luni, 28 ianuarie 2013

Sa vorbim despre frumos

Astazi am ramas dupa amiaza acasa.Efectiv imi era prea foame ca sa merg in alta parte decat acasa, desi nici acasa nu ma puteam lauda cu un frigider prea "atractiv".Extraordinar cum cuvinte izbucnind din noi aduc amintirile si oamenii alaturi!Atractiv! Mi-l amintesc pe Zaharia, socrul meu, ganditor, cu privirea pironita in pamant zicand incetisor , serios si preocupat:
-Unde sa gasim noi pentru  Vasile(fiul lui cel mic si vesnic singur si in cautare de nevasta) o fata"atractiva" de Piersica ?
Dar, atractiv sau nu, am venit spre casa, hotarata sa petrec o dupa amiaza,cum s-o putea!
Asa cum face tot romanul am deschis televizorul si am ramas cateva ore legata de el! Andreea Marin , divorturi care zguduie Romania, furtul unor haine Armani, furtul unor tablouri de arta si acum de curand niste imagini ingrozitoare cu copii legati de patut in spitale.Parca abia acum ziaristii au vazut asta, parca abia acum s-a aflat!
Din pacate lumea nu mai vrea nimic frumos.Este de parca refuzam sa vedem soarele, sau il vedem doar prin geamuri murdare.Parca iubirea a disparut dintre noi si totul s-a materializat doar in interes material, doar in castig, acum, pentru mine si atat!
Este de parca traim deja sfarsitul unei lumi in care a fost(a fost, nu-i asa?)iubire, ajutor desinteresat, sacrificiu.
Oameni care au pornit la drum acum un deceniu, iubindu-se, fac impreuna copii si apoi pentru ca dispare un gram din iubire, se separa si fiecare porneste pe un alt drum.Faptul ca au copii este doar un fapt oarecare, fiecare e prea preocupat de el, ca sa-i pese de ceea ce inseamna un divort.
Acum opt ani, un tanar din familia mea, un baiat minunat, Laurentiu, exact in ziua in care se implinea 1 an de la casatoria lui religioasa, a mers cu sotia lui la Olt. Si acolo, intr-un loc izolat, el , cu sotia lui tanara si frumoasa, excelenta inotatoare si un verisor de 12-13 ani au facut plaje, s-au balacit in Olt...
-Aveti grije, le-a zis Irina.Aici Oltul e foarte adanc, daca ne ducem in el, nu mai iesim!
Si verisorul nazdravan a zis:
-Eu ma mai arunc odata!
Si s-a aruncat.Dupa cateva secunde au realizat ca nu iese la suprafata si speriata Irina, ofiter SRI, s-a aruncat in apa dupa el! Si au mai trecut iar secunde multe in care nu aparea...
Disperat Laurentiu, crezand ca s-au inecat, desi nu era inotator, s-a aruncat dupa ei.In apa adanca, Irina tanandu-l pe baiat in brate si urcand din adanc spre suprafata, l-a vazut pe Laurentiu cazand spre fundul apei, a intins mana sa-l prinda, dar doar l-a atins, o ultima atingere si l-a scapat...A urcat la suprafata, l-a aruncat pe mal pe baiat si a coborat dupa el...Din pacate apa era atat de adanca, o groapa imensa il prinsese in ea....si nu a mai putut sa-l scoata!
A murit la 28 de ani, pentru ca Inima lui , mintea lui nu a acceptat sa stea pe mal si sa asiste la moartea unor oameni dragi.Nu a contat nimic.Nici macar viata lui! Iubirea lui a fost atat de puternica incat i-a urmat desi probabil stia ca sunt sanse mici sa-i poata salva, dar oricat de mici erau aceste sanse, nu a putut sa fie nepasator.Din astfel de inimi apar eroii!Din inimi in care este iubire pentru altii si nu iubire egoista doar pentru noi.Ieri, Parintele care a predicat la Evanghelia orbului a spus dintr-o data spontan:
-Purtam prea multe grija de acest trup de pamant, de acest hoit si ne ingrijim prea putin de viata vesnica..
Intr-adevar.Prea multa atentie dam lucrurilor care tin de mandria noastra, de pozitie sociala, de comentariile lumii si uitam ca tot ce conteaza este cum ne "comenteaza" Dumnezeu.
"Frumusetea este darul lui Dumnezeu" spune Aristotel.
Iar frumusetea omului sta tocmai in jertfa lui Laurentiu pentru ceilalti, in aparenta slabiciune a omului care plange la nunti, botezuri si inmormantari, la serbarile scolare, in prietenia dintre oameni ,in bucuria cu care privim noaptea aceasta frumoasa de iarna, in care ninsoarea s-a oprit si parca si gerul s-a potolit, luna  s-a ascuns in pacla alba care acopera totul...in ceata ... frumusetea sta in rugaciunea preotilor pentru Alexandra  Aron abia operata acum cateva ore... rugaciune care porneste ceasul inimii ei, in grija Doinei pentru ea si a tuturor celor care nestiuti, nevazutii au facut posibil ca  prin ea sa se arate puterea lui Dumnezeu .
Pentru toate acestea eu cred, inca mai cred in frumusetea omului.

http://alexandraaron.blogspot.ro/2013/01/operatie-cu-tensiune-si-sub-presiune.html?spref=fb

Sfantul Efrem Sirul














                                                  Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul



Doamne si Stãpânul vietii mele, 
Duhul trândãviei, al grijii de multe [deznãdejde, “abattement” in fr., n.tr.] 
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert 
nu mi-l da mie! 
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, 
al rãbdãrii si al dragostei, 
dãruieste-mi mie, slugii Tale! 
Asa, Doamne, Împãrate, 
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele 
si sã nu osândesc pe fratele meu, 
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

                                                                OLIVER CLEMENT

Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetatã de trei ori si însotitã de trei metanii mari, închinãciuni cu fruntea pânã la pãmânt. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocãinta ca eliberare a noastrã de sub toatã stãpânirea acestei lumi.

Doamne si Stãpânul vietii mele

"Doamne" sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare "Stãpânul vietii mele". El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. "Stãpân", aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest "stãpân" rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã".

Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este "Stãpânul vietii mele", pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai pãcãtui".

Nu exist decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. În Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. În acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.



Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.

"Trândãvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este "pãcatul de cãpetenie". "Uitarea", adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de "lumina vietii", cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.

Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.

Aceastã "trândãvie", aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.

Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul "iubirii de stãpânie" sau în cel al "grãirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt - pentru cã întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.

De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?

În ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.

Trãim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.

De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.

Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.

În fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. "Virtutile" pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.

"Curãtia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã - durere si apoi uimire - pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un "bãtrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.

Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.

Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântãrilor" unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite - cãci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cãutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.

"Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: "Învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor" (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.

Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume - sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.

Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste Învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre Înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã "toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã" (1 Cor. 13, 7).

Pãrintii au amintit adesea de "rãbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor "de camerã", el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.

"Rãbdare în azur" sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:

"Fiecare atom de liniste

Este sansa

Unui fruct copt".

Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de "patimile" nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la "dragostea nebunã" a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine "un sãrac plin de iubire frãteascã" (cf. Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sãrac plin de iubire frãteascã", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.

Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse,Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.

Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". Într-adevãr, dacã Îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).

Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).

Asa, Doamne Împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor!

Amin



Ultima cerere denuntã, dã pe fatã una dintre formele cele mai îngrozitoare ale pãcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: sã te justifici încriminând, sã te autodivinizezi osândind, sã urãsti, sã dispretuiesti, sã desfiintezi cu constiinta curatã a dreptului.

"A-ti vedea greselile” înseamnã sã te supui primului îndemn evanghelic: "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungã întunericul din noi. Omul care se descoperã astfel si ale cãrui minte si inimã - care se identificã în Biblie - se cerceteazã pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rãtãciri, a pierzãrii în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stãpâneste deja, a prãpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înãbusim, dar care se exprimã în ura fatã de aproapele, în nevoia nebunã de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacã cugetarea la moarte este însotitã nu de batjocurã, ci de credintã, ea va da la ivealã, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. În El, orice dezbinare e depãsitã: pãcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sã judec, ci sã salvez.

"A-ti vedea pãcatele" nu înseamnã sã stai sã socotesti orice cãlcare de poruncã, ci sã te simti sufocat, înecat, pierdut si zbãtându-te zadarnic în aceastã pierzanie, sã întelegi cã ai trãdat iubirea si sã te dispretuiesti pe tine însuti. Înseamnã sã te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Sã mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regãsi în casa Tatãlui. "Mai mare lucru este sã-si vadã cineva pãcatele decât sã învieze din morti", spune o vorbã veche. Cãci a-ti vedea pãcatele înseamnã sã treci prin cea mai cruntã moarte, în timp ce, dupã renasterea prin botez, viata sporeste în tine fãrã sã-ti dai seama, pentru cã ai devenit un "fãcãtor de pace"; mãcar cã trebuie "sã-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-si vede pãcatele si nu-l judecã pe fratele sãu va putea într-adevãr sã-l iubeascã. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu cã omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Tainã si Iubire, dar mai stiu cã aceastã iubire se poate schimba în urã. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cãci ea este rodul harului Tãu.

Sã binecuvântãm, deci, sã încercãm sã devenim nu fiinte de posesiune – care stãpânesc si sunt stãpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fãrã margini a binecuvântãrii: sã-L binecuvântãm pe Dumnezeu care ne binecuvinteazã, sã binecuvântãm tot ceea ce existã, în lumina Sa, fãrã sã uitãm cã binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grãire în desert" trebuie sã devinã "binefacere". Da, sã punem în practicã binecuvântarea primitã, sã ne supunem la tot ce este viatã, pentru a o împlini si pentru ca ea sã devinã binecuvântare.

Rugãciunea sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hranã a trupului, ci si de toropealã a sufletului, pentru ca sã nu mai trãim numai cu pâine (imagini, sunete, provocãri), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sã postim de patimi, de dorinta de a stãpâni si de a osândi, pentru a atinge adevãrata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scãrarul: Fii ca si un împãrat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugã: Fã aceasta, si face" (Scara 7, 3).

duminică, 27 ianuarie 2013

CREDINTA

Dimineata, chiar foarte de dimineata, am fost la biserica. Astazi slujba incepea la ora 6! Bineinteles, taranul din mine, cel care nu doarme daca pleaca la drum, nu a mai dormit! M-am trezit din ora in ora. La ora 5 m-am hotarat sa nu mai adorm! Sa vina slujba! Sa inceapa utrenia!Sa bata clopotele anuntand sfanta liturghie!
Cand am plecat din casa era atat de intuneric si pustiu de parca eram pe o planeta pustie. Doar eu si Nicolae hotarati sa ajungem la biserica. Batea un vant rece si suflul lui ne transforma obrajii in gheata.
Dar noi razand, bucurosi de moment...traitori spre sfintele slujbe.

In biserica, in paraclisul in care se tinea slujba, cand am intrat erau doar cateva persoane in afara slujitorilor bisericii.
-Cine vrea sa fie singur cand se impartaseste, sa nu se impartaseasca!-zice un Parinte.
Acelasi lucru si pentru slujbe, cred eu! Ar fi minunat daca atunci cand aud clopotele, credinciosii botezati de acasa, ar arunca pilotele calduroase de pe ei si ar veni in fuga. Dar chiar daca ei nu vin, biserica ii poarta in inima ei si-i pomeneste. 

Eu, dimineata, m-am bucurat de linistea paraclisului, de apropierea in rugaciune a prietenului meu Xenofont, a Lucretiei si a doamnei mai in varsta, nou aparuta in biserica, dar extrem de prezenta, zambitoare si dulce.Si a prietenului meu Nicolae. 

Astazi vreau sa va scriu un pic despre domnul Xenofont.

A fost un barbat frumos, destept, instruit si puternic. A ocupat una din marile functii sociale ale societatii. S-a achitat totdeauna cu dreptate, cinste si profesionalism de indatoriri. Nu stiu daca era credincios in tinerete. Probabil acea credinta in Dumnezeu necunoscut si prea putin perceput noua, generatiei noastre. Si intr-o zi s-a imbolnavit. Pe creierul lui a aparut o tomoare...au urmat cateva interventii chirurgicale...suferinta... si Xenofont a pasit din suferinta aceasta pe un alt drum.
Ne cunosteam, prin natura relatiilor de serviciu, ne-am cunoscut, fara sa fim foarte apropiati. La un moment dat, dl Xenofont a infiintat o fundatie pe care a denumit-o Maica Domnului si a inceput o munca grea de ajutorare in mod sistematic, a celor aflati in nevoi. Multe fapte de milostenie, cele mai multe nestiute de nimeni: studenti care altfel nu ar fi putut sa invete carte, inclusiv studenti la teologie,copii din familii foarte sarace... vaduve fara niciun ajutor... bolnavi uitati de lume.
Dupa moartea sotului meu m-am trezit cu dansul la usa biroului meu, spasit, emotionat si atent cu vorbele.

Venise singur. Dar, langa el erau sigur ingerii, cei care il sustineau. De la dansul am aflat ce inseamna sfanta liturghie si ca ar fi bine sa caut carti care sa mi-o explice. Dansul mi-a vorbit despre sfinti. Dansul mi-a vorbit despre preoti. Sunt nume de sfinti pe care de la dansul le-am auzit prima data. Mi-a predat acel abc al cunostintelor religioase, cu multa intelepciune, toleranta si iubire. In vremea aceea, eu eram prezenta permanent in Manastirea Sfintii Voievozi , iar dl Xenofont venea acolo doar duminica. Era perioada cand acolo slujea parintele Gavriil, iar predicile sale reuseau sa adune orasul. In restul timpului mergea la parintele lui duhovnic. Era fascinat de acesta. Topit de iubire.
Prin el, Dumnezeu a lucrat drumul meu la acelasi duhovnic. O prietena imi povestea:
"-Prin el am cunoscut saracia si problemele grave ale societatii noastre. L-am insotit in case fara curent electric, unde copii lipsiti de cele mai elementare lucruri, cresc privind prin geamuri murdare o lume ostila. O lume pe care noi le-o daruim. 
Nu intelegeam "zgarcenia" domnului Xenofont, care se uita nemultumit la bomboanele de ciocolata si cafeaua si sucurile pe care eu le puneam in pungi si declara timid ca ar prefera mai bine sa mai trecem la un anume interval si de banii aceea sa ducem cartofi si ulei...
Ma irita uneori ca zaboveam mai mult in case, cand stiam ca avem drumuri lungi de facut, dar dansul vroia sa si discute cu ei, sa-i intrebe daca au fost si la biserica, cand s-au spovedit, cand s-au impartasit...Dar incetul cu incetul am aflat ca drumurile noastre sunt drumuri care trebuie sa duca intreaga hrana la cei napastuiti de societate si atat de iubiti de Dumnezeu." 
Saraci, flamanzi,bolnavi... 
Si domnul Xenofont poate e mai bolnav decat ei!
Dar e in el o flacara care il lumineaza.Este in el flacara credintei. 
Dimineata, la predica, parintele ne-a citit un cuvant foarte frumos al sfantului atat de drag noua, sfantul Nectarie, despre credinta. Nu am retinut cuvintele exact.Esenta este aceea a tuturor sfintilor parinti. 
ADEVĂRATA CREDINŢĂ, este un DAR DUMNEZEIESC (Rom. 12, 3; Efes. 2, 8; Filip 1, 29, 2), dar el trebuie insotit de efortul omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie, care se obţine prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti). 

Creştinul care CREDE în Dumnezeu şi împlineşte PORUNCILE DUMNEZEIEŞTI, va moşteni RAIUL şi se va îndulci veşnic de SLAVA LUI DUMNEZEU. 

Există un SINGUR DUMNEZEU şi o SINGURĂ CREDINŢĂ ADEVĂRATĂ - CREDINŢA ORTODOXĂ (Efeseni 4, 5). 

Ascultam cuvantul sfantului Nectarie si ma gandeam cat de potrivit este cuvantul pentru prietenului meu. 
Am inteles ca toate faptele lui bune vin din iubirea lui Dumnezeu, din credinta cu care Dumnezeu l-a miluit si din intelepciunea de a asculta cuvintele duhovnicului de a lucra faptele bune, pentru ca si credinta fara fapte bune nu are rod.
"Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, CREDINŢA."(Gal. 5, 22). 
Modul acesta exemplar de a purta sarcinile altora, implinind porunca iubirii, este ceea ce aduce harul peste el si azi dimineata, chiar inainte mea, desi venea de la cativa kilometrii departare de oras, desi e mai in varsta decat mine, desi este probabil mai bolnav decat mine,era senin, bucuros de sfanta liturghie in sfanta biserica si de praznuirea sfantului al carui nume il poarta.Cum sa nu-l admiri? Cum sa nu-l iubesti?Cum sa nu multumesti lui Dumnezeu pentru el?Si pentru sansa de a-i sta alaturi in biserica si a ingenunchia la " Pe tine te laudam..."
Mi-a impartit coliva adusa la biserica in cinstea sfantului al carui nume il poarta, face asta de cand l-am cunoscut, in fiecare an. Il cinsteste pe sfantul al carui nume il poarta, iar eu ma gandeam cat de bucuros este sfantul Xenofont ca are un astfel de fiu, care ii poarta numele, cinstindu-l cu atat iubire. 

Nu va citi blogul meu, nu foloseste internetul decat daca altfel nu se poate, nu cauta slava lumeasca si nu ar fi foarte bucuros daca ar citi ceea ce am scris. Dar nici nu m-ar certa, ca sa nu ma supere. Blandetea inimii lui este imensa. Si nici nu scriu pentru dansul. O fac pentru ca modul dansului de viata intru Hristos sa fie un exemplu si altora, nu numai mie! Dumnezeu sa-l tina sanatos si sa lucreze prin el mantuirea tuturor celor pe care ii intalneste in cale, iar sfantul Xenofont, sotia sa Maria si fii lui Arcadie si Ioan sa-i fie mijlocitori neobositi spre implinirea celor placute lui Dumnezeu. Amin. 

vineri, 25 ianuarie 2013

Vineri dimineata


Din Rugaciunea de Vineri

O, Hristoase al meu rastignit, cite ai patimit pentru noi! Cate rani, cate scuipari si cata ocara ai rabdat pentru pacatele noastre si pentru a ne da inca pilda de adevarata rabdare in suferintele si necazurile vietii acesteia! 
Si fiindca acestea ni le trimite Dumnezeu pentru pacatele noastre, ca sa ne indreptam si sa ne apropiem de El, si asa, numai spre folosul nostru ne pedepseste in aceasta viata. De aceea, rogu-ma Tie, Stapane, ca, la necazurile, ispitele si durerile cate ar veni asupra mea, sa-mi inmultesti impreuna si rabdarea, puterea si multumirea, caci cunosc, ca neputincios sunt de nu ma vei intari; orb de nu ma vei lumina; legat de nu ma vei dezlega; fricos de nu ma vei face indraznet; pierdut de nu ma vei cerca; sclav de nu ma vei rascumpara cu bogata si Dumnezeiasca Ta putere si cu Darul Sfintei Tale Cruci, careia ma inchin si o maresc, acum, si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Am mai trait o sfanta liturghie in sfanta Manastire Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil! 
-Fiecare zi sa fie o sfanta liturghie si o pomenire a lui! Traiesti o zi, ii dai o sfanta liturghie...traiesti 365 de zile ii dai 365 de sfinte liturghii!
Asa am auzit acum patru ani.Si de atunci orice prilej de a fugi din birou dimineata este folosit pentru asta.Si Dumnezeu ma rasplateste cu frumusetea acestor momente.
Extraordinar de frumoasa e Manastirea Sfintii Voievozi.Indiferent de vreme, de ora a zilei sau noptii, de starea ta sufleteasca, locul acesta este atat de frumos,este asemenea unui om, unei persoane, are o respiratie proprie, o inima care se bucura pentru fiecare om care paseste in curtea manastirii.Cand am sa am timp am sa postez poze de aici.Pentru ca si pozele pot arata frumusetea si personalitatea puternica a locului.
Si e o liniste si o pace pe care nimic nu a reusit sa o tulbure secole...
Iar credinciosii din cursul saptamanii, cei care vin, putini, dar oameni care vin pentru primenirea sufletelor lor , au pe chipuri un zambet si o bunatate atat de reala incat de multe ori mi-e greu sa ma despart de ei.  
Sunt oameni care ne poarta in rugaciunile lor pe noi toti, sunt preoti care ingenunchiaza pentru noi cand noi traim tulburati de lumescul vietii noastre, aduc jertfa cea fara de sange...ridica sfantul potir, Iisus Hristos euharistic in mainile lor si peste toate, rugaciunea catre Acesta, pentru noi.

- Pentru ca sa fim izbaviti noi de tot necazul, mânia, primejdia si nevoia, Domnului sa ne rugam.
- Apara, mântuieste si ne pazeste pe noi Dumnezeule cu harul Tau.
- Ziua toata, desavârsita, sfânta, în pace si fara de pacat, la domnul sa cerem.
 -Înger de pace, credincios, îndreptator, pazitor sufletelor si trupurilor noastre, la Domnul sa cerem.
- Mila si iertare de pacate si de greselile noastre, la Domnul sa cerem.
- Cele bune si de folos sufletelor noastre si pace lumii, la Domnul sa cerem.
- Cealalta vreme a vietii noastre în pace si întru pocainta a o savârsi, la Domnul sa cerem.
- Sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat, în pace si raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos, sa cerem.
- Unirea credintei si împartasirea Sfântului Duh cerând, pe noi însine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos sa o dam.
Si dupa fiecare cerere, oameni pe care noi nu-i cunoastem, poate ne intalnim cu ei pe strazi si ii privim dispretuitor pentru modestia hainelor pe care le poarta,spun cu lacrimi:Da Doamne!
De unde e binele din viata noastra?Pentru rugaciunile cui, Dumnezeu daruieste ceasul acesta in care unii isi beau cafeaua inca adormiti, copii mei nascuti sau botezati de mine, tot ai mei, isi traiesc ziua de vineri, fiecare cu problemele lor...eu scriu...mama isi ia medicamentele,fiecare traieste, respira , gandeste momentul urmator, dar prea putin ne gandim pentru rugaciunile cui, Dumnezeu daruieste clipa prezenta.
Asteptand miruirea am parcurs intr-o clipa un drum mare prin toate acele locuri in care stiu preoti care se roaga pentru noi:am fost la Dorna Arini la parintele Gavriil, am fost la Rohia,la Maica Domnului de la Rohia, la Visina, la parintele Ambrozie si la Bujoreni, la parintele Alexie, am ajuns pe varful muntilor la parintele Modest la Cetatuia,am coborat  la manastirea Antim, si l-am urmat cu ochii inimii pe parintele meu in catedrala...Eu stiu ca pentru rugaciunile lor Dumnezeu ne rascumpara clipa de clipa si isi intoarce iar privirea iubitoare spre noi.
Sa sarutam totdeauna cu recunostiinta dreapta preotilor care se roaga pentru noi si sa purtam iubire celor care, cand noi lenevim la caldura caselor noastre, imping usa bisericilor, intra si se roaga si pentru noi si pentru cei adormiti din neamurile noastre.

joi, 24 ianuarie 2013

VISE

Nu trebuie sa credem in vise.Ele pot fi de la cel rau, ca sa ne tulbure, sa cadem in mandrie, sa ne ratacim ...
Dar oricat de bine stiu acest lucru, uite, spun dar si,vorba Parintelui meu, cad.
In familia mea in curand va fi un eveniment si suntem tulburati, preocupati de reusita lui.Si azi noapte am visat ca evenimentul care va fi peste o saptamana, se desfasura in casa mea si Grig era cu mine.
Nu vreau sa interpretez visul, nu am nici cunostiinte, nici nu vreau sa fac asta,nu sunt prooroc.
Dar am avut, sculandu-ma din pat, amintirea atat de vie a prezentei lui Grig cu mine, incat ma simt rascolita ca un sertar in care faci curatenie. Ce sa arunc din inima mea? Dorul? Mirosul lui? Amintirile pasiunilor lui? Ceasul acesta al pranzului in care el ma suna sa ma intrebe ce mancam, fie aparea brusc in biroul meu si-mi zicea:
-Hai sa mergem sa mancam  undeva, la un restaurant!
Ce sa arunc si aruncand sa nu doara? 

E soare afara, un soare care incalzeste ziua aceasta de ianuarie.Gandul imi este spre el, asa cum era in visul meu: serios, dar atent, preocupat cu ceea ce trebuia sa fac, priceput in toate.Nu era nimic critic si nemultumit in atitudinea lui.Asa ca in viata lui reala.


Ora pranzului e demult dusa...Intre timp am mancat pe un colt de birou si am impartit pentru el...Am lucrat.Am fost buna sau rea, dupa problemele pe care le-am avut.Am traversat orasul in rezolvarea problemelor curente...am ras, am vorbit, am facut atatea lucruri incat si eu ma mir.Si ziua s-a dus.In curand va fi vecernia.Poate ar trebui sa merg .O rugaciune in plus intr-o biserica, loc sfant va face ca seara sa inceapa bine, sa ma aduca mai aproape de Dumnezeu.
El ,Grig, a ramas in visul de noapte, trabaluind alaturi de mine...si in poza cu porumbei pe care am cautat-o dimineata, dorind sa-l vad fericit.Asa cum era atunci-30 iulie 2006 -Venetia, Piata San Marco.

miercuri, 23 ianuarie 2013

CARTEA DE RUGACIUNI


"Rugăciunea este respirația şi hrana sufletului fără de care omul, creat de Dumnezeu şi spre comuniunea cu El, nu poate trăi"
Asa spune ieromonahul Petru Pruteanu pe prima pagina a cartii de rugaciune noi editate.
Este atat de frumoasa.Rosie! Vesela, plina de speranta ca rugaciunile citite din ea vor fi ascultate de Dumnezeu si Maica Domnului. 
Dar, desi remarcabila, cartea de rugaciune a ieromonahului Petru Pruteanu, nu despre aceasta carte vreau sa scriu. 
Vreau sa scriu despre cei care nu au nicio carte de rugaciune, despre cei care nu se roaga pentru ca nu au deschis niciodata nicio carte de rugaciuni, nu merg la slujbele bisericii si atunci mintea lor nu se poate deschide spre ganduri care sa se concretizeze in cereri.Si viata lor e trista.Sunt fara respiratie, fara legatura cu Dumnezeu, expusi tuturor primejdiilor pe care cel rau le aseaza in viata lor.Si sunt foarte multi cei care nu au o carte de rugaciune.Si oameni saraci dar si bogatii lumii.Cred ca cel mai la indemana cadou si cel mai ieftin si usor de facut este o carte de rugaciuni.S-au editat asa de multe incat putem gasi oriunde.
Asa trebuie sa incepa toti. O mica carte de rugaciune pe noptiera noastra, la capul patului nostru, pe raftul din bucataria unde stam toata ziua si unde ne si odihnim...O mica carticica cu cateva rugaciuni.Ca inima noastra sa se deschida spre Domnul,, ca noi sa invatam sa vorbim cu el.
Nu stiu nici eu prea multe.Nici eu nu ma rog cat ar trebui.Vorbele sunt si pentru mine.
Pe noptiera mea sta acum cartea rosie a ieromonahului Petru.Un zambet de carte.
Am daruit acum doua saptamani una din aceste carti unei doamne pe care am vazut-o in biserica citind rugaciuni copiate la xerox pe foi atat de uzate incat mi-s-a strans inima.Bucuria ei a fost atat de mare incat mi-ar fi sarutat mainile.
Ieri am fost intr-o vizita la o fosta colega de facultate, prietena veche...acum persoana cu o mare functie intr-un mare judet...i-am dus cadou langa niste bomboane... Evanghelia dupa Matei si aceasta carte de rugaciune. A fost atat de bucuroasa cum nu va imaginati.Bucurie care a depasit orice medalie primita si afisata in biroul ei.
-Aveam una veche si foarte uzata !
O tinea in mana cu bucurie...
Acum cateva minute am intrat in biroul contabil al firmei si le-am dat doamnelor vesnic ocupate acolo, cate o carte de rugaciuni...Au parasit lucrarile, pixurile au fost aruncate pe birou si au deschis cartile cu foame!Dupa nici o jumatate de ora a aparut in biroul meu secretara zicand un pic a repros, un pic a ruga:
-Vreau si eu o carte din aceea  rosie, frumoasa!
Hrana sufletului pentru mult timp este in mana lor.Fie ca Harul Sfantului Duh sa lucreze pentru ei toti si rugaciunea sa fie bineprimita de Dumnezeu.
Iar noi sa daruim mereu, pentru ca asa cum spune parintele Nicolae, daruind vom dobandi.

luni, 21 ianuarie 2013

INIMA CURATA

"Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele."
Asta zic de azi dimineata.Aseara am vazut un film pe youtube despre un om simplu, din Ardealul nostru atat de frumos, un om care a fost in moarte clinica si prin lucrarea lui Dumnezeu a vazut iadul si raiul...ca oaspete.El s-a schimbat pentru restul zilelor lui.Eu m-am speriat lafel ca el si de ore intregi doar asta gandesc. Mi-a ramas imaginea copacilor din rai vazuti de el, de multi zeci de metrii, plini de flori minunate, copaci pe care oamenii cu faptele lor frumoase infaptuite in aceasta viata, aici pe pamant, ii cresc si-i umplu de flori acolo, in Rai. Si ma gandesc la mine, la faptul ca viata mea este spre sfarsit si probabil nu am niciun copac al faptelor bune .Ma spovedesc iar public si spun ca nu cred sa am vreun copacel, poate cel mult un trifoi ofilit...Nu fac nimic bine, nu am niciun rod bun...Si asta ma sperie cumplit.Si stiu ca doar iubind lumea intreaga, pe cei care ma urasc, pe cei care ma prigonesc, pe cei care cersesc cu ochii la geanta mea dar tinand in maini tigari aprinse, pe cei care incearca sa ma excrocheze si ii judec, pe cei care sunt...amarati si pierduti in lipsuri si oricat le-ai da, le dai degeaba...daca nu-i voi iubi si maine cu iubirea de acum, iubire pornita din frica...chiar ma voi duce in acel tunel vesnic de foc! Si nu numai ca ma voi duce eu, dar vor merge si cei pe care ii iubesc atat de mult si nu am facut nimic pentru a-i indrepta...Si vom merge stiind cata iubire si frumusete am pierdut! Si asta e cumplit!
Ce sa facem pentru impietrirea inimii intreba cineva aseara la cateheza.
-Spuneti atat: "inima curata zideste intru mine"Atat! Nu spuneti nimic altceva, nici Tatal nostru, nici "Doamne, Iisuse Hristoase", spuneti asta"Inima curata zideste intru mine", tot timpul, spuneti asta, cereti asta.
Este un vers din psalmul 50, atat de frumosul psalm 50.Cine nu l-a iubit si nu-l iubeste pe David? 

Am fost tentata sa povestesc despre regele David, gandindu-ma la toate fetele care vor citi randurile mele, dar nu o s-o fac in amanunt.Am sa scriu atat ca David  a fost un mare,viteaz si bun rege.Orice ar fi ales sa faca David, ar fi facut stralucit, pentru ca Dumnezeu l-a inzestrat cu toate darurile Sale, si pentru inima lui buna si smerita Dumnezeu il ajuta in toate.

„Aflat-am pe David al lui Iesei, bărbat după inima Mea, care va face toate voile Mele” (Fapte 13, 22).


 Cinstea de care se bucura David înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor nu l-au putut feri, însă, de cădere, pentru ca si in regele David se regasesc atat inaltimea fiintei umane cat si zbuciumul ei.

Intr-o seara David a vazut o femeie frumoasa pe cand facea baie.Si s-a indragostit de ea.A trimis sa i-o aduca si a pacatuit cu ea. Nu a contat ca era femeia unui general al sau .Nu a contat ca era pacat. Nu a contat nimic, decat iubirea , placerea de a tine in bratele sale femeia aceea, de a o iubi.Femeia a ramas insarcinata.
David este conștient de consecințele grave ale faptei sale, căci legea lui Moise prevedea, în astfel de cazuri, pedeapsa cu moartea, atât a bărbatului, cât și a femeii (Levitic 20, 10; Deuteronom 22, 22) și încearcă s-o ascundă, trimițându-l acasă de pe câmpul de luptă pe generalul său, Urie, în speranța că va putea transfera responsabilitatea pentru copil în seama acestuia. Însă Urie, arătându-și devotamentul pe care îl avea față de rege și față de camarazii săi de arme, care erau erau în toiul luptei, nu dorește să meargă acasă, refuz care îl pune pe rege în situația de a fi nevoit să-l omoare, pentru a nu i se afla nelegiuirea, trimițându-l la luptă într-un loc unde avea să moară cu siguranță.Ceea ce s-a si intamplat.
Doua pacate cumplite in fata lui Dumnezeu
  atât prin gravitatea lor, care atrăgea automat moartea, cât și prin urmărilelor, deoarece dușmanii lui Dumnezeu, închinătorii la idoli, care cunoșteau viața curată pe care o avusese regele David până atunci, primeau acum un motiv de a lua în batjocură numele lui Dumnezeu, căruia acesta îi slujea.
Cu un singur pas a adăugând păcat după păcat.Asa cum facem si noi. Și timp de un an nu și-a cunoscut căderea, nu s-a pocăit. Probabil că, în acest timp, David și-a continuat viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, slujind cu același zel lui Dumnezeu și împărțind dreptatea în poporul său, negandindu-se niciun moment la faptele sale.Asa cum facem si noi! Constiinta adormita, moarta in aburii pacatului.
Abia după ce regelui i se naște copilul zămislit în adulter, Dumnezeu îl trimite pe proorocul Natan, care nu îl mustră pe față, ci îl lasă să se judece singur, ca unul ce avea datoria de a face judecata în poporul lui Israel, spunându-i o întâmplare: „Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (II Regi 12, 1-4). La auzul acestei fapte, regele s-a mâniat foarte tare și a zis:„Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte. Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă” (II Regi 12, 5-6). Abia atunci, profetul Natan îl face conștient de vinovăția faptei sale și îi arată că, făcând moarte de om, sabia va atârna în veac deasupra casei sale, iar pentru că a luat femeia altuia, femeile sale vor fi luate de către altul.
La auzul acestei mustrări, David nu s-a împotrivit, ca Adam, ci a strigat, revoltat împotriva lui însuşi: „Am păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi, 12, 12).
In Natan il vede pe Cel care l-a trimis.Isi recunoaste cu lacrimi sincere pacatul si de la această înțelegere și recunoaștere a păcatului vine și îndreptarea, deoarece Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Pentru că s-a judecat singur pe sine și s-a osândit, fiind gata, să primească moartea cu care singur pedepsise pe cel vrednic de o faptă ca a lui, prorocul Natan a zis: „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta şi nu vei muri!” (II Regi 12, 13).
Deşi fericitul David a auzit cuvintele de iertare, totuşi împăratul n-a lăsat pocăinţa, ci se îmbrăca cu sac, în loc de porfiră şi şedea pe cenuşă şi pe jos, în locul tronului ferecat cu aur. Dar nu numai că şedea pe cenuşă, ci chiar şi mânca cenuşă precum însuşi ne spune: „Că cenuşă am mâncat, în loc de pâine, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o”. (Psalmul 101, 10).David traieste o reala parere de rau pentru pacatul sau.Simtul dreptatii il face sa scrie psalmul, sa recunoasca pacatul public. 
David a fost un om maret, din el, Dumnezeu randuise sa vina intr-o zi Mantuitorul Nostru,si caderea lui e inca un motiv de teama pentru mine.Daca David  a cazut, apoi eu, cum as putea sa fiu fara greseala? Dar mie, noua, Dumnezeu ni-l-a trimis pe David sa plangem cu vorbele lui, sa cantam la fiecare sfanta slujba unele din cele mai frumoase versuri ale omenirii:

l. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

 2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. 
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. 
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. 
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. 
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. 
7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. 
8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. 
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. 
10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. 
11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. 
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. 
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. 
14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. 
15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. 
16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. 
17. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. 
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. 
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. 
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei. 

Sa spunem deci cat de des putem"inima curata zideste intru mine" si Dumnezeu se va milostivi trimitandu-ne iertarea SA macar in viata viitoare...sa facem sa creasca copacii nostrii mari, plini de flori minunate, florile inimiilor noastre curate. 


sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Prietenul meu, Blogul

Am un prieten. Mi-l-a daruit Ruxandra in vara. Nu e un catelus.Nu e o pisica.Nu e nici sticlete sau papagal.E blogul meu .Acum a ajuns o prezenta atat de mare in viata mea incat ma gandesc ce va fi cand nu voi mai scrie aici.Dar nu are sens sa privesc atat de departe.
Azi, si azi,unii din cei care citesc mi-au transmis mesaje din care am inteles ca oamenii deschid blogul si citesc.Pot sa spun ca am si cativa preoti care citesc si o promisiune ferma a unui Parinte, ca daca voi gresi, ma trage de urechi, asa ca, nadajduiesc sa nu fie si asta spre osanda.
Prietenul meu,Blogul, mi-a daruit prieteni.Am plans mult scriind si recunosc,e dificil sa scrii si lacrimile sa-ti curga pe obrajii, dar, fara sinceritate nu poti face nimic, daca nu am nici acum puterea sa ma privesc cum sunt, sa-mi recunosc amintirile si sa ingenuchez pentru ele, inseamna ca degeaba cred ca m-am intors.Spuneam cuiva, acum,cateva minute, pe facebook, ca am fost pe drumul Damascului, ca si Saul.
Desigur este o metafora.Dar este un adevar in afirmatia mea.Eu, prin insasi modul meu de viata,zeci de ani, am inteles sa aleg sa traiesc in afara bisericii,desi eram  botezata,ma inchinam, ma rugam, credeam profund in Dumnezeu.Dar lipsa de cunostiinte era ceea ce ma tinea in afara bisericii.Si ca mine era intrega familie.Progonitorul numarul 1 eram eu, pentru ca in cele mai multe cazuri, femeia este cea care pregateste familia pentru biserica,si marele prigonit eram tot eu
Nu am sa sustin, ratacita, ca l-am auzit pe Dumnezeu strigandu-ma! Nu eram vrednica si nici vas ales cum a fost Saul"Imi este vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel"Fapte cap 9:15.
Dar am avut gandul clar ca a fost ceva gresit in modul in care am trait si acest lucru trebuie schimbat si a mai fost disperarea ca Grig a murit nespovedit si neimpartasit si trebuie sa fac ceva pentru el, ca sufletul lui sa poata fi mantuit.
Restul e deja un timp lung cu multe zile, zile pe care de ieri nu le mai numar, voi numara in sens invers... Este un timp in care eu am facut doar acel pas lateral de pe un drum nepotrivit si am intrat pe un drum stramt si dificil.
Recunosc ca era mai usor sa raman acolo unde eram.Stim cu totii ca pacatul poate fi frumos atat timp cat crezi ca ai timp de pocainta si de iertare.Razi, flecaresti, mananci de dulce, bei cafeaua si apoi satul mergi la sfinta liturghie,in loc de vecernie mergi intr-un barulet cu prietenii si discutii despre moda si filozofie, ultimile aparitii  editoriale, in Sambata Mare mergi la teatru..Totul pare frumos si meritat.Muncesti.Esti un om respectat in societate, ai niste responsabilitati de care te achiti onorabil, este recompensat financiar pentru asta, practic ai pentru ca meriti, muncesti, esti harnic si...normal iti trebuie si relaxare.

Nu gandim asa? Nu este aceasta societatea in care traim? Nu ea a inventat statiunile cu hoteluri dotate cu spa, jacuzii,partiile de ski...
. Dar… “nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”. In ispitirile Mantuitorului Iisus Hristos intalnim, de fapt, tentatiile vietii. Diavolul seamana obsesia lipsurilor materiale dar si exemplele celor care au si carora "li-se cuvine" .Nu spun ca este un lucru gresit sa te bucuri de viata, de ceea ce dobandesti, dar e profund gresit sa uiti cine ti-le-a daruit, ca toate sunt ''Ale Tale dintru ale Tale'' si sa uiti ca sunt atatia care nu au banii sa-si cumpere medicamentele(e un exemplu din multe).

Bogatul  caruia i-a rodit tarina nu se gandea la cei care nu aveau ce sa puna pe masa si se gandea doar la el si la cum sa-si conserve pentru el belsugul pe care l-a dobandit," Si voi zice sufletului meu:Suflete ai  multe bunatati stranse pentru multi ani:odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te.Iar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Şi cele ce ai pregatit ale cui vor fi?” (cf. Luca 12, 19-20).

Nu stiu daca citisem acesta pilda, dar in noaptea in care a murit Grig, am trait-o atat de dureros, atat de real incat a fost ca si cand Mantuitorul pentru noi a povestit-o ucenicilor Sai.
Frica, mai mult decat durerea a facut sa pun acel pas lateral si sa ma asez la poarta cea stramta.Dar ca sa reusesc sa intru nu e suficient doar sa stiu toate acestea, trebuie sa le si implinesc.
Imi doresc ca prietenul meu,Blogul, sa fie un sprijin in mantuirea mea .Dar voi cei care cititi, rugati-va si pentru mine!


vineri, 18 ianuarie 2013

Numar

Deja sunt cinci ierni si deja o traiesc pe a sase...2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, de cand luminez doar din inima mea drumul lui spre mine.Nu pot sa-i spun "Bine ai venit!" pentru ca oricat de mult imi doresc sa simt ca e afara in seara aceasta ploioasa sau la usa....stiu doar ca ploua fara el. 
Ce ne doare cel mai mult intr-o despartire?Sunt multe, multe lucruri care dor...
Acum, in seara aceasta ma doare ca nu pot imparti cu el tristetea de a te simti neinteles.
El intelegea totul doar privindu-va si avea pentru mine mila aceea care te face sa-l partinesti pe celalalt chiar daca poate nu are dreptate totdeauna.Era de partea mea.Era suporterul meu.Era partizanul meu.Era avocatul meu.Era prietenul meu care ma sprijinea in toate si care ma intelegea in toate.
Acum...lumeste sunt singura.
Duhovniceste sunt oameni care ma poarta in inima lor,care se roaga pentru mine, preoti, calugari, mireni.
Dar nu-l am pe el si asta face asa ca orice palma primita de la oameni sa doara mai mult, poate si pentru ca nu pot plange.Cine sa ma vada lumeste?Si indiferent cine m-ar vede, daca nu e el, nu valoreaza si nu alina.
Numar,numar ani,cinci impliniti, mult timp am numarat zilele, sunt 1864 de zile.Dar am obosit si mai bine numar cate sunt  pana la intalnire.Sa incep de azi? Sa incep de maine?
Mai bine las noaptea sa curga spre ceea ce vrea Domnul si daca ma trezesc, de maine numar zilele pana cand ne vom revedea.Si poate asa, am sa numar cu mai putina durere, cu mai putine lacrimi...

joi, 17 ianuarie 2013

Am fost la scoala

Astazi am fost la scoala.
Parcurg impreuna cu mai multi adulti niste cursuri finantate printr-un program european.Nu intru in amanunte, pentru ca nu cele legate de cursuri sunt importante, nici macar pentru mine.Importanta e emotia care o trezeste in mine, asezarea in banca, in calitate de elev nestiutor si un pic neincrezator ca voi invata prea multe.Alaturi de mine tineri, multi tineri, femei si barbati de varsta fiului meu.Doar eu, un domn poate chiar mai in varsta decat mine si lectorul suntem maturi, ca sa spun elegant, ca suntem maturi!
O priveam astazi cu admiratie pe doamna care ne preda: o femeie de varsta mea, eleganta, desteapta, rafinata, imbracata impecabil intr-un costum maro,cu brosa de aur pe reverul rotund frantuzesc, incaltata cu botine din piele  de caprioara cum spuneam noi candva...Generatia mea.Am terminat facultatea cam in aceeasi perioada, am parcurs acelasi traseu, casatorita de studenta cu un fost coleg, mama de doi copii...Multe similitudini intre povestile noastre.In pauza de cafea ne-am adunat impreuna la o masa, sa discutam putin despre vietile noastre si in momentele de tacere, amandoua ciuleam urechile la tinerii de alaturi, la discutiile lor.Am inteles impreuna ca vorbeau de copii lor aflati la varsta gradinitei, acum caminul la care ele duc copii se numeste Gradi, unii deja erau in cumplita clasa 0 si se intrebau contrariate ce e acolo, la ce foloseste...preocuparea lor de crestere bine a copiilor ne-a adus zambetul pe buze si a rasturnat peste noi amintirea tineretii noastre, cand si noi trageam de ei sa-i ducem la camin,sa-i scoatem in parc, sa le organizam aniversari.
Eram exact doua generatii, despartite doar de timpul fizic, in rest lucrurile se retraiesc identic.Chiar i-am spus doamnei:
-Parca traiesc viata noastra!
Si doamna a ras elegant incuviintand.
Am avut un sentiment de mare iubire pentru ei toti, pentru cei tineri care acum traiesc viata mea, crescand copii,cumparand case si masini, achitand rate la banci,muncind prea mult, invatand in speranta unui alt castig suplimentar, dar si pentru doamna eleganta din fata mea.Si nu ma puteam opri din a ma intreba oare ce relatie au cu Dumnezeu. Nimic nicaieri nu vorbea in atitudinea lor sau in tinuta, nici cruci nu se vedeau, nici metanii la mana, nimic sa indice ceva...Dar cand cursurile s-au terminat si doamnele au disparut primele din clasa, sa-si culeaga copii de la Gradi,am ramas sa-i spun doamnei:
-Daca iesiti din hotel si mergeti sa vedeti orasul, drept inainte, pe bulevard, dincolo de Magazinul Mare... pe dreapta cum mergeti spre Constanta, este Manastirea Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil, cel mai vechi loc si cel mai frumos din judetul nostru...
-Da?Am sa merg sa-l vad! a raspuns doamna zambind bucuroasa.
-Sau puteti sa mergeti aici, drept in fata pe acest bulevard si drept inainte e Catedrala! -a intervenit un tanar ramas ca si mine in clasa...
Am plecat cu tanarul.
-Unde lucrezi? l-am intrebat
-La firma familiei, la mama.Tatal meu a murit acum trei ani si jumatate, a facut un accident cerebral, intr-o clipa...fara sa fie bolnav...si a trebuit sa o ajut pe mama, sa preiau cu ea afacerea.
Inima mea s-a strans iar intr-un pumn, pumnul Tau Doamne!In inima lui batea inima copiilor mei.
Ma tot gandeam cum sa aduc vorba de mantuire si de Dumnezeu, despre biserici si participarea la sfintele slujbe si dintr-odata tanarul mi-a zis,inainte sa apuc sa zic ceva:
-Astazi este sfantul Antonie cel Mare!
Si vorba lui a spus tot ceea ce trebuia ca eu sa inteleg ca si ei au gasit drumul.Si dintr-o data am fost fericita intelegand ca Dumnezeu striga dupa noi toti ''Vino dupa Mine"(Matei 9, 9)si cei mai multi dintre noi auzim strigarea si fiecare in felul lui personal raspunde.Atat doar sa intelegem ca plecand trebuie sa ne punem increderea toata in El stiind ca niciodata nu ne va lasa .

miercuri, 16 ianuarie 2013

Un banut pentru gandurile mele?

Ma simt obosita.Nu stiu, inca nu stiu sa-mi ordonez viata, sa-mi programez timpul.Si astfel el, timpul nu-mi ajunge.Nu citesc cat as vrea.Nu dorm cat ar trebui.Nu petrec cu cei dragi timpul pe care ar trebui sa-l petrec.Si zile trec cel mai adesea repede, ca si noptile.Acum e dimineata.Acum e seara.Acum e noapte, miez de noapte si trebuie sa sting lumina.Abia am timp sa ma gandesc la copii, oare ei dorm? La Grig,oare el... La Dumnezeu...iarta-ma, Doamne! La ingerul meu care se aseaza langa mine sa ma pazeasca de duhurile rele...Si gata, dorm! 
 In cateva ore ma trezesc atat de obosita incat as lua de la capat:  Dumnezeu,copii, Grig, ingerul...
Dar trebuie sa cobor din pat, sa-mi fac crucea pe piept insemnandu-ma cu ea, ca sa ma apere de urati, ma gandesc adormita:Dumnezeu,copii, Grig, ingerul...si ma tarasc la baie unde nimic, nicio apa in cap nu reuseste sa alunge oboseala. In viata dinainte mergeam direct la bucatarie si puneam ibricul cu apa pe foc, pentru cafea.Acum nici macar nu mai intru in bucatarie!
Alta viata.Si sunt un alt om! O alta femeie se oglindeste in oglinda mea venetiana.Lucrurile altei femei sunt in dulapurile mele.Pana si in biblioteca mea sunt alte carti...
Chiar si numele pe care il port e alt nume.
Gata.E timpul sa ma trezesc bine, e timpul sa ma scutur.Am asa de mult de lucru!Biroul meu e plin de hartii in dezordine si nimeni nu le va lucra in locul meu.
Pana la urma, deja au trecut cateva ore din dimineata, in curand va fi pranzul, seara, noaptea...si iar dimineata.
Cred ca va trebui sa-mi regandesc programul de viata ca sa pot face ceea ce e de folos sufletului meu.Calea de mijloc!Ieri am gasit niste sfaturi ale Sfantului Serafim de Sarov.Am sa le transcriu iar,ca sa nu le pierd i sa-mi fie indreptar si mie dar si altor obositi.

"Nu trebuie să te dedai la nevoințe care sunt mai presus de puterile tale, ci să te străduiești încât prietenul nostru, trupul, să rămână credincios și în stare să contribuie la întărirea virtuților.

Să umbli pe calea de mijloc: Să nu te abați nici la dreapta, nici la stânga (Proverbe 4,27). Duhului să-i dai cele duhovnicești, iar trupului cele trupești, adică cele necesare pentru întreținerea acestei vieți trecătoare, după cuvântul Domnului: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21)

Să fii îngăduitor cu sinele tău. Să nu-i ceri mai mult decât poate. Să rabzi slăbiciunile tale, așa cum răbdăm slăbiciunile aproapelui nostru. Dar să nu te cuprindă moleșeala, ci să te îndrepți mereu spre mai bine.

Dacă ai mâncat mult sau ai cedat în fața vreunei slăbiciuni, nu te tulbura, nu adăuga o rană lângă altă rană. Ia-o cu curaj pe drumul îndreptării și străduiește-te să-ți păstrezi pacea sufletească.

Dacă trupul s-a istovit de trudă sau de boală, să-l întărești cu somn, hrană și apă pe măsură.

Orice izbândă a noastră în asceză trebuie s-o atribuim Domnului și să spunem cu Profetul: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9)

Când omul ajunge la vârsta de treizeci și cinci de ani, adică la jumătatea perioadei vieții pământești, are nevoie de mari nevoințe pentru a se menține pe calea dreaptă. Mulți la vârsta aceasta se abat și se întorc la dorințele lor păcătoase. ”Mulți au adunat multe în tinerețea lor, mărturisește Vasile cel Mare. Însă la jumătatea vieții n-au îndurat furtuna pe care au ridicat-o împotriva lor duhurile viclene, și le-au pierdut pe toate”.

Așadar, pentru a nu fi loviți de o asemenea catastrofă, să fim cu luare aminte la sinele nostru, după cuvântul lui Isaac Sirul: ”Trebuie să ne trăim viața ca și când ne-am afla pe o balanță”.

(Sf. Serafim de Sarov)


marți, 15 ianuarie 2013

CEATA

 Prin ferestrele calde am vazut dimineata o pacla alba. E ceata.Mi-e draga ceata! Asa laptoasa si umeda cum e, mi-e draga ceata. Ma prinde toata in imbratisarea ei, asa de mult, asa de bine incat trupul tot e dizolvat in ea...anonim, pierdut...poate chiar inexistent...Am trup de ceata.Am maini de ceata, am ochi de ceata...Doar inima imi bate tare cautandu-ma!Unde sunt? In ce punct al planetei?
Ma mai cauta cineva? Mai stie cineva ca aici, pe planeta aceasta in care am fost izgoniti, sunt eu?
Ma pot uita toti.Ma pot trece toti la persoane pierdute.Dar Tu, Doamne, Tu scrie-ma in Cartea Vietii, numara-ma cu oile tale, ia-ma si azi pe umerii Tai si du-ma acolo unde e folosul si voia Ta.

luni, 14 ianuarie 2013

Biserica Sfantul Spiridon cel Nou






"Dar fiindcă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său și a locuit cu oamenii, tot creștinul este dator a zidi casa lui Dumnezeu, pe pământ. Pentru aceasta și robul lui Dumnezeu, domnitorul Țării Românești, Scarlat Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, vrând a mări numele lui Dumnezeu, cel în Treime închinat si slăvit, a zidit din temelie acest templu, în cinstea Sfântului Ierarh Spiridon, Arhiepiscopul Trimitundei, făcătorul de minuni. Această întreprindere s-a început în al doilea an al domniei sale, la anul 1767 și s-a sfârșit în a doua sa domnie, la anul 1768, 30 septembrie. Iar ca să poată fi suficientă in toata frumusețea și buna credintă, s-a înzestrat cu fonduri si legate statornicești de către Domnul Alexandru Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, întâiul ctitor." - Piatra pisaniei de la intrare, un adevărat certificat de naștere al bisericii.
Si au trecut de atunci sute de ani, au fost cutremure, au fost razboaie, a fost comunismul si metroul care trecea pe aproape, dar Dumnezeu, pentru randuieli stiute de El, si poate pentru insasi sfantul Spiridon, a ocrotit si a daruit maretie si viata acestei biserici deosebit de frumoase.
Nu stiu prea multe despre biserica aceasta, desi am intrat si m-am rugat in ea de mai multe ori.Are o frumusete care te uluieste, frumusetea marilor catedrale.Pe pereti picturile inconfundabile ale lui Tatarascu cu influiestele extraordinare ale Renasterii.Stilul constructiei este gotic, in care predomina elemente de arta moldoveneasca. In interior superbe coloane de marmura verde, vitralii colorate artistic, cu scene biblice si sfinti, executate la Viena.Catedrala!
Duminica am ales la sfanta liturghie sa merg aici, la Biserica Sfantul Spiridon cel Nou, pentru ca imi doream de mult o sfanta liturghie acolo, langa moastele sfantului si pentru ca acolo era anuntat ca va sluji PS Ciprian Campineanu.
Biserica era plina cand am ajuns si m-am strecurat cu greutate undeva in fata, sa pot privi spre sfantul altar ...Doamne cat de frumoase sunt slujbele arhieresti! 



Sfantul potir in mainile Arhiereului!  Si parca tot Vechiul Testament, cu sfanta sfintelor, cu levitii, cu Zaharia, toti vin in mintea ta, partasi cu tine la slujba. 



"Doamne, Doamne, cauta din Cer si vezi si cerceteaza via aceasta, pe care a zidit-o dreapta ta, si o desavarseste pe ea!"

"Doamne, Doamne, cauta din Cer si vezi si cerceteaza via aceasta, pe care a zidit-o dreapta ta, si o desavarseste pe ea!"



Aici cantam Tatal Nostru dirijati de PS Ciprian Campineanu

Tatal nostru
Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta
Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pre Pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pre noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia
Puterea si Slava
In numele Tatalui
Al Fiului
Al Sfantului Duh

Amin.

.Moment deosebit de inaltator.O biserica intreaga,cu bucurie cantand Tatalui Noastru




 Aici a fost predica.



Va amintiti:Inceputul Propavaduirii
În cuvântul de învăţătură rostit la sfârşitul Sfintei Liturghii, Preasfinţia Sa ne-a vorbit despre  Ioan Botezatorul si legatura dintre acesta si Iisus Hristos, despre implinirea scripturilor prin Botezul Domnului de catre Ioan Botezatorul prin aceasta Ioan Botezatorul facandu-L cunoscut lumii pe Iisus Hristos, dar si despre Teofania, prima Aratare a lui Dumnezeu in Treimea cea deofiinta: Fiul, al carui botez are loc, Duhul Sfant in chip de porumbel si Tatal, care se aude spunand:"Acesta este Fiul meu Cel Iubit intru care am binevoit".
Împărăţia lui Dumnezeu  se face văzută în lume prin Biserică. "Trebuie să ne răsune în inimi acest îndemn: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Noi trăim în Împărăţia lui Dumnezeu sub chipul Bisericii întemeiate de Hristos pe pământ. Ori de câte ori intraţi într-un sfânt lăcaş şi participaţi la Sfânta Liturghie, toată grija cea lumească lepădând-o, intraţi într-o altă dimensiune a spaţiului şi a timpului. Într-un spaţiu sacru care reprezintă o tindă sau un pridvor a Împărăţiei lui Dumnezeu şi totodată în aşa-numita zi a opta care simbolizează veşnicia. Experiem viaţa de bucurie, de fericire şi de comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii în Împărăţia Lui de pe pământ care este Biserica, dar pentru a trăi deplin şi prelungi această stare şi a avea parte şi de Împărăţia lui Dumnezeu în sens eshatologic dincolo de moarte, totdeauna trebuie să priveghem, să fim candele aprinse prin rugăciune, prin smerenie şi prin săvârşirea faptelor bune", a spus PS Episcop-vicar Ciprian Câmpineanul..





 Cand slujba s-a terminat si diaconii cantau "Pre stapanul nostru si Arhiereul Doamne il pazeste!"ne-am asezat pe doua parti,gramezi de oameni si PS a trecut pe langa noi oprindu-se la fiecare.Ne-a binecuvantat, dar ne-a si lasat sa-i sarutam mana, ne-a mangaiat pe obraji si pe par...Ruxandra era in spate si eu stiind cata iubire ii poarta si cata admiratie are pentru Preasfintia sa, am strigat:
-Si pe Ruxandra, va rog, PS voastra!
Si s-a intors, a cautat-o in multime, de parca o cunostea, i-a zambit si si-a pus mana pe capul ei, care s-a plecat cu bucurie.Si s-a intors si m-a mai binecuvantat iar si pe mine.Acum, sincer...pentru ca in loc sa merg cu ea la Moll sau la o cafenea pe Dorobanti, noi  duminica...alegem slujbele bisericii,pentru asta, numai pentru asta, meritam mana sfintita pe capul fetei!
Si-a continuat cu eleganta drumul prin multimea bucuroasa sa-l atinga, a ridicat capul spre cafas si a saluta cu iubire si corul, gest extraordinar de frumos!Acestia toti in picioare il salutau cantand"Pre Stapanul nostru si Arhiereul Doamne il pazeste".Pur si simplu in ochi mi-ai venit lacrimi de bucurie!
L-am urmat si afara si acolo PS s-a asezat singur, fara ca cineva sa-i ceara acest lucru , pentru o poza de grup! Si uite asa, am eu poza cu PS Ciprian Campineanu, in fata la Biserica Sfantul Spiridon, duminica 13 ianuarie 2013!  


Frumoase amintiri!Si tare dragi!