sâmbătă, 29 iunie 2013

Ne pasa

Credem ca suntem pregatiti pentru suferinta  si ne inselam.
Da, putem considera ca suntem pregatiti de moarte dar suntem pregatiti doar pentru moartea noastra.
Cati dintre noi pot spune ca Iov "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!".(cap 1:21)Era, va amintiti, o zi obisnuita in care Iov a primit dintr-odata toate nenorocirile:pierderea averii, pierderea slugilor, moartea copiilor lui  si el s-a sculat şi-a sfâşiat veşmântul, s-a ras pe cap şi, căzând la pământ, s-a închinat si a zis vorbele acestea minunate..."Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!"
Nu am nimic sa nu fi primit de la Dumnezeu:sanatatea mea si a celor dragi, familia mea minunata, prietenii de langa mine,patul pe care dorm cateva ore pe noapte, masa la care mananc, scaunul pe care ma asez ...calculatorul la care scriu....Toate sunt ale Lui si El stie cel mai bine ce imi este de folos.
Iubesc oamenii din viata mea.Imi iubesc familia, copii mei, nora mea, Lucian, finii mei, surorile mele langa care am crescut, mama, cumnatii mei...ii iubesc cu o iubire care cuprinde si inima lui Grig  care nu mai bate demult,pentru ca simt ca trebuie sa o fac si pentru el. Nu este lucru bun sau rau in viata noastra ,in care gandul meu sa nu zboare intai spre el, sa impart cu el momentul...
Dar iubirea naste suferinta.Pentru ca orice il loveste pe cel pe care eu il iubesc ma loveste profund si pe mine, si nu atat pe mine cat pe el/ea aflat in insasi inima mea. 
M-am intrebat de ce Iisus a lacrimat la moartea lui Lazar. De ce s-a intristat si a plecat cand a aflat de taierea capului lui Ioan Botezatorul. De ce a inviat-o pe fiica lui Iair?Iisus stia ca moartea e defapt Invierea fiecaruia dintre acestia.Si atunci de ce a plans? 
Acum am aflat. Din iubirea. Iubirea Lui  a facut sa izvorasca lacrimi mai valoroase decat orice .
Pentru ca El  stia cat doare despartirea de cei dragi  si a inteles, ca nimeni altul, durerea surorilor pentru moartea fratelui lor si durerea parintilor la moartea copilului lor.
Acum am aflat! Iisus a plans din iubire pentru noi . Niciodata nu a plans pentru El, nici la moartea lui Lazar, nici in gradina Ghetsimani si nici la vedera Ierusalimului...

"Si cand S-a apropiat (de Ierusalim), vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand: Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai. Caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impresura si te vor stramtora din toate partile. Si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai, care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra, pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale" (Lc.19,41).

Totdeauna Iisus a plans si plange pentru noi.Si plange pentru slabiciunile noastre in fata pacatelor, stiindu-ne nepregatiti de Inviere, neputinciosi...prea putin capabilili sa spunem cand suntem incercati , ca si Iov....

'Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă./Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu./Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine'.(cap 25:27)

Dar, daca ne pasa...sa ne straduim, oricat de greu este...sa spunem ca si Iov!.Si Dumnezeu ne va rasplati pe masura...




miercuri, 26 iunie 2013

Pauza si nu atat pauza de scris

E usor sa te rogi cand nu ai nimic de facut. E usor sa scrii cand esti liber de responsabilitati sociale si familiale. Tot ce am facut pana acum a fost usor de facut.
Da, acum recunosc cu adevarat acest lucru.
Am o perioada aglomerata. Dosarele altora s-au rasturnat pe biroul meu, 25 de persoane in mare parte straine au navalit in spatiul meu si...uite-ma cu biroul inchis, lucrand.Toata lumea a plecat acasa, numai eu inca sunt aici, la birou. De doua zile nu am verificat emailul, nu am vazut ce s-a intamplat pe facebook, nu am verificat nici macar daca sunt comentarii pe blog. Numarul de cititori se mentine...oameni care recitesc...si eu as face-o daca as avea timp. Sau as scrie despre Sfanta Treime. Si despre luna cu halou in noaptea de Pogorare a Duhului Sfant...
Au trecut sarbatorile.De luni nu am reusit sa aud sfanta liturghie. ''Cineva" incerca sa-l ascunda de mine pe Iisus Hristos euharistic, dar eu ...il am in mine si il tin strans in inima mea , rugandu-L sa ma ajute sa parcurg cu liniste si bine aceste zile pana la ziua cand praznuim Sfintii Apostoli... Apoi...
Si poate, printre picaturi de contracte, am sa reusesc sa scriu iar si sa ma rog si sa va arat cat de mult va respect si cat de mult va iubesc, dragii mei...
Nu renuntati la mine, va rog, nu renuntati...sunt pe aici...oricand pot aparea! 

sâmbătă, 22 iunie 2013

DUMNEZEU, SPRIJINITORUL VIETII MELE

Ma tot gandesc daca sa scriu sau nu. Stiu sigur ca multi cauta pe blogul meu sa vada daca sunt postari noi. Si eu fac acest lucru cu unele bloguri si cand nu gasesc nimic nou, ma intristez.Stiu ce simtiti si va multumesc pentru asta. Deja faceti parte din viata mea, asa cum si eu am reusit sa ma strecor in viata voastra si atunci, normal e sa impart cu voi lucrurile importante, nu numai pe cele banale. Normal, firesc este sa va marturisesc lucrurile extraordinare pe care le traiesc.
Deci, m-am trezit la ora 5.30. Desi ma culcasem foarte, foarte tarziu.Am sarit din pat cand deja imi faceam crucea pe piept si in cateva minute eram deja in bucatarie. Am pregatit doua colive mari. In sfarsit era randul meu, sa fac coliva si pentru Dani, fetita lui Nicolae si a Mioarei , iar faptul ca ei au acceptat ca eu sa-i fac coliva lui Dani e dovada de ...coliva buna!Si musai impodobita frumos, cum frumos a fost copilul acesta. Si drag. Si mult iubit.
Am plecat cu Mioara la biserica. Uneori pare ciudat cum noi doua reusim sa zambim, sa radem in zile in care durerea trage de noi in jos, trage muuult! 
Am dus pomelnicele la altar si apoi am mers la lumanararul nou si am aprins lumanari pentru ei toti.
Abia apoi ne-am asezat pentru slujba. Am lasat pe masa coliva si noi am stat in mijlocul bisericii.Putin mai tarziu ni-s-a alaturat Ema. Doamne, atat de tanara si de frumoasa.Sotul ei a plecat la Domnul acum...patru luni si jumatate. Acum un an era sanatos, plin de viata si de planuri. Acum, Ema vine cu coliva pentru el. Ce pot sa zic eu? Cum pot sa plang eu? Si pentru cine mai mult?
Stiu, chiar stiu ca sfanta liturghie si slujba de pomenire pentru ei, astazi au fost momente in care chiar si din iad sufletele lor , prin mila lui Dumnezeu pot fi ridicate la Ceruri.
Cand totul s-a terminat in biserica, abia atunci a inceput munca.Aveam totul pregatit de ieri seara, doar sa pun mancarea in vase, vasele impachetate in cos si...sa merg sa le impart.Dar, recunosc ca nu e usor! Sunt multe de pus, sunt multe de carat. multe de dus...Drumuri...drumuri...
Cand ne-am casatorit era anul in care slagar numarul unul era cantecul Drumurile noastre , pe care il canta Dan Spataru. Vi-l amintiti?

Tot ce-a fost in viata mea vreodata, voi lasa uitarii,
Ani si luni si nopti la rind povara, clipa despartirii,
N-am sa-ti cer ce nu-mi poti da vreodata, n-am sa-ti cer iubirea,
N-am sa bat la porti inchise iara, nu-ti feri privirea.

R: Drumurile noastre poate,
Se vor intalni vreodata,
Drumurile si iubirea,
Gindurile, fericirea. 

Am iubit cantecul acesta. Era melodia noastra. Am dansat la nunta noastra, a fost ceea ce acum se cheama dansul de deschidere... Am avut o nunta extraordinar de frumoasa ...orchestra  a fost un vis, ca si locatia, restaurantul Privighetoarea cunoscut in toata Roamnia ca loc in care venea Nicusor Ceausescu si se gasea totdeauna pepsi!Si am dansat . Si am dansat. Cand intram in restaurant orchestra incepe sa cante cantecul nostru si ani si ani, la orice eveniment cand se canta  noi ne ridicam si dansand ne aminteam....Drumuri care ne-au dus impreuna 23 de ani fara cinci zile.
Si uite-ma acum pe drumuri, vara , in arsita ducand cosul cu prosopel de artizanat incarcat de merinde. Am impartit cu drag.Cu lacrimi dar cu bucurie.Cand am plecat spre parintii lui Iacob , finutul meu, eram deja atat de obosita incat mi-am facut curaj si am sunat si am rugat sa-mi faca o gura de cafea pana ajung la ei...
M-am odihnit la ei. Sunt atat de minunati acesti patru oameni incat orice zbuciumat se poate odihni langa ei... m-am racorit un pic... si am plecat spre casa. Deja era pranzul si in drum spre casa m-am gandit ca eu ceva mancare mai am, dar... niciun pic de paine ! Si ma gandeam, ce voi manca?  In urma mea ,zile lungi de la ultima mea masa, nici macar nu-mi mai aminteam cand...
As fi vrut sa-mi fac curaj sa cer o felie de paine dar... mi-a fost brusc jena de situatie....domnul m-a dus pana acasa cu masina.... si iar ma gandeam ca as putea sa merg sa cumpar o paine, dar am constatat ca am plecat fara poseta , deci fara bani... Am plecat  din masina spre apartament, gandind ca as manca  ardei umpluti, dar nu merg fara paine, iar cu mamaliguta, nici atat! Urcam scarile , oboseala adanca venea peste mine, valuri, valuri si urcand incet am gandit cu vorbele psalmistului David:
-Dumnezeu este sprijinitorul vietii mele!
Si imi era tare foame.Si era convinsa ca nu am sa pot sa mai cobor pentru ca sa-mi cumpar paine.
La etajul doi, in dreptul usii  larg deschise, doua vecine  se desparteau dupa ce isi impartisera una celeilalte.
-Gata, doamnelor, ati terminat de impartit? le-am intrebat din mers, fara sa ma opresc, zambind, plina de compasiune.
- Acum. Va mai aduc dumneavoastra si gata! mi-a raspuns una din ele
Niciodata, dar niciodata nu a batut la usa mea doamna acesta. Locuim impreuna de la construirea blocului, acum 27 de ani si credeam ca nu stie unde e apartamentul meu, fiind mai sus decat al ei...Si azi, cand eu nu aveam paine, brusc s-a hotarat sa-mi imparta mie! Oare cum de a avut acest gand?
Oare stie cine i-l-a pus?
In cateva minute era la usa cu tava plina de mancare si bineinteles o chifla mare, tronand pe farfurie!
A fost o dovada ca Dumnezeu ne vede, ne aude in fiecare lucrul pe care il traim. Si daca in cele mici ne aude si le implineste, apoi in cele mari, cu atat mai mult o face !
Tot ce trebuie e sa zicem:

Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieşte-mă şi mă ascultă.
Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta.
Să nu-ţi întorci faţa Ta de la mine şi să nu Te abaţi întru mânie de la robul Tău;
Ajutorul meu sa fii, sa nu ma lepezi pe mine si sa nu ma lasi, Dumnezeule, Mantuitorul meu.
Că tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat.(Psalmul 26)





vineri, 21 iunie 2013

Mosii de vara

De o saptamana traiesc cu gandul la aceasta zi care va incepe in curand.
Spun mereu, ziua mosilor de vara e ziua in care intreaga Romanie miroase a sarmale in foi de vita, pilaf cu  carne de pui, cozonac si  coliva...
Cu totii muncim pentru asta:unii fac banii, altii fac cumparaturile, altii fac mancare, altii, ca mine fac ei tot!
Si nu-mi este greu niciun pic, desi de cateva zile tot car in casa diverse lucruri, deja de miercuri am inceput sa impart...
Am pregatit coliva,am cumparat vasele pe care le voi imparti, am pregatit mancarea, urmeaza doar sa ma trezesc dimineata la ora 5.30  sa o aranjez pe platouri si sa merg la biserica. I-am anuntat deja pe cei carora le impart...
Fac lucrurile acestea cu credinta ca ele sunt placute lui Dumnezeu.Si am gandul clar ca si ei, cei dragi mie, plecati de langa mine, sufletele lor se bucura si asteapta ceva.Sigur si Marian asteapta sa fie pomenit si ca cineva sa faca milostenie si pentru el. Vi-l amintiti? Marian e barbatul care a murit in centru celor fara adapost si pe care eu mi -l-am asumat.Daca cineva l-ar fi cautat, poate(poate?) l-as fi uitat in noian de nume pe pomelnicul meu. Dar nimeni nu si l-a amintit si atunci, el, Marian e al meu...
Si tatal meu drag si destept si frumos, si bun...ultimul boier al familiei mele.Cu tata s-a incheiat in familia mea sirul barbatilor care nu au vorbit niciodata urat, si care cand varul lui mai mic cu 4-5 ani i-a zis pe nume, acest lucru intamplandu-se cand tata avea 70 de ani, a zis suparat, mahnit:
-S-a obraznicit, Ilie!Cum adica sa-mi spuna pe nume?Eu sunt mai mare.
Era o ierarhie a valorilor, a timpului fizic pe care il parcurgeai...
Si Rada, soacra mea, si Zaharia , socrul meu...si dragul meu, Grig...morocanosul si alintatul si somnorosul...
Acum e ca si cand ii scol pe toti cu graba mea, dar defapt ei ma scoala pe mine, ei stau la usa mea privind pregatirile pentru mosii de vara. Am luat  visine cercei! Cat de departe e timpul in care imi agatam de urechi cercei de cirese sau visine...Vad vag chipul frumos pe care il aveam copil...Nu m-am gandit ca cerceii acelor vremuri vor impodobi canile pe care le voi imparti! Nu m-am gandit ca eu din tot neamul meu ii voi jeli atat de tanara...Eu si bunica Dumitra, si ea a ramas, lafel de tanara ca mine, vaduva. Bunica si-a purtat frumos anii de dupa moartea bunicului meu si poate si ea ma ajuta  ca eu sa traiesc asa cum o fac...adica facand colive cu gust de prajitura sfanta si impodobind cu flori si visine canutele...
Mi-s dragi toti cei scrisi de mine, dar cu voia lui Dumnezeu, pe pomelnicul meu, desi sunt multi...Doamne cat de multi sunt!
Miine ii voi pomeni si pe parintii Anei plecata acum la Milano, pe Elisabeta si Ion si pe fratele ei Victor.Si pe bunica Maria care a crescut-o pe Ruxandra si pe tanti Ileana, prietena mea de la Bozioru. Si pe Ioana care a murit in noaptea in care a murit Grig. Si pe Constantina , mama celor doi copii orfani:Gabriel si Cristi. Si pe Leontina femeia care a fost  de la 14 ani pana la moarte slujnica la boieri la Bucuresti si a murit intr-un azil. Nu a stiut niciodata pe nimeni din neamul ei.
Si pe bunicii mei, pe unchi, unul cate unul, fiecare cu numele lui, pe prietenii care deja au murit...
Si nasii mei, Ion si Aurica...Si altii si altii...Un cimitit intreg, vorba parintelui.
Am facut o coliva mare.Am sa o pun intr-un vas mare si am sa-l ornez cat de frumos am sa pot. Pentru ca asta e dovada iubirii mele pentru ei, acesta truda e defapt  imbratisarea mea pe care le-o dau  permanent cat fac coliva precum si la vesnica pomenire si chiar si atunci cand o voi imparti....
Acesta e modul meu de a-i imbratisa si de a le spune cat de mult ii iubesc si cat de bucuroasa sunt ca i-am cunoscut, ca au facut parte din viata mea .
Mai e doar un pic. Lupt de ore intregi cu durerea de cap de...vineri, dar e o lupta frumoasa in care Dumnezeu este cu mine.
Recunosc, ei, da, recunosc, imi este greu, tare greu in astfel de zile. Recunosc plang, plang si capul meu e prins intr-o menghine .
 Si stiu ca plansul nu rezolva nimic. Am sa ma scutur de lacrimi....Am sa-mi spun ca ei toti si dragul meu, drag, nu sunt morti , sunt ca si Lazar ca si fiica lui Iair adormiti iar maine, defapt in curand ,Iisus Hristos , cand eu voi porni spre biserica cu coliva, le va spune:
-Talita cumi!
si ei vor invia .




miercuri, 19 iunie 2013

SERBAREA DE SFARSIT DE AN



Maria este o fetita a carei viata o urmaresc cu atentie. Adevarul e ca eu o iubesc tare mult pe bunica ei, Dumitra si pe Rodica, mama Mariei, o femeie minunata care isi creste trei fete  singura, adica fara tatal copilelor, ajutata doar de familia ei numeroasa:surori, nepoti, mama.Dar oricata iubire si ajutor ca munca si educatie au acolo, in inima lor buna, e loc si pentru mine.
Astazi am fost la scoala. Maria avea astazi serbarea de final de clasa 0 si familia mi-a amintit declaratia ca vreau sa o insotesc pe Maria la scoala in cat mai multe situatii. Si astazi am participat la festivitatea de final de an. O multime de prichindei, despre care nu stiai daca sunt elevi sau "gradinari" pregatiti de... spectacol.Toti erau veseli, rasfatati in prezenta parintilor,foarte frumos imbracati, neastamparati. Doar Maria si sora ei mai mica, Ioana, erau extrem de serioase.Mi-am amintit prima zi de scoala a Mariei si rigiditatea chipului ei, seriozitatea cu care privea in jurul ei. Asa si astazi!
Credem ca ei copii nu stiu multe!Totusi eu cred ca Maria stie toate dificulatile pe care familia ei le are si cred ca sufera . Am sa scriu intr-o zi si am sa-mi pregatesc o interventie publica pentru ceea ce se intampla in invatamantul nostru. Astazi copii au fost premiati pentru diverse concursuri la care s-au dus, unii au luat acolo premii, altii au luat doar premiu pentru participare. Maria a fost unul din putinii copii care nu a luat nimic, nicio diploma, inafara diplomei de absolvire a clasei 0. Am intrebat dupa festivitate si am aflat ca Maria nu a participat la niciun concurs, pentru ca...pentru toate concursurile trebuia sa plateasca taxa de participare.Si familia ei nu si-a permis sa plateasca... Si atunci daca nici invatamantul primar nu este gratuit apoi mai tarziu? Care e sansa Mariei pentru educatie egala cu copilul senatorului X coleg cu ea? Maria are o sansa...am sa va spun in final care este.




 A urmat serbarea. Cred ca s-a numit ceva...Final de poveste! Un prichindel mic, cel mai mic prichindel dintre ei a fost prezentator si rand pe rand:Alba ca Zapada, piticii, Scufita Rosie, Ileana Cosamzeana, vanatorul, Fat frumos au venit in fata noastra, siguri  de ei, dar cu ochii spre mamici.


 Din multimea de personaje, Maria a fost...Furnica
S-a descurcat minunat. Nu s-a incurcat niciun pic. Dar nu a zambit niciodata! 

 Cand s-a terminat serbarea, lumea a plecat repede, doar cateva mamici au ramas pe langa doamna... si noi am iesit cumva stanjenite si am plecat spre parc. E miercuri, fetitele ca si intrega familie a lor  postesc si prajitura promisa de mine a fost mutata in alta zi.  Le-am cumparat insa dulciuri de post.Le-am dus in parc si acolo, intre copii pe care nu-i cunosc s-au jucat .Acolo, la joaca  comuna, in parcul comunitatii noastre,copii erau ceea ce Dumnezeu i-a facut, egali, lafel de frumosi, perfectiunea creatiei lui Dumnezeu. Si parca acolo, intr-un tarziu, pe fata Mariei a venit o boare de zambet, si-a desfacut carticica primita si diploma si le-a privit!Am simtit asa, parca un gand de razboi cu scoala si la fel de puternic  am simtit lacrima mamei sale.
Acum e vara, e deja vacanta, dar din toamna, daca nu voi muri...poate reusesc sa fac mai mult pentru Maria si surioara ei, Ioana.
Si am promis ca voi spune care es ansa Mariei si a Ioanei. Maica Domnului care nu-i lasa singuri pe orfani . Si Iisus Hristos.Eu stiu acest lucru si-i stie si familia fetelor.






marți, 18 iunie 2013

CAISELE

Parca mai ieri anuntam pe blog ca au inflorit copacii.Ii zarisem din fuga masinii  spre catedrala. Cat timp a trecut?Atat cat a trebuit ca florile lor sa creasca,  sa ne bucure cu frumusetea si mirosul, sa prinda roade, acesta sa se coaca si sa ni-se daruiasca. 
Dimineata pe biroul meu, intr-o farfurioara de plastic, cineva imi pusese doua caise mari.
Si am simtit ca vara a venit cu totul, ca nu mai e nicio indoiala, completa, victorioasa, si darnica, Vara a venit.
Am luat in mainile mele bulgarii de  aur ai verii si m-am bucurat de frumusetea lor. Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile tale!
Oboseala zilelor acestea grele ma urmareste inca, dar daca nu fac nimic sa ma scutur, ea oboseala o sa ma aseze in pat si atunci cea care va pierde sunt tot eu.Am pus inapoi caisele pe farfurie, un tanar salariat trecea prin fata usii mele,l-am oprit gandind:
-Tot Tu l-ai trimis, Doamne!
Am urcat in masina firmei si am plecat spre catedrala.Cand am intrat pe usa,atunci preotul anunta citirea din Evanghelia dupa Ioan .

Am trait si acesta sfanta liturghie. Aseara tarziu il ascultasem pe Costel Busuioc cantand
In fiecare liturghie, eu ma cobor din nou la voi,
din nou e coasta mea strapunsa si-mi curge sangele suvoi.
Ma rastignesc din nou pe cruce, pe masa sfantului altar,
 primiti-mi Sangele si Trupul sa nu vin iarasi , sa nu vin iarasi in zadar
Veniti copii mei la mine, caci vreau cu voi sa locuiesc,
 sa va impac din nou cu Tatal si de pacat, si de pacat sa va feresc.
Si din potirul cinei mele, eu vreau cu totii sa gustati 
Veniti crestinii mei la mine si pacea mea si pacea mea o s-o aflati.
In fiecare frimitura pe care in taina o primiti
Eu sunt intreg in toata slava si astept spre mine si astept spre mine sa veniti.
 Eu sunt intreg in toata slava si astept spre mine si astept spre mine sa veniti
Sunt vorbe simple cum simpla este evanghelia si cuprinzatoare.Iar liturghiei este pe masura unei picaturi minuscule din jertfa.
Dumnezeu mi-a mai dat o dimineata de rugaciune...Si poate un suflet a avut azi un castig cat de mic, o usurare, un suspin, un bine...
Am plecat tinand in maini prinoasele de la sfintii Leontie praznuti azi, am mers unde aveam treaba pentru serviciu si apoi in piata. Caisele mari, galbene erau in mintea mea ca si amintirea lui Grig. Acum multi ani, imi povestea secretara mea ca isi scotea nepotul mititel la plimbare pe strada si langa ea s-a oprit o masina, Grig, a coborat geamul si i-a intins prin geam doua caise mari, galbene, perfecte:
-Uite, ia, Dorina , pentru baiat!
Ii zambea larg, frumos, bucuros de intalnirea cu ei , caisele au ajuns in manutele copilului frumos ca un inger, chiar Angelo il cheama, si clipa a ramas pentru totdeauna o amintire frumoasa si dovada unui suflet  darnic si frumos ca o caisa coapta...
Am cumparat caise. Cele mai frumoase din piata. Am mers cu punga si le-am impartit fetelor la supermarket. Zambetul lor egala frumusetea fructelor si frumusetea verii. Viata pocneste in ele, in fetele frumoase care muncesc acolo. Vara ne coace ca si viata...trec verile...in curand caisele vor fi bune de facut compot si gem...trec clipele verii, trec greu parca , cu caldura mare, cu oboseala si dor de plecare. Spre unde? Spre ce? Orice timp in care e sfanta liturghie, orice loc in care e sfanta liturghie,  sunt timp si loc de vacanta asa ca nu-mi pasa de destinatiile de vacanta ale unora, eu imi doresc doar libertarea diminetii si sfanta liturghie.
M-am intors in birou, pe masa, caisele primite dimineata, zambeau spre mine. Si abia atunci, cu constiinta tuturor femeilor din neamul meu care intai au impartit un fruct abia aparut si abia apoi au mancat, am gust vara cu bucurie si  multumind lui Dumnezeu.Si mi-am dorit ca Dumnezeu  sa-i daruiasca lui Grig un pic, macar un pic din bucuria  cu care eu am impartit pentru el. Lacrima lasa-mi-o mie, Doamne!

Scrisoare deschisa poporului roman transmisa de Arhimandritul Justin Pârvu

Scrisoare deschisa poporului roman transmisa de Arhimandritul Justin Pârvu

"Popor român - Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.

Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu - dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.

De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.

Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă

fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?

Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro - ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci !!!

Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci !!!

Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile "nerentabile" la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci !!!

Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse, pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:

1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului,

sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci !!!

2. Elemente din tezaurul ţării, sunt trimise "la expoziţie" în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci !!!

3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci !!!

Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt "judecaţi" de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică "mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale". Tu taci !!!

Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci !!!

Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit. Tu taci !!!

Şi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. Tu taci !!!

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci !!!

Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci !!!

Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci !!!

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac !!! Tu taci !!!

Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii, pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. Tu taci !!!

Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci !!!

Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci !!!

Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine... Tu taci !!!

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire. Tu taci !!!

ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ŞI TU TACI !!!

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci ?

Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii." Părintele Arhimandrit Justin Pârvu

luni, 17 iunie 2013

Sa vorbim putin despre pocainta si increderea in iubirea lui Dumnezeu

Credem uneori ca suntem puternici in credinta.Si poate chiar suntem. Dumnezeu ne da puterea acesta a credintei si ne dezvaluie Slava Sa. E darul pe care Dumnezeu in marea iubire ni-l da. Ca noi sa nu uitam cat de bun si cat de sprijinitor este.
Traiesc de cinci ani si sapte luni cu ochii larg deschis spre Dumnezeu. El este sprijinitorul vietii mele.El este singurul meu Dumnezeu. Am sters din viata mea cariera profesionala, am sters prietenii  de "pahar"si duhul lumesc, am sters din pasaport destinatiile comerciale, turistice si artistice ale Europei. Am terminat banii privind spre altii.Am daruit hainele colorate si pantofii de lux. Am aruncat parfumurile si trusele de machiaj. Am pus pe cap broboada si fusta lunga si neagra pana in pamant. M-am trezit dimineata privind spre biserica si inainte de danganitul clopotului.M-am culcat dupa miezonoptica.
Si am crezut ca cel mai mult il iubesc pe Dumnezeu! Si chiar asa era!
Dar nu a fost destul!
Va spun aceasta ca sa stiti cum e o cadere. Va spun acestea nu ca sa ma mandresc, ci ca voi sa stiti, cat de usor putem cadea si cat de perfid, cat de siret este diavolul!
Ieri abia ma impartasisem. Tineam in trupul meu pe Domnul Slavei, Domnul puterilor! Nici macar anafura nu o luasem. Vroiam in gura mea inca gustul minunat al Sangelui Lui si Trupul Lui plutind in mine, imbratisindu-ma...Noi doi! Eu si Domnul! Zambesc ca un natang de fiecare data si ma simt cum nicaieri si niciodata nu m-am simtit...
Si din senin au venit peste mine niste acuze cumplite si palme date mestesugit de singurul om de pe pamant care avea asupra mea  aceasta putere deplina.Si cand m-am lamurit ca nu e gluma,pentru ca stiam ca acuzele erau false, am cautat duhovniceste motivul.Si intr-o clipita"cineva" mi l-a spus.
-Dumnezeu nu m-a iertat!
Aceasta a fost concluzia. Seara scrisesem despre profetul Iona si vrejul.Despre pocainta niniviteanului din mine. Si ieri m-am vazut iar pe cenusa, cu sacul in cap, plangand, jelind pentru pacate si poate nu atat pentru pacate cat pentru ca l-am intristat pe Dumnezeu. Si m-am gandit ca oricata pocainta am facut Dumnezeu inca nu m-a iertat. Un gol imens s-a facut in inima mea. Am coborat in iad.Am vazut nu atat cazanul in care voi arde, cat despartirea de Iisus Hrstos si de oile de-a dreapta sa.Am simtit iar multimea zgurei care mi-a inegrit sufletul multime de ani.Nici macar nu mi-am cautat pacatele, sa mi-le amintesc, sa le plang...stiam ca sunt multe si am inteles ca daca Dumnezeu incuviinteaza sa traiesc asta, o face pentru ca e inca suparat pe mine. 
"Trimite-voi împotriva ta mânia Mea şi te voi judeca după căile tale şi după toate ticăloşiile tale te voi pedepsi"IEZECHIEL 7/3
Am petrecut catva timp in mare tristete. In fata mea o tanara draga mie,imbracata frumos si cu unghiile puternic vopsite in rosu imi povestea ca are duminica plina si se va incheia cu iesirea in oras cu prietenii la serbarile orasului. Viata dinainte de moartea lui Grig mi-a revenit cu viteza. Mi-am amintit placerea de a sta la terasa si de a manca mici si a bea bere...rasul si alintul de langa el, mi-am amintit duminicile lascive, voluptoase...si m-am gandit ca daca acest timp atat de indelungat si atat de profund, total cufundat in cenusa nu a fost suficient, probabil nimic nu va fi niciodata. Grig zacand in iad, in intuneric, singur! Si suparat pe mine ca nu reusesc nimic pentru el! Si unde este atunci iubirea pe care cred ca i-o dau in fiecare clipa a vietii mele?Inseamna ca nici ea nu exista si atunci traiesc in minciuna.Nu am intrebat nicun moment de ce Dumnezeu nu ma iarta. M-am gandit doar ca nu o face! Si ca va fi foastre greu sa obtin vreodata iertarea.
-Doamna, nu e adevarat! Nu e de la Dumnezeu. E doar de la diavol pentru ca lupta lui cu dumneavoastra asa trebuie sa o duca! mi-a spus cineva
Si vorbele parintelui Siluan au venit  de undeva de departe...
-Cu subtilitati...
Dar am petrecut cateva ore intr-o mare tristete si in gandul ca Dumnezeu chiar nu m-a iertat.
Mai tarziu, dupa ore intregi de ganduri am reusit sa-mi fac curaj si sa asez in fata mea pe cel prin care venise ispita. Si am lamurit ca totul fusese asa...vorba valabila pentru umanitatea intrega , nu numai pentru mine. Iubirea lui Dumnezeu nu ma parasise niciodata.Nici mila Sa. Doar a vrut sa-mi arate cum ar fi sa pierd ceea ce am dobandit prin mila Sa.

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică(Ioan cap 3/16)
Pentru ca eu cred ca nu atat pocainta mea a adus iertarea lui Dumnezeu, pentru ca oricat de mult as regreta pacatul facut candva, traiesc pacatuind iarasi, alte pacate...Eclesiastul spune" pe pamant  nu este nici un om fara prihana care sa faca binele fara sa pacatuiasca"(7/20), iar sfantul evanghelist Ioan ne spune "daca zicem ca nu avem pacat, ne inselam singuri si adevar nu este in noi!"(cap 1:8)
Desigur , pocainta este cea care ne ajuta enorm , dar Dumnezeu este cel care ne daruieste iertarea.

Ce-mi ramane oare de facut? Sa merg pe drumul pe care am pornit, intelegand  ca sunt abia la inceputul lui, abia am pus inceput(stiu preoti care sunt atat de smeriti incat spun ca nici macar inceput bun nu au pus!) si, desi nu stiu sa cant , totusi sa cant ca si David " Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine/Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte"
Si avand incredere in iubirea lui Dumnezeu sa traiesc aceste zile, atatea cate vor mai fi, folosind timpul pentru pocainta, mereu pocainta, mereu pocainta...
Cum voi sti ca Dumnezeu m-a iertat? Seara tarziu, parintele avea sa-mi aminteasca ca parintii filocalici spun ca semnul iertarii lui Dumnezeu pentru pacate este ura pentru ele, atunci cand le uraseti atat de mult incat nu le-ai mai repeta, e semn al iertarii lui Dumnezeu...
Si mi l-am amintit pe Iisus Hristos spunadu-mi si mie ca si voua, prin femeia pacatoasa:" Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti(Evanghelia dupa Ioan cap 8/11)
Da, spune Vasile in comentariu la Profetul Iona si vrejul meu "iubirea lui Dumnezeu e nemarginita.Si dependenta de Dumnezeu inseamna independenta noastra.Despre pocainta vreau sa vorbim in viitorul apropiat.Orizontul ei este speranta."
Iubirea lui Dumnezeu imi da iertarea, dependenta de acesta iubire m-a facut sa cad gandind ca nici macar nu am dobandit-o, dar tot dependenta de Dumnezeu m-a ridicat in pozitie de lupta:
-Nu, Doamne nu-mi dau drumul din mana Ta!Cu Tine vreau! 
Si, da, Vasile are dreptate.Orizontul acesta este:speranta in mila lui Dumnezeu pentru neputintele noastre!
Acum cateva luni am postat despre pocainta, un cuvant minunat al Sfantului Ioan Gura de Aur.Transcriu putin cu credinta ca ne va fi de folos tuturor.

 "Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă!

Eşti păcătos? Nu deznădajdui!
De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te!
- Dar pot să mă mântuiesc, dacă mă pocăiesc? Da, poţi! Am trăit toată viaţa în păcate ! Dacă mă pocăiesc mă mântuiesc? Da! De unde-o ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Să am oare încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti ? Este oare în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?
- Dacă ar fi numai pocăinţă, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.
Păcatul tău are hotar ; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.
Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci eu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare ar fi, tot are margini.
Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini."

duminică, 16 iunie 2013

Rugaciunea arhiereasca a lui Iisus



Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni
PS Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor





Încă din secolul al IV-lea, Sfântul Chiril al Alexandriei observase că în Evanghelia după Ioan, capitolul al XVII-lea, Mântuitorul vorbeşte şi în calitate de preot, şi în calitate de jertfă, iar în secolul al XVI-lea, David Chytraeus (1531-1600) a numit capitolul al XVII-lea al scrierii ioaneice „Rugăciunea arhierească a lui Iisus”.

Rugăciunea a fost consemnată numai de Sfântul Evanghelist Ioan şi cuprinde cele trei forme de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. De ce n-au surprins această rugăciune şi ceilalţi evanghelişti în scrierile lor? Nu ştim! În rugăciunea arhierească, Hristos Se prezintă Tatălui ca jertfă pentru noi.

Capitolul în discuţie este împărţit în trei părţi distincte. Fiecare parte îşi are dimensiunea şi intensitatea ei.

În prima parte, Hristos s-a rugat pentru Sine, zicând: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (v. 1). Să credem că preamărirea Unuia este în raport cu preamărirea Celuilalt? Nicidecum! În interiorul Sfintei Treimi nu este o relaţie de genul „îţi dau ca să îmi dai”.

Exegeţii interpretează versetul astfel: arată-Mă pe Mine oamenilor, pentru ca atunci când ei Mă vor cunoaşte pe Mine, de fapt Te vor putea cunoaşte pe Tine. Vedeţi, Tatăl Se slăveşte prin slava Celui Ce este Unul-Născut din El, iar Cel Unul-Născut din El, Fiul, Îi acordă slava care I Se cuvine, arătând din ce Tată S-a născut; la rândul Său Tatăl, întorcându-I slava – cum spune părintele Dumitru Stăniloae – arată al cui Tată este, adică al lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aşa încât, lauda preamăririi va trece de la Tatăl la Fiul şi de la Fiul la Tatăl, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi.

Hristos Îi cere Tatălui să-L preaslăvească cu slava dumnezeiască, în calitate de Om, nu de Dumnezeu.


A-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici de pe pământ presupune o pregustare a vieţii veşnice



Ca Dumnezeu, El o avea. Numai că – prin Întrupare – Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor; şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7). Însă, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin Întrupare la slava dumnezeiască pe care a avut-o la El mai înainte de a fi lumea. În acest sens, a spus: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să te preaslăvească (v. 1), precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui” (v. 2). Atenţie! Hristos este responsabil cu împărţirea vieţii veşnice. Viaţa veşnică, sau moştenirea Împărăţiei cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credinţă şi fapte bune, căci spune Apostolul: „Credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici de pe pământ presupune o pregustare a vieţii veşnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viaţă. Este acel deja şi nu încă al Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care-l trăieşte orice credincios şi mărturisitor al lui Hristos, spune părintele Dumitru Stăniloae.

În acest sens, începutul vieţii veşnice se pune de aici, de pe pământ; dacă nu punem – prin strădania credinţei şi a faptelor bune – început vieţii celei veşnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut. Şi dacă va fi aşa, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog, cum vom năzui la sfârşitul veacurilor să ne întâlnim cu un necunoscut, cu cineva cu care n-am dorit să ne întâlnim toată viaţa?

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă, dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea unicului Fiu al Tatălui şi de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor. Dumnezeu este unic şi adevărat, dar tot atât de unic şi adevărat este Fiul, cât şi Duhul Sfânt. Nu poţi să-L cunoşti pe Tatăl şi să intri în comuniune cu El, făcând abstracţie de Fiul şi de Duhul Sfânt. Îl cunoşti pe Dumnezeu privind la cuvintele, la faptele şi la viaţa pilduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa, naşterea de fii prin Taina Sfântului Botez. Or, după această misiune împlinită de Fiul, misiune primită de la Tatăl pentru ca să ne facă împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (v. 5).

Este vorba despre slava Sa dumnezeiască, slavă care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14). Cum, de altfel, El Însuşi a spus: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 15). Aşadar, slava Tatălui este şi slava Lui.

Ca Dumnezeu adevărat avea o slavă nemărginită.

Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Hristos „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (Dumnezeu)” (Evrei 1, 3). Însă acum, El cere ca strălucirea slavei Sale să copleşească şi trupul Său, pentru că numai prin El – ca Om – putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă oamenilor nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu, ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, făcut Om.

Pe lângă cele arătate, în misiunea Sa Hristos a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu – ca Tată al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh – celor pe care Dumnezeu Însuşi i-a dat Fiului, deşi ei erau ai lui Dumnezeu. Dar care, la rândul lor, au cunoscut că toate câte I-au fost date Fiului sunt de la Tatăl (Ioan 17, 7); adică toate câte sunt ale Fiului sunt şi ale Tatălui. Acestea toate înseamnă: domnia asupra stihiilor, stăpânirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării şi învierii, precum şi cuvântul Evangheliei.

Iar cele pe care le-a primit, le-a dat lor: „Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis” (v. 8). Cuvintele date lor de Cuvântul i-au asigurat de identitatea şi provenienţa Cuvântului întrupat.

Şi aşa cum, prin primirea cuvintelor Lui, s-au unit cu Hristos şi, implicit, cu Tatăl, de la Care El le spunea cuvintele, prin primirea harului lui Dumnezeu se realizează acea unitate harică între noi şi El, fără ca cineva să se confunde cu El. Această unitate a fost realizată mai întâi cu Sfinţii Apostoli, apoi cu cei care cred în Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În partea a doua a rugăciunii, Iisus se roagă pentru Apostoli: „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17, 9). Dacă am citi acest verset izolat de text, am avea impresia că Mântuitorul exclude lumea din rugăciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta.

Sfinţii Apostoli, deşi au fost din lume, au fost consacraţi slujirii lui Dumnezeu; de aceea putem spune că ei au fost daţi de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui. Căci toate sunt comune Lui şi Tatălui. El Însuşi a spus: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (v. 10), aceste „toate” fiind: Fiinţa, Firea, Voia, Sfatul, Stăpânia, Puterea, Înţelepciunea şi Bunătatea.

În continuare, Fiul se roagă pentru întărirea comuniunii celor ce cred în El şi au dragoste faţă de El şi de cuvântul Evangheliei Sale, zicând: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.

Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 11-19).

Aşadar, după ce Iisus s-a rugat pentru Apostoli ca să-i păzească Dumnezeu-Tatăl în credinţă, urmează partea a treia – rugăciunea pentru credincioşi: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog – spune Iisus – ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 20-26).

Prin urmare, Mântuitorul Hristos cuprinde, printr-o viziune de ansamblu asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei ce vor crede în El, până la sfârşitul veacurilor, prin predica Apostolilor şi a urmaşilor lor, membrii ierarhiei bisericeşti, pentru ca toţi să se facă părtaşi de slava Lui.

Rugăciunea Fiului a fost ascultată de Tatăl. De unde ştim? O spune Sfântul Arhidiacon Ştefan: „Iar Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7, 55). Însă acest loc „de-a dreapta lui Dumnezeu” nu este doar apanajul sfinţilor, ci şi al celor care cred în Hristos şi în Evanghelia Sa. Toţi ne vom face părtaşi stării celei de-a dreapta; adică cei cărora Fiul lui Dumnezeu le va zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Sfântul Apostol Pavel spune efesenilor: „Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri. Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 19-22).

Hristos, în rugăciunea Sa, vrea ca Tatăl să-i iubească pe oameni întocmai ca pe Fiul Său. Şi aceasta întrucât suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17).

Interesantă este remarca părintelui Stăniloae, care spune că Fiul este Fiu al lui Dumnezeu în mod ontologic, pe când oamenii primesc calitatea aceasta prin voinţa lui Dumnezeu, prin har; noi suntem prin Hristos fii ai lui Dumnezeu, dar numai prin harul Duhului Sfânt. Desigur, Hristos, Care este Acelaşi, ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8), va continua să ne descopere în veşnicie taina Sa, care este taina Împărăţiei lui Dumnezeu, adică taina zilei celei neînserate.

Rugăciunea arhierească este un model de rugăciune pentru noi toţi

Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, Acela vă va învăţa toate” (Ioan 14, 26; cf. Isaia 1, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „El, în zilele trupului Său, a adus cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel Ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7).

Fie ca şi noi, pentru „evlavia noastră”, întocmai celor 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, să fim auziţi de Dumnezeu, Aici şi Dincolo!

(Titlul şi intertitlul aparţin redacţiei)



sâmbătă, 15 iunie 2013

Profetul Iona si vrejul meu




Am cateva mari dependente.Mari ca zile mele deja traite. Una din dependente este sfanta liturghie.Daca nu o traiesc, ziua e goala, fara nimic bun.Uneori, vecernia reuseste sa salveze ceva, dar daca spun vecernie e deja ...miine si urmeaza alta sfanta liturghie.
O alta dependenta o reprezinta Biblia.Am constatat ca  foarte greu reusesc sa mai citesc altceva.Cand am citit primadata integral Biblia, sufletul meu s-a lipit de Moise, pentru ca am gasit in el, tot ceea ce as fi vrut sa gasesc in viata mea: blandetea, bunatatea desavarsita, altruismul, jertfirea pentru altul,modestia...asa as fi vrut, ca Moise sa fie tatal meu,ca Moise sa fi avut un frate,ca Moise sa fi fost  prietenul meu, sa fi avut pe cineva in viata mea  care sa spuna despre mine ca Moise:

"O, Doamne, poporul acesta a savarsit pacat mare, facandu-si dumnezei de aur.

Si acum, daca vrei sa le ierti pacatul, iarta-l; iar de nu, sterge-ma pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o!"(Iesirea, CAP 31).

Pentru ca Moise nu a vrut o viata fara poporul lui, el si-a dorit mantuirea asa cum trebuie sa ne-o dorim cu totii, ca fiind mantuirea tuturor, ca toti sa fim scrisi in Cartea vietii lui Dumnezeu.Moise a iubit poporul evreu cu iubire divina, intelegatoare, cuprizantoare a tuturor starilor, tradarilor, sovaielilor acestui popor. Am plans cand a murit Moise.Cand el a urcat muntele Nebo...am simtit ca urc alaturi de el si inima mea ca si inima lui pocnea de durerea de a  privi doar pamantul promis.



"1.Si s'a suit Moise din sesurile Moabului in muntele Nebo, pe varful Fazga, care este fata'n fata cu Ierihonul. Si Domnul i-a aratat tot tinutul Galaad, pana la Dan,

2.si tot tinutul lui Neftali si tot tinutul lui Efraim si al lui Manase si tot tinutul lui Iuda, pana la marea de dincolo de zare

3.si Neghebul si imprejururile Ierihonului, cetatea Palmierilor, pana la Toar.
4.Si a zis Domnul catre Moise: "Iata tara pentru care M'am jurat lui Avraam, lui Isaac si lui Iacob, zicand: - Semintiei tale o voi da... Iata, le-am aratat-o ochilor tai; dar tu intr'insa nu vei intra!" 

5.Si a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, in tinutul Moabului, dupa cum ii spusese Domnul. 

6.Si l-au ingropat in vale, in tinutul Moabului, aproape de templul lui Peor  dar mormantul sau nimeni nu-l stie, nici pana''n ziua de astazi 

7.Si era Moise de o suta douazeci de ani cand a murit; vederea nu i se innegurase, nici gura nu i se zbarcise.
8.Si l-au plans fiii lui Israel pe Moise, in sesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, timp de treizeci de zile, pana s'au sfarsit zilele jelitului in plangerea dupa Moise.(Deuterenomul, cap 34)
Si am jelit ca si poporul evreu moartea lui Moise si  cand am terminat dupa cateva saptamani Biblia m-am gandit cu durere  ca oare, ce voi mai citi in viitor?.Doamna Florentina mi-a zis cu seninatate si siguranta;
-Biblia de la capat.
Si intr-adevar oridecate ori citesc mi-se descopera sensuri, intelesuri noi.
Cred ca am auzit de Iona inainte de a citi Biblia, dar intalnirea mea adevarata cu Iona a fost cea   prin citirea Scripturii  si a fost una fericita.Pentru ca  tot ceea ce mi -s-a dezvaluit despre Iona a ramas 
in mintea si inima mea.
Sunt  in acaeasta carte niste lucruri tulburatoare:
In primul rand este  teama lui Iona ca este profet si viata lui se va schimba intr-o viata mai grea decat a celorlalti, povara de a auzi supararea lui Dumnezeu pe oameni si hotararea de a-i pedepsi pentru pacatele grave facute,
teama lui Iona ca Dumnezeu milostiv fiind se va milui de niniviteni si ii va ierta si atunci el va fi un profet mincinos...si asta il face sa fuga.Este atat de ingrozit inca uita ca nu se poate ascunde nicaieri din fata lui Dumnezeu, ca oriunde ai sta, oricat de ascuns ai fi, El este langa tine, imbratisat in trupul tau, suferind cu tine, bucurandu-se cu tine.

Oare ce a zis Dumnezeu cand l-a auzit spunand pe corabia pe care urcase, in plina furtuna, resemnat in fata mortii:
-"Saltati-ma si aruncati-ma in mare, iar marea vi se va alina; fiindca stiu ca din pricina mea s'a starnit asupra voastra aceasta mare furtuna".(CAP 1)


Dumnezeu in marea lui iubire pentru Iona ii pregatise insa un chit imens, o balena in pantecele careia sa petreaca asa cum mai tarziu Iisus Hristos avea sa petreaca in mormant, trei zile, zile de rugaciune .Acolo, in pantecele chitului, Iona plange si se roaga si niciun moment gandul lui nu se intoarce spre lume, ci spre Dumnezeu.
Si am zis:Lepadat am fost de la fata ochilor Tai;
voi mai privi eu oare vreodata
la casa Ta cea sfanta?
Si Dumnezeu il scoate din pantecele iadului, asa cum a facut cu fiecare dintre noi, si il aseaza iar in fata cererii Sale. Ninive!De cate ori nu ne-a ascultat plansul pentru lucruri lumesti si desi uraciune in fata lui, ne-a stiut neputinta si Dumnezeu a lacrimat cu noi!Lacrimi pentru neputinta de a ne ridica dincolo de patimi:patima de a vorbi vorbe desarte, patima de a ne dori reusite care social sa ne aseze peste ceilalti, patima de a manca pana la imbuibare, patima de a iubi pe altii mai mult decat pe Domnul...Ce greu trebuie sa-i  fost lui Iona in burta chitului, asa cum speriat trebuie sa fi fost Noe in burta corabiei lui plutind pe ape tulburi, plutind spre nicaieri.Si in spaima lui Iona era durerea ca nu va mai intra in casa Domnului cea sfanta.  Sunt in plansul lui Iona  vorbele lui David ...Scoate din stricaciune viata mea...Dintru adancuri am strigat catre tine,Doamne/Doamne auzi glasul meu(Psalmul 129)Si cand pocainta lui si umilinta sunt depline, cand Iona intelege ca trebuia sa lase in grija Domnului totul si sa asculte glasul care ii ceruse sa propavaduiasca pocainta, atunci Domnul il scuipa  din gura chitului si ii spune iar:"Scoală şi porneşte către cetatea cea mare a Ninivei şi vesteşte-le ceea ce îţi voi spune!"si Iona, spune simplu, atat:"Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!"Simplu, direct, sigur! Asa cum peste mult timp avea sa spuna Inaintemergatorul Pocaiti-va!
Si ninivitenii au inteles imediat ca nu poti fugi de Dumnezeu, cum nu poti fugi de pacatele noastre savarsite si nici de constiinta savarsirii lor.Am uitat multe in noaptea in care Grig a murit. Unele amintiri ale pacatelor mele  s-au dus, dar , din cand in cand , cate ceva razbate din negura din mintea mea. Si chiar daca am uitat unele din pacate, ele raman in fata lui Dumnezeu si acesta ingaduie ca sa platesc pentru ele, si lumea, lumea inca striga dupa mine lucruri pe care , daca nu as sti ca am uitat, as considera ca nu le-am facut niciodata. Si  prin glasul celor care ma urasc sau isi imagineaza ca ma urasca, Dumnezeu ingaduie ca Satana sa strige:
-Urata, baba, desfranata...
Dar eu ca si ninivitenii stiu ca sansa mea este  pocainta , sacul in cap si asezarea trupului meu care nu mai poarta creme frantuzesti, direct pe cenusa.Si nici dobitoacele nu au mancat si nu au baut apa.E grea pocainta! E greu sa   schimbi din radacini viata ticaloasa traita, e greu sa recunosti ca tu esti vinovat pentru tot raul pe care il traiesti, e greu sa te lepezi de lume si duhul lumesc, pentru ca sunt pacate dulci, pacate pe care satana le-a invesmantat in placere si ele erau intr-un timp,amintiri pentru batranete. Ticaloase amintiri pentru batranete.
-Macar o sa am ce sa-mi amintesc, spunea o prietena in anii tineretii noastre si ne dadeam in leagan, in parc la marginea orasului si povesteam...Luna aparea peste dig, peste cimitirul din Bora, dar noi acolo nu o aveam decat pe Lacramioara, prietena noastra , si ne imaginam ca si ei i-ar fi placut sa fie cu noi.Alaturi, in manastire erau slujbe de noapte, parintele Vasile slujea minunat, dar eu nu-l cunosteam. Il stia in schimb Dumnezeu, si pentru plansul lui, pentru cenusa pe care statea si plangea, Dumnezeu ne ierta, ca pe niniviteni.
Si uite-ma acum, pe balconul meu, plangand ca si Iona pentru un vrej.
Va amintiti? Suparat ca Dumnezeu ii iarta pe niniviteni, Iona insa se tulbura  si spune"Viata mea ia-o de la mine:ca mai bine este sa mor decat sa traiesc." Si Dumnezeu in mod pedagogic, in timp ce Iona se aseaza in afara cetatii sa vada ce se intampla in cetate, sub un umbrar, ii creste acolo un vrej, ca acela sa-i dea umbra capului si sa-l insenineze. Si Iona vede vrejul si-i bucura nespus...Mare bucurie! Dar Dumnezeu porunceste unui vierme sa roada vrejul  si sa-l usuce, soarele ardea tot mai puternic, un vant sufocant de cald, zaduful zilei il imprejoara si Iona plin de tristete zice ca si noi:
-"Mai bine este sa mor decat sa traiesc!"
-Atat de tare te-ai mahnit tu din pricina vrejului?"-il intreba Dumnezeu
-" Foarte mult m-am mahnit, pan"la moarte!"  
-"Tie ti-a parut rau de un vrej, pentru care nu te-ai ostenit, si nici ca l-ai crescut si intr-o noapte a pierit.Dar Eu, cum sa nu crut Ninive, cetatea cea mare, in care locuieste mai mult de douazeci de miriade de oameni care nu-si cunosteau dreapta sau stanga si vitele lor multe?...."(Cap 4)
Iubirea lui Dumnezeu  e universala.Pentru ca Dumnezeu iubeste si omul dar si intrega sa creatie, si vitele si pestii marilor, si vrejul care crescuse prin grija Sa.
Am plans iar. Cand Grig a murit, avea peste 130 de ghivece cu flori, de la violete pana la orhidee. El le ingrijea cel mai mult dintre noi si el se bucura cel mai mult de frumusetea lor.... Acolo statea dimineata inainte de lucru, isi bea cafeaua si privea indelung trecatorii. Prietenii care treceau spre serviciu priveau spre balconul nostru si se bucurau sa-l zareasca acolo...
Intr-un ghiveci adusese din curtea mamei lui o floare deosebita, care inflorea vara niste stelute mari, delicate, minunat desenate cu nervuri maro, ca un fluture ...Se bucura pentru fiecare floricica si ma striga sa mi-le arate si mie...Floarea mamei lui, femeia pe care poate a iubit-o cel mai mult, mai mult decat pe mine...
Desi iubesc florile, imi este greu sa le ingrijesc, amintirile acelor ani sunt inca dureroase si atunci balconul lui e doar un loc de trecere si intins rufe.
Ieri insa , intamplator, am vazut ca floarea lui e napadita de o boala si este aproape distrusa...bucati, bucati se rupeau in mainile mele. Si eu am plans ca si Iona.Am plans pentru vrejul care ne-a daruit atat bucurie atatia ani, atatea veri, pentru frumusetea lui pierduta , am plans pentru Grig si pentru mama lui, adormita ca si el, acum doi ani.Am plans stiind ca asa cum pe ei in lumea acesta nu pot sa-i gasesc, asa nu voi mai gasi poate niciodata floarea lor minunata. Am plans ca si cand prin moartea  vrejului, el murea iar, a mia oara...Si ca si Iona am zis ca mai bine muream in secunda de dupa moartea lui sa nu fi trait nimic, fara el.Si am plans pentru toate acele zile cand el se bucura de flori si eu zaboveam cand ma striga....Si mi-am dorit moartea in secunda de dupa el...
Si apoi am inteles, nu stiu cum, ca atat timp cat eu traiesc, el si vrejul lui traiesc cu mine , ca amintirile sunt tot darul lui Dumnezeu, pentru ca stiindu-mi macar o parte din pacate, pot sa ma asez pe cenusa ca si ninivitenii si poate pocainta mea  va duce la mantuirea lui, si chiar si la a mea.




miercuri, 12 iunie 2013

Ne pregatim de Inaltare




Deja a fost vecernia. Mai e doar putin si va fi slujba mare.
Ziua Inaltarii Domnului nostru Iisus Hristos a venit.
Ar trebui sa am sentimentul de bucurie, bucurie egala cu cea a constientizarii Invierii Lui, pentru ca, mari praznice sunt acestea.
Dar simt langa bucurie si o mare tristete.E ca si cand iar voi ramane singura in aceasta lume.Stiu ca este un sentiment fals si trebuie sa lupt cu el, Iisus Hristos ne-a lasat pacea lui si ne-a spus sa nu ne intristam.Plecarea Lui inseamna venirea Mangaietorului, a treia persoana a Sfintei Treimi...si niciodata nu vom fi singuri, daca vom lepada pacatul.
.Era un timp in care nu stiam prea bine icoanele si nici semnificatia lor, dar ma inchinam la icoana de hram in biserica mea, icoana Inaltarii si ma rugam asa, scurt:'Inaltarea Ta, pururea in inima mea, Doamne!"Nici nu stiam, nu banuiam cat de mare era cererea mea, ce anume era in acele vorbe,in acea rugaciune! 
"Sfântul Grigorie Palama spune că Învierea este specifică tuturor oamenilor, în vreme ce Înălţarea are loc numai în cazul sfinţilor. Acest lucru înseamnă că, prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea şi a oferit tuturor darul Învierii, pentru că toţi vor învia la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, şi cei drepţi şi cei păcătoşi, dar nu se vor înălţa cu toţii. Numai cei drepţi, adică cei îndumnezeiţi, se vor învrednici de această mare trăire. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (I Tesal. 4, 16-17).


Aşadar, cu toţii vor învia, dar numai drepţii se vor înălţa şi vor fi răpiţi în nori pentru a-L întâmpina pe Hristos venind din cer"-Ierotei de Navpaktos
Cer  acum ca Imparatul Slavei,Domnul cel tare si puternic, inaltat la ceruri sa-mi trimita Mangaietorul, Duhul Adevarului, atat de mult intristat de pacatele mele, sa puna in inima mea bucuria acestui praznic si pacea Sa.Si asta va doresc si voua! Cu drag si cu o lacrima in coltul ochilor mei.
Si pentru ca orice as scrie eu e nepotrivit , va transcriu ceva ce cred ca o sa va placa.


TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI A VLĂDICĂI IEROTEI DE NAVPAKTOS
La patruzeci de zile după Învierea Sa, Hristos S-a înălţat la ceruri, de unde venise, aşa cum El Însuşi le-a spus cândva ucenicilor Săi: Vă sminteşte aceasta? Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?(Ioan 6, 61-62). Desigur, acest lucru nu înseamnă că, începând din ceasul întrupării, Hristos nu a mai existat ca Dumnezeu în ceruri, ci înseamnă că avea să urce acolo mai târziu, cu trup omenesc. De altfel, coborârea Sa din ceruri se înţelege ca bunăvoire dumnezeiască, nu ca mutare din loc.



În intervalul dintre Înviere şi Înălţare, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi de mai multe ori. El le-a dezvăluit acestora tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Evanghelist Luca: …cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3)

Sărbătoarea împărătească a Înălţării are o mare importanţă pentru viaţa creştină şi duhovnicească, pentru că este legată de îndumnezeirea omului. În continuare, prin prezentarea celor mai importante aspecte hristologice ale acestui praznic împărătesc, vom încerca să-i înţelegem însemnătatea.

1. ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Pentru început, este necesar să vedem ce anume spune Sfânta Scriptură despre Înălţarea Domnului. Acest mare eveniment împărătesc este proorocit în Vechiul Testament şi este înfăţişat în Noul Testament. Nu vom expune aici toate fragmentele care conţin referiri la această sărbătoare, ci numai pe cele mai grăitoare, cu atât mai mult cu cât, în analiza care urmează, vom prezenta şi alte texte care se referă la Înălţarea lui Hristos.

În Vechiul Testament, există profeţii despre sfânta Înălţare, aşa cum există pentru toate celelalte evenimente împărăteşti. Profetul Iezechiel a avut o vedenie care se referă cu certitudine la Înălţarea lui Hristos: Atunci slava Domnului s-a dus de la prag şi s-a aşezat pe heruvimi. Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei şi s-au dus însoţiţi de roţi şi s-au oprit la poarta cea dinspre răsărit a templului Domnului, şi slava Dumnezeului lui Israel era asupra lor (Iezechiel 10, 18-19).

O profeţie şi mai reprezentativă care se referă la Înălţarea lui Hristos este cuprinsă în Psalmii lui David. Într-unul din aceşti psalmi este scris: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă (Ps. 46, 5); iar într-un alt psalm, se spune: Şi a plecat cerurile şi S-a coborât şi negură era sub picioarele Lui. Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului (Ps. 17, 11-12).

Din analize anterioare cunoaştem faptul că revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale Cuvântului neîntrupat. Ceea ce s-a proorocit în Vechiul Testament s-a înfăptuit prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Aşadar, în Noul Testament se vorbeşte de multe ori despre Înălţarea lui Hristos. În continuare, vom analiza trei categorii de referiri la Înălţarea Domnului.

Mai întâi de toate, despre Înălţare vorbeşte Însuşi Hristos în învăţătură Sa. Adresându-se ucenicilor Săi, înainte de a pătimi, El a spus: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl (Ioan 16, 28). De asemenea, cu altă ocazie, Hristos a afirmat: nimeni nu s-a siut în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer (Ioan 3, 13).

În al doilea rând, subiectul Înălţării se regăseşte în relatările unora dintre Evanghelişti. Mai concret, este vorba despre Sfântul Evanghelist Marcu (Marcu 16, 19) şi despre Sfântul Evanghelist Luca, la acesta din urmă, atât în Evanghelia sa (Luca 24, 50-53), cât şi în Faptele Apostolilor, la scrierea cărora a participat nemijlocit (Fapte 1, 3 şi 9-10). Amănunte despre Înălţare, ca şi despre felul în care aceasta a avut loc, sunt cuprinse în Cartea Faptelor Apostolilor, asupra căreia vom arunca o privire mai jos.

În al treilea rând, există multe fragmente apostolice din care putem vedea lipsa oricărei îndoieli a Apostolilor în legătură cu acest eveniment. În vechea Biserică, Înălţarea era unul dintre simbolurile fundamentale din ceremonia Botezului; cu alte cuvinte, ea era inclusă în mărturisirea de credinţă de dinainte de Botez. Atunci când se referă la cele mai importante aspecte ale lucrării mântuitoare a lui Hristos, adică a lucrării sfintei iconomii, Sfântul Apostol Pavel include şi Înălţarea: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă (I Tim. 3, 16). Referindu-se la puterea Tatălui, el spune că pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri (Efes. 1, 20). Desigur, aşa cum am mai spus, puterea Tatălui este şi puterea Fiului. După ce ne-a curăţit de păcat, Hristos a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte(Evrei 1, 3) şi a făgăduit tuturor celor care se vor uni cu El că vor şedea şi ei pe tronul Tatălui Său: Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3, 21).

Din fragmentele pe care le-am expus reiese foarte clar faptul că Biserica dă o mare importanţă evenimentului sfintei Înălţări, deoarece, aşa cum vom vedea în continuare, Înălţarea lui Hristos exprimă cel mai adânc înţeles al vieţii duhovniceşti.

2. DE CE S-A ÎNĂLŢAT DUPĂ PATRUZECI DE ZILE

Înainte de a intra în teologia Înălţării trebuie să vedem de ce anume Hristos S-a înălţat la patruzeci de zile de la Învierea Sa, având în vedere faptul că El nu a făcut niciodată ceva fără un motiv determinat. Toate au avut un anumit scop.

Invocând mărturiile Sfântului Grigorie al Acragandelor şi ale lui Macarie Hrisochefalul, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, prin întrupare, Hristos a primit trei naşteri: prima din Fecioara Maria, adoua prin Botez şi a treia prin Înviere. În toate cele trei naşteri, El a fost numit întâi născut, pentru că a fost întâi născut „între mulţi fraţi”, în sensul existenţei Sale în trup, apoi a fost întâi născut al noii zidiri şi, în al treilea rând, a fost întâi născut din morţi. Dacă privim cu atenţie, vom observa că, la patruzeci de zile după fiecare din aceste trei naşteri, a avut loc un eveniment important: la patruzeci de zile după Naştere, Hristos a fost adus la Templu, fapt ce corespunde sărbătorii Întâmpinării Domnului; la patruzeci de zile după Botezul Său în râul Iordan, l-a biruit pe diavolul care Îl ispitise de trei ori; la patruzeci de zile de la Înviere, S-a înălţat la ceruri, unde a adus Tatălui Său jertfa firii noastre.

Desigur, Hristos ar fi putut să urce la ceruri cu firea omenească imediat după Învierea Sa, dar nu a făcut acest lucru pentru că Învierea să nu pară o închipuire. După Înviere, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi şi a făcut minuni, întărind astfel credinţa acestora şi făcându-i martori ai Învierii Sale. După ce le-a spulberat îndoielile legate de adevărul Învierii şi le-a spus ce avea să se întâmple în legătură cu venirea Duhului Sfânt şi cu Înălţarea, Hristos i-a făcut pe ucenici martori ai Înălţării (Sfântul Atanasie cel Mare). Astfel, s-a constituit o mărturie de netăgăduit a acestui eveniment hotărât de Dumnezeu.

În fine, din multa Sa iubire de oameni, Hristos S-a smerit prin înţelegerea şi prin acceptarea neputinţei omeneşti. Aşa cum a luat asupra Sa toate acele patimi nepăcătoase, la fel a înţeles şi neputinţa firii omeneşti şi S-a golit pe Sine, săvârşindu-le pe toate astfel încât sa-l mântuiască pe om.

3. ÎNSEMNĂTATEA ÎNĂLŢĂRII LUI HRISTOS FAŢĂ DE

ALTE PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI

Nu se poate face o ierarhie a praznicelor împărăteşti. Fiecare dintre acestea este un eveniment mântuitor rânduit de sfânta iconomie, prin care Hristos a lucrat mântuirea neamului omenesc. Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a pătimit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Între toate acestea există o unitate minunată. Înălţarea este ultimul praznic împărătesc, în sensul că este punctul final al lucrării de mântuire a neamului omenesc.

Totuşi, Sfinţii Părinţi stabilesc o anumită comparaţie prin determinare a acestor sărbători. Spunem prin determinare, deoarece, dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, nu ar mai fi existat Învierea şi Înălţarea, iar dacă nu ar fi înviat, zadarnică ar fi fost întruparea.

Analizând dimensiunea şi valoarea Înălţării, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că mulţi oameni o consideră mai prejos decât celelalte sărbători, deoarece nu îi cunosc însemnătatea. Însă, la fel cum capul este podoaba trupului, sărbătoarea Înălţării este podoaba tuturor sărbătorilor şi plinirea tuturor praznicelor împărăteşti[1]. Prima sărbătoare este înfricoşătoarea şi minunata Naştere a lui Hristos după trup; a doua este sărbătoarea Bobotezei, la care Dumnezeu S-a arătat într-o măsură mai mare decât la prima; a treia este sărbătoarea Învierii, care a fost mai slăvită decât celelalte, deoarece, prin ea, moartea a fost biruită, dar nici aceasta nu a avut plinătatea desfătării, deoarece Hristos Se afla încă pe pământ. Însă praznicul Înălţării le-a umplut pe toate de bucurie, pentru că, după ce a deschis cerurile, Hristos ne-a dat să vedem privelişte străină, adică „propriul nostru trup aşezat pe tronul împărătesc”. Prin urmare, însemnătatea Înălţării constă în aceea că, după ce a fost îndumnezeită prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea omenească a fost aşezată pe tronul împărătesc, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Prin întruparea Sa, Hristos a îndumnezeit firea omenească. Însă oamenii nu cunoştau prea mult din măreţia slavei Sale şi tocmai de aceea nu L-au putut cunoaşte întru adevăr, L-au clevetit şi, în cele din urmă, L-au răstignit. Însă, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, oamenii au cunoscut cine este El cu adevărat. Astfel, prin Înălţare, lucrarea lui Hristos a umplut lumea de cunoaşterea lui Dumnezeu (Sfântul Diadoh al Foticeei).

Referindu-se la cele două mari sărbători, adică la Înviere şi la Înălţare, Sfântul Atanasie cel Mare spune că sărbătoarea Învierii ne dăruieşte armele biruinţei asupra morţii, în vreme ce Înălţarea lui Hristos ne urcă la cer. Cu alte cuvinte, după ce este schimbată comportarea omului pe pământ, el este urcat la ceruri. Prin urmare, biruinţa asupra morţii este o lucrare diferită faţă de urcarea firii omeneşti la tronul lui Dumnezeu. Tocmai de aici înţelegem superioritatea Înălţării sau, ca să ne exprimăm mai bine, prin acest eveniment putem constata desăvârşirea şi plinirea sfintei iconomii.

O altă diferenţă dintre Înviere şi Înălţare este că ucenicii nu au văzut începutul Învierii, ci numai sfârşitul ei – pentru că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a ieşit din mormânt, El fiind văzut după aceea, când El Însuşi a voit să fie văzut – în vreme ce, în cazul Înălţării, ucenicii i-au văzut începutul, adică L-au văzut pe Hristos cum Se ridica la ceruri, şi căutau cu privirea în sus pentru a-i vedea sfârşitul (Macarie al Filadelfiei).

Din nou trebuie să spunem că evenimentele împărăteşti sunt unite între ele şi nu se poate să acordăm o importanţă mai mare unuia sau altuia dintre ele. Totuşi, în funcţie de receptarea lor de către om, putem să observăm anumite diferenţe, având în vedere faptul că, de-a lungul vieţii duhovniceşti şi pe parcursul urmării lui Hristos, există un traseu ascendent. Mai întâi, ne naştem în Hristos, după aceea, biruim stăpânirea diavolului şi înviem, iar în cele din urmă, putem să trăim îndumnezeirea. Sfinţii Părinţi leagă sărbătoarea Înălţării de îndumnezeirea omului.

În acest context, Sfântul Grigorie Palama spune că Învierea este specifică tuturor oamenilor, în vreme ce Înălţarea are loc numai în cazul sfinţilor. Acest lucru înseamnă că, prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea şi a oferit tuturor darul Învierii, pentru că toţi vor învia la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, şi cei drepţi şi cei păcătoşi, dar nu se vor înălţa cu toţii. Numai cei drepţi, adică cei îndumnezeiţi, se vor învrednici de această mare trăire. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (I Tesal. 4, 16-17).

Aşadar, cu toţii vor învia, dar numai drepţii se vor înălţa şi vor fi răpiţi în nori pentru a-L întâmpina pe Hristos venind din cer. Aceasta presupune o mai mare unire şi comuniune cu El. Cei care participă la Înălţare participă practic la îndumnezeire şi tocmai de aceea, din punct de vedere soteriologic, Înălţarea este o sărbătoare mai însemnată.

4. ÎNĂLŢAREA ESTE SĂRBĂTOAREA AŞEZĂRII FIRII OMENEŞTI PE

TRONUL LUI DUMNEZEU

Din învăţătura Sfinţilor Părinţi pe care am înfăţişat-o anterior se vede limpede faptul că înţelesul sărbătorii nu este numai hristologic, ci şi antropologic. Prin Înălţarea Sa la ceruri, Hristos a înălţat şi firea noastră omenească.

De altfel, scopul lucrării sfintei iconomii a fost „ca Hristos să nu ne lase pe pământ, ci să ne înalţe la ceruri. Pentru că acolo este adevărata mântuire şi acolo ne vom desfăta din dulceaţa vederii preabunului nostru Împărat” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Coborârea Cuvântului de la cer la pământ nu a însemnat o deplasare spaţială a Acestuia, ci o bunăvoire dumnezeiască, pentru că El nu Şi-a lăsat nici un moment tronul, ci a şezut pe acesta fără încetare, alături de Dumnezeu Tatăl. Iar acum, prin Înălţarea Sa, Hristos nu ridică la ceruri Dumnezeirea, pentru că El nu a fost niciodată despărţit de Părintele Său, ci aşează pe tronul ceresc firea noastră pe care a luat-o asupra Sa.

Aşadar, prin praznicul Înălţării, sărbătorim întronarea în ceruri a firii noastre. Odată cu Învierea şi cu Înălţarea firii omeneşti, sărbătorim şi începutul învierii şi înălţării fiecărui credincios în parte. De aceea, atunci când omul participă la Înălţarea lui Hristos, el nu mai este un om de pe pământ, aşa cum era primul om, ci este om al cerului, aşa cum a fost cel de-al doilea om, adică Hristos (Sfântul Grigorie Palama).

Exprimarea care spune că, după ce S-a înălţat la cer, Hristos a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19) provine din teologia simbolică. Ea arată Dumnezeirea Cuvântului – adică faptul că Hristos a fost mereu de o fiinţă cu Părintele Său, pentru că El Însuşi era Dumnezeu – dar şi că, fiind Dumnezeu-Om, Hristos a înălţat firea omenească la ceruri şi a făcut-o asemenea lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de-a dreapta lui Dumnezeu înseamnă slava şi cinstea Dumnezeirii, adică faptul că Fiul are slava Dumnezeirii pe care o are Părintele Său, iar după întruparea Fiului şi după înălţarea firii omeneşti, şi aceasta (firea omenească) participă la slava Dumnezeirii, iar Hristos este slăvit de întreaga zidire ca Dumnezeu-Om. Atfel, drepata Tatălui înseamnă unimea în fiinţă a Fiului şi a Tatălui, deoarece Fiul are aceeaşi fiinţă sau fire cu Tatăl.

Verbul a şedea are o mare importanţă. Sensul lui este de oprire, de instaurare, desemnând, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, stabilitatea şi statornicia firii. Cu alte cuvinte, Hristos are aceeaşi fire cu Tatăl, fără să sufere nici o schimbare. El rămâne Dumnezeu în veci. Astfel, „a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” înseamnă că „este de aceeaşi cinste [cu Dumnezeu]”.

Înţelesul praznicului este foarte înalt şi foarte important. Dacă prin Înviere a fost biruită stăpânirea morţii şi a diavolului, prin Înălţare firea noastră s-a suit la tronul lui Dumnezeu. În acest fel, şi nouă ni s-a dat posibilitatea să ajungem şi la trăirea Înălţării, adică a îndumnezeirii.

5. HRISTOS ESTE SINGURUL CARE S-A SUIT LA CERURI

Cuvântul analipsi[2](înălţare) provine din verbul analamvano[3], care printre altele, înseamnă şi a înălţa ceva/pe cineva. Prin acest cuvânt, se desemnează urcarea Dumnezeului-Om la cer şi aşezarea Sa pe tron împreună cu Părintele Său. Hristos S-a aflat tot timpul pe tron împreună cu Tatăl, însă acum, El a adus pe tron şi trupul omenesc. Observând Înălţarea lui Hristos la cer, vedem „o privelişte străină”, deoarece Făcătorul zidirii Se înalţă purtând armură omenească (Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului).

În afară de cuvântul analipsi (înălţare), în Sfânta Scriptură mai este folosit şi cuvântul anodos[4](urcare, suire): Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare… Între înălţare şisuire (urcare) există o diferenţă ce exprimă taina acestui eveniment. A se sui ( a se urca)se foloseşte mai ales pentru a desemna Dumnezeirea, iar a se înălţa, pentru a desemna firea omenească, trupul omenesc[5]. Cele două cuvinte se folosesc alternativ pentru ca noi să credem că Hristos este Dumnezeu şi om într-un ipostas. Aşadar, prin aceste cuvinte se exprimă taina Dumnezeului-Om (Sfântul Diadoh al Foticeei).

Hristos este primul şi singurul Care S-a suit la cer cu trupul pe care l-a luat de la Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Despre acest lucru avem încredinţare de la Însuşi Hristos, Care a spus: Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3, 13). Cuvântul nimeni nu lasă loc de nici o îndoială, deoarece a fost rostit de gura nemincinoasă a Domnului. Desigur, aşa cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, şi Maica Domnului a urcat la cer cu trupul, însă acest lucru s-a făcut după Înălţarea lui Hristos şi numai datorită faptului că trupul lui Hristos a fost zămislit din trupul ei. Dar şi în aceste condiţii, trupul Născătoarei de Dumnezeu primeşte îndumnezeirea, în vreme ce Trupul lui Hristos este izvor al harului necreat.

Încredinţarea dată de Hristos că nimeni altul în afară de El nu a mai urcat la cer pare a fi în contradicţie cu mărturia Sfintei Scripturi care spune că Profetul Ilie s-a înălţat la ceruri. Însă, dacă analizăm cu atenţie atât textul Sfintei Scripturi, cât şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vom constata că, în realitate, nu există o asemenea contradicţie.

Despre înălţarea Profetului Ilie este scris: deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt [ca][6]la cer (IV Regi 2, 11), în vreme ce, despre Înălţarea lui Hristos se spune: Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19). Observăm aşadar că, în cazul Profetului Ilie, se foloseşte sintagma ca la cer, în vreme ce, pentru Hristos, exprimarea este la cer.

Notând această diferenţă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că nu este vorba despre o deosebire de exprimare, ci despre o diferenţă teologică. Sintagma ca la cer are sens îndoielnic, în vreme ce la cer desemnează un fapt concret (Sfântul Epifanie). Aşadar, nu este vorba despre acelaşi lucru. Urcarea lui Hristos la cer nu poate fi pusă în nici un caz sub semnul îndoielii, deoarece exprimarea este clară.

Dincolo de această diferenţă, se pare că mai există încă una, care este mult mai importantă. După cum afirmă Părinţii Bisericii, chiar dacă s-a înălţat cu trupul, Profetul Ilie nu a urcat la cer, acolo unde este Dumnezeu, ci a mers într-un alt „spaţiu”. După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, Profetul Ilie se găseşte acum în Raiul pământesc, de unde a căzut Adam prin neascultare şi prin călcarea poruncii lui Dumnezeu. Cuviosul Nil susţine că Ilie se află în văzduh, care este mai presus de aer, dar mai prejos decât cerul.

Mai precis este Sfântul Grigorie Palama, care, cu simţul său teologic pătrunzător, dă acestui eveniment noi dimensiuni. El spune că, aşa cum, înainte de Învierea lui Hristos, au existat mai multe învieri, şi înainte de Înălţarea Sa, au existat mai multe înălţări. În Vechiul Testament, se spune că Profetul Ieremia a fost luat de un duh, Avacum, de un înger, iar Profetul Ilie a fost ridicat de un car de foc. Însă înălţarea tuturor acestora a fost „ca o mutare din loc”, adică într-o anumită măsură, a fost o deplasare în spaţiu, prin care au fost luaţi de pe pământ, dar nu au fost scoşi în afara lui. Cu alte cuvinte, nimeni dintre aceştia nu a trecut de atmosfera care înconjoară pământul. În mod similar, cei care înviau, mureau după o vreme din nou şi se întorceau în pământ. Însă Hristos a înviat, iar moartea nu a avut putere asupra Sa, după cum toate înălţările la ceruri au fost mai mici decât a Lui.

Din aceste cuvinte patristice, putem să tragem concluzia că Înălţarea Profetului Ilie în car de foc ca o schimbare de loc, ca un fel de moarte, care arată cam cum ar fi plecat oamenii de pe pământ dacă Adam nu ar fi păcătuit şi dacă moartea nu ar fi pătruns în zidire. Din toate acestea, putem să tragem concluzia că nimeni nu s-a suit la ceruri în afară de Hristos.

6. HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT CU TRUPUL

Din Sfânta Scriptură, rezultă fără putinţă de tăgadă că Hristos a urcat la ceruri cu Trupul. De asemenea, din învăţătura Bisericii noastre, ştim că firea dumnezeiască şi firea omenească nu s-au despărţit niciodată.

Grăitorul de Dumnezeu David scrie într-un Psalm de-al său: În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui (Ps. 18, 5-6). Tâlcuirea fragmentului de mai sus este că Dumnezeu Şi-a făcut din soare sălaş ales şi îi porunceşte acestuia să iasă ca un mire din odaia miresei şi să străbată în fiecare zi, ca un uriaş, calea de la răsărit la apus. Sfântul Grigorie Teologul spune că soarele este pentru lumea fizică ceea ce este Dumnezeu pentru lumea duhovnicească. Soarele zidit luminează lumea văzută, în vreme ce soarele nezidit luminează lumea nevăzută.

Tâlcuind greşit acest fragment din Psalmi, maniheiştii, care erau nişte eretici din primele veacuri ale creştinismului, susţineau, la fel ca Origen, că odată urcat la ceruri pentru a se odihni la sânul Tatălui Ceresc, Hristos S-a lepădat ca de o greutate de firea omenească, pe care a pus-o în discul soarelui, şi astfel, Dumnezeirea dezgolită S-a suit şi a şezut de-a drepata lui Dumnezeu Tatăl. Dimpotrivă, monofiziţii credeau că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască, iar firea omului s-a transformat în Dumnezeire.

Din punct de vedere ortodox, aceste două opinii nu au nici un temei. Sfântul Grigorie Teologul spune că cine crede că Trupul lui Hristos a fost lepădat şi aşezat în soare şi că Domnul a urcat la cer numai cu Dumnezeirea practic nu crede că Dumnezeu există în Trup şi nici că va fi în Trup la cea de-a Doua Venire. Adevărul este că cei care cred un asemenea lucru nu vor vedea slava celei de-a Doua Veniri, căci cum ar putea să o vadă, atâta vreme cât Trupul lui Hristos s-a pierdut şi a fost dezintegrat de elementele naturii?

Asemenea concepţii au pentru om consecinţe grave. Se ştie faptul că maniheiştii dispreţuiau trupul omenesc, acelaşi lucru fiind observat şi la monofiziţi, însă, desigur, într-un alt sens.

Aşadar, învăţătură Bisericii potrivit căreia Hristos S-a înălţat cu întreaga fire omenească şi cu trupul omenesc este strâns legată de îndumnezeirea propriei noastre firi şi de valoarea trupului omenesc. Nu ne lepădăm de trup şi nu îl considerăm ceva rău, pentru că trupul nu este o închisoare care trebuie lepădată şi distrusă pentru a ne elibera sufletul.

7. SUITU-S-A DUMNEZEU ÎNTRU STRIGARE

Profetul David spune: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă (Ps. 46, 5). Fără îndoială, aici este vorba despre o proorocie care s-a împlinit odată cu Înălţarea lui Hristos la ceruri. Tocmai din acest motiv, versetul de mai sus este rostit la începutul Sfintei Liturghii din ziua Înălţării Domnului. Tâlcuind acest fragment din Psalmi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu se foloseşte forma a fost suit, ci suitu-S-a, deoarece Hristos nu S-a suit cu ajutorul cuiva, ci prin propria Sa putere, ca un Dumnezeu. Hristos a urcat prin propria Sa putere, în vreme ce Profetul Ilie a fost înălţat de o altă putere. Întru strigare şi în glas de trâmbiţă arată biruinţa strălucită asupra morţii. Referindu-se la acest fragment, Cuviosul Nichita spune că întru strigare şi în glas de trâmbiţă exprimă imnul triumfal al oştirilor îngereşti, pentru că acestea vedeau prin puterea Duhului Sfânt că Cel care avea chip de om era de fapt Dumnezeu.

Potrivit tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi, întru strigare se referă la îngeri, iar în glas de trâmbiţă, la Apostoli care cântau cu glas de trâmbiţă imnele biruinţei şi ale triumfului.

Înălţarea lui Hristos s-a petrecut în linişte, pentru că numai ucenicii erau de faţă. Cu toate acestea, ea s-a făcut cunoscută până la marginile pământului. Nu mai este nimeni care să nu fi aflat de ea (Macarie Hrisochefalul). Acest lucru arată că toate marile evenimente au loc în linişte şi în tăcere. Chiar dacă renaşterea omului este nevăzută pentru ochii oamenilor lumeşti, ea produce o mare rezonanţă în toată lumea. Nu există o dovadă mai clară a existenţei lui Dumnezeu decât viaţa sfinţilor. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost necunoscuţi pentru lume, dar harul lui Dumnezeu i-a făcut cunoscuţi în toată lumea şi în toate veacurile.

8. SE URCA LA CERURI BINECUVÂNTÂNDU-I PE UCENICI

Sfântul Evanghelist Luca ne oferă amănunte reprezentative ale Înălţării lui Hristos la ceruri. După ce i-a dus pe ucenici până spre Betania, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51). 

În Sfânta Scriptură, binecuvântarea este opusul blestemului. Binecuvântarea este legată pe de o parte de persoana care oferă ceva prin cuvânt sau prin faptă, iar pe de altă parte, de oferirea harului şi a energiei. Se ştie faptul că, în Sfânta Scriptură, transmiterea binecuvântării lui Dumnezeu către om se face prin diferite practici. După facerea primilor doi oameni, Dumnezeu i-a binecuvântat (Facerea 1, 28). Este reprezentativ felul în care Patriarhul Iacov i-a binecuvântat pe copiii lui Iosif. El şi-a aşezat mâna dreaptă pe capul lui Efraim şi pe cea stângă pe capul lui Manase şi i-a binecuvântat (Facerea 48, 13-15). De asemenea, înainte de moartea sa, Isaac l-a binecuvântat pe Iacov (Facerea 27, 23-29). Aceasta înseamnă nu că se dădea binecuvântare doar în timpul vieţii, ci şi atunci când oamenii plecau din această lume. Este interesant faptul că Elisei a luat binecuvântarea lui Ilie pe când acesta din urmă se urca la cer, pentru ca toţi să înţeleagă că duhul lui Ilie s-a odihnit peste el. De ceea, după ce l-au găsit pe Elisei, oamenii i s-au închinat până la pământ (IV Regi 2, 15). În vechiul Testament, exista credinţa că, prin binecuvântare, Profetul sau Patriarhul transmite viaţa, adică harul lui Dumnezeu.

În Evanghelii, vedem că Hristos i-a binecuvântat pe oameni de multe ori. Un caz aparte este acela al binecuvântării date copiilor. Sfântul Evanghelist scrie: Şi luându-i în braţe ,i-a binecuvântat punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Elementul binecuvântării se regăseşte şi în minunile pe care Hristos le-a făcut, mai ales în acelea care se săvârşeau prin punerea mâinii Sale pe diferite părţi ale trupului celor bolnavi, aşa cum a fost în cazul vindecării soacrei lui Petru, când S-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile (Matei 8, 15).

În vreme ce Hristos Se înălţa la cer, El îi binecuvânta pe ucenici, trimiţându-le harul Său. Este important de subliniat faptul că Hristos nu S-a oprit să-i binecuvânteze, pentru a începe abia după aceea să Se înalţe la cer, ci îi binecuvânta în timp ce urca. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Cu alte cuvinte, a început să-i binecuvânteze pe ucenici, dându-le acestora puterea de a împlini lucrarea poruncilor şi, în timp ce îi binecuvânta, Se ridica la cer. Astfel, Hristos a arătat că mereu îi va binecuvânta pe cei care ascultă de El şi le va da acestora bogăţie nesfârşită de har (Macarie Hrisochefalul).

Această imagine este prezentă în hagiografie sub chipul lui Hristos Care şade pe tron şi îi binecuvântează pe oameni, fapt ce arată că Hristos este Împăratul şi Domnul cerului şi al pământului, Cel ce trimite harul şi binecuvântarea Sa către oameni; El este singurul binecuvântat, Care, prin binecuvântarea Sa, întăreşte şi binecuvântează pe cei vrednici de binecuvântare. Proorocul David spune: deschizând Tu mâna ta, toate se vor umple de bunătăţi (Ps. 103, 29).

Dincolo de aceste tâlcuiri, faptul că Hristos îi binecuvânta pe ucenici în timp ce Se ridica la ceruri a însemnat că El va fi mereu alături de aceştia. El însuşi a dat încredinţarea:Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

9. UCENICII STĂTEAU CU PRIVIREA AŢINTITĂ SPRE CER ŞI AU FOST ÎNCREDINŢAŢI DE VENIREA DIN NOU A LUI HRISTOS

Imaginea Înălţării lui Hristos este maiestuoasă. Ucenicii rămăseseră înmărmuriţi de uimire şi urmăreau cu bucurie şi cu nedumerire Înălţarea Domnului la ceruri. Sfântul Evanghelist Luca scrie în acest sens: Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat… şi privind ei, pe când El mergea la cer… (Fapte 1, 9-10).

După spusele Sfântului Atanasie cel Mare, ucenicul nu Îl vedeau pe Hristos urcând la cer, ci priveau tot timpul cu atenţie, ceea ce însemna că „încontinuu îşi aţinteau privirea în sus, spre Hristos”. Aşadar, a fost vorba despre o concentrare continuă a privirii. Am putea spune că stăteau ţintuiţi locului şi-L priveau pe Hristos, care Se înălţa la cer.

Dincolo de simţământul măreţiei imaginii lui Hristos Care Se înălţa la ceruri, acestă aţintire a privirii are şi înţelesul că cei care sunt creştini cu adevărat, au în permanenţă ochiul sufletului – care este gândul – întors spre cer. În acest context trebuie să analizăm îndemnul „sus să avem inimile”, pe care îl rosteşte preotul, sau „sus să avem gândul şi inimile”, din Sfânta Liturghie a lui Iacov, ruda Domnului. Cuvintele acestea sunt importante deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, patria noastră nu se află pe pământ, ci în cer. Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos (Filip. 3, 20). Cu o altă ocazie, Apostolul Pavel recomandă: Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ (Col 3, 2). Această aţintire a privirii înspre Hristos şi înălţarea minţii la El se află în legătură cu isihia minţii, adică de viaţa isihastă, care înseamnă desprinderea minţii de orice dorinţă lumească şi raportarea lui numai la Hristos. Desigur, în acord cu teologia isihastă şi neptică, aceasta înseamnă întoarcerea minţii în inimă, prin Hristos; în acest fel, gândul urcă la Dumnezeu. Aşadar, nu este vorba despre o devenire a drumului firesc al minţii, ci despre curăţirea şi iluminarea acestuia.

În timp ce ucenicii priveau la cer, îngerii, despre a căror participare la Înălţare vom vorbi mai jos, au spus că, aşa cum Hristos S-a urcat la ceruri, la fel Se va şi coborî: Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer(Fapte 1, 11). Aceasta înseamnă că, deşi nu-L mai vedeau pe Hristos, ucenicii au rămas cu privirea spre cer, în extaz şi în uimire.

Analizând mai atent aceste cuvinte îngereşti, Sfântul Atanasie cel Mare spune că, în realitate, îngerii le făceau cunoscut ucenicilor că Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac şi că va veni iarăşi cu Trupul Său, deoarece nu a luat trup de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu doar pentru a se folosi de el, ci pentru a rămâne în creaţie de-a pururi. Nu S-a întrupat numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac.

Cuvântul Arhanghelului se referă la cea de-a Doua Venire întru slavă a lui Hristos, pentru ca să judece viii şi morţii. Referindu-Se la cea de-a Doua Sa Venire, Însuşi Hristos a spus: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El… (Matei 25, 31). De altfel, învăţătura Sfântului Apostol Pavel referitoare la faptul că sfinţii vor fi răpiţi şi înălţaţi pentru a-L întâmpina pe Hristos, Care va veni cu slavă multă, se referă tocmai la această venire. De aceea, în Simbolul Credinţei, marturisim: „Şi iarăşi va să vină cu slavă”.

Cuvintele prin care îngerii vorbesc despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos sunt prezente şi în Vechiul Testament sub formă de proorocie. Profetul Daniel spune: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui (Daniel 7, 13). La această venire se referă şi cuvintele lui Hristos: şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).

Din ceasul Înălţării lui Hristos şi până în cel al venirii Sale din nou este un loc gol, pentru că, între aceste două momente, se află Biserica, prin care ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi prin care suntem în comuniune cu El. De altfel, cei care sunt parte organică a Bisericii şi mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos, vor putea trăi, după măsura la care au ajuns, atât Înălţarea lui Hristos, cât şi slava venirii Sale.



10. LUMEA ÎNGERILOR ÎN TIMPUL ÎNĂLŢĂRII LUI HRISTOS

Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om adevărat. Fiindcă, prin întruparea Sa, Hristos nu a pierdut nici Dumnezeirea şi nici şederea pe tron alături de Părintele Său, El era însoţit în permanenţă de îngeri. Îngerii şi-au făcut apariţia la toate evenimentele împărăteşti: ei au fost cei care au slăvit întruparea lui Dumnezeu, cei care L-au slujit după biruinţa Lui asupra diavolului din pustie, L-au întărit în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani şi le-au vestit femeilor mironosiţe Învierea Sa. De asemenea, îngerii au fost de faţă şi la urcarea lui Hristos la ceruri.

În legătură cu evenimentul Înălţării, se spune că, în vreme ce ucenicii Îl vedeau pe Hristos înălţându-Se la cer, un nor L-a luat de la ochii lor. După aceea, au venit lângă ei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, care le-au spus că Hristos va veni iarăşi în acelaşi chip (Fapte 1, 9-11). Aşadar, la Înălţarea lui Hristos, au fost prezenţi mulţi îngeri, atât în chipul norului, cât şi în chipul bărbaţilor care purtau veşminte albe. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acest lucru nu este de mirare, căci dacă în permanenţă întreg văzduhul este plin de îngeri, cu atât mai firesc era ca, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, să fie de faţă multe puteri îngereşti.

Îngerii sunt duhuri create de Dumnezeu, care au un rol dublu. Primul este de a-L slăvi fără încetare pe Dumnezeu, aşa cum vedem din multe texte ale Vechiului şi Noului Testament, iar al doilea este de a sluji spre mântuirea omului. Cuvântul anghelos[7](înger) provine din anghelo[8] (a anunţa) şi îi desemnează pe cei care anunţă ceva, care duc oamenilor veştile legate de mântuirea lor[9]. Prezenţa îngerilor la Înălţarea lui Hristos a fost proorocită în Vechiul Testament. Profetul Iezechiel a avut o vedenie uimitoare: Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei şi s-au dus însoţiţi de roţi (Iezechiel 10, 19). La rândul său, grăitorul de Dumnezeu David spune: Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat: zburat-a pe aripile vântului (Ps. 17, 12).

Aceste profeţii nu sunt diferite. Ele se referă la acelaşi eveniment, chiar dacă într-una se vorbeşte despre heruvimi, iar în cealaltă, despre heruvimi şi despre aripile vântului. Este vorba de acelaşi eveniment, deoarece aripile vântului sunt heruvimii, a căror lucrare este să poarte tronul lui Dumnezeu, aşa cum se spune în Vechiul Testament. Norul care a apărut în timpul Înălţării şi care L-a ascuns pe Hristos de ochii ucenicilor era în realitate prezenţa heruvimilor, care s-au arătat în chip de nor, adică aşa cum ştim noi că arată un nor. Cu adevărat, „heruvimii iau chip de nor pentru cei îndumnezeiţi” (Macarie Hrisochefalul). De altfel, norii fizici sunt simbolul cerului, iar Hristos urcă pe nori pentru ca să arate puterea sfântă pe care o are (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dincolo de aceste tâlcuiri mai există şi una alegorică, care spune că heruvim înseamnă „mulţimea cunoştinţei şi revărsarea înţelepciunii”. Cu alte cuvinte, Hristos şade şi se odihneşte asupra celui care are cunoştinţă şi înţelepciune (Sfântul Nicodim Aghioritul).

În afară de heruvimii care L-au însoţit pe Hristos în chip de nor, s-au mai arătat şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe. Dar de ce au apărut îngerii cu înfăţişare de om? Desigur, îngerii nu au trup omenesc, ptentru că sunt fiinţe imateriale, dar s-au arătat în chip de om pentru ca ucenicii să nu se înfricoşeze (Macarie Hrisochefalul). Faptul că purtau haine strălucitoare („îmbrăcaţi în haine albe”) era semnul „firii curate… şi înfăşurate în neprihănire”. De asemenea, era şi semnul bucuriei acestora, pentru că veşmintele albe simbolizează desfătarea îngerească (Macarie Hrisochefalul). Cu adevărat, îngerii sunt fiinţe luminate, care îşi iau lumina de la Dumnezeu, iar veşmintele albe sunt chipul harului lui Dumnezeu cu care sunt înconjuraţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei doi îngeri s-au arat şi le-au vorbit ucenicilor din două motive. În primul rând, pentru a-i mângâia pe aceştia în ceasul despărţirii. De altfel, spusele îngerilor despre faptul că Hristos va veni din nou se încadrează în acest context. În al doilea rând, îngerii s-au arătat pentru a le spune ucenicilor că Hristos S-a înălţat la ceruri, fiindcă cerul era preaînalt, iar ochii ucenicilor nu puteau să străbată văzduhul şi să vadă unde S-a aşezat Hristos. În plus, un alt motiv ar fi acela de a-i încredinţa pe ucenici că Hristos nu a urcat ca la cer, ci la cer.

11. RIDICAŢI PORŢILE VOASTRE

Într-o analiză anterioară am amintit Psalmul lui David în care se cere căpeteniilor să deschidă porţile, iar această cerere este repetată de două ori. Porunca este următoarea: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Căpeteniile întreabă: cine este acesta Împăratul slavei? Răspunsul este: Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război; iar a doua oară: Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei (Ps. 23, 7-10).

Atunci când am dezvoltat subiectul legat de pogorârea lui Hristos la Iad, am analizat tâlcuirile Sfinţilor Părinţi care spun că Arhanghelul Gavriil şi toţi îngerii care Îl însoţeau pe Hristos porunceau stăpânitorilor întunericului să deschidă porţile pentru ca să intre cu slavă biruitorul morţii. În paralel, însă, Sfinţii Părinţi leagă acest Psalm şi de Înălţare, spunând că el este şi o proorocie care se referă marele praznic împărătesc al Înălţării lui Hristos.

Pentru ca acestă tâlcuire să fie înţeleasă mai bine trebuie să spunem că, aşa cum rezultă din Tradiţia bisericească împământenită în primele secole, îngerii, care sunt duhuri raţionale, sunt împărţiţi în trei cete de câte trei, dintre care prima ceată[10] se află lângă tronul lui Dumnezeu, a treia ceată[11] se află pe pământ şi slujeşte oamenilor, iar ceata de mijloc[12] se află între cer şi pământ. Potrivit acestei tâlcuiri, cei mai de jos îngeri se află pe pământ, cei care sunt superiori acestora se află în cel de-al doilea cer, în aşa-zisele tării, iar ceilalţi îngeri, care sunt cei mai înalţi, se află în primul cer, acolo unde este Dumnezeu.

În timp ce Hristos Se ridica spre cer, cetele îngereşti care Îi slujeau Domnului pe pământ au poruncit căpeteniilor din tării, adică din cel de-al doilea cer, să deschidă porţile pentru ca să intre Împăratul slavei. Porţile sunt străjile îngereşti, care nu fuseseră niciodată deschise. Ele erau închise chiar şi atunci când Hristos S-a pogorât. De aceea, taina iconomiei întrupării lui Hristos nu era cunoscută nici de îngeri (Sfântul Ioan Gură de Aur). Îngerii din tării au întrebat ca să afle cine era acel împărat al slavei. Întrebarea se referea la trupul şi la simbolurile Patimii, adică la rănile de pe Cruce (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, ei se mirau de prezenţa Împăratului slavei în trup şi de rănile Sale. Mai apoi, îngerii din tării (din cel de-al doilea cer) au poruncit căpeteniilor din primul cer ca şi ei să deschidă porţile pentru ca să treacă Împăratul slavei. La întrebarea corespunzătoare a acestor îngeri, răspunsul a fost că Hristos este Domnul puterilor şi Împăratul slavei.

Nu trebuie să ne mire întrebarea îngerilor: Cine este acesta Împăratul slavei? De asemenea, nu trebuie să considerăm că este o întrebare neîntemeiată. Ea este reală din două motive. În primul rând, deoarece îngerii sunt fiinţe create şi prin urmare ei nu ştiu de dinainte ce se va întâmpla şi nici nu sunt atotcunoscători. Numai Dumnezeu are această cunoştinţă, pe care o descoperă doar celor cărora voieşte. La fel ca şi sfinţii, îngerii conusc numai ceea ce li se spune (Teodoret). În al doilea rând, aşa cum am subliniat şi anterior, mirarea îngerilor se datora unirii firii dumnezeieşti cu cea omenească, Patimii lui Hristos şi felului în care Hristos purta rănile Crucii pe Trupul Său înviat. Teama se naşte în suflet din lucruri peste fire. Aşa cum omul se teme atunci când vede un înger şi drept urmare, îngenunchează etc, şi cetele cele fără de trup, văzând trup purtat pe nor, au simţit teamă şi nedumerire (Sfântul Atanasie cel Mare). De asemenea, mirarea îngerilor a venit din vedera felului în care Hristos a îndumnezeit firea omenească, a urcat la cer trupul pământesc şi a aşezat pe tron de-a dreapta Tatălui firea care căzuse, a făcut Biserica din îngeri şi din oameni şi, în general, l-a îndumnezeit pe om şi l-a readus la slava de mai înainte (Macarie Hrisochefalul).

12. MIRAREA ÎNGERILOR



Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a produs în rândul îngerilor o puternică mirare. De aceea, în ziua Naşterii, ei au cântat imnuri de slavă măreţiei lui Dumnezeu. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). Toate acestea au izvorât din faptul că unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească în Persoana Cuvântului a fost o mare taină, pe care nici mintea omenească şi nici cea îngerească nu putea să o încapă.

Înălţarea cu trupul care purta pe el semnele rănilor de pe Cruce a produs mai multă uimire şi nedumerire decât însăşi Patima lui Hristos. Îngerii s-au minunat văzând toate aceste lucruri mari, dar mai ales atunci când au văzut cum trupul omenesc luat de Hristos a fost aşezat de-a dreapta Tatălui.

Profetul Isaia înfăţişează această mirare a îngerilor în cuvinte impresionante. Îngerii au întrebat nedumeriţi: Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie[13], cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui?… Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc? (Isaia 63, 1-2).

Îngerii Îl vedeau pe Hristos cum urcă la ceruri şi îşi exprimau nedumerirea.Edomul[14] este pământul, Vosorul[15] este trupul, iar veşmintele înroşite înseamnă sângele vărsat prin jertfa pe Cruce. Îmbrăcămintea este firea omenească şi culoarea roşie înseamnă sângele care a curs din coasta lui Hristos. Prin Patimă, Trupul lui Hristos s-a înfrumuseţat. Astfel, acest Trup este roşu ca hainele celui care striveşte strugurii în teasc (Cuviosul Nichita). Aşadar, nu încape îndoială că în acest fragment se vorbeşte despre Patima lui Hristos.

Tâlcuind aceste cuvinte ale Profetului Isaia, într-o referire la Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Trupul pe care l-a luat Hristos s-a înfrumuseţat, s-a luminat şi s-a împodobit prin Patimă şi prin Înviere”.

În timpul Înălţării sale, Hristos a păstrat pe trup rănile de pe Cruce, după care S-a aşezat cu acestea pe tronul Tatălui. Sfântul Nicodim Agioritul a strâns laolaltă mai multe fragmente din Sfinţii Părinţi, din care reiese motivul pentru care, după Învierea Sa, Hristos a păstrat pe Trup Semnele suliţei şi ale cuielor, având în vedere faptul că putea să le vindece. Sunt prezentate cinci motive. În primul rând, s-a avut în vedere împodobirea şi înfrumuseţarea trupului. Aşa cum ferestrele caselor sunt împodobite, deoarece aduc lumina soarelui, la fel s-a petrecut şi cu Trupul lui Hristos. În al doilea rând, El a lăsat rănile deschise spre a putea fi atinse de Toma, pentru ca şi acesta să teologhisească despre Înviere şi să mărturisească faptul că Hristos este Dumnezeu şi om. În al treilea rând, Hristos a vrut să-Şi arate marea Sa iubire pentru om, fiindcă a pătimit, iar acum Se laudă cu semnele primite pe Cruce. În al patrulea rând, El a lăsat semnele cuielor deschise pentru ca noi să alergăm spre ele la vreme de ispită şi să ne acoperim cu ele, aşa cum aleargă porumbelul la cuibul său atunci când este urmărit de şoim. În fine, în al cincilea rând, El a procedat astfel pentru a fi văzut şi recunoscut de iudei în ziua judecăţii. În Apocalipsă este scris: Iată, El vine cu norii, şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns (Apoc. 1, 7).

La întrebarea îngerilor, Hristos răspunde: Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscumpere[16]… singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a ţâşnit pe veşmântul Meu şi Mi-am pătat toate hainele mele (Isaia 63, 1-3).

Dreptatea[17] este propovăduirea Evangheliei, iar judecata Mântuitorului[18]este modalitatea de mântuire. În plus, Hristos îi încredinţează pe îngeri că a biruit stăpânirea morţii şi a diavolului de unul singur, fără ajutorul nimănui. De aici se vede limpede că Hristos este Dumnezeu, deoarece El a zdrobit moartea şi a dat viaţă oamnilor prin sângele Său.

13. HRISTOS OFERĂ TATĂLUI OAIA RĂTĂCITĂ

Pe vremea când trăia pe pământ, răspunzându-le cărturarilor şi fariseilor care cârteau pentru că îi primea pe păcătoşi şi mânca împreună cu ei, Hristos a spus că acelaşi lucru îl face şi păstorul cel bun atunci când pierde o oaie dintr-o sută: le lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă în pustie şi urcă în munţi pentru ca să găsească oaia rătăcită. Iar atunci când o găseşte, o pune pe umerii săi şi se bucură. După aceea, ajunge acasă şi, chemându-şi toţi prietenii, le spune să se bucure cu el, pentru că oaia pierdută a fost găsită (cf. Luca 15, 4-6).

În cuvântul său din ziua Înălţării lui Hristos, Sfântul Epifanie al Ciprului foloseşte această frumoasă imagine soteriologică pentru a arăta lucrarea pe care Mântuitorul a săvârşit-o pe pământ. Mai apoi Îl înfăţişează pe Hristos după Înălţare, când Îi vorbeşte Tatălui Său: „Am găsit, Părinte, oaia rătăcită, pe care şarpele viclean a înşelat-o şi a făcut-o să meargă pe drumuri rele şi să se înconjoare de zei şi să murdărească curăţia cunoştinţei”.

După aceea, Hristos spune Tatălui Său că a găsit oaia înecându-se în mocirla vieţii şi, după ce a răpit-o cu dreapta Dumnezeirii Sale, a spălat-o în apele Iordanului, a umplut-o de mireasma Duhului Sfânt şi, înviind, a venit să-I aducă oaia cea cugetătoare ca dar scump făcut Dumnezeirii Sale.

După ce prezintă oferirea de către Hristos a oii cugetătoare care fusese rătăcită, Sfântul Epifanie vorbeşte despre jalea diavolului pentru că a fost biruit de Hristos, Care, ca un „şoim cu zbor iute” i-a răpit pe toţi cei ce erau ţinuţi în robie. Diavolul mai jeleşte văzând cum, prin Înălţarea lui Hristos, trupul omenesc se urcă la ceruri şi păcatul se face nevăzut precum fumul. Jeleşte şi se tânguieşte mărturisind că Fiul Mariei l-a înşelat. Prin vorbe mincinoase, prin prigoană şi chiar prin Cruce, diavolul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca Hristos să dispară, dar în cele din urmă toate acestea s-au întors împotriva lui. Acum, diavolul Îl vede pe Hristos urcând la cer întru slavă, în vreme ce el se umple de ruşine.

Durerea celui rău este mare, după cum spune Sfântul Epifanie. Însuşi diavolul mărturiseşte că, pe vremea când era Luceafăr în cer, a păcătuit şi a fost aruncat pe pământ ca piatra din praştie. S-a ascuns în ape, dar Hristos a venit pe pământ şi, după ce l-a găsit în matca Iordanului, l-a prins şi l-a lovit ca pe un demon. A vrut să pună stăpânire pe pământ, dar a auzit vocea: al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea[19].

Din aceste cuvinte vedem că, prin Înălţarea lui Hristos, stăpânirea celui rău a fost năruită cu totul, pentru că diavolul a fost pus în faţa biruinţei finale a lui Hristos. Orice nădejde i-a fost zădărnicită atunci când a văzut cum firea omenească luată aspupra Sa de Hristos a fost ridicată la ceruri şi aşezată de-a dreapta Tatălui. De aceea, sărbătoarea Înălţării este încoronarea tuturor celorlalte praznice împărăteşti.

14. FĂGĂDUINŢA LUI HRISTOS DESPRE

TRIMITEREA DARULUI DUHULUI SFÂNT

Orice om, atunci când pleacă de pe lumea aceasta, obişnuieşte să dea sfaturi celor dragi şi să îi binecuvânteze. În acelaşi fel a procedat şi Hristos. El a făut ucenicilor Săi o făgăduinţă clară, le-a dat o poruncă şi i-a binecuvântat. Despre binecuvântare am spus cele necesare într-un capitol anterior. În continuare vom analiza porunca pe care ucenicii au păzit-o şi în urma căreia au primit ceea ce li s-a făgăduit.

Printre altele, Hristos le-a spus: Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Din Faptele Apostolilor, aflăm aceeaşi informaţie: ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Fapte 1, 8). De asemenea, le-a dat porunca să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui (Fapte 1, 4). Din toate acestea se vede limpede faptul că Hristos le-a cerut ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, să se întoarcă la Ierusalim şi să nu plece de acolo până ce nu vor primi Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. După ce se vor fi umplut de puterea Duhului Sfânt, vor propovădui întregii zidiri şi se vor face mucenici ai lui Hristos.

Ucenicii s-au supus poruncii lui Hristos şi, după ce s-au închinat, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau în toată vremea în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Desigur, aşa cum este scris în Faptele Apostolilor, ei s-au urcat în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”[20]] şi într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Isus, şi cu fraţii Lui(Fapte 1, 12-14).

Tâlcuind aceste fragmente, care înfăţişează atât porunca lui Hristos, cât şi ascultarea ucenicilor, putem să observăm câteva aspecte interesante.

Primul aspect. Ucenicii au plecat de la Muntele Măslinilor[21] plini de bucurie. Chiar dacă le era dor de Învăţătorul lor, ei se bucurau cu bucurie multă tocmai pentru că se încredinţaseră că vor primi Duh Sfânt, prin Care se vor face mădulare ale Trupului lui Hristos. Cu adevărat, lipsirea de Hristos – după trup – s-a transformat într-o mare binecuvântare, pentru că au dobândit o nouă comuniune cu Mântuitorul. De altfel, Hristos i-a încredinţat: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Astfel, bucuria ucenicilor avea două izvoare. Primul era nădejdea de împărtăşire din Sfântul Duh, iar al doilea era fpatul că s-au învrednicit să se facă martori care au văzut şi au auzit toate aceste mari taine.

Al doilea aspect. Între Înălţare şi Cincizecime a fost o perioadă de rugăciune şi de linişte, atât sufletească, cât şi trupească. Nimeni nu se poate împărtăşi din Duhul Sfânt dacă nu se află în stare de rugăciune şi de linişte interioară. De altfel, viaţa practică, adică ţinerea poruncilor lui Hristos, pregăteşte terenul pentru venirea aşa-numitei rugăciuni curate, iar rugăciunea este principala cerinţă pentru dobândirea împărtăşirii din darul Preasfântului Duh.

Al treilea aspect. Ucenicii erau în permanenţă strânşi laolaltă, în aşteptare, având tot timpul în mijlocul lor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – pe Maica lui Hristos. Acest lucru arată valoarea cultului în Biserică, pentru că în punctul central al acestui cult se află cea mai iubită persoană a lui Hristos şi a creştinilor, adică Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Domnului nu a avut nici o demnitate în Biserică şi nici vreo altă slujire. Cu toate acestea, ea era în centrul venerării ca cea mai de preţ comoară pe care Biserica a avut-o şi o are în continuare.

Al patrulea aspect. Trebuie să ne supunem în permanenţă poruncilor lui Hristos, pentru că acestea au rezultat bun şi sfânt. Dacă ucenicii nu s-ar fi întors la Ierusalim, ci s-ar fi retras mâhniţi pe la casele lor, atunci nu s-ar mai fi învrednicit de marele dar de a primi Duh Sfânt şi de a se face mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, ei au ţinut o poruncă şi au fost apăraţi prin ţinerea ei.

15. ÎMPĂRTĂŞIREA FIECĂRUIA DINTRE NOI DIN

ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS

Ceea ce s-a petrecut în viaţa lui Hristos trebuie să aibă loc şi în vieţile creştinilor. De altfel, urmarea lui Hristos nu înseamnă o confirmare exterioară faţă de câteva recomandări sau porunci formale, ci reprezintă împărtăşirea din Hristos. Noi trebuie să trăim Patima, Răstignirea şi Învierea lui Hristos în vieţile noastre personale.

Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu Înălţarea Mântuitorului. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte limpede despre împărtăşirea din harul Înălţării lui Hristos: Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul (I Tesal. 4, 16-17).

Desigur, în acest fragment, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre oamenii care vor fi în viaţă în acea vreme când Hristos va veni cu slavă multă, dar aşa cum am văzut şi din alte analize, tâlcuirea Părinţilor Bisericii se referă la sfinţii care se vor înălţa pentru a-L întâmpina pe Hristos, deoarece aceştia se găsesc într-o stare duhovnicească înaltă.

Sfântul Diadoh al Foticeei spune că ceea ce s-a petrecut cu Hristos în timpul Înălţării, se va petrece şi cu sfinţii. Hristos a luat trup omenesc pe care l-a îndumnezeit, astfel încât oamenii să poată să se îndumnezeiască şi ei prin mulţimea harului lui Dumnezeu. „Ceea ce s-a făcut cu Dumnezeul întrupat se va face şi cu cei îndumnezeiţi prin bogăţia harului Preaslăvitului Dumnezeu, pentru că şi pe oameni îi poate face dumnezei.”.

Pentru a ne desfăta din Înălţare, trebuie ca, prin practică (faptă) şi prin teorie (vederea de Dumnezeu), să ne ridicăm acolo unde Se află Hristos. Practica este curăţirea inimii prin ţinerea poruncilor evanghelice, iar teoria este iluminarea minţii şi înălţarea sa la vederi duhovniceşti.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, aşa cum Profetul Ilie şi-a lepădat mantia, după care a fost răpit „ca la cer”, la fel şi noi trebuie să ne dezbrăcăm, prin practică, de plăceri, de ambiţii, de iubire de arginţi şi, în general, de orice străduinţă a acestei vieţi, adică de ataşamentul faţă de lucrurile din viaţa aceasta.

Trăirea teoriei înseamnă iluminarea minţii şi a inimii şi vederea de Dumnezeu. Analizând cuvintele Apostolului Pavel, Sfântul Grigorie Palama spune că trebuie să privim spre Părintele din înălţime, pentru că acum nu ne mai tragem numai din primul om, adică din omul pământesc, ci şi din cel de-al doilea om, adică din Domnul cerului. Aşa cum Dumnezeu este ceresc, şi noi trebuie să ne facem cereşti şi, aşa cum ne-am îmbrăcat în chipul pământesc, trebuie să ne îmbrăm şi în chipul ceresc. Iar după ce vom reteza legăturile cu hainele de piele, va trebui să ne aşezăm în pământ sfânt, unde, prin virtuţi şi prin îndreptarea nezdruncinată a vieţii înspre Dumnezeu, fiecare dintre noi va putea să prindă rădăcini. Inima noastră trebuie să se înalţe spre cer, unde va vedea privelişte minunată, adică firea noastră înveşnicită de focul Dumnezeirii.

Aşadar, prin practică şi prin teorie, omul poate trăi Înălţarea lui Hristos în viaţa sa personală. El se poate înălţa cu Hristos, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul: „Urcând la ceruri, [Hristos] ne-a înălţat şi pe noi”.

16. CONDIŢIILE ÎMPĂRTĂŞIRII DIN HARUL SĂRBĂTORII ÎNĂLŢĂRII

Teologia Înălţării nu trebuie să rămână la nivel teoretic sau intelectual. Ea trebuie să fie aplicată în practică. De altfel, teologia desprinsă de practică este demonică (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dinspre iconomie trebuie să înaintăm spre teologie. Aceasta înseamnă că, atunci când trăim în viaţa noastră personală Răstignirea, Patima lui Hristos şi tot ceea ce a făcut şi a pătimit Domnul prin taina sfintei iconomii, putem trăi şi taina teologiei, adică a îndumnezeirii.

Între aceste coordonate se încadrează învăţătură Părinţilor care spun că, pentru a trăi Înălţarea lui Hristos şi a înţelege atât cât este cu putinţă taina ei, trebuie să păzim poruncile dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu şi să dobândim virtuţile dumnezeieşti, dar mai ales smerenia şi dragostea, astfel încât să putem îndura orice tristeţe sau ispită care vine din faptul că suntem creştini, având în acelaşi timp şi dorinţa de jertfire pentru slava numelui lui Hristos (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Pentru că suntem mădulare ale Bisericii, în care trăieşte întreaga lucrare a sfintei iconomii, avem şi obligaţii. Ca împreună-locuitori cu cei fără de trup, trebuie să ne depărtăm de orice dorinţă trupească, iar ca membri ai sfintei comunităţi şi ca temple ale lui Dumnezeu trebuie să trăim în sfinţenie. Este nevoie să ne împăcăm cu Dumnezeu, fiindcă în locul iadului, Dumnezeu ne-a făcut daruri împărăteşti (Sfântul Proclu, Patriarhul Constantinopolului).

Pentru aceasta, este nevoie de curăţirea trupului şi a sufletului. Omul trebuie să ţină în permanenţă ochiul sufletului treaz, ca un paznic, pentru ca atunci când diavolul jefuitor vine să îl murdărească cu păcate trupeşti să fie gata să îi spună: „Nu mă fac prădător al pământurilor împărăteşti, diavole” (Sfântul Epifanie). Adică: nu trădez încrederea Împăratului Hristos, Care m-a pus să veghez peste lucrurile Sale.

După ce au trecut prin toate încercările, prin curăţire şi prin trăirea Răstignirii, ucenicii lui Hristos s-au strâns laolaltă într-o casă şi, astfel, au primit Duhul Sfânt. Pentru că ne închinăm şi noi lui Hristos, trebuie să ne întoarcem la Ierusalim, care simbolizează pacea. Trebuie să facem pace cu noi înşine şi cu ceilalţi. Şi nu numai că trebuie să ne întoarcem la Ierusalim, dar şi să aşteptăm în casă, care este gândul nostru, unde să ne rugăm neîncetat şi să ne îngrijim pentru a ne curăţi de mânie şi de gândurile josnice. În acest fel, Mângâietorul va veni la noi şi ne vom închina în adevăr Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (Sfântul Grigorie Palama).

***

Înălţarea lui Hristos este prăznuită cu imnuri şi cu cântece duhovniceşti, dar şi prin practică şi teorie, adică prin curăţie şi prin luminarea minţii. Lupta duhovnicească şi iluminarea fac ca omul să ajungă să guste din semnificaţia şi din conţinutul profund al acestei sărbători. Numai astfel omul poate să se bucure de acest praznic împărătesc cu bucurie fără margini.

Această bucurie, care nu este un sentiment [superficial], ci provine din trăirea iconomiei şi a teologiei, are două cauze fundamnetale. Prima este aceea că, prin Înălţarea Sa „unde era mai înainte”, Hristos a arătat că nu era un om mărunt (simplu), şi nici fiul tâmplarului Iosif, ci era Fiul lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul). A doua cauză este că firea omenească s-a înălţat, adică a fost ridicată la ceruri (Sfântul Grigorie Palama). Desigur, acest fapt are strânsă legătură cu ridicarea la ceruri a fiecărui om care crede şi se uneşte cu Hristos. Astfel, Capul trupului nostru se află pe tronul lui Dumnezeu şi, prin urmare, mădularele noastre se pot ridica şi ele din somnul păcatului pentru a se îndumnezei.

Înălţarea lui Hristos este încununarea tuturor praznicelor împărăteşti şi desăvârşirea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi, prin lucrarea sfintei iconomii. Această sărbătoare desăvârşitoare ne cheamă şi pe noi la desăvârşire duhovnicească şi la împlinire, la împărtăşirea din Înălţarea lui Hristos şi la trăirea propriei noastre înălţări.

Octombrie 1994

Arhimandrit Hierotheos Vlachos – PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004, pp. 252 – 277