batranii acestui oras! Unul dintre batranii acestui timp...Oare daca cineva mi-ar cere sa las un cuvant celor mai tineri ce as lasa?Am eu"legitimitatea" de a sfatui pe altul,atat timp cat viata mea,asa cum spune Satre, este povestea unui esec?Cred ca nu as putea spune decat concluzia mare a vietii mele,ca singura constanta a vietii noastre,este Dumnezeu! El este singurul care nu te paraseste pana la ultima suflare, indiferent de pacatul pe care il faci, asteptand sa-ti revii. Simt asta plenar!
Restul?Oricare  om pe care il vei intalni te va rani.Chiar daca nu va dori asta! Intr-un mod sau altul, prin omisiune uneori, te va rani! Sau poate nu te va iubit cat tu sperai sa o faca, cat asteptai! Dar asta nu inseamna ca nu s-a straduit sau ca altcineva nu iti va da mai multa iubire!
Face cumva Hristos si ne aduce acea iubire care ne trebuie, care ni-se potriveste, care ne odihneste!
Cineva, astazi, dincolo de masca albastruie de pe chip, mi-a zambit!Aveam atat nevoie de un zambet! Am simtit zambetul ca fiind in ochii care nu ma priveau nepasatori...Si era un strain! Venise doar sa-mi aduca ceva...un mesager, dar un mesager care, fara sa stie,mi-L aducea pe Hristos! Prin el cineva implinea indemnul"purtati-va sarcinile unii altora"
Apoi cineva, poate din greseala, asa la gramada, mi-a trimis pe wathaap o inregistrare frumoasa, dar am gandit ca gestul a fost frumos, desi poate flutura doar un deget acuzator..."Pune gand bun!" m-a invatat candva cineva!
Apoi,fiul meu!Frumos baiat am! Inalt,svelt,dar puternic in tinuta, cu trasaturi dulci, frumoase...imbracat impecabil, mirosind a tinerete si dragoste...Nu a stat in holul casei noastre decat cateva minute, dar a plecat sarutandu-ma, desi suntem in plina pandemie...Il iubesc mult pe fiul meu! 
 In tot ce ne inconjoara Il putem vede pe Hristos.In lucrurile mari pe care le traim! Dar si in lucrurile micute! Principalul e sa-L cautam!Pentru ca, numai daca Il cautam, Il gasim! Altfel vom sta la poarta Raiului si nu vom intra, pentru ca nu vom sti ca acesta e Raiul...si acolo este Hristos! 
E vineri! Am inceput sa scriu acum cateva zile, abia intrasem in iulie si m-am lenevit in toropeala acestor zile de aproape boala! 
Da, vinerea nu ma simt tocmai bine! Era ziua in care ma strangeam acasa cu familia mea! Grig ramanea cu noi si mancam impreuna la pranz,apoi dormeam putin...copiii veneau si ei de la scoala si se relaxau un pic, leneveam in casa, povesteam toate cele ce ramasesera nespuse din saptamana care trecea duios, tare duios...Acum insa sunt singura intr-o casa pe care simt ca nu pot sa o duc cum ar merita...Doua ore imi ia stersul icoanelor si mult prea multe carti sunt ingramadite pe jumatatea de pat pe care dormeam candva...Atatea lucruri,care altora li se pot parea, inutile...Ce vor face cu ele cand eu voi muri?Pentru mine, unele dintre ele, inseamna atat de mult! In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Ioan Maximovici! In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Spiridon. In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Serafim de Sarov...Zeci de icoane ale Maicii Domnului!Si langa mine, acum cand scriu, sfantul Iona, Sfantul Antonie Cel mare,ingerul alb,sfantul Simeon,cuvioasele Melania si Pelaghia si sfantul Oleg pe care mi l-a daruit Liubov ...dar pe sfantul Oleg, copiii, nici macar Ruxandra, nu-l vor cunoaste!
Drumul meu, ca drumul fiecarui om, este un drum unic!
Chiar daca pe parcurs m-au insotit cativa oameni, fiecare a vazut altceva decat am vazut eu...Parintele L a postat  astazi, pe pagina sa, niste fotografii din Solovat.Am fost acolo de trei ori, cu cativa oameni...Nu stiu ce isi amintesc ei, poate unele lucruri sunt comune tuturor, dar cred ca primele amintiri ale fiecaruia, sunt tocmai amintirea  celor care  au bucurat sau ale celor care au durut cel mai mult!Asta ne amintim: cum ne-au simtit in anume momente.Si eu,totdeauna,la Solovat, m-a simtit singura,nefacand parte din niciun grup, nu pentru ca nu mi-as fi dorit, ci pentru ca lumea nu ma voia in mod tainic, mai presus de intelegerea omeneasca, si  fiind in mare durere.


Nu,timpul nu vindeca mare lucru!Sunt rani cu care vom pleca de pe pamant! Sfantul Savatie...sfantul Gherman, sfantul Zosima, Sfantul Filip, cel la inima caruia eu il pun pe micutul Filip...atata durere... Dar si atata speranta ca Solovatul nu se termina acolo unde eu din neghiobie nu am ramas cand parintele G. a vrut sa ma opreasca, ci, poate tocmai pentru potrivirea durerii mele cu durerea Solovatului, se continua in Cerul Cel Inalt spre care, cu ochi tot mai orbi, privesc... 

  


      




miercuri, 24 iunie 2020

Postul cel frumos si scrisorile de dragoste

Da,il iubesc pe sfantul apostol Pavel!Pentru ca am in viata mea un drum al Damascului pe care parcurgandu-l,intr-o iarna geroasa,am ramas oarba asemenea lui si  tot asemenea sfantului Pavel, am pornit in acest rest de viata orbecaind, tinandu-ma strans de mana oamenilor pe care Domnul mi i-a trimis.
Da,il iubesc pe apostolul Pavel, pentru ca acesta imi este principalul mijlocitor la Domnul...
Da,il iubesc pe apostolul Pavel pentru ca apostolul Pavel,de 13 ani mi-L vesteste pe Dumnezeul pe care eu Il aveam Necunoscut, ca si atenienii...
Si il iubesc si pe patimasul,aprigul,Petru,cel care credea ca niciodata nu se va lepada de Domnul,cel  ranit de dragostea pentru Hristos din prima intalnire,martor al minunilor si sincer in toate sentimentele lui, de la teama  "Iesi de la mine, Doamne, ca eu sunt om pacatos" la dragoste"Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine"
Cred ca trebuie sa regasim in noi, in fiecare clipa a vietii, fermitatea cu care au trait acesti doi apostoli, modul in care, pana la propria lor moarte: unul prin decapitare si unul prin rastignire cu capul in jos, au inteles sa-L marturiseasca si sa-L arate pe Dumnezeul pe care ei L-au cunoscut!
Ce post frumos!
Nu avem nimic in plus de facut!
Doar sa citim, doar sa ne luminam cunoscand Faptele apostolilor, doar sa aruncam cate un ochi iscoditor in epistole, in scrisorile lor de dragoste pentru omenire...
Da, simt ca nu iubesc cum mi-as dori!Si nici macar cat as putea iubi!Cum sa nu gandesc asta cand Dumnezeu imi preda lectii de iubire adevarata?
Vorbeam la telefon aseara cu Filip. Imi povestea ultimile lui noutati.
-Bunica Elena, am facut briose si tort! 
-Bravo, Filip. Ma bucur pentru tine si pentru voi.
-Bunica Elena o sa-ti opresc si tie sa mananci tort. E foarte bun!
Nu ne-am vazut din 1 iunie cand ei au mers la mare si Filip a cerut ca eu sa-i insotesc.Doar cateva ore, mai mult in masina decat pe plaja, dar ore pline de bucurie simtindu-le mirosul de copilasi inca micuti. Asezat in scaunul de masina exact in spatele meu, imi arata printre scaune cate o cifra  si imi spunea cate o vorba, in soapta, sa nu-l trezeasca pe George...
Nu stiu cand ne vom revedea. Inca suntem separati,inca mai credem in pericolul contaminarii cu covid...Dar Filip imi pastreaza din tortul lui, pentru ca este foarte bun si pentru ca, din iubire, el vrea ca eu sa am ceva foarte bun!
Aceasta este iubirea! Sa-i dai celuilalt prajitura ta care iti place cel mai mult!
Il iubesc pe Filip  si pe copiii mei pentru ca nu stiu sa traiesc  un alt sentiment fata de ei si ii iubesc nu pentru ca sunt cei mai frumosi sau cei mai destepti sau cei mai buni...nu! Pur si simplu ii iubesc, pentru ca e tot ce simt, cand e vorba de ei! O imensa blandete si candoare ... o mare dorinta de a le da tot ce am, de a contribui la fericirea lor...Si nu astept nimic inapoi! Nici macar ca ei sa fie cu mine, desi a merge cu ei,chiar fara a sti unde duce drumul,este un lucru tare frumos!
Le-am daruit aripi sa poata zbura cat mai sus sau macar  la inaltimea copacilor, dar cred ca ei stiu ca eu sunt radacina spre care  se pot intoarce...Iubirea de mama, mama-parinte unic pe pamant, pentru ca desi suna poetic ca parintii nu mor niciodata si chiar este adevarat,eu i-am crescut singura,din adolescenta lor! 
Asa as vrea sa iubesc omenirea!Cum ii iubesc pe ei! 
Si imi doresc ca in acest post frumos sa incerc, macar sa incerc, sa fiu ca o mama pentru cei pe care Dumnezeu ii aduce alaturi... Dar doar Harul Duhului Sfant e Cel care pune in inimi iubirea... 
Iubirea, pacea, bunatatea sunt cele care inobileaza!Nu marirea,nu banii,nu masina sau casa...Bunatatea inimii lui Filip care la nici 5 anisori simte ca trebuie sa-mi pastreze din tortul lui o bucata, fara nici un regret, doar cu bucuria de a darui ceva foarte bun! Fara Duh Sfant, toate faptele le facem in felul nostru, al existentei noastre atat de banale...daruim ce prisoseste, ce-i invechit,sau un leu cu care cersatorul nu poate sa-si cumpere nici macar o paine...si vrem sa castigam Raiul!
Sfarsitul e aproape! Asa simt!Cum altfel daca calendarul arata ca a trecut aproape toata viata?
Am trait in felul meu, romantic,dezordonat,iubind, razand, plangand, castigand mai mult decat am pierdut.Imi asum responsabilitatea pentru toate cele traite,stiind ca nu pot schimba trecutul, pot insa sa traiesc prezentul  alegand sa fiu un om mai bun, mai iertator... sa impart, nu doar cu Filip, felia de tort...Gandul e luminos, asa il vad, dar pana la fapta este un ocean de incercare...
Am doar acest timp! Aceasta zi!
Am avut o perioada cu incercari, din senin au venit ocara si lovirea. Am dus greu! Si realizand ca nu am dus tocmai dupa modelul Mantuitorului,am coborat in spovedanie si m-am inaltat la Sfantul Potir cerand ajutor la singurul nostru sprijin ...
Ghetimani... traim desigur si noi uneori, locuind in gradina Ghetimani cu lacrimi si suspine, dar indreptatindu-ne,si astfel plansul nostru nu este un plans care sa ajute, dimpotriva... Astazi am primit o alta lectie de smerenie si adevar! Si m-am privit in oglinda cautand femeia  care se spunea ca sunt. Doar cateva secunde,pentru ca eu nu ma mai privesc in oglinda decat uneori cateva secunde si accidental.Si m-am vazut cum sunt: suvite albe imi ieseau dintr-un coc neglijent, niste riduri au aparut pe frunte si sub ochii incercanati era o buba dovada alergiei atopice cu care traiesc dupa moartea lui Grig. Nu semanam deloc cu femeia pe care o stiam ca sunt. Si nici cu cea despre care se spunea ca as fi! Dar ea, aceea era acolo sub inima pe care o port...era trecutul ...erau pacatele tineretii mele inca neiertate de Dumnezeu pentru lipsa  deplinei pocainte... Si mi-am amintit un verset din paslmul 118" mai inainte de a fi umilit am gresit" Si-am inteles ca acest ghimpe in obraz imi este dat ca si lui Pavel,ca voi trai cu ocara poate tot restul de timp,ca batranetile mele poate  vor fi mereu tavalite in noroi,  fie de unul sau altul, mai apropiati sau mai indepartati...dar oamenii acestia nu au nicio vina, ei  sunt doar instrumente ale lui Dumnezeu pentru plamadirea  smereniei mele si  sunt sprijinul meu in a-mi aminti ceea ce vreau sa uit si nu trebuie! De ce m-as supara? Nu este ca si cand au o vina ei pentru pacatele mele... Si ma ridic din Ghetimani, strang cu maini tremurand parul alb sub basmaua neagra, plec ochii cu convingerea ca ortodoxia este totusi o credinta a iubirii, acea Iubire care  va da eliberarea din durere poate si aici ! Doar asa ne rugam! Pentru binele si din lumea acesta!Fie si doar o secunda cat sa pot sa simt racoreala si frumusetea Raiului in care Filip imi pastreaza din prajitura lui! Si daca nu o sa fie asa, astept veacul ce o sa fie! 



sâmbătă, 6 iunie 2020

Mosii cu cirese

Mi-as dori sa fi invatat, pentru ca mi s-ar fi predat temeinic, cum sa-i pomenesc pe cei dragi adormiti ! Sa fi privit la o bunica cum insira pe masa ei  invelita cu musama inflorata, strachini de lut aburind  cu sarmale si linguri de lemn noi, purtand caldura pomului din care au fost cioplite...Mi-as fi dorit sa leg cu fire de ata alba codite de cirese pe coada ulcelelor...
Dar...dezradacinata de comunisti de satul bunilor si strabunilor mei, am trait inchisa in bloc comunist, cenusiu, departe de biserica ...apoi cand mama a inceput sa imparta si ea pentru cei adormiti ai ei, eu eram deja in Bucuresti si traiam in biblioteci sambetele de Mosi cu cirese...
Asa ca am invatat abia dupa moartea lui Grig,cu durere, cu ochi in lacrimi, cu spaima in suflet :daca nu o sa fie primit de Dumnezeu ?
O, Dumnezeu este atat de bun si iertator si ingaduitor...Pot imbatrani pentru toti! O doamna imi striga acum catava timp pe fb ca sunt batrana ! Si fiul meu ma vede tot asa! Si eu ma vad  cu chipul mamei de la batranete! Doar Dumnezeu ma vede copilul Lui mereu obosit, temator, mereu patimas in a face, neobosit in a cara in casa zeci de sacosi cu merinde  si a imparti fiecaruia dupa felul lui!
Mosii de vara...mosii de ciresi... mosii cu vase si furculite sau linguri ...cu cani legate la toarta cu flori de gradina ... Iubesc Mosii acestia!
Ei aduna tot neamul meu! E ca o strigare sa se adune! Sa vina toti! Niciunul sa nu lipseasca pentru ca m-ar intrista si truda mea ar fi in van...
Azi coliva a avut o floare in plus pentru ca exact acum doua saptamani, cumnatul meu George a plecat la Domnul! Si e prima coliva care il cuprinde si pe el! Astazi coliva mea a avut-o si pe invatatoarea mea, Constanta ...Nu lipsesc de pe pomelnic niciunul din  parintii copiilor mei de suflet! Stiu tineretea lor si desi copiii mei de suflet sunt mai prezenti in biserica decat copiii mei dupa trup, simt ca nu pot lasa toata povara pe umerii lor tineri ... si-i insiruiesc pe parintii lor cu adormitii mei!Si cativa tineri morti arsi la Colectiv... si alti tineri ai unor oameni dragi...Iustinian, Daria, Aurelian, Daniela si Ionut, Daniela si Florina adormite in paturi de spital la Fundeni... si altii si altii...Ca nu este vorba sa le ajunga merindele pe care le imparti, ci e vorba de dragostea cu care ii plangi pentru viata traita nu totdeauna dupa cuvantul Domnului...dragostea care ne tine legati cu lanturi mai puternice decat cele ale podurilor care trec peste rauri mari...
Si-am risipit cu mintea un pumn de cirese peste un desert de durere...si din bucuria celor care vor gusta, sa apara pomi cu flori dulci, flori de iertare, de racorire, de bucurie... ca nu i-am uitat...ca ii imbratisez cu atata dor, cu atata iubire ... singurii pe care ii pot imbratisa in vremuri de pandemie ...
Doamne, implineste cuvantul  acesta"fericiti sunt cei pe care I-ai ales", iarta-i si odihneste-i!

sâmbătă, 30 mai 2020

Timpul ca adversar


Am invatat, nici eu nu stiu cand si cum, sa nu mai socotesc timpul. Viata sa fie doar o insiruire de sarbatori si praznice, gandul tot sa fie spre ceea ce se petrece in Cerul cel inalt.Dar aceasta nu putea sa fie decat in ceea ce ma priveste pe mine ca fiinta singuratica, decupata din peisajul acestei vietii in care participam cu totii.Numai ca eu nu-mi apartin. E greu sa traiesti pentru altul, cred ca in asta e toata lucrarea si lupta duhovniceasca a noastra: sa traim pentru altul, ca pret al iubirii sau macar al datoriei pe care o ai"Purtaţi-vă sarcinile unii altora și veţi împlini astfel legea lui Hristos." Galateni 6;2
Am obosit!
Este a doua oara in viata mea cand simt oboseala.
Prima data cand am simtit asta, acum doi ani, eram la Ierusalim, in fata era piatra ungerii, ghidul spusese sa nu se indepartam, dar nu am putut asculta, mai presus de toate era piatra pe care Iisus fusese pus de Iosif si Nicodim si uns cu miresme spre ingropare ...am alergat spre ea si m-am trezit ingenunchiata desi aveam putin timp de la operatia de genunchi si plangand Ii spuneam:
-Am obosit, Doamne, am obosit!
Raspunsul Domnului la plansul meu a venit dupa catva timp,la Closca, intr-un schit modest, prin gura evanghelistului Matei:
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."
Si cuvantul acesta m-a ajutat sa inteleg si sa merg mai departe...

-Am obosit, Doamne, am obosit!
Undeva in ianuarie anul acesta l-am visat pe parintele Efrem din Arizona spunandu-mi "Odihneste-te! Odihneste-te!Odihneste-te!"
Si a venit un timp de "odihna "Doua luni de izolare ... Apoi am reluat apropierea fizica de ai mei...bucuria de a-l vedea pe fiul meu, pe fiica mea, pe Filip si George, pe Andreea si Lucian... pe surorile mele si cumnatii mei, pe nepotii mei.
Am fost la ei doar cateva zile si am revenit acasa.
Apoi intr-o dimineata am strans lucrurile in geanta cu buline si am plecat iarasi  sufocata de masca neagra ca a lui Zoro...

Am vegheat ultimile zile ale unui om foarte apropiat. Sufletul lui se pregatea de plecare, dar trupul il tinea incatusat, speriat de oceanul din fata lui...  „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! 

Am vazut iar chipul sfarsitului... Am tinut iar de mana un om care cauta drumul spre Acasa... Am vazut zborul unei privighetori de pe buzele unui om... 21 de grame atat catareste sufletul, cat o privighetoare... am vazut zborul privighetorii intai spre noi, eu si sotia barbatului din pat...ne-a dat ocol nestiind incotro sa zboare.Apoi am pierdut-o! M-am asezat in genunchi si am continuat sa citesc din psaltire, apoi acatistul celor adormiti.Casa se umplea de lume,de familia venita sa-l planga, sa-l vada... sa faca cele ale lumii fara de care nu putem trai...

Da, timpul e un adversar! Trece prea repede! Ne pierdem in cele ale lumii prea mult si timpul ne fura...Am revazut la priveghi persoane dragi pe care nu le-am mai reintalnit de foarte mult timp, de multi ani.Aceiasi suntem! Purtam in noi neschimbat chipul inceputurilor, candoarea, frumusetea, lacrima pentru cei care pleaca, durerea pentru cei ce raman, dar nu avem timp  sa ne imbratisam decat la nunti, botezuri si inmormantari...Timpul curge continuu spre final.Un singur sens!Nu-i poti fura nici macar o secunda!Si chiar mai mult de atat, timpul inghite tot...

Il masuram in ani, in luni, in saptamani si zile, in ore si secunde...Si cand il pierdem, cand clepsidra ramane goala,atat mai ramane : gandul ca urmeaza Vesnicia! 


duminică, 10 mai 2020

Dimineti de izolare- mai 2020

"Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu."
Aproape toate diminetile mele sunt la fel." Dimineata  auzi glasul meu, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine, mă voi ruga, Doamne!"
Nu impart cu nici un om, acest timp al trezirii mele. Daca, foarte rar, trebuie sa raspund la vreun apel telefonic, intregul traseu al zilei se schimba in zi in care nu e nimic multumitor.
Ma gandeam astazi, in timp ce imi faceam placuta rutina a diminetilor ca m-am obisnuit  sa fiu singura.Desigur,sunt multi ani de cand  dupa plecarea Ruxandrei la facultate,am ramas singura, dar puteam iesi din casa oricand imi doream. Acum insa nu ies decat extrem de rar si numai pentru lucruri clare si absolut necesare.Desi a fost greu sa-mi organizez viata si poate nu atat sa-mi organizez, cat sa traiesc in multimi de frici, in totala izolare, azi constat ca m-am obisnuit! As putea trai inca mult timp asa, fara primavara,cu pomi infloriti undeva in departare,cu turlele bisericilor departe- departe... Si imi dau seama ca nu este normal, nu este in regula, nu este intocmai pe calea de mijloc pe care ne-a aratat-o Hristos.Ma simt scoasa din randuiala a 13 ani de prezenta aproape zilnica la biserica si dupa durerea puternica a inceputului,invat sa traiesc intr-o alta apropiere de Dumnezeu si de sfinti. Daca as avea, din cand in cand posibilitatea de a ma spovedi, de a ingenunchia pentru marturisire si iertare, daca din cand in cand as primi sfanta cuminecatura ...daca as avea macar din cand in cand o liturghie la care sa particip real, la cativa metri de sfantul altar...
Acum de la un capat la altul al lumii ortodoxe,aerul tot e plin de liturghii si reusesc sa ma mint ca e bine...Realul avantaj o reprezinta predicile parintilor care slujesc!Explicatia Scripturii si apoi incurajarile lor, cuvintele de folos duhovnicesc intr-un timp in care, desi bisericile nu-s inchise, suntem opriti prin lege sa ne apropiem.
As vrea sa extrag,din suferinta, sensul acestui timp,sensul lipsei comuniunii cu ceilalti.
Traiesc despartita de  familia mea. Despartita de copiii mei si de Filip si George.La o suta de km de mine, un om drag isi traieste in suferinta zilele si nu pot sa-l vad. Port sub pleoape grele chipul lui nestiind daca aici ne vom mai revedea.Despartita de colegii de munca.Despartita de vecinii de apartament. Aud prin ziduri ca pornesc televizoarele, huruie masini de spalat, uneori bat cate un cui ...Sunt aici in preajma, dar despartita ma simt de ei... stiu ca nu va bate nimeni in usa si nici eu nu indraznesc sa bat la usile lor.Traiesc despartita de Biserica.Despartita de Potir. Despartita de parintele duhovnic. Despartita de preoti si de maici.Departe de prieteni, desi la cateva sute de metri distanta. Despartita de cei cu care cu bucurie ma vedeam la biserica,credinciosii langa care ma simteam atat de bine! Traiesc ca in temnita.O temnita de lux, plina de  toate cele trebuitoare trupului, dar temnita! Ii adun pe toti in gandul meu si fiecare nume rostit de mine este si o imbratisare.Foarte rar, cand ies din casa, port pe fata o masca care ma acopera aproape total...iar ochii privesc nedumeriti alte chipuri acoperite!Mi-e dor de lume! Mi-e dor de noi! Mi-e dor de Hristos Euharistic!
Doar credinta in Dumnezeu ma tine si convingerea ca Rascumparatorul meu e viu!E viu si ne priveste. El stie dorul meu. El e singurul care stie cat de greu imi e! El e singurul care poate veni in temnita mea... " știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu."(Iov 19/25-27).

duminică, 3 mai 2020

Reflectii...

Am regasit cu emotie un text din 1 decembrie 2017. Era scris la finalul unei postari despre un pelerinaj din Serbia facut cu un an in urma... Erau acolo, in final niste concluzii. Toate acele concluzii fusesera luate dupa un an si jumatate de gandire si rugaciune. Ele toate sunt valabile tuturor, pentru ca desi sunt ale mele, nu-mi apartin!

Nu vreau sa se piarda in alte mii de pagini pe care poate rar ajunge cineva, asa ca le voi relua aici, intr-o noua postare... 

Am trait liturghii ... am trait bucurii si dezamagiri...m-am vazut la lipsa de masura pe care o am si m-am cutremurat, pentru ca ce iti trebuie mai mult de un moment sa cazi?
L-am cunoscut pe Pantelimon, ghidul nostru ...am vegheat cu el si cateva doamne ...Elena..Ana... Oana, sus , in munte la sfantul Vasile.
Am trait frigul de minus 20 de grade. Am stat o noapte intreaga sub multimi de paturi, pe saltele in aer liber...afara, langa biserica in care era sfantul Vasile, dar sfantul nu a ramas dator,  desi nu-mi datora nimic ... si uite asa au aparut Reflectiile pe care le-am scris anul acesta. Reflectii in fata mormantului meu.
Am vazut fata lumii.Nu o mai stiam. Traisem noua ani in biserica, prea putin raportandu-ma la altii.
Acum, ceva m-a silit sa ascult, sa privesc, sa iau hotarari. 
Am auzit pe cineva zicand sase cuvinte si acestea aveau sa ma urmeze ca un refren mult timp..."Si iadul e mila lui Dumnezeu" si am cerut lui Dumnezeu ca, atat cat traiesc, in iadul meu sa cobore cu mine cineva, cineva hotarat sa ma ridice spre Rai, nu pentru ca l-as merita, ci pentru ca acolo e Dumnezeu si eu cu El vreau...
Am inteles ca multora nu le pasa de tine, ca au telul lor si daca le stai in cale te vor arunca din drum.Dar am inteles ca totul e cu ingaduinta lui Dumnezeu, ca nu trebuie sa traiesti singur.Am inteles ca fiecare strabate drumul lui spre Emaus si pe acest drum il insoteste Hristos.Am inteles ca mai bine iesi dintr-o prietenie falsa decat sa crezi ca e crestineste sa rabzi. Hristos nu vrea sa-l judeci pe semanul tau, sa-l vorbesti de rau, sa-l moralizezi tu pe altul crezand ca poti sa-l schimbi tu, dar nu vrea nici sa stai acolo, langa el „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”,poate chiar tu esti pentru el, un tovaras rau.

Am invatat ca e mai bine sa pui punct unei stari rele si sa te desparti decat sa ramai in deznadejde. 
Am inteles ca dracii nu ma vor lasa niciun moment din "grija" lor...si ca cel mai adesea esti pe cont propriu in lupta cu ei.
Am inteles ca trebuie sa lupt cu inversunare ca sa ma mantuiesc, ca de asta depinde si sufletul lui Grig, dragul meu plecat asa nepregatit si ca nu-mi pot permite sa cad.
Am invatat sa sufar cu speranta, fara sa mor, desi moartea parea izbavire.
Am invatat ca singura constanta a vietii mele e Dumnezeu, singurul care nu m-a parasit.

Am invatat greu, prin experiente dureroase, ca nu frumusetea ornamentelor de Craciun, nici mesele imbelsugate,nici curatenia desavarsita,nici multimea cadourilor dau frumusetea Craciunului. Ci prezenta langa tine a celor care te iarta ca ai gresit, ca esti rau, ca esti ciufut, ca esti "imposibil" si te iubesc in pofida tuturor acestor lucruri.


A lui Dumnezeu este judecata!A mea este doar alegerea de a ma stradui sa fiu bun sau rau.Si pe drumul acesta, pentru ca alegerile sa fie conform evangheliei, suntem obligati sa ne sprijinim unii pe altii,sa ne povatuim cu iubire si daca nu incape povatuirea, suntem obligati sa ne rugam unii pentru altii.Sa ne rugam lui Dumnezeu pentru fiecare faptura pe care El ne-o aduce alaturi,fie bun,fie rau... dupa trebuinta fiecaruia, ca El,Dumnezeu, sa randuiasca fiecaruia dupa folosul lui.


Am invatat din Sfanta Scriptura ca dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu sunt plamadita si este in mine, ca in fiecare faptura omeneasca, scanteia dumnezeirii. 
Si cred cu tarie ca daca dupa chipul lui Dumnezeu suntem plamaditi, Dumnezeu a pus in noi demnitate si trebuie sa ne respectam,oricat de jos am cadea, oricat de pacatosi am fi. Talharul pe cruce, talharul mantuit de Domnul, este dovada ca putem, avem in noi tocmai datorita dumnezeirii noastre, aptitudinea mantuirii chiar si in clipa de final! Pentru ca a Domnului Multmilostiv e mantuirea!
Si atunci... atunci inseamna ca nu e al meu sa rup aripile nimanui!Cred ca nu trebuie sa spunem nimanui ca este pierdut in pacatele lui, chiar daca lumeste asa pare a fi.Ci doar sa spunem fiecarui om ca este minunat, ca are in el dumnezeirea si obligatia de a se mantui.
Ca la capatul drumului pe fiecare il asteapta Hristos! Si pregatirea pentru intalnirea cu El trebuie sa fie telul vietii fiecaruia.
Am visat intoarsa din Serbia, mormantul lui Grig, negru, urat, crapat.Stiam ca in acelasi mormant voi fi si eu si imi spuneam ca il voi repara si-l voi placa tot, cu marmura alba ... si aveam o cruce mare pe care ma bucuram ca voi putea scrie..."Nu voi muri, ci voi fi viu si voi povesti lucrurile Domnului" ... si-mi aminteam mormantul modest la patriarhului Pavle pe care scrie " Astept Invierea".
Am invatat ca unii dintre cei cu care ne intersectam in acesta viata, nu ne vor parasi niciodata, pentru ca sunt daruri de iubire de la Dumnezeu si daca stii sa-i pretuiesti, Dumnezeu nu ti-i ia niciodata!
Am invatat ca trebuie sa cred orice neputinta .
Am invatat sa astept ... 
Am invatat ca inca nu stiu tot, desi sunt aproape de final...
Am invatat sa continui...
Am castigat un fiu.

A trebuit sa strabat singura,cateva mii de kilometri, sa ajung in Corfu, la sfantul Spiridon, ca sa-mi vindec din rani si sa primesc un inger.
Am primit ingerul.
Si povestea continua...Si la Judecata povestea va fi doar despre mine, despre nimeni altcineva.

(NOTA Am folosit cateva din gandurile din cele cinci postari cu titlu Reflectii)

sâmbătă, 2 mai 2020

Pomelnicul

Reflectii asupra scrierii unui pomelnic

Eram in primavara anului 1982, in zilele dupa ce terminasem facultatea, de fapt doar cursurile si examenele de an,pentru ca urma examenul de licenta. Eram pe strada undeva mai jos de Universitate, coborand spre magazinul Unirea. Imi amintesc perfect,pana si cum eram imbracata. Mama ma pregatea, cam de un an, pentru cum trebuia sa merg la Judecatorie, unde se presupunea ca voi fi judecator. Purtam un costum tip Chanel, albastru deschis, dintr-o stofa usoara,pe sub sacoul desfacut, o bluza alba din panza topita cu o superba dantela manuala la gat si niste sandale bej, cu toc foarte inalt, lucrate pe comanda  la Casa de moda Venus! Eram frumoasa! Tanara. Bruneta. Cu parul  drept, lung mai jos de umar... aparent simpla, dar  in fiecare lucru vestimentar se vedea ceva altfel decat avea strada. Stiam exact acest lucru, pentru ca eram foarte atenta la tinuta mea, deoarece ma credeam indragostita, desi profund nehotarata daca eram indragostita de un inginer sef de la Triaj CFR sau de un medic de la Colentina. Rad... dupa patruzeci de ani de la acel moment, pot rade.Frumoasa naivitate a  tineretii!
Si coborand strada am vazut o biserica! Si in fata bisericii, desi cred ca era in miezul zilei, era multa lume ...Nu stiu de ce, fara sa opresc pasul nicio secunda, am mers acolo, ca si cand acolo, trebuia sa ajung.Aveam sa aflu peste cativa ani ca este Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou si acolo, nedescoperite in acel timp erau si sunt,moastele Sfintilor Brancoveni.
Dar ce poti face in biserica?Ma uitam uluita si ma inchinam nestiind prea bine cine sunt cei de pe peretii bisericii. Dar acolo,sub cupola acelei biserici se terminase forfota orasului si caldura inceputului de primavara...si imi era bine!M-am asezat intr-o strana sa-mi odihnesc picioarele obosite din sandalele mult prea inalte!
Eram la sfarsitul unor ani de studiu universitar. Imi fusese greu: dintr-un oras de provincie eram singura studenta a facultatii de Drept din Bucuresti. Cu un an inainte terminase o alta fata si dupa mine urma un baiat. Atat. Dintr-un judet!Toti colegii mei, cei  o suta douazeci, veneau din orase mari, cu licee foarte serioase,multi erau  din familii de magistrati... Imi fusese greu sa tin pasul cu ei, dar, cu un efort mare, reusisem. Terminasem cei patru ani, desigur cu medie mare ca si ei, de altfel ultima medie a anului era undeva peste 8.50, deci nici nu s-ar fi putut altfel...Urma licenta pe care o schimbasem de la o disciplina la alta si ma inscrisesem pe o tema care avea sa fie de actualitate peste 40 de ani, ceva de comert exterior intr-o epoca comunista!Stiam ca este greu...luptasem cu traducerea unor cursuri din franceza, cu transcrisul la o masina de scris, cu multiplicatul clasic cu coala de indigou si copertatul  lucrarii in piele neagra. Dar era gata! O tineam in brate! Nu urma decat sa o prezint comisiei in cateva zile...Totdeauna am fost un om emotiv. Dar am ascuns lucrul acesta  poate din mandrie sa nu recunosc ca sunt nesigura . Dar intrata in biserica am stiut ca acolo trebuie sa spun cumva cat sunt de bucuroasa pentru tot ce eram in acel ceas: o fata desteapta, frumoasa, eleganta, purtand la piept lucrarea de licenta. Si spunand,sa multumesc pentru ca sigur nu eu facusem tot! In spatele meu erau doi parinti care isi dorisera mai mult decat mine sa aibe o fata studenta la Drept si  de dragul lor, Dumnezeu implinise in mine, visul lor. In spatele meu era o sora mai mare care imi aducea la caminul studentesc pachete cu mancare, cea mai buna zacusca din lume si peltea cu nuci, care ma primea in sesiune la ea, in mica ei garsoniera sa am mai multa liniste sa pot invata, o sora care ma ajutase si cu tradusul lucrarii si cu scrierea ei si copertarea...Si peste ani,  Dumnezeu avea sa-i dea fiului ei,sa  parcurga mai bine decat mine, pana la varf, aceiasi facultate. Dumnezeu, pentru dragostea ei, implinise in mine un vis...
In spatele meu statea o alta sora care impreuna cu mama scornea modele pentru tinutele pe care eu aveam sa le imbrac la absolvire...Si pentru ea, Dumnezeu implinise o dorinta.
Am gandit toate acestea si am simtit ca bucuria mea fara bucuria lor nu ar fi fost deplina...Dar tot nu stiam ce sa fac! 
Am privit in lateral si am vazut o masa lunga pe care lumea scria ceva...si m-am apropiat.Vazandu-ma total nestiutoare,dar stiind exact ce trebuie sa fac, o doamna imbracata in negru, m-a intrebat:
-Vrei sa scrii un pomelnic sa se roage parintele pentru voi?
-Da, i-am spus!
-Uite o foaie si scrie asa: intai prenumele parintilor,tatal mai intai si apoi mama si apoi ale fratilor, surorilor... apoi al tau...si la urma scrie ca multumesti lui Dumnezeu pentru darurile Lui de sanatate .
Si asa am scris primul meu pomelnic cu toata familia mea, fericita, mai fericita decat de scrisul dificilei mele lucrari de licenta ...Un pomelnic, scrisoarea mea de dragoste catre Dumnezeu! In biserica in care era o familie de martiri...Tainice lucruri ... 
Am pus un ban, atat cat doamna mi-a spus ca ar trebui si plina de speranta ca Dumnezeu stie ca noi ii multumim, am parcurs restul de viata...In cateva zile aveam sa sustin examenul de licenta pe care l-am luat evident cu 10 "magna cum laude"
Mi-am amintit astazi transcriind carnetul meu cu pomelnice...Atatea nume...atatea iubiri...Dumnezeu le stie mai bine decat mine, dar cred ca uneori e langa umarul meu si priveste sa vada sar cumva peste vreunul...Stiu ca Dumnezeu implineste toate cele fagaduite cu dragoste si neimplinite din neputinta omeneasca si-mi este drag pomelnicul meu in care regasesc cumva toata viata  ...si cea dinainte de primul pomelnic, dar mai ales cea de dupa moartea lui Grig...
Pomelnicul e intalnirea mea cu cei pe care ii iubesc si cu cei care ma iubesc, cu cei care, nu stiu de ce, mi-au cerut sa ma rog pentru ei, cu cei care m-au ranit si nu vreau sa piara pentru ca le-am fost piatra de poticnire intr-un timp ...pomelnicul meu e, asa cum scria, pe undeva, cineva, acum cateva zile, scrisoarea de dragoste pe care i-o scriu lui Dumnezeu... Si oricat de lunga va fi, Dumnezeu nu se plictiseste sa o auda cand o primeste.
Dumnezeu sa-i daruiasca,femeii care m-a invatat s-o scriu,indiferent unde s-o afla,mila Sa nesfarsita!