vineri, 3 iulie 2020

Iulie

Deja este vara. Traim un an in care  parca cineva ne fura anotimpurile.
Putine lucruri si trairi sunt pentru totdeauna.Cel mai adesea ne schimbam ca oameni si nu totdeauna in mai bine.Singurul care isi continua zbaterea e timpul...Vara aceasta nu a mai fost si nici nu va mai fi...
Sunt iarasi in casa...Mici probleme m-au bagat iarasi in casa mea...intre icoane si carti. Nici macar pe balcon nu merg.Mergeam mai mult  in prima perioada de stare de urgenta,desi nici nu aveam ce sa vad pe geam.Lumea parea ascunsa intre zidurile cenusii ale orasului. Acum orasul e aglomerat ca si cand lumea reintra in viata normala dinainte de pandemie. Eu insa simt ca nu s-a terminat incercarea aceasta.In forme pe care ne este greu sa le intelegem imediat, suntem incercati in rabdare, in dragoste, in credinta ...
Doresc insa sa ma scutur de lenea acestor zile, sa termin inghititul tabletelor de calciu si zinc si sa pornesc iarasi la cele ale mele...cu timpul acesta... cu acest inamic al nostru. Nu vreau ca acest timp sa devina "prea tarziu".Si asta nu numai pentru lucrurile curente...Toate cele ce le poti face astazi, singur, sunt extrem de valoroase... 
Nu,nu sunt un om intelept!Sunt insa unul din batranii acestui oras! Unul dintre batranii acestui timp...Oare daca cineva mi-ar cere sa las un cuvant celor mai tineri ce as lasa?Am eu"legitimitatea" de a sfatui pe altul,atat timp cat viata mea,asa cum spune Satre, este povestea unui esec?Cred ca nu as putea spune decat concluzia mare a vietii mele,ca singura constanta a vietii noastre,este Dumnezeu! El este singurul care nu te paraseste pana la ultima suflare, indiferent de pacatul pe care il faci, asteptand sa-ti revii. Simt asta plenar!
Restul?Oricare  om pe care il vei intalni te va rani.Chiar daca nu va dori asta! Intr-un mod sau altul, prin omisiune uneori, te va rani! Sau poate nu te va iubit cat tu sperai sa o faca, cat asteptai! Dar asta nu inseamna ca nu s-a straduit sau ca altcineva nu iti va da mai multa iubire!
Face cumva Hristos si ne aduce acea iubire care ne trebuie, care ni-se potriveste, care ne odihneste!
Cineva, astazi, dincolo de masca albastruie de pe chip, mi-a zambit!Aveam atat nevoie de un zambet! Am simtit zambetul ca fiind in ochii care nu ma priveau nepasatori...Si era un strain! Venise doar sa-mi aduca ceva...un mesager, dar un mesager care, fara sa stie,mi-L aducea pe Hristos! Prin el cineva implinea indemnul"purtati-va sarcinile unii altora"
Apoi cineva, poate din greseala, asa la gramada, mi-a trimis pe wathaap o inregistrare frumoasa, dar am gandit ca gestul a fost frumos, desi poate flutura doar un deget acuzator..."Pune gand bun!" m-a invatat candva cineva!
Apoi,fiul meu!Frumos baiat am! Inalt,svelt,dar puternic in tinuta, cu trasaturi dulci, frumoase...imbracat impecabil, mirosind a tinerete si dragoste...Nu a stat in holul casei noastre decat cateva minute, dar a plecat sarutandu-ma, desi suntem in plina pandemie...Il iubesc mult pe fiul meu! 
 In tot ce ne inconjoara Il putem vede pe Hristos.In lucrurile mari pe care le traim! Dar si in lucrurile micute! Principalul e sa-L cautam!Pentru ca, numai daca Il cautam, Il gasim! Altfel vom sta la poarta Raiului si nu vom intra, pentru ca nu vom sti ca acesta e Raiul...si acolo este Hristos! 
E vineri! Am inceput sa scriu acum cateva zile, abia intrasem in iulie si m-am lenevit in toropeala acestor zile de aproape boala! 
Da, vinerea nu ma simt tocmai bine! Era ziua in care ma strangeam acasa cu familia mea! Grig ramanea cu noi si mancam impreuna la pranz,apoi dormeam putin...copiii veneau si ei de la scoala si se relaxau un pic, leneveam in casa, povesteam toate cele ce ramasesera nespuse din saptamana care trecea duios, tare duios...Acum insa sunt singura intr-o casa pe care simt ca nu pot sa o duc cum ar merita...Doua ore imi ia stersul icoanelor si mult prea multe carti sunt ingramadite pe jumatatea de pat pe care dormeam candva...Atatea lucruri,care altora li se pot parea, inutile...Ce vor face cu ele cand eu voi muri?Pentru mine, unele dintre ele, inseamna atat de mult! In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Ioan Maximovici! In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Spiridon. In fiecare camera am cate o icoana a sfantului Serafim de Sarov...Zeci de icoane ale Maicii Domnului!Si langa mine, acum cand scriu, sfantul Iona, Sfantul Antonie Cel mare,ingerul alb,sfantul Simeon,cuvioasele Melania si Pelaghia si sfantul Oleg pe care mi l-a daruit Liubov ...dar pe sfantul Oleg, copiii, nici macar Ruxandra, nu-l vor cunoaste!
Drumul meu, ca drumul fiecarui om, este un drum unic!
Chiar daca pe parcurs m-au insotit cativa oameni, fiecare a vazut altceva decat am vazut eu...Parintele L a postat  astazi, pe pagina sa, niste fotografii din Solovat.Am fost acolo de trei ori, cu cativa oameni...Nu stiu ce isi amintesc ei, poate unele lucruri sunt comune tuturor, dar cred ca primele amintiri ale fiecaruia, sunt tocmai amintirea  celor care  au bucurat sau ale celor care au durut cel mai mult!Asta ne amintim: cum ne-au simtit in anume momente.Si eu,totdeauna,la Solovat, m-a simtit singura,nefacand parte din niciun grup, nu pentru ca nu mi-as fi dorit, ci pentru ca lumea nu ma voia in mod tainic, mai presus de intelegerea omeneasca, si  fiind in mare durere.


Nu,timpul nu vindeca mare lucru!Sunt rani cu care vom pleca de pe pamant! Sfantul Savatie...sfantul Gherman, sfantul Zosima, Sfantul Filip, cel la inima caruia eu il pun pe micutul Filip...atata durere... Dar si atata speranta ca Solovatul nu se termina acolo unde eu din neghiobie nu am ramas cand parintele G. a vrut sa ma opreasca, ci, poate tocmai pentru potrivirea durerii mele cu durerea Solovatului, se continua in Cerul Cel Inalt spre care, cu ochi tot mai orbi, privesc... 

  


      




miercuri, 24 iunie 2020

Postul cel frumos si scrisorile de dragoste

Da,il iubesc pe sfantul apostol Pavel!Pentru ca am in viata mea un drum al Damascului pe care parcurgandu-l,intr-o iarna geroasa,am ramas oarba asemenea lui si  tot asemenea sfantului Pavel, am pornit in acest rest de viata orbecaind, tinandu-ma strans de mana oamenilor pe care Domnul mi i-a trimis.
Da,il iubesc pe apostolul Pavel, pentru ca acesta imi este principalul mijlocitor la Domnul...
Da,il iubesc pe apostolul Pavel pentru ca apostolul Pavel,de 13 ani mi-L vesteste pe Dumnezeul pe care eu Il aveam Necunoscut, ca si atenienii...
Si il iubesc si pe patimasul,aprigul,Petru,cel care credea ca niciodata nu se va lepada de Domnul,cel  ranit de dragostea pentru Hristos din prima intalnire,martor al minunilor si sincer in toate sentimentele lui, de la teama  "Iesi de la mine, Doamne, ca eu sunt om pacatos" la dragoste"Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine"
Cred ca trebuie sa regasim in noi, in fiecare clipa a vietii, fermitatea cu care au trait acesti doi apostoli, modul in care, pana la propria lor moarte: unul prin decapitare si unul prin rastignire cu capul in jos, au inteles sa-L marturiseasca si sa-L arate pe Dumnezeul pe care ei L-au cunoscut!
Ce post frumos!
Nu avem nimic in plus de facut!
Doar sa citim, doar sa ne luminam cunoscand Faptele apostolilor, doar sa aruncam cate un ochi iscoditor in epistole, in scrisorile lor de dragoste pentru omenire...
Da, simt ca nu iubesc cum mi-as dori!Si nici macar cat as putea iubi!Cum sa nu gandesc asta cand Dumnezeu imi preda lectii de iubire adevarata?
Vorbeam la telefon aseara cu Filip. Imi povestea ultimile lui noutati.
-Bunica Elena, am facut briose si tort! 
-Bravo, Filip. Ma bucur pentru tine si pentru voi.
-Bunica Elena o sa-ti opresc si tie sa mananci tort. E foarte bun!
Nu ne-am vazut din 1 iunie cand ei au mers la mare si Filip a cerut ca eu sa-i insotesc.Doar cateva ore, mai mult in masina decat pe plaja, dar ore pline de bucurie simtindu-le mirosul de copilasi inca micuti. Asezat in scaunul de masina exact in spatele meu, imi arata printre scaune cate o cifra  si imi spunea cate o vorba, in soapta, sa nu-l trezeasca pe George...
Nu stiu cand ne vom revedea. Inca suntem separati,inca mai credem in pericolul contaminarii cu covid...Dar Filip imi pastreaza din tortul lui, pentru ca este foarte bun si pentru ca, din iubire, el vrea ca eu sa am ceva foarte bun!
Aceasta este iubirea! Sa-i dai celuilalt prajitura ta care iti place cel mai mult!
Il iubesc pe Filip  si pe copiii mei pentru ca nu stiu sa traiesc  un alt sentiment fata de ei si ii iubesc nu pentru ca sunt cei mai frumosi sau cei mai destepti sau cei mai buni...nu! Pur si simplu ii iubesc, pentru ca e tot ce simt, cand e vorba de ei! O imensa blandete si candoare ... o mare dorinta de a le da tot ce am, de a contribui la fericirea lor...Si nu astept nimic inapoi! Nici macar ca ei sa fie cu mine, desi a merge cu ei,chiar fara a sti unde duce drumul,este un lucru tare frumos!
Le-am daruit aripi sa poata zbura cat mai sus sau macar  la inaltimea copacilor, dar cred ca ei stiu ca eu sunt radacina spre care  se pot intoarce...Iubirea de mama, mama-parinte unic pe pamant, pentru ca desi suna poetic ca parintii nu mor niciodata si chiar este adevarat,eu i-am crescut singura,din adolescenta lor! 
Asa as vrea sa iubesc omenirea!Cum ii iubesc pe ei! 
Si imi doresc ca in acest post frumos sa incerc, macar sa incerc, sa fiu ca o mama pentru cei pe care Dumnezeu ii aduce alaturi... Dar doar Harul Duhului Sfant e Cel care pune in inimi iubirea... 
Iubirea, pacea, bunatatea sunt cele care inobileaza!Nu marirea,nu banii,nu masina sau casa...Bunatatea inimii lui Filip care la nici 5 anisori simte ca trebuie sa-mi pastreze din tortul lui o bucata, fara nici un regret, doar cu bucuria de a darui ceva foarte bun! Fara Duh Sfant, toate faptele le facem in felul nostru, al existentei noastre atat de banale...daruim ce prisoseste, ce-i invechit,sau un leu cu care cersatorul nu poate sa-si cumpere nici macar o paine...si vrem sa castigam Raiul!
Sfarsitul e aproape! Asa simt!Cum altfel daca calendarul arata ca a trecut aproape toata viata?
Am trait in felul meu, romantic,dezordonat,iubind, razand, plangand, castigand mai mult decat am pierdut.Imi asum responsabilitatea pentru toate cele traite,stiind ca nu pot schimba trecutul, pot insa sa traiesc prezentul  alegand sa fiu un om mai bun, mai iertator... sa impart, nu doar cu Filip, felia de tort...Gandul e luminos, asa il vad, dar pana la fapta este un ocean de incercare...
Am doar acest timp! Aceasta zi!
Am avut o perioada cu incercari, din senin au venit ocara si lovirea. Am dus greu! Si realizand ca nu am dus tocmai dupa modelul Mantuitorului,am coborat in spovedanie si m-am inaltat la Sfantul Potir cerand ajutor la singurul nostru sprijin ...
Ghetimani... traim desigur si noi uneori, locuind in gradina Ghetimani cu lacrimi si suspine, dar indreptatindu-ne,si astfel plansul nostru nu este un plans care sa ajute, dimpotriva... Astazi am primit o alta lectie de smerenie si adevar! Si m-am privit in oglinda cautand femeia  care se spunea ca sunt. Doar cateva secunde,pentru ca eu nu ma mai privesc in oglinda decat uneori cateva secunde si accidental.Si m-am vazut cum sunt: suvite albe imi ieseau dintr-un coc neglijent, niste riduri au aparut pe frunte si sub ochii incercanati era o buba dovada alergiei atopice cu care traiesc dupa moartea lui Grig. Nu semanam deloc cu femeia pe care o stiam ca sunt. Si nici cu cea despre care se spunea ca as fi! Dar ea, aceea era acolo sub inima pe care o port...era trecutul ...erau pacatele tineretii mele inca neiertate de Dumnezeu pentru lipsa  deplinei pocainte... Si mi-am amintit un verset din paslmul 118" mai inainte de a fi umilit am gresit" Si-am inteles ca acest ghimpe in obraz imi este dat ca si lui Pavel,ca voi trai cu ocara poate tot restul de timp,ca batranetile mele poate  vor fi mereu tavalite in noroi,  fie de unul sau altul, mai apropiati sau mai indepartati...dar oamenii acestia nu au nicio vina, ei  sunt doar instrumente ale lui Dumnezeu pentru plamadirea  smereniei mele si  sunt sprijinul meu in a-mi aminti ceea ce vreau sa uit si nu trebuie! De ce m-as supara? Nu este ca si cand au o vina ei pentru pacatele mele... Si ma ridic din Ghetimani, strang cu maini tremurand parul alb sub basmaua neagra, plec ochii cu convingerea ca ortodoxia este totusi o credinta a iubirii, acea Iubire care  va da eliberarea din durere poate si aici ! Doar asa ne rugam! Pentru binele si din lumea acesta!Fie si doar o secunda cat sa pot sa simt racoreala si frumusetea Raiului in care Filip imi pastreaza din prajitura lui! Si daca nu o sa fie asa, astept veacul ce o sa fie! 



sâmbătă, 6 iunie 2020

Mosii cu cirese

Mi-as dori sa fi invatat, pentru ca mi s-ar fi predat temeinic, cum sa-i pomenesc pe cei dragi adormiti ! Sa fi privit la o bunica cum insira pe masa ei  invelita cu musama inflorata, strachini de lut aburind  cu sarmale si linguri de lemn noi, purtand caldura pomului din care au fost cioplite...Mi-as fi dorit sa leg cu fire de ata alba codite de cirese pe coada ulcelelor...
Dar...dezradacinata de comunisti de satul bunilor si strabunilor mei, am trait inchisa in bloc comunist, cenusiu, departe de biserica ...apoi cand mama a inceput sa imparta si ea pentru cei adormiti ai ei, eu eram deja in Bucuresti si traiam in biblioteci sambetele de Mosi cu cirese...
Asa ca am invatat abia dupa moartea lui Grig,cu durere, cu ochi in lacrimi, cu spaima in suflet :daca nu o sa fie primit de Dumnezeu ?
O, Dumnezeu este atat de bun si iertator si ingaduitor...Pot imbatrani pentru toti! O doamna imi striga acum catava timp pe fb ca sunt batrana ! Si fiul meu ma vede tot asa! Si eu ma vad  cu chipul mamei de la batranete! Doar Dumnezeu ma vede copilul Lui mereu obosit, temator, mereu patimas in a face, neobosit in a cara in casa zeci de sacosi cu merinde  si a imparti fiecaruia dupa felul lui!
Mosii de vara...mosii de ciresi... mosii cu vase si furculite sau linguri ...cu cani legate la toarta cu flori de gradina ... Iubesc Mosii acestia!
Ei aduna tot neamul meu! E ca o strigare sa se adune! Sa vina toti! Niciunul sa nu lipseasca pentru ca m-ar intrista si truda mea ar fi in van...
Azi coliva a avut o floare in plus pentru ca exact acum doua saptamani, cumnatul meu George a plecat la Domnul! Si e prima coliva care il cuprinde si pe el! Astazi coliva mea a avut-o si pe invatatoarea mea, Constanta ...Nu lipsesc de pe pomelnic niciunul din  parintii copiilor mei de suflet! Stiu tineretea lor si desi copiii mei de suflet sunt mai prezenti in biserica decat copiii mei dupa trup, simt ca nu pot lasa toata povara pe umerii lor tineri ... si-i insiruiesc pe parintii lor cu adormitii mei!Si cativa tineri morti arsi la Colectiv... si alti tineri ai unor oameni dragi...Iustinian, Daria, Aurelian, Daniela si Ionut, Daniela si Florina adormite in paturi de spital la Fundeni... si altii si altii...Ca nu este vorba sa le ajunga merindele pe care le imparti, ci e vorba de dragostea cu care ii plangi pentru viata traita nu totdeauna dupa cuvantul Domnului...dragostea care ne tine legati cu lanturi mai puternice decat cele ale podurilor care trec peste rauri mari...
Si-am risipit cu mintea un pumn de cirese peste un desert de durere...si din bucuria celor care vor gusta, sa apara pomi cu flori dulci, flori de iertare, de racorire, de bucurie... ca nu i-am uitat...ca ii imbratisez cu atata dor, cu atata iubire ... singurii pe care ii pot imbratisa in vremuri de pandemie ...
Doamne, implineste cuvantul  acesta"fericiti sunt cei pe care I-ai ales", iarta-i si odihneste-i!

sâmbătă, 30 mai 2020

Timpul ca adversar


Am invatat, nici eu nu stiu cand si cum, sa nu mai socotesc timpul. Viata sa fie doar o insiruire de sarbatori si praznice, gandul tot sa fie spre ceea ce se petrece in Cerul cel inalt.Dar aceasta nu putea sa fie decat in ceea ce ma priveste pe mine ca fiinta singuratica, decupata din peisajul acestei vietii in care participam cu totii.Numai ca eu nu-mi apartin. E greu sa traiesti pentru altul, cred ca in asta e toata lucrarea si lupta duhovniceasca a noastra: sa traim pentru altul, ca pret al iubirii sau macar al datoriei pe care o ai"Purtaţi-vă sarcinile unii altora și veţi împlini astfel legea lui Hristos." Galateni 6;2
Am obosit!
Este a doua oara in viata mea cand simt oboseala.
Prima data cand am simtit asta, acum doi ani, eram la Ierusalim, in fata era piatra ungerii, ghidul spusese sa nu se indepartam, dar nu am putut asculta, mai presus de toate era piatra pe care Iisus fusese pus de Iosif si Nicodim si uns cu miresme spre ingropare ...am alergat spre ea si m-am trezit ingenunchiata desi aveam putin timp de la operatia de genunchi si plangand Ii spuneam:
-Am obosit, Doamne, am obosit!
Raspunsul Domnului la plansul meu a venit dupa catva timp,la Closca, intr-un schit modest, prin gura evanghelistului Matei:
"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară."
Si cuvantul acesta m-a ajutat sa inteleg si sa merg mai departe...

-Am obosit, Doamne, am obosit!
Undeva in ianuarie anul acesta l-am visat pe parintele Efrem din Arizona spunandu-mi "Odihneste-te! Odihneste-te!Odihneste-te!"
Si a venit un timp de "odihna "Doua luni de izolare ... Apoi am reluat apropierea fizica de ai mei...bucuria de a-l vedea pe fiul meu, pe fiica mea, pe Filip si George, pe Andreea si Lucian... pe surorile mele si cumnatii mei, pe nepotii mei.
Am fost la ei doar cateva zile si am revenit acasa.
Apoi intr-o dimineata am strans lucrurile in geanta cu buline si am plecat iarasi  sufocata de masca neagra ca a lui Zoro...

Am vegheat ultimile zile ale unui om foarte apropiat. Sufletul lui se pregatea de plecare, dar trupul il tinea incatusat, speriat de oceanul din fata lui...  „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! 

Am vazut iar chipul sfarsitului... Am tinut iar de mana un om care cauta drumul spre Acasa... Am vazut zborul unei privighetori de pe buzele unui om... 21 de grame atat catareste sufletul, cat o privighetoare... am vazut zborul privighetorii intai spre noi, eu si sotia barbatului din pat...ne-a dat ocol nestiind incotro sa zboare.Apoi am pierdut-o! M-am asezat in genunchi si am continuat sa citesc din psaltire, apoi acatistul celor adormiti.Casa se umplea de lume,de familia venita sa-l planga, sa-l vada... sa faca cele ale lumii fara de care nu putem trai...

Da, timpul e un adversar! Trece prea repede! Ne pierdem in cele ale lumii prea mult si timpul ne fura...Am revazut la priveghi persoane dragi pe care nu le-am mai reintalnit de foarte mult timp, de multi ani.Aceiasi suntem! Purtam in noi neschimbat chipul inceputurilor, candoarea, frumusetea, lacrima pentru cei care pleaca, durerea pentru cei ce raman, dar nu avem timp  sa ne imbratisam decat la nunti, botezuri si inmormantari...Timpul curge continuu spre final.Un singur sens!Nu-i poti fura nici macar o secunda!Si chiar mai mult de atat, timpul inghite tot...

Il masuram in ani, in luni, in saptamani si zile, in ore si secunde...Si cand il pierdem, cand clepsidra ramane goala,atat mai ramane : gandul ca urmeaza Vesnicia! 


duminică, 10 mai 2020

Dimineti de izolare- mai 2020

"Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu."
Aproape toate diminetile mele sunt la fel." Dimineata  auzi glasul meu, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine, mă voi ruga, Doamne!"
Nu impart cu nici un om, acest timp al trezirii mele. Daca, foarte rar, trebuie sa raspund la vreun apel telefonic, intregul traseu al zilei se schimba in zi in care nu e nimic multumitor.
Ma gandeam astazi, in timp ce imi faceam placuta rutina a diminetilor ca m-am obisnuit  sa fiu singura.Desigur,sunt multi ani de cand  dupa plecarea Ruxandrei la facultate,am ramas singura, dar puteam iesi din casa oricand imi doream. Acum insa nu ies decat extrem de rar si numai pentru lucruri clare si absolut necesare.Desi a fost greu sa-mi organizez viata si poate nu atat sa-mi organizez, cat sa traiesc in multimi de frici, in totala izolare, azi constat ca m-am obisnuit! As putea trai inca mult timp asa, fara primavara,cu pomi infloriti undeva in departare,cu turlele bisericilor departe- departe... Si imi dau seama ca nu este normal, nu este in regula, nu este intocmai pe calea de mijloc pe care ne-a aratat-o Hristos.Ma simt scoasa din randuiala a 13 ani de prezenta aproape zilnica la biserica si dupa durerea puternica a inceputului,invat sa traiesc intr-o alta apropiere de Dumnezeu si de sfinti. Daca as avea, din cand in cand posibilitatea de a ma spovedi, de a ingenunchia pentru marturisire si iertare, daca din cand in cand as primi sfanta cuminecatura ...daca as avea macar din cand in cand o liturghie la care sa particip real, la cativa metri de sfantul altar...
Acum de la un capat la altul al lumii ortodoxe,aerul tot e plin de liturghii si reusesc sa ma mint ca e bine...Realul avantaj o reprezinta predicile parintilor care slujesc!Explicatia Scripturii si apoi incurajarile lor, cuvintele de folos duhovnicesc intr-un timp in care, desi bisericile nu-s inchise, suntem opriti prin lege sa ne apropiem.
As vrea sa extrag,din suferinta, sensul acestui timp,sensul lipsei comuniunii cu ceilalti.
Traiesc despartita de  familia mea. Despartita de copiii mei si de Filip si George.La o suta de km de mine, un om drag isi traieste in suferinta zilele si nu pot sa-l vad. Port sub pleoape grele chipul lui nestiind daca aici ne vom mai revedea.Despartita de colegii de munca.Despartita de vecinii de apartament. Aud prin ziduri ca pornesc televizoarele, huruie masini de spalat, uneori bat cate un cui ...Sunt aici in preajma, dar despartita ma simt de ei... stiu ca nu va bate nimeni in usa si nici eu nu indraznesc sa bat la usile lor.Traiesc despartita de Biserica.Despartita de Potir. Despartita de parintele duhovnic. Despartita de preoti si de maici.Departe de prieteni, desi la cateva sute de metri distanta. Despartita de cei cu care cu bucurie ma vedeam la biserica,credinciosii langa care ma simteam atat de bine! Traiesc ca in temnita.O temnita de lux, plina de  toate cele trebuitoare trupului, dar temnita! Ii adun pe toti in gandul meu si fiecare nume rostit de mine este si o imbratisare.Foarte rar, cand ies din casa, port pe fata o masca care ma acopera aproape total...iar ochii privesc nedumeriti alte chipuri acoperite!Mi-e dor de lume! Mi-e dor de noi! Mi-e dor de Hristos Euharistic!
Doar credinta in Dumnezeu ma tine si convingerea ca Rascumparatorul meu e viu!E viu si ne priveste. El stie dorul meu. El e singurul care stie cat de greu imi e! El e singurul care poate veni in temnita mea... " știu că Răscumpărătorul meu este viu și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu."(Iov 19/25-27).

duminică, 3 mai 2020

Reflectii...

Am regasit cu emotie un text din 1 decembrie 2017. Era scris la finalul unei postari despre un pelerinaj din Serbia facut cu un an in urma... Erau acolo, in final niste concluzii. Toate acele concluzii fusesera luate dupa un an si jumatate de gandire si rugaciune. Ele toate sunt valabile tuturor, pentru ca desi sunt ale mele, nu-mi apartin!

Nu vreau sa se piarda in alte mii de pagini pe care poate rar ajunge cineva, asa ca le voi relua aici, intr-o noua postare... 

Am trait liturghii ... am trait bucurii si dezamagiri...m-am vazut la lipsa de masura pe care o am si m-am cutremurat, pentru ca ce iti trebuie mai mult de un moment sa cazi?
L-am cunoscut pe Pantelimon, ghidul nostru ...am vegheat cu el si cateva doamne ...Elena..Ana... Oana, sus , in munte la sfantul Vasile.
Am trait frigul de minus 20 de grade. Am stat o noapte intreaga sub multimi de paturi, pe saltele in aer liber...afara, langa biserica in care era sfantul Vasile, dar sfantul nu a ramas dator,  desi nu-mi datora nimic ... si uite asa au aparut Reflectiile pe care le-am scris anul acesta. Reflectii in fata mormantului meu.
Am vazut fata lumii.Nu o mai stiam. Traisem noua ani in biserica, prea putin raportandu-ma la altii.
Acum, ceva m-a silit sa ascult, sa privesc, sa iau hotarari. 
Am auzit pe cineva zicand sase cuvinte si acestea aveau sa ma urmeze ca un refren mult timp..."Si iadul e mila lui Dumnezeu" si am cerut lui Dumnezeu ca, atat cat traiesc, in iadul meu sa cobore cu mine cineva, cineva hotarat sa ma ridice spre Rai, nu pentru ca l-as merita, ci pentru ca acolo e Dumnezeu si eu cu El vreau...
Am inteles ca multora nu le pasa de tine, ca au telul lor si daca le stai in cale te vor arunca din drum.Dar am inteles ca totul e cu ingaduinta lui Dumnezeu, ca nu trebuie sa traiesti singur.Am inteles ca fiecare strabate drumul lui spre Emaus si pe acest drum il insoteste Hristos.Am inteles ca mai bine iesi dintr-o prietenie falsa decat sa crezi ca e crestineste sa rabzi. Hristos nu vrea sa-l judeci pe semanul tau, sa-l vorbesti de rau, sa-l moralizezi tu pe altul crezand ca poti sa-l schimbi tu, dar nu vrea nici sa stai acolo, langa el „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”,poate chiar tu esti pentru el, un tovaras rau.

Am invatat ca e mai bine sa pui punct unei stari rele si sa te desparti decat sa ramai in deznadejde. 
Am inteles ca dracii nu ma vor lasa niciun moment din "grija" lor...si ca cel mai adesea esti pe cont propriu in lupta cu ei.
Am inteles ca trebuie sa lupt cu inversunare ca sa ma mantuiesc, ca de asta depinde si sufletul lui Grig, dragul meu plecat asa nepregatit si ca nu-mi pot permite sa cad.
Am invatat sa sufar cu speranta, fara sa mor, desi moartea parea izbavire.
Am invatat ca singura constanta a vietii mele e Dumnezeu, singurul care nu m-a parasit.

Am invatat greu, prin experiente dureroase, ca nu frumusetea ornamentelor de Craciun, nici mesele imbelsugate,nici curatenia desavarsita,nici multimea cadourilor dau frumusetea Craciunului. Ci prezenta langa tine a celor care te iarta ca ai gresit, ca esti rau, ca esti ciufut, ca esti "imposibil" si te iubesc in pofida tuturor acestor lucruri.


A lui Dumnezeu este judecata!A mea este doar alegerea de a ma stradui sa fiu bun sau rau.Si pe drumul acesta, pentru ca alegerile sa fie conform evangheliei, suntem obligati sa ne sprijinim unii pe altii,sa ne povatuim cu iubire si daca nu incape povatuirea, suntem obligati sa ne rugam unii pentru altii.Sa ne rugam lui Dumnezeu pentru fiecare faptura pe care El ne-o aduce alaturi,fie bun,fie rau... dupa trebuinta fiecaruia, ca El,Dumnezeu, sa randuiasca fiecaruia dupa folosul lui.


Am invatat din Sfanta Scriptura ca dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu sunt plamadita si este in mine, ca in fiecare faptura omeneasca, scanteia dumnezeirii. 
Si cred cu tarie ca daca dupa chipul lui Dumnezeu suntem plamaditi, Dumnezeu a pus in noi demnitate si trebuie sa ne respectam,oricat de jos am cadea, oricat de pacatosi am fi. Talharul pe cruce, talharul mantuit de Domnul, este dovada ca putem, avem in noi tocmai datorita dumnezeirii noastre, aptitudinea mantuirii chiar si in clipa de final! Pentru ca a Domnului Multmilostiv e mantuirea!
Si atunci... atunci inseamna ca nu e al meu sa rup aripile nimanui!Cred ca nu trebuie sa spunem nimanui ca este pierdut in pacatele lui, chiar daca lumeste asa pare a fi.Ci doar sa spunem fiecarui om ca este minunat, ca are in el dumnezeirea si obligatia de a se mantui.
Ca la capatul drumului pe fiecare il asteapta Hristos! Si pregatirea pentru intalnirea cu El trebuie sa fie telul vietii fiecaruia.
Am visat intoarsa din Serbia, mormantul lui Grig, negru, urat, crapat.Stiam ca in acelasi mormant voi fi si eu si imi spuneam ca il voi repara si-l voi placa tot, cu marmura alba ... si aveam o cruce mare pe care ma bucuram ca voi putea scrie..."Nu voi muri, ci voi fi viu si voi povesti lucrurile Domnului" ... si-mi aminteam mormantul modest la patriarhului Pavle pe care scrie " Astept Invierea".
Am invatat ca unii dintre cei cu care ne intersectam in acesta viata, nu ne vor parasi niciodata, pentru ca sunt daruri de iubire de la Dumnezeu si daca stii sa-i pretuiesti, Dumnezeu nu ti-i ia niciodata!
Am invatat ca trebuie sa cred orice neputinta .
Am invatat sa astept ... 
Am invatat ca inca nu stiu tot, desi sunt aproape de final...
Am invatat sa continui...
Am castigat un fiu.

A trebuit sa strabat singura,cateva mii de kilometri, sa ajung in Corfu, la sfantul Spiridon, ca sa-mi vindec din rani si sa primesc un inger.
Am primit ingerul.
Si povestea continua...Si la Judecata povestea va fi doar despre mine, despre nimeni altcineva.

(NOTA Am folosit cateva din gandurile din cele cinci postari cu titlu Reflectii)

sâmbătă, 2 mai 2020

Pomelnicul

Reflectii asupra scrierii unui pomelnic

Eram in primavara anului 1982, in zilele dupa ce terminasem facultatea, de fapt doar cursurile si examenele de an,pentru ca urma examenul de licenta. Eram pe strada undeva mai jos de Universitate, coborand spre magazinul Unirea. Imi amintesc perfect,pana si cum eram imbracata. Mama ma pregatea, cam de un an, pentru cum trebuia sa merg la Judecatorie, unde se presupunea ca voi fi judecator. Purtam un costum tip Chanel, albastru deschis, dintr-o stofa usoara,pe sub sacoul desfacut, o bluza alba din panza topita cu o superba dantela manuala la gat si niste sandale bej, cu toc foarte inalt, lucrate pe comanda  la Casa de moda Venus! Eram frumoasa! Tanara. Bruneta. Cu parul  drept, lung mai jos de umar... aparent simpla, dar  in fiecare lucru vestimentar se vedea ceva altfel decat avea strada. Stiam exact acest lucru, pentru ca eram foarte atenta la tinuta mea, deoarece ma credeam indragostita, desi profund nehotarata daca eram indragostita de un inginer sef de la Triaj CFR sau de un medic de la Colentina. Rad... dupa patruzeci de ani de la acel moment, pot rade.Frumoasa naivitate a  tineretii!
Si coborand strada am vazut o biserica! Si in fata bisericii, desi cred ca era in miezul zilei, era multa lume ...Nu stiu de ce, fara sa opresc pasul nicio secunda, am mers acolo, ca si cand acolo, trebuia sa ajung.Aveam sa aflu peste cativa ani ca este Biserica Sfantul Gheorghe cel Nou si acolo, nedescoperite in acel timp erau si sunt,moastele Sfintilor Brancoveni.
Dar ce poti face in biserica?Ma uitam uluita si ma inchinam nestiind prea bine cine sunt cei de pe peretii bisericii. Dar acolo,sub cupola acelei biserici se terminase forfota orasului si caldura inceputului de primavara...si imi era bine!M-am asezat intr-o strana sa-mi odihnesc picioarele obosite din sandalele mult prea inalte!
Eram la sfarsitul unor ani de studiu universitar. Imi fusese greu: dintr-un oras de provincie eram singura studenta a facultatii de Drept din Bucuresti. Cu un an inainte terminase o alta fata si dupa mine urma un baiat. Atat. Dintr-un judet!Toti colegii mei, cei  o suta douazeci, veneau din orase mari, cu licee foarte serioase,multi erau  din familii de magistrati... Imi fusese greu sa tin pasul cu ei, dar, cu un efort mare, reusisem. Terminasem cei patru ani, desigur cu medie mare ca si ei, de altfel ultima medie a anului era undeva peste 8.50, deci nici nu s-ar fi putut altfel...Urma licenta pe care o schimbasem de la o disciplina la alta si ma inscrisesem pe o tema care avea sa fie de actualitate peste 40 de ani, ceva de comert exterior intr-o epoca comunista!Stiam ca este greu...luptasem cu traducerea unor cursuri din franceza, cu transcrisul la o masina de scris, cu multiplicatul clasic cu coala de indigou si copertatul  lucrarii in piele neagra. Dar era gata! O tineam in brate! Nu urma decat sa o prezint comisiei in cateva zile...Totdeauna am fost un om emotiv. Dar am ascuns lucrul acesta  poate din mandrie sa nu recunosc ca sunt nesigura . Dar intrata in biserica am stiut ca acolo trebuie sa spun cumva cat sunt de bucuroasa pentru tot ce eram in acel ceas: o fata desteapta, frumoasa, eleganta, purtand la piept lucrarea de licenta. Si spunand,sa multumesc pentru ca sigur nu eu facusem tot! In spatele meu erau doi parinti care isi dorisera mai mult decat mine sa aibe o fata studenta la Drept si  de dragul lor, Dumnezeu implinise in mine, visul lor. In spatele meu era o sora mai mare care imi aducea la caminul studentesc pachete cu mancare, cea mai buna zacusca din lume si peltea cu nuci, care ma primea in sesiune la ea, in mica ei garsoniera sa am mai multa liniste sa pot invata, o sora care ma ajutase si cu tradusul lucrarii si cu scrierea ei si copertarea...Si peste ani,  Dumnezeu avea sa-i dea fiului ei,sa  parcurga mai bine decat mine, pana la varf, aceiasi facultate. Dumnezeu, pentru dragostea ei, implinise in mine un vis...
In spatele meu statea o alta sora care impreuna cu mama scornea modele pentru tinutele pe care eu aveam sa le imbrac la absolvire...Si pentru ea, Dumnezeu implinise o dorinta.
Am gandit toate acestea si am simtit ca bucuria mea fara bucuria lor nu ar fi fost deplina...Dar tot nu stiam ce sa fac! 
Am privit in lateral si am vazut o masa lunga pe care lumea scria ceva...si m-am apropiat.Vazandu-ma total nestiutoare,dar stiind exact ce trebuie sa fac, o doamna imbracata in negru, m-a intrebat:
-Vrei sa scrii un pomelnic sa se roage parintele pentru voi?
-Da, i-am spus!
-Uite o foaie si scrie asa: intai prenumele parintilor,tatal mai intai si apoi mama si apoi ale fratilor, surorilor... apoi al tau...si la urma scrie ca multumesti lui Dumnezeu pentru darurile Lui de sanatate .
Si asa am scris primul meu pomelnic cu toata familia mea, fericita, mai fericita decat de scrisul dificilei mele lucrari de licenta ...Un pomelnic, scrisoarea mea de dragoste catre Dumnezeu! In biserica in care era o familie de martiri...Tainice lucruri ... 
Am pus un ban, atat cat doamna mi-a spus ca ar trebui si plina de speranta ca Dumnezeu stie ca noi ii multumim, am parcurs restul de viata...In cateva zile aveam sa sustin examenul de licenta pe care l-am luat evident cu 10 "magna cum laude"
Mi-am amintit astazi transcriind carnetul meu cu pomelnice...Atatea nume...atatea iubiri...Dumnezeu le stie mai bine decat mine, dar cred ca uneori e langa umarul meu si priveste sa vada sar cumva peste vreunul...Stiu ca Dumnezeu implineste toate cele fagaduite cu dragoste si neimplinite din neputinta omeneasca si-mi este drag pomelnicul meu in care regasesc cumva toata viata  ...si cea dinainte de primul pomelnic, dar mai ales cea de dupa moartea lui Grig...
Pomelnicul e intalnirea mea cu cei pe care ii iubesc si cu cei care ma iubesc, cu cei care, nu stiu de ce, mi-au cerut sa ma rog pentru ei, cu cei care m-au ranit si nu vreau sa piara pentru ca le-am fost piatra de poticnire intr-un timp ...pomelnicul meu e, asa cum scria, pe undeva, cineva, acum cateva zile, scrisoarea de dragoste pe care i-o scriu lui Dumnezeu... Si oricat de lunga va fi, Dumnezeu nu se plictiseste sa o auda cand o primeste.
Dumnezeu sa-i daruiasca,femeii care m-a invatat s-o scriu,indiferent unde s-o afla,mila Sa nesfarsita!










miercuri, 29 aprilie 2020

Duminica Tomii

„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele de sub pământ“.
A fost o saptamana a bucuriei. Chiar in plina izolare. A Bucuriei si Luminei.
Nu prea am incotro sa privesc decat spre peretii casei mele. Dar am privit cautand mai mult ca oricand imaginea Mantuitorului, Cel caruia Ii datoram  si Bucuria si Lumina.Si, desi fara merit, rasplata a venit in mod tainic, aratandu-mi  ca pot fi valoroasa,( desi ma indoiam)!
"Te laud că sunt o făptură aşa de minunată.

Minunate sunt lucrările Tale,

şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" psalmul 138
Valoroasa  pentru ca in ADN-ul meu este o picatura de dumnezeiere si picatura  este intarita prin Botez...Si, da , acum pot strabate mai senina, lumea prin toate tenebrele ei, pentru ca intr-o chemare mi s-a spus o taina...Trebuie doar sa astept, continuand viata !
Nu, nu sunt toate zile cu lumina ! Azi m-am trezit obosita! Nu am avut putere decat sa urmaresc o liturghie matinala la Putna ... asezata jos, pe covor, in ceea ce am denumit "strana mea" la inceputul izolarii. Cand s-a terminat am vazut o notificare si " am plecat" la Fagaras! O minunatele biserici de mir, construite cu atat truda si dragoste de preoti smeriti si de preotesele lor. Cat de greu s-au facut toate, sau cat de repede, doar Domnul stie! Dar cata iubire in toate cele zidite ca jertfa pentru Domnul si cu convingerea ca nu ei o fac, ci Domnul!



"1.De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.

2. în zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi."(Psalmul 126)
 Continui izolarea!A cata zi? Nu, nu numar. Am iesit pana la birou intr-o zi si inainte de asta  am intrat in curtea bisericii manastirii mele, purtand in mana o sticla speciala pentru aghiasma de la Izvorul Tamaduirii.La primul pas facut in curte, a aparut un parinte si  m-a binecuvantat...Nu am indraznit sa cobor masca si sa sarut mana!Parintele trist si-a continuat drumul si eu am intrat in biserica care mi-a fost si-mi este casa de 13 ani." Acasa este unde este Hristos, unde este Maica Domnului, unde sunt sfintii!" Acesta a fost cuvantul parintelui pustnic, acum doi ani, cand m-am intors de la Diveevo... 
E insa atat de greu sa privesti totul in lipsa oamenilor, cand nici nu stii, daca ei vor mai intra vreodata acolo!Si nici daca tu vei mai intra! Am ascultat peretii! Sunt acolo,in ziduri,in aer,sfintii si  ingerii care au dus  lacrimile noastre si rugaciunile noastre la Dumnezeu, dar de la acel ultim moment de rugaciune acolo, a mai trecut timp si noi,unii dintre noi, ne-am pustiit si noi ca si biserica, unii au murit, altii s-au schimbat in alti oameni ! Nu mai suntem aceiasi!
Am traversat cateva intersectii si nu am vazut pe nimeni. Strada era pustie la ora la care de regula era plina de oameni. Pe unii nu i-am vazut pentru ca nu erau. Pe altii nu i-am vazut pentru ca nu le zaream chipurile sub mastile albastre sau albe. Numai eu purtam o masca neagra care imi acoperea jumatate din chip.Poate m-am intalnit cu prieteni si nu am stiut! Salutam insa tamp de sub masca si zambeam"Hristos a Inviat!"
Dar nimeni nu mi-a raspuns. Lumea alearga pe langa tine si nu stii ce teama au. Lumea e speriata de tine, de raul, de suferinta pe care o poti provoca. Sau poate lumea e speriata ca tu sa nu le faci lor rau. Nu stiu. Si nimeni nu cred ca  stie, decat fiecare pentru el. Nu vedem chipuri!Si eu alerg! Si mie mi-e frica!
Am mers  insa la birou ...asa de dor imi era de biroul meu plin de icoane si dosare! Asa de dor imi era, mai mult decat de birou, de oamenii care muncesc acolo de ani multi...oamenii care sunt familia mea mare si care ma ajuta de 13 ani sa duc povara cotidianului." Cu mare drag!" Asa imi spun toti si chiar ii cred!Iubirea pe care eu le-o port a sadit si-n ei iubire, sau poate respectul si iubirea lor a sadit in mine Iubirea. Am mancat impreuna. Am lucrat impreuna aruncand mastile sufocante si am privit chipurile luminoase in ciuda pandemiei in a carei realitate, ei, ca si mine, cred!
Am fost in supermarket sa fac putine cumparaturi si am strigat de cateva ori coborand masca:
-Hristos a Inviat! Eu va zambesc ! Vedeti?Vedeti!
Si ochii lor tineri au zambit incalzindu-se. Si capetele s-au plecat ca salut!
Traim! "Acum, toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant" Traim.
Invatam sa traim zambind sub masti si poate zambetul va fi mai sincer si mai prezent. Sper sa invatam sa traim fiind mai buni!Sper ca masca sa nu fie un scut sub care sa purtam guri strambe in indiferenta.Fiecare om pe care il intalnesti poarta o frica a lui, pentru el sau pentru cineva drag, sau poate pentru tine sa nu-ti transmita un virus care nu aduce decat suferinta.Invata sa crezi ca pentru siguranta ta se fereste de tine! Altfel e greu! E cumplit sa vezi oameni ocolindu-te,sau asezandu-se pe buline la doi metri distanta.
Traim.Invatam sa traim altfel.Traim.Dar nu trebuie sa mai traim oricum!
 Familia mea este intreaga. Nimeni nu este mai bolnav decat era. Pastram distanta impusa.Nu am imbratisat pe nimeni de o groaza de timp. Nu mi-am vazut copiii de multe saptamani. Nu mi-am vazut nepotii! Nu am vazut-o pe Daria de mult.Am vazut-o ieri pe Ioana in farmacie si mi-a spus de la distanta unei  bariere de plastic:
-V-as smotoci, uite asa!
Poate niciodata nu vom mai avea curajul de a ne imbratisa asa cum o faceam inainte!Dar abia acum vom aprecia ceea ce avem...ora, minutul, secunda in care putem face ceea ce dorim, cum dorim, fara sa fim nevoiti sa declaram...Si cate alte lucruri pentru care multumim, abia acum... abia acum...



miercuri, 22 aprilie 2020

Lumina Invierii

 Desi nu ne datoreaza nimic,niciodata Dumnezeu nu ramane "dator". Nu exista nimic din ceea ce marunt facem noi, daca facem cu inima curata, sa nu primeasca inapoi dar de la Dumnezeu.
Nu stiu inca ce inseamna, prin traire proprie, inima curata. Sunt un om simplu. O femeie simpla.Un om care a trait 50 de ani in valtoarea lumii, considerand ca isi face misiunea pe care o are, cea de a fi o fiica buna, o sotie care sa merite iubirea si respectul, o mama care isi creste copiii in reguli de moralitate si decenta, o salariata care aplica in munca ei cunostintele dobandite in ani multi de scoala buna si toate intr-un spirit de echitate, o prietena buna,o vecina buna, un partener onest.
Si traiam asa frumos!Asa credeam. Aveam tot ce mi-ar fi trebuit sa fiu fericita, dar lipsea ceva. Nu,nu eram fericita, chiar daca aveam un sot frumos si destept si niste copiii tare buni,frumosi, straluciti la invatatura si tare echilibrati. Eu, singura, ma intrebam ce lipseste... 
Lipsea lumina Invierii!
Anii de copilarie cand mergeam de mana surorilor mai mari in sambata mare la biserica sa ma impartaseasca parintele si anii copilariei copiilor mei cand ii duceam sa treca pe sub masa in vinerea mare si sambata sa-i impartaseasca, trecusera demult.
Doar in putini ani am mers la biserica, in noaptea de Inviere.
Dar totdeauna,in noaptea de Pasti, cineva aducea in casa,Lumina.Faceau asta copiii care mergeau la biserica cu prietenii lor pentru acest singur lucru:" sa ia lumina".Grig o purta prin toate camerele emotionat,..il vad si acum cat era de frumos in emotia lui de ceea ce nu stiam ca era,patriarh al familiei noastre...Mancam mielul si nu stiam ceea ce inseamna...traiam intr-o negura a nestiintei, dar eram totusi oameni cu inima buna. Si Dumnezeu ne stia! Si tocmai pentru ca ne stia, voia de la noi mai mult de atat!
Lumina Invierii!Abia, dupa moartea lui, am inteles destul de repede ca  Lumina Invierii nu inseamna candela rosie care arde in casa si nici lumanarea aprinsa din mainile noastre.Duhovniceste trebuie sa te ostenesti de buna voie si pentru Hristos, cu postul, cu rugaciunea si milostenia.Dar si asa,facand acestea,daca inima ta nu este candela in care sa se aprinda lumina pentru Hristos, nu ai facut nimic! Ai rezolvat mecanic ceva crezand ca ai rezolvat mare lucru sau ca vei reusi, ca si talharul pe cruce, sa furi Raiul.Si nici toate aceste trei lucruri:postul, rugaciunea si milostenia nu sunt formule magice, ele sunt doar darurile tale de smerenie fata de Domnul, daruri de care nu are nevoie Dumnezeu, ci tot tu!Eram la Diveevo si mi-am amintit de prietenii mei cersatori si am plans pentru ei nestiind cine ii miluieste cat sunt eu plecata si un parinte mi-a spus:
-Nu purta tu de grija! Ei sunt ai lui Dumnezeu, crezi ca nu poate sa le duca Dumnezeu un alt miluitor sau nu poate sa-i faca bogati?
Aceste osteneli te ajuta sa stii ca  primesti Lumina, dar Lumina  este darul lui Dumnezeu, dovada iubirii Lui milostive, a iertarii Lui.
Anul acesta , in plina izolare, zavorare, Lumina Invierii mi-a fost adusa pe scara blocului meu, ca la toti romanii, prin grija Parintelui Patriarh.Toti cei care au purtat-o au fost doar instrumente binecuvantate  prin care Domnul a trimis-o ca ea sa treaca pragul caselor noastre.
Si desi era enorm ceea ce era, aceasta nu a fost tot... spre ziua, un preot a urcat multele scari spre casa mea, eu am iesit in prag ... si am zis cu emotie si bucurie:
"-
De unde mie aceasta, ca sa vina la mine?Mareste suflete al meu pe Domnul!"
si parintele razand fericit mi-a raspuns:
-Veniti de primiti Lumina!
Pentru ca s-au implinit toate cele spuse de proroci si de evanghelisti!
Hristos a Inviat din morti !
Oh, de as putea mentine aprinsa candela Iubirii pe care Hristos mi-a adus-o!

sâmbătă, 18 aprilie 2020

Noapte de Inviere /2020

18 aprilie 2020...
Am numarat 40 de zile de post, de drum greu printr-un pustiu.Parca ieri am pornit la drum, cerandu-I lui Dumnezeu ajutor sa pot duce  postul acesta cu randuiala in care sunt de 12 ani si soptind, la urechea Domnului, o alta cerere...Eram la Bujoreni langa inima iubitoare a parintelui Alexie si in dragostea acelei obsti de monahi tineri si smeriti...Fotografiam branduse si pasarelele faceau doxologie..."Bucurati-va si va veseliti !"mi-a trimis profetic un mesaj parintele Iorest !
Si atata a fost! 
La intoarcere de acolo era pustiu pe drum.Romania inregistrase primul caz de coronavirus si orasele speriate se golisera de forfota... A urmat un tavalug ingrozitor  ...liturghie cu cel mult 50 de oameni, apoi ultima liturghie in care stiam ca ne putem impartasi 
In cateva zile si eu m-am izolat in casa.Am cumparat cate ceva de mancare ,mi-am pus la indemana cartile pe care sa le citesc,ceaslovul, Triodul si am crezut ca e un timp scurt, ca un ragaz de linistire...Nu aveam habar!
Abia in prima noapte cand am auzit" Stati in casa . Respectati dispozitiile legale. Stati in casa" m-am speriat intelegand ca lucrurile sunt mai grave decat pareau...
Ziua urmatoare am pus intr-un rucsac tot ce mi-ar trebui la spital, am facut bagajul de urgenta.Apoi am scos pe masa toate medicamentele care imi puteau fi de folos.Dar nici asta nu mi-a fost de folos. Intr-o seara am facut febra. In alte dimineti ma durea in gat.Am inteles ca nimic nu era real ca boala, dar tot greu mi-a fost!Am luat bagajul de urgenta,l-am pus dupa usa si am strans medicamentele. Fie ce-o vrea Domnul!
Mi-am stabilit o rutina zilnica, din cand in cand rupta de cate un telefon de la serviciu
Mi-am framantat viata in slujbele zilnice randuite pentru manastiri si schituri. Am facut in casa mea un schit mic, cu un singur vietuitor  si am trait mai mult in genunchi si pe jos...cu ochii in Triod si inima cand in rai, cand in iad...
Am trait in singuratate. Doar cateva persoane ma sunau sau imi scriau pe wathaap cate un mesaj... Din Cluj un parinte pe care nu-l cunosc m-a sunat intr-o zi sa vada ce fac...auzise ceva despre mine, eram pe o lista si se gandise sa ma sune. Si parintele meu duhovnic ma intreba zilnic "Cum mai petreceti?"
Atat!
Toti cei pe care ii credeam ca le pasa de mine, daca eu nu m-am facut prezenta, au aratat, nu ca nu le pasa, pentru ca sunt oameni buni si duhovnicesti, au aratat ca ... eram prea zgomotoasa inainte!
Am ramas ca o bufnita pe daramaturi... Denia de luni. Denia de marti. Denia de miercuri. Denia de joi cand impodobeam cruci si  jeleam. Am jelit in casa mea...Am scos crucifixul Domnului si l-am pus pe masuta si am aprins candela...am tamaiat cu tamaie de la maica de la Ierusalim, parca special pastrata pentru acum...Denia de vineri si prohodul Domnului...Dureros. Stiam despre denii de copilarie.Tanara fiind am mers cativa ani la rand la denii. Nu intelegeam desigur  deloc, dar era frumusetea  Saptamanii Mari in biserici, apoi dupa moartea lui Grig, nu am lipsit nicio secunda din biserica. Dar probabil ceva nu a fost cum trebuia, daca Domnul a randuit ca toate corabiile sa se umple fara mine si eu sa raman singura in casa mea.Nu am televizor. Acum cativa ani am renuntat la televizor  si nu am regretat. Nici macar acum. Am dat slava lui Dumnezeu pentru telefonul meu si pentru Trinitas. Acolo am stat cel mai mult...cu cartile deschise alaturi , citind, rugandu-ma cum m-am priceput, suferind, suferind, suferind.Suferinta de bunavoie care m-a dus la mai multa vorbire cu Dumnezeu.Aceasta a fost tot!Si vorbind si ascultand ...am inteles  din tainele izolarii...
Azi a venit Sfanta Lumina. S-a pogorat! Asa de frica imi era ca poate nu va veni! Am ingenunchiat iar in casa mea in fata icoanelor Domnului si am plans ca ortodocsii arabi" Da-ne, Doamne ,Lumina!" "Trimite-ne din cer Lumina, Doamne!"
 Cate milioane de rugaciuni s-or fi facut in acel moment in toata lumea! Patriarhul Teofil, cu chip bland, dar trist, intrase in momentul Domnului de cateva minunte ... Tacere. Omenirea intreaga tace cuprinsa de groaza de aproape trei luni din pricina unui virus care s-a risipit pe tot globul.Aici insa tacerea sfantului mormant este o altfel de  tacere.   Si dintr-o data am vazut lumina pe gemuletele ovale pe care le stiu...A veni Sfanta Lumina! Dumnezeu s-a pogorat iar peste noi ca sa ne bucure, ca sa ne incurajeze, ca sa ne arate ca nu suntem singuri, asa cum ne-a si promis.  
Uite-ma, acum... Cateva ore ma despart de slujba de Inviere. Iarasi acasa. Iarasi cu Trinitas.Toate mesajele de incurajare sunt sa sarbatoresti cu familia, sa-ti spui cu ai tai si cu vecinii "Hristos a Inviat" /"Adevarat a Inviat". S-a uitat de toata lumea ca sunt si oameni ca mine care sunt singuri, fara a avea cu ei pe cineva, un alt om! Eu nu am cui spune fata catre fata.Copiii mei sunt la o suta de kilometri de mine.Surorile la fel. Am sa le spun la telefon privind florile pe care mi le-au trimis ieri ca sa-mi spuna ca ma iubesc.Si am sa le spun adormitilor mei, pe ei ii am cu mine mereu, in amintiri si in fotografii... si Grig si mama si Ina... si ceilalati...Am sa le spun tuturor in insasi inima mea,inima in care acum,in aceasta noapte de Inviere, incape toata umanitatea!
Si cred ca desi este atat de important sa spui, mai important este sa traiesti Invierea! 
Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,Paștile Domnului, Paștile!
Că din moarte la viață și de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,
Cei ce-I cântăm cântare de biruință.

vineri, 10 aprilie 2020

Seara de aprilie

Va fi un moment in care imi voi dori, sa revad cum am trait si ce am simtit in acest timp. De aceia incerc sa scriu.Pentru mine. Sa nu uit niciodata, in primul rand, durerea de a nu putea ingenunchia, in acest timp, intr-o biserica la o icoana a Maicii Domnului, sau asa pur si simplu,in biserica, pe o lespede rece si coltuoasa... Acum cativa ani, vreo trei, mi s-a facut o interventie chirurgicala la un genunchi.Aveam niste dureri mari, dar eram intr-o perioada in care duceam greutatile altfel.Nimeni nu ma credea ca mie chiar imi este rau.Adica, nu nimeni, ma credeau un numar restrans de prieteni si copiii mei.Si in tot acel timp al suferintei nu puteam ingenunchia deloc, apoi, la scurt timp dupa operatie a fost sarbatoarea Pogorarea Duhului Sfant si am mers la o manastire in carje. Multora li s-a parut ca e doar circ ...nimeni nu mi-a dat locul in biserica si m-am tarat cum am putut la strana si acolo am stat sprijinita in carje, cat s-au citit rugaciunile...Si m-am umplut de lacrimi cat o Niagara!Ca ...mortii mei nu au nici formal pocainta mea, ca nici formal nu pot aduce lui Hristos o jertfa de atitudine...Apoi Dumnezeu a vindecat ranile trupesti si desi medicul imi spusese  ca niciodata sa nu mai ingenuchez, am reinceput ...usor...usor... nici eu nu stiu cum si nici cand sa ingenunchez in biserica, ca un prunc in pantecele maicii sale...
Iubesc Liturghia...imi ingenuchiaza inima la heruvim...am scris marturie despre asta de multe ori...„Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum sa o lepădam ... ca pe Împăratul tuturor să-l primim, pe Cel, de cetele îngereşti, nevăzut înconjurat. " Imnul acesta include in el toata durerea mea omeneasca si daca as putea, in genunchi l-as asculta...Nu pot mereu, din diverse pricini, mereu exterioare...
Acum traiesc un timp fara el, fara imn ...si durerea nu scade, chiar se mareste, eu insami ma simt incatusata in mii de oprelisti care ma tin departe de unde se canta inmul heruvimic...
E Postul Mare.
Postim.
Ne rugam.
Ascultam liturghia sfantului Grigorie Dialogul...Si avem si aici  cantarea heruvimica speciala "Acum puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc, că, iată, intră Împăratul slavei…”
Cand toate acestea exista si le stii, cum poti trai ca si cand nimic nu se schimba in tine? Si cum sa traieste neascultandu-le? Eu nu stiu si nici nu pot.
Este in mine un gol imens.M-am impartasit acum douazeci de zile poate.Parintele meu duhovnic m-a chemat dimineata devreme si m-a spovedit cu toata seriozitatea sfarsiturilor,cu intristare si ingrijorare.Apoi a umblat printre credinciosii veniti la slujba si le-a zis ca ii poate spovedi si impartasi,daca nu-s pacate opritoare de la sfanta impartasanie...Lucru extrem de rar...unic in acel loc.Stia,Dumnezeu ii spusese ca noi toti ne vom risipi,iar Sfantul Potir va fi vanat de uraciunea lumii.A stat apoi toata liturghia in genunchi, fara sa slujeasca in sobor Era frig, frig... era atat durere in fiecare silaba a liturghiei si in final,Parintele s-a ridicat,a luat Sfantul Potir si a impartasit, cu mana sa sfintita,fiecare om...Am stat la urma randului,ultima.Atat de fericita eram,eu,femeia batrana si zgribulita ca "bufnita in daramaturi" in frigul Baraganului, purtandu-mi toate pacatele dar si toate iubirile, in care una stralucea mai mult decat toate,iubirea lui Dumnezeu Treimic,eu invitata la Cina cea de taina..."Cred,Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu" ... toate stranile lumii cantau in pustia Baraganului..."Trupul lui Hristos primiti  si din izvorul cel fara de moarte gustati" Viata invingea moartea...pacatele mele nu mai contau, sterse erau cu  Trupul si Sangele Mielului...
Nu stiam ca acea cuminecatura avea sa fie ultima pentru un timp nedefinit...Nu stiam nici ca va fi ultima liturghie duminicala la care particip.Cate lucruri nu stim! 
Urmeaza peste doua zile  Saptamana Mare...Nu pot sa-mi imaginez cum va fi!Chiar nu pot si nici nu vreau!Sa-mi imaginez ca dupa parcurgerea Saptamanii Mari,in noaptea de Inviere  voi fi tot in casa, fara sa fiu partas Invierii in singurul loc in care are loc,mi se pare, pentru mine, tradare,tradarea lui Hristos.
Mi-e frica de microbi si de virus. Am constatat ca asa e!De trei zile nu am avut paine si nu am mers sa cumpar,am mancat fara paine...ei, si ce?Am adunat iar gunoi si l-am asezat la usa, sperand ca maine sa am mai mult curaj si sa merg sa-l duc.Dar... pentru slujbele bisericii as zbura imediat! Desigur as sta departe de orice persoana. Dar, daca ar fi posibil,m-as impartasi iar chiar si ultima intr-un sir de sute sau mii de oameni.Atata dor am si atata durere!
Pe mine frumusetea slujbelor, linistea, pacea bisericilor, spovedania si sfanta cuminecatura ma tin si m-au tinut. As vrea sa fiu si eu ca Maria Egipteanca care a trait in pustie si s-a impartasit doar inainte de adormire...dar nu sunt! Sunt un om pacatos si impovarat de neputinte...si simt ca prin lucrarea vrajmasului sunt lipsita de ajutor duhovnicesc, ajutorul pe care il primesti prin participarea la sfintele slujbe,apoi prin spovedanie si mai ales prin impartasanie.
Se discuta ca intr-un mod sau altul lumina Invierii va ajunge la noi,poate si la mine. Dar...Impartasania? Mielul lui Dumnezeu ? Traim tristetea stralucitoare a Postului! Tristetea de a sti ca in biserici goale de trupul Bisericii,pentru cativa arginti se va vinde Hristos, va fi judecat, biciuit, va urca Golgota cea adevarata, si va fi apoi rastignit. Si  eu, asemenea poporului evreu, cel caruia ii facuse atat bine, voi sta zavorata in casa mea, cuprinsa de frica,nu a virusului, ci a stapanirii, a fariseiilor si a romanilor...
Dintre toate mironositele femei, cel mai mult o  iubesc pe sfanta Maria Magdalena.Mi-am dorit sa-i fiu ucenica,si astazi sunt chemata sa dau, asemenea ei, masura iubirii mele!Si imi este atat de teama, ca masura nu va fi cea pe care Hristos o asteapta de la mine...







marți, 7 aprilie 2020

Planuri...

Am trait bucuria de a calatori. Cativa ani, nu stiu cati, mai mult de sapte ani,am strabatut lumea trecand peste mari, oceane, munti si campii si doar boala unor oameni apropiati a zadarnicit planul meu de a merge in India si Australia.
Filip, fascinat de plecarile mele si mereu dorindu-si ca si el sa mearga exact in acele locuri, imi spunea:
-Bunica Elena trebuie sa mai mergi la canguri si la pinguini!
Si noi radeam! Copiii chiar erau convinsi ca voi ajunge si acolo!
Dar, desi iubesc atat de mult lumea in intregul ei, vaile prin care curg ape,muntii in orice anotimp, dar si orasele cu tumultul lor sau satele adormite devreme sub lumina lunii,nu spre acestea  plecam... Paris sau Londra,Tel Aviv sau Moscova, aceiasi frumusete, dar niciun dor care sa ma faca sa plec la drum.
Maica Domnului din Diveevo sau sfantul Serafim de Sarov, da! Argumente puternice. Locurile in care s-au nevoi sfintii.Bisericile cu frescele purtand in ele, dincolo de imagini,istoria crestinatatii, slujbele de dimineata devreme de la Optina sau tacerea Sfantului Mormant, da... cu toate sunt argumente pentru care bagajul meu se facea repede si tot repede ma urneam la drum.
In ultimul an, boala unor oameni dragi, mi-a incetinit pasul, nedorindu-mi sa ma departez de ei...Dar stiind ca oricand vreau, pot pleca.
Si, uita-ma acum, inchisa in casa de multe zile,fara niciun plan.Dar nici ca simt vreo tulburare...
Viata mea se scurge intre ceasurile liturgice, in lecturi si mici treburi casnice...Atat.
E ca si cand,in toata libertatea data de Dumnezeu,vad ca nu-mi sunt de folos multe!Multe sunt desartaciune. Singura am scormonit in lucruri fara valoare, fara folos...mult m-am risipit ca energie, ca ani, ca lucrarea a mea, personala, in lucruri care nu mi-au folosit, m-au zidit ca om mai rau, mai egoist...
Si avand curaj sa privesc, in singuratatea casei mele, spre mine, vad ca doar daca te lepezi de tine, daca din toata omenirea doar pe tine te vezi vinovat,poti face pace cu lumea!Si abia asa gasesti si pacea ta!
 Dar trecutul nu trece usor! Raman amintirile orgoliilor ...esecurile... 
In tacerea casei mele,si dimineata si seara si noaptea,din temnita in care Il am zavorat, imi spune,  ceea imi spunea acum 12 ani in poarta unei manastiri,o maica...Iar eu ma plec stiind ca  nu e in mine curat...

'Doamne,
eu sunt orbul, deschide
ochii cei din taina ai inimii,
sunt cel mai ticalos dintre oameni

- lepra pacatului acopera sufletul meu -
Curateste-ma!
Ajuta necredintei mele…"(Daniel Turcea-Rugaciune)






sâmbătă, 4 aprilie 2020

Ganduri despre izolare

Sunt in casa de cateva zile.Prefer sa nu  numar  zilele si cand izolarea se va sfarsi sa fie doar o ultima zi de izolare.Apoi zile seamana atat de mult una cu alta,incat nici nu cred ca as putea gasi ceva nou in una din ele.
A devenit aproape ritual...trezitul si mersul aproape imediat la camera cu cele mai multe icoane si cu cartile de rugaciune. Desigur ma spal si ma imbrac ca de oras, insa cu lucruri mai comode... si uneori ma pieptan!
Port inca durerea ca bisericile sunt inchise. Interzis sa intri in biserica, interzis sa participi la slujbe, greu sa te spovedesti si greu sa primesti sfanta impartasanie.
Am o dulce si frumoasa dependenta de slujbele bisericii, de liturghie!Nu stiu cand am dobandit-o! Cred ca in anii cand parintele Leontie slujea la catedrala si facea din fiecare zi o duminica, un mic Paste!Relatia mea personala cu Hristos se desavarseste sau se rateaza in Liturghie...dar chiar ratata ramane o sete pe care doar Hristos euharistic o astampara.
Nu am nici macar televizor. Am in schimb un telefon nou, un laptop si conexiune la internet.
Urmaresc dintre toate transmisiile, postul Trinitas...fetele parintilor si ale cantaretilor sunt triste si vocile au atatea lacrimi in ele si atat atentie pe cuvantul rugaciunii, incat stau cu capul plecat pe cartile mele, uneori mi-e greu sa-i vad! 
Dar este si in asta un rost...rugaciunea si-a recapatat lacrima!
Stau numai in casa! Deja sunt bolnava de ipohondrie. Foarte greu m-am hotarat sa duc gunoiul si l-am dus numai dupa ce am vazut,ca o echipa imbracata precum cosmonautii, au dezinfectat parcarea, si scara blocului.Abia apoi am coborat, purtand masca si caciula pe cap!Atenta sa nu ma intalnesc cu nimeni. Oricum abia in cateva zile  voi fi sigura ca sunt neatinsa de virus... Glumesc putin, dar  in gluma e un adevar! Teama a pus stapanire pe noi, sau cel putin pe mine!Desigur sunt in mana lui Dumnezeu si stiu ca Dumnezeu imi este cel mai bun si cel mai iubitor aliat. Dar tot asa stiu ca Dumnezeu nu vrea sa ma expun fara discernamant unui pericol real...A muri inseamna acum  a face familiei multe greutati...Si a suferi, desi suferinta este un fapt personal, prin toate implicatiile duce la prea multa suferinta in cei care ne iubesc.
Am ales sa raman in casa mea!Nici nu am avut multe variante! Bujoreniul era prea departe,pentru acesta perioada in care totusi familia trebuie avuta aproape.
Asa ca am ramas in casa fara sa stiu pentru cat timp, inghesuind pe balcon pungi cu alimente pe care nu cred ca le voi manca vreodata...dar ...cine stie?Am reinceput sa fac ordine in lucruri si sa privesc casa cu ochi de gospodina...Mult prea plecata de acasa si sprijinindu-ma in treburile casnice pe doamna Geta ,pur si simplu am uitat multe din lucrurile avute...Am scos la aerisit cuverturile din lana tesute de femeile vrednice ale neamului meu...am privit fetele de masa brodate manual...am umblat la vasele din cristal si portelan...am desfacut cutiile cu amintiri...am triat iarasi,am pus deoparte pentru daruit si altora...am asezat dulapurile mai intelept ...era timpul...Si azi am privit casa cand tamaiam sfintii din icoane...imi place la mine in casa!Ma simt bine in chilia mea! Am tot ce-mi trebuie: vase cu aghiazma, anafura, carbuni si tamaie...carti de rugaciune si cateva Biblii...De jur imprejur am sfintii, exact cum zicem in rugaciune" Inconjoara-ne pe noi cu sfintii Tai ingeri ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti,sa ajungem la unirea credintei si la cunostinta slavei Tale cele neapropiate,ca binecuvantat esti in vecii vecilor" .
In rest imi petrec ziua dupa randuiala ceasurilor ...imi framant viata si cererile in facerea lor...
Da,nu vom mai fi oamenii care am fost!
Poate vom fi mai buni!Izolarea de lume ma face sa-mi fie un dor linistit de lume... George si Filip cresc in mediul lor securizat ...sunt ca si mine, soareci de apartament si daca avem tot ce ne trebuie, traim!
Copiii mei, cei dupa trup si cei dupa suflet, isi vad de vietile lor muncind, iubind, renuntand la unele lucruri, dar mai ales invatand permanent din experienta aceasta!Unul dintre ei imi povestea ca societatea la care lucreaza, va face reduceri de personal pe timp de criza si era ingrijorat ca nu cumva valul primei concedieri sa o culeaga pe o colega care  are o situatie financiara grea si in acest context imi spunea ca ar prefera sa -l concedieze pe el! Si mi s-a inmuiat inima de drag si de mila...bietii copii! Biata fata cu probleme si incercarea lui Dumnezeu pentru ceilalti! Slava lui Dumnezeu pentru gandurile noastre bune si dragostea noastra! Aseara, tarziu imi povestea ca valul de concedieri nu a cuprins pe niciunul dintre acestia si ...m-am gandit ca poate pentru gandul de jertfa al cuiva, Dumnezeu a intins mana Sa peste ei...Cred tot mai mult ca acest minunat Cunoscator al inimilor noastre este cu noi si numara fiecare lacrima care ne cade si fiecare zambet pe care il aruncam celorlalti.
Asa e! E greu fara slujbele bisericii! Dar tot Dumnezeu ne-a dat sa folosim internetul spre folos sufletesc. Nu am eu nimic din inaltimea pustnicilor care pot trai cu o firimitura de anafura si un strop de aghiazma asa incat recunosc ca nu este, pentru mine, ca si cand sunt cu adevarat chemata la Sfantul Potir, dar imi plec genunchii inimii si capul pe carti in mijlocul chiliei mele si chem mila lui Dumnezeu in aceiasi respiratie cu psaltii catedralei patriarhale...si Dumnezeu raspunde prin fiecare zi care, fara schimbari majore, trece ...
Slava,Tie, Doamne!
E greu! M-a sunat paznicul de la cimitir si mi-a spus:
-Doamna, au inflorit narcisele, am sapat trandafirii, am facut curat la domnul Grig , stati linistita ca sunt eu aici,nu veniti ca cimitirul e inchis!

Si am plans de bucurie, desi pana si cimitirul e inchis! Asa a randuit Dumnezeu ca unul din paznicii cimitirului sa fi lucrat candva cu Grig si sa-l cunoasca ...bunatatea si nobletea lui Grig nu au ramas nerasplatite de Dumnezeu, Cel ce toate le stie!
Cred ca fiecaruia Dumnezeu ii cere ceva acum, special, in acest moment special al istoriei omenirii.
In Georgia oamenii stau in genunchi in fata bisericilor.
In Rusia patriarhul Kiril impreuna cu parintele Ilie de la Optina au zburat cu icoana Maicii Domnului Umilenie peste Moscova si Sank-Petersburg.
Cuvioasa Parascheva va parasi Catedrala mitropolitana din Iasi pentru a merge in judetele invecinate.
Sfantul Dimitrie cel nou va iesi pe drumurile Bucurestiului.
Ierarhii Bisericii noastre, Biserica lui Hristos, insotesc sfinte icoane si sfinte moaste  cu rugaciuni pe drumuri cu oameni molipsiti de un virus pe care mintea omeneasca inca nu-l poate stapani...
Mii de oameni mor zilnic in singuratate si suferinta.
Nu este un scenariu pus la cale de cineva.
Este ceva real...ceva ce face sa creasca iarba pe cararile dintre noi... ne vorbim doar la telefon si nu ne mai imbratisam...pastram o distanta intre noi, semnul existentei bolii,al fricii si al mortii...
Gandul meu se indreapta spre cei cu adevarat izolati in boala, in suferinta, spre cei din Italia si Spania care mor singuri fara sa simta caldura unui suflet care sa le fie alaturi...dar ce stiu eu? Poate ei isi vad ingerul care le sta aplecat peste suflete!
Gandul meu se indreapta spre medicii si personalul medical care ingrijesc pe cei bolnavi, desi nu au nici echipament care sa-i protejeze si poate nici instrumental medical cum le-ar fi de folos... si sunt cu gandul acasa, la familiile lor, la copilasi, la parintii lor si la bunici, la cei dragi...Dar toti sunt in grija lui Dumnezeu! Poate exact ca atunci cand se pleaca la manastire, Dumnezeu trimite ingeri in locul lor si familiile lor au toata protectia lui Dumnezeu!
Gandul meu se indreapta spre Suceava in atata suferinta ... Dar Suceava are oamenii ei care nu si-au plecat genunchii lui Baal...si aude Dumnezeu ruga lor!
Gandul meu se indreapta spre multimea de preoti, slujitori ai sfintelor altare care desi inlacrimati ca au bisericile goale, ne cer sa transmitem pe facebook  sau adrese de email,pomelnice cu suflete vii sau adormite spre pomenire...unii din ei aduna mii de pomelnice si proscomidia se intinde pe ore multe, dar umplem in chip nevazut bisericile si singuratatea nu mai exista, impreuna suntem in dragostea lui Hristos...
Da, este greu, dar si cata frumusete!   
Oh, infloreste, Doamne, lumea ta,sterge lacrimile noastre  si adu-ne Primavara acestui an!

sâmbătă, 28 martie 2020

Dimineti de izolare-sambata si pomenirea celor adormiti

M-am trezit devreme. De fapt nici nu prea am dormit. La Muntele Athos monahii faceau priveghere si pe toate canalele mele de comunicare ni se spunea sa facem si noi... Si am simtit nevoia ca si eu, la ora la care se aprindeau lumanarile in biserici, sa plec genunchii in casa mea, in fata icoanelor mele...A fost bine. Apropierea de Maica Domnului si de sfinti, chiar daca iti da starea de pocainta si de durere, este o durere din care duhovniceste te poti hrani.
Asa ca am petrecut un timp, pe care nu l-am socotit timp omenesc, in tacerea unei case care a uitat zgomotul...poate si cuvantul...
Desigur, cativa oameni ma suna, aceia cu care am petrecut ultimii ani impreuna. Sunt singura. Copiii mei sunt in Bucuresti. Surorile mele sunt in Bucuresti. Intre mine si ei sunt o suta de kilometri care nu mai pot fi parcursi.
Si daca ni s-ar intampla ceva nu am putea ajunge. Ei toti acolo. Eu aici.
Oare de ce a vrut Dumnezeu asta? Intreb nu ca sa-mi arat nemultumirea sau durerea, intreb pentru ca as vrea sa stiu voia lui Dumnezeu... si sa o fac!
Da, daca eram acolo, cu ei, m-as fi jucat cu dulcii si simpaticii mei nepoti, i-as fi imbratisat de sute de ori pe zi,as fi vazut-o pe Ruxandra...si inima mea s-ar fi bucurat! Lumeste... Of, lumea aceasta care ma sfasie totusi de atata amar de vreme... L-as fi vazut plecand si venind de la serviciu pe fiul meu, pe Andreea crescandu-si baietii, pe Lucian bucurandu-se de noi... Le-as fi vazut pe surorile mele si as fi impartit cu ele problemele grave ale familiei noastre.
Dar sunt departata de ei, ca si cand Dumnezeu m-a asezat aici, special, intr-un cub plin de carti si icoane...Biserica din casa mea! Sfintii pe care i-am adus cu mine din multe locuri de pelerinaj in care am fost! Si nu ma simt singura...deloc!Doar ca ...abia acum invat sa traiesc singura cu Dumnezeu, si poate in asta e tot rostul...


Biserica e inchisa si nici macar sa merg sa ma inchin la usa nu pot, pentru ca strazile sunt pustii, trebuie sa scriu declaratii clare, in care sarutatul portii manastirii nu figureaza la nicio litera...
Nu am televizor.M-am uitat insa pe telefon la slujba de la Constanta ...Pe masa din centru catedralei erau trei colive, o prescura si o sticla de vin...
Nu cred in acest vazduh virtual... nu-l simt cum il simteam in biserica...Si cu atat mai mult am plans! Am invatat dupa moartea lui Grig cat de mult ajutor au din pomenirile acestea in Postul Mare. Si m-am ingrijit mereu ca sa fie pomeniti la manastiri si schituri, dar am mers si eu cu coliva la biserica in sambete. Cu mare drag, dar si cu durere, fac coliva...si o asez in vase frumoase si o imbodobesc, iar ziua de sambata e rezervata liturghiei si pomenirii lor,
Dragii mei plecati de aici , astazi au asteptat in zadar ca eu sa ridic coliva...
Am ascultat rugaciunile privind in lacrimi fotografiile lor de pe pereti...Grig copil tanar, Grig tanar , mama, tata, socrii mei...toti zambind dincolo de timp, de pe hartia putin ingalbenita a fotografiilor, ei, cei care  au locuit in inima mea si inca nu si-au schimbat domiciliu ... Nu, nimeni nu moare atat timp cat cineva ii plange si se roaga pentru ei!

"Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos Celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc“.
 Tarzia, cel mai adesea, tarzia intelepciune a omului... desartaciune sunt toate cele omenesti...
Ramane doar dragostea, ea este cea care invinge moartea!Dar niciun merit nu ai nici in asta. E darul lui Dumnezeu pentru tine, sa primesti in viata ta oameni pe care sa poti sa-i plangi cand nu-i mai ai!
Au murit in lume foarte multi oameni in perioada din urma. Stirile dau cifre mari...multi au murit singuri, unii  singuri in case sau azile, altii in spitale,multi dintre ei persoane in varsta care au fost inmormantate rapid doar cu un inceput sau sfarsit de slujba de inmormantare...Dumnezeu stie ...pentru multele noastre pacate! Poate si pentru ca incetul cu incetul, omul trasformase si inmormantarea intr-un prilej de socializare si fast...
Asa ca ...ne asezam cu mainile pe piepturi, fara sa ridicam coliva, vinul, prescura  si plangem...
“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive”
 Este o sansa imensa aceasta de a fi sanatoasa si singura in casa mea! E un dar de la Dumnezeu, nu o pedeapsa, ca sunt aici si pot sa-i plang si sa ma rog pentru ei, chiar cu mainile goale...sufletul sa fie plin de pocainta! Pentru ca din pocainta si dragostea mea si ingrijorarea mea pentru  sufletele lor, Dumnezeu alege bobul de grau care curat,spalat de lacrima, incolteste spre viata lor vesnica.
Dumnezeu sa-i ierte!  


 



miercuri, 25 martie 2020

Izolarea

 Romania a inceput de vreo doua saptamani lupta cu coronavirus.
 Da, teoretic si eu m-am izolat!
 Dupa ce am luat hotararea de a ma retrage in casa,cateva zile am cumparat ceea ce am gandit ca imi va trebui in perioada urmatoare:mancare, apa, fructe, medicamente...Apoi am facut curat singura in casa...am asezat incaltamintea de iarna in cutii, am schimbat  lenjeria de pe pat punand una cu flori, impecabil calcata de doamna Geta.
Am hotarat sa raman in casa, crezand ca toata lumea va face la fel. In Bucuresti, Lucian deja lucra de acasa,Filip si George erau in casa cu Andreea, doar Andrei ramasese sa rezolve problemele firmei lui, ale bolnavilor nostri,iar Ruxandra sa pregateasca licitatia de primavara la elegantul si epuizantul ei loc de munca.
Copiii insistau sa ma retrag in casa,parea ca e tot ce pot face si nici nu parea a fi greu de facut...Catva timp a fost amuzant, mai ales ca am constat ca bucataria mea era aproape goala si pungile cu produse alimentare aproape terminate...
Asa ca am depozitat cumparaturile pe balcon, largul meu balcon care are vedere spre bulevarul Matei Basarab. A fost un timp cand Grig statea foarte mult in balcon. Aveam flori si el le ingrija...zeci de violete  toate culorile... Apoi balconul a devenit o incapere pentru uscat rufele si aerisit. Abia acum, cred ca isi va relua locul lui in viata mea. Loc important!
In masura in care era nevoie, puteam lucra de acasa, sau sa merg dupa orele de program la biroul de peste drum de casa mea.
Gandisem izolarea ca o bariera intre mine si oameni noi. Cu cei vechi urma desigur sa ma vad la biserica. Asa ca, desi izolata, am continuat dimineata sa merg la slujba de la manastire.Apoi ma retrageam dupa cateva cumparaturi, in casa ... ca intr-o vacanta cum nu prea am avut, ca eu in vacanta, plec in pelerinaje.
Apoi am avut o premonitie ca se va termina cu vacanta! Ca nu asta urma sa se intample, nu va fi o mini- vacanta. Curand imi voi lua distanta de oameni dragi pentru ca pot fi un pericol pentru ei, o bomba atomica, sau ei pot purta, restul de viata, regretul de a ma fi omorat.
Ma intorceam de la Daria, fusesem sa o vad de ziua ei, era o seara superba, toti pomii erau infloriti in lumina lunii,iar pe strada mirosind a clor, doi adolescenti se sarutau... Da, viata parea ca se va schimba...mirosul de clor nefiresc mi-a dat cel mai puternic semnal de alarma... In primavara asta atat de ciudata, ceva nefiresc si dureros urma sa fie!
 Dar cum sa stau departe de Sfanta Impartasanie?
Sambata am fost la Closca. Cu Nicu, Mioara, Daria si draga mea Amalia...Ne-am rasfirat pe pajistea din fata bisericii cautand sa sarim peste flori sa nu tulburam pe cei care le-au pus si le-au ingrijit si sa pastram distanta de 2 metri dintre noi. O cuvioasa a glumit spre un domn:
-Pastrati distanta de sotie!
 Chiar a fost frumos! Parintele ne certa dar ne si zambea, cuvioasele nu mai aveau incrancenarea dinainte de duminica iertarii, era o pace  si un inceput de primavara frumos...
Cand am venit acasa, asta era doar acum cateva zile, sambata,21 martie, am inceput sa primesc semnale cu stiri grave, de pe toate grupurile de pe facebook si wathaap pe care sunt, urmau sa se inchida bisericile si slujbele sa le faca doar slujitorii bisericii, cu usile incuiate...Parintele duhovnic mi-a trimis mesaj:
-Veniti sa va spovediti!
22 martie 2020.Am trait o liturghie in lacrimi.Deja se stia ca se vor inchide bisericile si ca nu vom mai putea curand sa ne apropiem de sfantul potir...
Am uitat multe lucruri din viata mea! Dar cred ca nu voi putea uita sentimentul cand ma apropii de Sfantul Potir: si spaima si grija si bucurie...
Cinei Tale celei de taina, astazi fiul lui Dumnezeu, partas ma primeste, ca nu voi spune vrajmasilor Tai taina Ta, nici sarutare iti voi da ca, Iuda. Ci ca talharul pocaindu-ma strig tie : POMENESTE-MA, DOAMNE, CAND VOI VENI INTRU IMPARATIA TA si cantarea dulce  a celor de la strana...„Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”
Si asta m-a facut in acesti aproape 13 ani un om mai echilibrat, un om mai sanatos. Hristos din Sfantul Potir, Sfanta cuminecatura, pe care parintii bisericii mi-au dat-o dupa dezlegare de pacate...
A fost frig, foarte frig,deci, memorabil, duminica 22 martie 2020. Aceasta urma sa fie ultima liturghie la care eu sa particip, pentru ceva timp... Crivatul sufla lalelele din curtea manastirii unde eram, cat sa le zmulga. Dar noi paream puternici in crivatul nefiresc pentru acest timp al anului. Departati la doi metri, in picioare sau cel mai adesea in genunchi, vreo 30 de oameni intr-o curte mare, plangand ca si parintele care slujea...nu ne stim , sau eu , nu-i cunosc fizic. Le simteam insa durerea si spaima ca poate nu vor putea duce ceea ce urmeaza sa fie, dar si determinarea de a nu se opri din credinta si exercitiu de marturisire. Pentru prima data parintele nu s-ar mai fi despartit de mine. Desi stiam ca ii e frig si e foarte fragil trupeste, ma urma prin curte , spunandu-mi cuvinte de incurajare, mai multe ca oricand...
Si am venit acasa... era mijlocul zilei si am intrat cu adevarat in izolare.

"Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!" - ISAIA 26:20

Am simtit frica. Am simtit tristetea. Am simtit cat de fragili suntem, ca nu putem exista in echilibru decat fiind mai multi, dar asta pentru ca nu-L avem pe Hristos asa cum ar trebui...Dar cine sunt eu sa pot sa-L simt, sa-L am, ca cei retrasi in pustnicie...Eu sunt un om simplu care am nevoie de altul sa-mi arate drumul! Si am simtit ca tocmai asta se vrea: izolarea ca astfel sa ne simtim nesiguri si speriati... La miezul noptii au inceput sa se auda de afara anunturi:

"Stati in casele dumneavoastra.Respectati toate recomandarile autoritatilor.Stati in casa.Nu va deplasati decat la serviciu.Suntem aici pentru protectia dumneavoastra"Ma pregatem de citit Paraclisul Maicii Domnului.Doar ea sa ne aduca pacea!Si am inceput sa plang!De teama si de mila...  adancul pe care il simteam de cateva saptamani imi statea in fata si trebuia sa-l trec!Dar cum sa-l trec? 

Si mi-am amintit toate cuvintele parintilor pe care i-am cunoscut...am luat metania si m-am pravalit in somn ...cu gandul la Dumnezeu...
Luni...
Marti...
Tacere. O casa mirosind a tamaie ...Cele sapte laude...Zeci, sute de icoane ...sfinti veghind... si dorul de slujbe...desi urmaream on line slujba de la Putna.
De ani de zile, de aproape 13 ani, zilele mele incep cu sfanta liturghie" O sa va inchida bisericile si voi o sa va bucurati!" a zis un parinte cu viata sfanta , plangand!
Si am plans si eu dupa toate  stranile in care am stat,dupa mirosul din biserica si intunericul strapuns de lumanari, dupa toate liturghiile la care am fost dar si dupa cele la care nu am fost, dupa privegheri...Vine Bunavestire! Jumatatea Postului Mare! Incotro?
Carantina trebuie tocmai datorita fricii din noi sa ne faca sa intelegem frica celui din fata noastra.
 Azi, Bunavestire. 25 martie 2020.Miercuri dimineata.
M-am imbracat exact ca la Diveevo, unde toata lumea imi spunea "matusca"si ma lasa sa merg in fata, langa maici.Mi-am scris pe coltul biroului declaratia in care spuneam ca merg la serviciu si  dupa cumparaturi, mi-am pus pe gura o masca din panza neagra si am coborat. Doamne, cat mi-a fost de frica! Frica de strada goala. Frica de tacerea orasului. Frica de lipsa miscarii!Aproape am alergat pana la poarta bisericii si am vazut, desi era inchisa, prin crapatura, ca nu este incuiata si am intrat in curte! Curtea care este a mea! Eu sunt Biserica. Si eu sunt Biserica... In prag se vedea o masa cu lumanari, un loc de pus banii, un teanc de foi pentru pomelnice si un dezinfectat...Oare sa intru? Am respectat totdeauna legile pe cat am putut de bine. Eu insami sunt un om al legii!Se auzea la megafon vocea parintelui de la strana ...citea ceva, un psalm dar nu puteam intelege cuvintele de emotie... Din lateral a aparut un tanar cu care ma vedeam zi de zi, din slujitorii bisericii, de ani de zile...La gura purta o masca verzuie.
-Se poate intra?-am intrebat
Si el a clatinat capul ca nu... Nici nu putea sa-mi spuna, pentru ca nu stia cum! Cum sa-mi spuna mie  care am zis de miloane de ori cu el" Doamne miluieste", ca nu se intra? Si vara si iarna... uneori doar eu eram cu ei...din tot orasul acesta cu 60 de mii de locuitori...
-Deschide-mi usa sa vad!-i-am zis in timp ce lacrimile au inceput sa-mi curga pana sub masca neagra  de la gura...
Si el a impins usa bisericii mele, biserica de 400 de ani neinchisa ... si am vazut-o pe Maica Domnului si pe Iisus Hristos... in fata lor era pus un cordon ca sau nu poata ajunge sa o sarute si sa se spuna ca icoana i-a imbolnavit...Usile imparatesti erau deschise, rugaciunea se facea ca in toate zilele,dar eu deja nu mai auzeam cuvintele, exact ca inainte de moartea lui Grig, cand eu nu intelegeam nimic in biserica...
Si am simtit cat de dor mi-a fost si-mi este de parintii slujitori...dor de Ioana, dor de  tanti Ioana si tanti Dumitra, cu care ani de zile am inmultit rugaciunea acolo, de domnul Marin care a disparut primul, de Mioara care plange ca si mine in casa ei... de Elena ...acestia 5-6 oameni care veneam mereu la liturghie... Si mi-a fost dor de Maica Domnului si de Hristos din Sfanta Cuminecatura ...si-am plans cu lacrimi de cumplita durere asezandu-ma ca la raul Babilonului...
Am luat cateva lumanari de pe masa si am aprins la lumanarar...vii si adormiti, fara sa spun niciun nume...Pomeneste-ne,Tu, Doamne, ca doar Tu, asa rastignit cum esti iar,Tu stii numele noastre si inimile noastre...
Si iesind pe poarta plangand, am auzit ca ma striga un om! Era un cersator flamand !