duminică, 30 septembrie 2012

ASFINTIT

Cat de rar privesc cerul!
Imbatranesc. M-am privit in pozele din pelerinaj si am constatat ca am cel mai adesea privirea in jos, privire de om vinovat si chiar sunt adusa de spate. Cineva, un preot, ma striga dispretuitor "babo", intr-un timp ma irita putin, acum m-am obisnuit cu vorba, o merit, mi se cuvine. Nici macar nu mai am nume.
Privesc atat de mult in mine, incat in afara bisericilor si a oamenilor, rar mai vad ceva...
In seara asta am fost la Grig. Am ramas acolo, stergandu-i placa de pe mormant, mult timp dupa ce prietenii mei au plecat. Si intr-un timp, am ridicat capul si am privit in departare... Si am vazut asfintitul superb al zilei acesteia de final de septembrie. Peste crucea lui, intr-un colt... puzderii de nuante de roz, pana la violet colorau cerul lui. Si era o pace  si o liniste care parca vorbea pentru el. Cersatorii, cu care am fost ferma:
-Acum  nu va dau nimic!
au inteles si au plecat lansand semnale celorlalte cete ca ,"Acum, nu se da nimic!"
Si am ramas singura! Cu pretul unui pacat, mi-am castigat linistea mea si intimitatea de acolo. Altfel m-ar fi asaltat o multime, ar fi vorbit, m-ar fi compatimit si as  fi petrecut cu ei, timpul nostru.
Cat de repede coboara noaptea! Vroiam sa vad iar noaptea in cimitir, in locul acela, am zabovit doar putin si cand m-am intors...pe cer, in loc opus asfintitului, luna enorma, ca  un ban de aur...stralucea peste cruci. Si cat ai clipit, deja era noapte. Am plecat impartindu-ma intre dorinta de a ramane si gandul de a ajunge acasa...
-Intr-o zi am sa raman aici, mi-am spus. Am sa-mi iau doar o paturica sa ma invelesc sau poate un sal negru, si am sa raman sa vad cum e rasaritul acolo, la locul lui.
Sau mai bine astept, sa vad acest lucru, cand Dumnezeu va randui...
Am plecat si la prima trecere cu semafor, un nene cu parul alb, sprijinit de o bicicleta, m-a intrebat:
-Veniti de la cimitir, ca vad ca sunteti in negru?
Retorica!
Mila l-a navalit, nu stiu cum, vorbea impleticindu-se si nici nu se tinea prea bine de bicicleta si nici bicicleta de el.
-Nu treceti decat pe verde! m-a sfatuit si a continuat sa ma insoteasca discret, mergand pe langa bicicleta, pana am intrat in oras. Ca sa ma protezeze. O baba care venea de la cimitir, trecand printr-un cartier de romi!
Ma gandeam ca nevasta poate il va certa cand va ajunge acasa si o sa vada ca e baut, si nu va sti niciodata ce fapta frumoasa a facut, asa baut cum era! De cate ori nu procedam asa cu cei din viata noastra? De cate ori nu m-am suparat pentru fleacuri, fara sa stiu cate lucruri minunate a facut peste zi! Si lucrurile acele minunate sunt poate plata lui la vami! Asa si tovasarul meu, cetatean turmentat.
Cert e ca atunci cand am ramas singura si am vrut sa treversez strada, desi nu am fost imprudenta, un biciclist a trecut milimetric prin fata mea! Un pic a lipsit sa nu ma tranteasca in mijlocul strazi!
Intunericul deja, in cateva zeci de minute era desvarsit. Acolo insa e o candela mare pusa de Nicolae, care nici macar nu l-a cunoscut. Si ea lumineaza...Si luna mare, rotunda, ca un ban de aur.
Doamne, rasplateste Tu, insutit pe toti cei care mi-au intins o mana in intristarea mea si daruieste-le mila Ta fara margini.
Iar lui, daruieste-i, Doamne odihna Ta! Si un loc in Imparatia Ta!

AVEM TIMP


Avem timp

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
Sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit. 



Nu stiam versurile acestea. Le-am gasit scrise de o persoana pe care nu am cunoscut-o, pe un email trimis lui Grig, dupa moartea lui. Se apropia Craciunul, lumea facea toate acele lucruri pe care le-am facut si eu ani de zile, cumparaturi, curatenie, mancare, eu insa stateam in biroul lui, singura intr-o cladire enorma, ma inchideam acolo si faceam ordine in lucrurile lui. Am deschis calculatatorul sa verific email-urile primite, sa raspund... si am gasit un mail trimis de cineva cu poezia lui Paler, scriitor pe care el il iubise mult. Am plans cum rar am facut-o! Era, ca si cand, imi vorbea cu regretul tuturor acelor lucruri traite, iubite, uitate si iar traite, in 23 de ani!

A fost acel testament pe care Grig mi-l-a lasat mie. O ultima dovada de iubire, de iertare si de intelegere a neputintelor mele omenesti. Poate nu l-am iubit, cat a trait, atat cat ar fi meritat, dar si pentru iubire trebuie uneori educatie, ori eu traisem atatia ani fara sa am iubire, incat primind-o pe a lui consideram ca mi-se cuvine...La priveghi, o doamna mi-a spus niste vorbe de-ale lui, pe care i le marturisise intr-un moment de confidente, ca intre prieteni:

-Scopul vietii mele e sa o rasfat pe sotia mea, sa le ofer lor tot ce le trebuie!

El aducea cei mai multi bani, el facea cumparaturile, el le dadea copiilor bani de cheltuit, el platea facturile...
Eu ma rasfatam privindu-l, razand cu el, buzunarindu-l, strivindu-l in imbratisari...

Acoperamantul Maicii Domnului! Ziua lui de nastere! Nici nu stiam ce mare sarbatoare este. Corect e...nu stiam ca e sarbatoare!

23 de ani de aniversari, de ani in care am avut timp de toate sentimentele, 23 de ani in care ne-am maturizat, ne-au implinit profesional, am crescut copii, am demonstrat ca putem fi la randul nostru copii buni, ca putem sa ne implinim visele, ca putem avea prieteni dar ne si putem desparti, ca asa e uneori in viata, ne-am facut si implinit vise...am pierdut pe parcurs tandretea inceputurilor, ne-am asprit intr-un timp, am obost incercand sa ne schimbam unul pe altul desi ne indragostisem exact pentru acele lucruri care ne deosebeau si...ajunsesem la un liman, la un echilibru...

Am petrecut ultima vara in Portugalia si Spania, plimbandu-ne pe strazile minunte ale Granadei si in Cordoba...am mers pana la Atlantic bucurandu-ne ca niste copii, ne plecam capetele speriati parca de acea liniste care era in sufletele noastre, de acea implinire a vietii noastre impreuna, am petrecut ultima lui aniversare...apoi ultima aniversare a baiatului nostru, deja mare...22 de ani si...cand redescoperisem tandretea si intelegerea de a privi diferit acelasi lucru, fara sa ne luptam pentru asta...a trebuit sa trecem pe maluri diferite ale aceluiasi rau.

Ar trebui sa invat sa traiesc fara el. Dar...e un lucru pe care eu nu pot sa-l fac. Nu pot si nici nu vreau. Ar insemna sa-l uit si daca si eu as face acest lucru, atunci, abia atunci, el ar insemna ca incepe sa moara. Si eu nu vreau ca el sa moara. Eu vreau ca el sa ramana in viata noastra, nu o amintire ci o prezenta permanenta, el cu dulceata si bunatatea lui, el cu tacerile lui si tabieturile de burghez, el cu departarile in care pleca uneori...parca stiind...parca traind ceva in care nici macar eu nu eram...

Nu vreau, nu vreau sa fac coliva pentru ziua lui! Este o nebunie, stiu, maine il vor pomeni in multe biserici si bineinteles ca va avea si coliva, dar, nu vreau sa o fac eu, nu vreau s-o tin in brate si sa cant... ''Cu dreptii odihneste Hristoase sufletul adormitului robului Tau!'' Dar cineva va face coliva si eu am s-o ridic si am sa ma rog pentru iertarea greselilor lui, pentru ca asta fac vaduvele pentru barbatii lor, asta a facut bunica mea pentru bunicul meu, asta a facut mama mea pentru tatal meu...asta se face mereu...

Eu vreau sa nu mai plag, sa-mi sterg ochii pe care el ii iubea atat de mult, vreau sa-mi pun ceva, o bluza noua, nu stiu, ceva ce el ar fi iubit la mine, vreau sa beau o gura de cafea din ceasca lui de cafea, si vreau sa plec la cimitir... poate acolo, rezemata de crucea lui, langa catuia fumegand...am sa-l gasesc. Imi este atat de dor de el si atat de mult vreau sa pot sa-l imbratiseez si sa-i spun ca am invatat sa-l iubesc!

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Valorile generatiei actuale



De multe ori m-am intrebat cum se descurca oare generatia tanara intr-o societate tot mai lipsita de promovarea adevaratelor valori, sufocata de publicitate ieftina, special dirijata spre subcultura, bani castigati usor si trai imbelsugat, eventual in fata camerelor de luat vederi. Cum e sa ai in fata modele de tineri avand ca ajutor doar conturile familiei, conturi care stau de cele mai multe ori pe credite bancare, nerambursate, pe firme falimentare, dar tineri care isi "permit" luxul traiului in cafenele in care o cafea  si un suc costa cat ziua mea de munca? Ce rol are religia in care i-am botezat in viata lor si unde este Mantuitorul in relatia pe care ar trebui sa o aiba? De multe ori am plans si m-am rugat nu pentru sanatatea lor, nu pentru examenele lor, ci pentru mantuirea lor. De multe ori am avut, ca mama si parinte unic, doar rugaciunea "Doamne, ajuta-i sa Te cunoasca!" Port in amintire scara raiului de la Voronet si nu numai de acolo, truda cu care oamenii o urca, ingerii care stau cu coroanele in maini, dar si diavolii impingandu-i, tragandu-i in abis. Mana intinsa a lui Dumnezeu pare de cele mai multe ori greu de prins.
Azi dupa amiaza am citit, total intamplator, un eseu al unui  copil al familiei mele, care mi-a aratat ca exista speranta de mantuire a acestei generatii, ca au crescut frumos, ca se implinesc in ei munca si iubirea parintilor, ca Iisus Hristos, pe care, tanarul acesta il numeste atat de frumos si  poate providential (Doamne ajuta!), Mantuitorul, este o constanta a vietii lor, un tovaras, un sprijin in biruirea piedicilor. Si ma gandesc ca ei, tinerii nostri sunt mai curajosi si pentru ca ei au auzit inaintea noastra "Indrazniti, eu am biruit lumea!" si au avut dincolo de tot ce vrajmasul a vrut sa le puna inainte, un model al desavarsirii. Am sa va redau, cu acceptul celui care a scris, eseul lui. Si totul cu o binecuvantata mandrie!

Valorile mele culturale


Modul in care un grup de oameni celebreaza un eveniment tine foarte mult de valoarea sa culturala. Ca unora le place sa iasa sambata intr-un club tine de cultura lor - acelora li se pare normal sa mearga in club si nu la biserica pentru ca e un spatiu unde se regasesc si conceptele definitorii ale spatiului respectiv se pliaza pe modul lor de viata - muzica, obiceiurile si oamenii din clubul respectiv sunt elemente la care acestia rezoneaza. Evident, aceasta forma de manifestare poate fi catalogata drept o forma de subcultura, fiind lipsita de concepte morale sau intelectuale puternice si deviind de la conditia superioara a omului, dar trebuie luata in considerare pentru ca ofera o identitate anumitor indivizi.
Fiind o tema mult prea complexa si foarte dificil de abordat, cu intelesuri diferite de la individ la individ si variate metode de clasificare, mi-am propus sa vorbesc despre trei dintre valorile care ma inspira. Vorbesc in mod ideal despre aceste concepte, menite sa fie un fel de raspuns pentru o viata definita prin trairi spirituale, liniste, aprecierea frumosului si iubirea aproapelui, dar si profesionalism, ancorare in realitatea cotidiana, adaptarea la nou.
Un individ cu un set de valori culturale bine definite poate vorbi cu usurinta despre stabilitate, continuitate, viziune, iar prin aceste elemente individul poate evolua. Prin stabilitate inteleg capacitatea unui om de a avea rabdare si de a ramane integru, intr-o societate marcata tot mai puternic de consumerism. Continuitatea este necesara pentru realizarea progesului - sunt pastrate realizarile inaintasilor, traditiile trecutului, iar individul poate construi pe o baza mostenita, realizand progresul. Iar in final, viziunea se refera la posibilitatea de a inova si apeleaza la imaginatie, la creativitate. Are scopul de a gasi noi metode de progres prin cunoastere si cunostinte.
Personal, consider valorile culturale drept acele elemente pe care ma bazez in incercarea de a ma defini ca un om complet, imi ofera accesul catre o serie de virtuti, intangibile de unul singur si ma sustin in momentele grele, de cumpana ale existentei.
Cititul. Nu cred ca a fi cultivat inseamna pur si simplu "a sti". Inteligenta primara, capacitatea memoriei si simpla insiruire a cunostintelor nu sunt suficiente pentru a defini un om cultivat. Omult cultivat nu se rezuma doar la acumularea cunostintelor si apoi livrarea lor la momentul oportun. El se defineste prin cautarea cunostintelor - cautare ce implica un drum anevoios, plin de situatii neprevazute sau de invataturi accidentale. Reusita consta in final in depasirea obstacolelor (atat de natura personala - vicii, defecte; cat si de natura externa - lipsa mijloacelor de informare, lipsa modelelor inspirationale) si capacitatea de a finaliza cu succes o provocare de orice natura.
Astfel, lectura (cartilor in principal) este o poarta directa catre informatie. Dar, pe langa informatia pura, cititul apeleaza si la mecanismul gandirii. Lectura dicteaza un orizont de interogativitate propriu, propune solutii, repere sau provocari suplimentare. In final, cartile ofera de cele mai multe ori, in avans, raspunsul la multe intrebari si confuzii interioare sau sugereaza solutii viabile de existenta prin marturia unor oameni care deja au trait si trecut prin anumite etape.
Credinta. Raportandu-ne la crestinism si societatea europeana, crestinismul a fost esential in crearea unei unitati a societatii apusene. Este poate, elementul fundamental in civilizarea popoarelor si a fost o lunga perioada de timp principalul mediu de propagare a cunoasterii si a culturii. A stabilit norme foarte importante de comportament in societate si a incercat sa dea un sens al vietii, accesibil oricui, indiferent de capacitatea intelectuala. Dar in spatele tuturor invataturilor Mantuitorului si lasand intr-un plan secund morala crestina, cel mai mare castig al meu prin prisma credintei este indemnul la spovedanie. Indemnul la marturisirea greselilor, la propria judecata a eului si nevoia de a pune mereu sub semnul intrebarii propria conduita sunt, din perspectiva mea, solutia evitarii unui comportament subred, specific unui personaj "atotstiutor si infailibil".
Cea mai pare piedica in evolutia mea ca om o consider a fi iluzia cunoasterii. Impresia ca stiu, ca pot, ca sunt bun, fara a demonstra in prealabil aceste lucruri. Sentimentul de relaxare totala poate atrage certitudini false, vanitate, delasare, aroganta sau poate chiar pierderea independentei in favoarea unor idealuri injuste. Insa o judecata si o analiza interioara continua, recunoasterea greselilor si intelegerea lor, o evaluare sincera a propriei persoane poate largi orizonturile si ofera posibilitatea de a asculta mai bine si a intelege mai usor cum trebuie sa evoluez.
Familia, printre altele, e responsabila cu educatia unui individ. Nevoia unui model se resimte pe tot parcursul vietii, dar desi dupa o anumita varsta tine de natura fiecaruia si urmarea unui model ramane la alegerea sa, in primii ani ai vietii este esentiala cultivarea unor principii si stabilirea unor limite. Bunul-simt, buna cuviinta, respectul, capacitatea de a iubi si de a asculta sau reguli de comportare in societate sunt esentiale in crearea unui om sanatos din punct de vedere moral. "Buna cuviinta e - inargumentabil- utila si in detaliul zilnic, si in marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, in orice imprejurare, o nota de politete si intelepciune, de natura sa iti faca viata, cu enorma ei diferentiere, suportabila."1 Intervine acolo unde nu exista o lege bine definita si o norma clara de conduita si iti da posibilitatea sa fii un om decent si rezonabil intr-o situatie care ti-e greu sa o intelegi.
Pe parcurs, formarea unei familii implica responsabilitati suplimentare. Atrage dupa sine cultul muncii si a traiului echilibrat, in care increderea si ascultarea devin esentiale. Culmineaza cu un scop suprem in existenta omului (procrearea) iar individul, facand parte din "celula de baza a societatii", duce mai departe mostenirea spirituala, culturala (iar uneori profesionala) a neamului din care face parte.
In concluzie, consider ca valorile universale se adapteaza cu usurinta timpurilor moderne, ba chiar reprezinta o baza a evolutiei omului. E drept ca nevoia de inovare a omului altereaza valorile traditionale (familia ca celula a societatii, credinta - stabilitate morala, sufleteasca;) iar oamenii care ar trebui sa serveasca drept model sau exemplu pentru mase sunt cateodata niste impostori iar alteori prea superficiali. Dar de multe ori confuziile apar din incapacitatea de a intelege drepturile si libertatile omului din secolul XXI, precum si absenta unei componente morale care sa-l impiedice sa actioneze intr-un mod meschin. Lipsit de rabdare si modestie, omul modern tinde sa aleaga cel mai usor si rapid drum pentru a deveni "desavarsit" si de cele mai multe ori confunda instanta omului superior cu cea a omului puternic, bogat din punct de vedere material sau foarte popular.
Dorinta tot mai puternica de a avea, de a cunoaste, dar nedublata de un drum al formarii, ne face sa consumam brut, fara a le intelege, elemente ale culturii usor accesibile (muzica, cinematografie, arta). Apoi le enumeram sistematic, oricui este dispus sa asculte si speram sa fim mai buni prin impresia lasata.

1 Andrei Plesu - "Despre frumusetea uitata a vietii", Editura Humanitas, Bucuresti, 2011


vineri, 28 septembrie 2012

Zile...

Sunt zile in care abia respiri, in care detesti telefoanele pentru ca suna, le detesti pentru ca tac...zile in care amintirile sunt mai colorate , vorbele trecutului vin de nicaieri, dintr-o frunza care iti cade in fata, dintr-un claxon de masina, din fuga unui copil in fata ta, din zambetul Dariei, micuta si delicata ca o chinezoaica...
Si orele trec, seara este aproape...deja parca sper intr-o noua zi. desi nimeni nu mi-a promis-o.

joi, 27 septembrie 2012

Sfarsit de septembrie.Sfarsit de viata.

Iubesc luna aceasta.E inceputul anului bisericesc, e praznuit dragul meu Moise, Sfantul Zaharia, tatal Inaintemergatorului,sunt praznuiti Ioachim si Ana, e praznuita insasi Nasterea Maicii Domnului! E praznuita Minunea din Colose...Azi e praznuit sf.Antim Ivireanul...Parca nicio luna nu are atatea bucurii.Adunam roadele, culegem viile si bem must, incepem scoala si invatam cum sa fim mai destepti si mai invingatori...Septembrie, luna de auriu cald, luna de crizanteme...
Dar mi-e sufletul gol si desi e gol, e atat de dureros, incat as vrea sa ma intind pe jos si sa zac.Raman totusi la calculator, trimit in neant durerea si spaima mea si singuratatea mea...
O data, intr-un moment, in usa altarului, Parintele meu duhovnic, primind pomelnicul cu cei adormiti din familia mea, a zis cu compatimire:
-Doamne, ai sa-i ingropi pe toti!
La doi ani de la moartea lui Grig, exact dupa parastasul de doi ani, a murit tatal lui, Zaharia!In acesti doi ani pe care i-a mai trait, isi pierduse tot interesul pentru viata si astepta plecare:
-Sa nu ma plangeti! L-ati plans pe Grig destul!
Dar noi l-am plans! Si inca il plangem!
La aproape  trei ani  dupa  moartea lui Grig, a murit Amicut, Aurica, nasa noastra si sprijinul meu moral dupa moartea lui.Am stat cu ea, am pregatit-o cum am putut mai bine, pentru intalnirea cu Dumnezeu.Imi amintesc cum ii spuneam:
-Nasa, sa nu fii fricoasa, cand ai sa mori si vor veni sa-ti ia sufletul!Vezi ca sfintii parinti spun ca intai vin cei rai si urati.Sa nu-ti fie frica, pentru ca tu l-ai iubit pe Dumnezeu si vei muri spovedita si impartasita!Vor veni ingerii si iti vor lua sufletul si te vor duce...
-...Direct la Tronul lui Dumnezeu!-zicea ea increzatoare!
A trebuit s-o fac. A trebuit sa-mi inghit lacrimile, sa-mi uit durerea, pentru copii ei, atat de tineri si atat de indurerati.Oricat m-ar fi durut, nu putea sa ma doara mai mult decat pe ei!A trebuit in timp ce ea se zbatea intre viata si moarte, sedata de morfina, intr-o rezerva a spitalului, in sectia de oncologie,intre doua vizite la spital, sa-i fac cavoul la cimitir, sa hranesc mesteri care lucrau acolo, sa duc ceea ce imi cereau, sa pregatesc locul in care acum, ea, buna si atat de desteapta si priceputa mea nasa, zace in vesminte de matase, imbracata cu cel mai frumos costum al ei si purtand cea mai frumoasa esarfa frantuzeasca adusa de la Paris, special pentru ea...
-Sa-mi puneti, atat, o hortensie verde, un fir!
I-au adus zeci de hortensii nepoatele si copii ei...dar i-am pus o singura hortensie verde!
La trei ani si jumatate de la moartea lui Grig si exact o saptamana de la nunta baiatului meu, a murit, intr-o clipa,exact ca si Grig, mama lui, Rada, umarul pe care eu mi--am plecat capul dupa moartea lui.
Am inmormantat-o pe Rada, zdrobindu-mi sufletul si facandu-l tandari...dar m-am gandit ca ei sunt impreuna, mantuiti, prin iubirea si mila lui Dumnezeu.Oricum nu vroia sa mai traiasca, mima ca si mine o viata, dar o viata in care ea il plangea cum nu am mai auzit niciodata o mama:
-Tinerelul mamii, baiatul meu care nu m-a suparat niciodata, te asteapta mama!
Si asteptarea ei a dus-o spre el.A murit spovedindu-se  inca data si imparasindu-se cu doar cateva minute inainte de a fi intubata...Parca vad in fata ochilor, preotul venit imbracat in vesminte direct din slujba de maslu si tinand in brata cutiuta cu trupul Domnului...
Acum, la aproape 5 ani de la moartea lui Grig, cu doar cateva zile inainte de Acoperamantul Maicii Domnului, ziua de nastere a lui Grig, nasul nostru,Ion, este deja pe ultimile clipe din aceasta viata.Am insistat sa-i fie adus un preot.E tot ce am putut sa mai fac! 
Un pic mai devreme, m-a sunat baiatul lui si mi-a spus ca deja este la el un preot...
Acum m-a sunat iar si mi-a spus ca l-a spovedit si impartasit. Ca este impacat cu despartirea lui de viata aceasta!
Pentru ca nici el,dupa moartea dragei lui, nu a mai trait, defapt, nu a mai trait  pentru el,dupa ce i-s-a descoperit ei cancerul...Fiecare clipa a lui a fost o jertfa pentru ea.Trei ani de zbucium si chin, sa o ingrijeasca, sa-i faca sucuri, ceaiuri, mancare...
Si cand ea nu a mai fost...nu a gasit nimic sa se prinda.Nici macar pe Dumnezeu! Spre marea mea durere.L-a gasit acum, aproape de moarte.Acum, in sangele lui, alerga, imparateste,linisteste si arde spinii pacatelor, El, Imparatul Slavei!Prima lui impartasanie dupa decenii!
Ce mila imi e de ei, oamenii acestia care isi refuza aceasta bucurie, acest tratament! Isi otravesc trupul, il inteapa, il ciopartesc in bucatii, arunca din ei, bucati si nu inteleg sa se apropie de sfanta impartasanie, sa ceara apoi, cu maretia prezentei Lui, vindecare, tamaduire...
Doamne, iti multumesc pentru ca nu ai ingaduit sa plece fara sa Te primeasca in trupul lui!I-ai dat, i-ai mai dat un pic de timp de pocainta si el, barbatul destept cu care m-am mandrit ca e nasul meu,singurul meu nas,a prins acest timp si s-a plecat in fata preotului.
Ce rugaciuni sa mai fac pentru el? Noaptea e lunga, merg sa ingenunchez pentru el si sa te rog Doamne, ca si talharul"Pomeneste-ma cand vei veni, intru Imparatia Ta!"si "Acum,libereaza pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, caci vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel."
Mi-l amintesc pa Parintele Gavriil, acum cateva zile la Dorna Arini spunand ca  atunci cand cineva moare, bucati din inima noastra se muta la Domnul si uite asa, nici nu bagam de seama cum inima noastra incetul cu incetul este deja la Domnul!
Inima mea este cu ei! Sa ma iertati daca v-am intristat.Ar trebui sa cantam Canonul Invierii :
"Ziua Invierii, sa ne luminam popoare.
Pastile Domnului, Pastile!
Ca din moarte la viata si de la pamant la cer,
 Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi 
Cei ce-I cantam cantare de biruinta"
Asa ar trebui sa cantam la fiecare despartire! Cu credinta si nadejdea ca ei au Inviat.


DORNA ARINI-PARINTELE GAVRIIL II

Regret ca nu am nimic, niciun instrument cu care sa inregistrez, iar telefonul mobil ma depaseste prin multime lucrurilor pe care teoretic stiu ca le face, astfel incat nu-l folosesc decat pentru a vorbi, asa  incat am pierdut multe vorbe spuse de oamenii pe care Dumnezeu ii aduce aproape de mine.
Pastrez insa mult timp sentimentele diverse de bucurie sau de intristare pe care cuvantul de folos il da sufletului meu.
Am ajuns seara tarziu, foarte tarziu la Dorna Arini, drumul nostru continuase spre Radauti, acolo vizitasem Manastirea Bogdana, poate cel mai zguduitor  loc din tot ce am vazut in acest pelerinajDar despre asta am sa scriu intr-un alt moment, am vizitat Suceava si ne-am inchinat la racla cu moaste ale Sf Ioan cel nou de la Suceava, si seara tarziu ...inapoi la casa noastra de la Dorna Arini.
Deja era casa noastra, casa insemnand nu  locul in care ne lasam bagajele ci locul in care un Parinte te asteapta.Si pe noi ne astepta Parintele!Maicile ne pregatisera mancarea de seara, indestulata si foarte buna, asa cum li-se cuvine pelerinilor obositi, avand insa banuiala ca...ele, deoarece urma duminica, ajunasera cu multe ore inainte. 
Am mers apoi in biserica, pentru mult asteptata intalnire cu Parintele.
Cred ca e mai usor sa fii ingaduitor cu cei care nu-ti sunt fii duhovnicesti, e mai usor sa iubesti pe cei carora nu le stii pacatele, nu cunosti noroiul din sufletele lor si iadul in care traiesc.
Cred ca este asa, dar poate fi si o ispita, gandul acesta. Cert este ca primirea pe care ne-a facut-o. blandetea si atentia Parintelui sunt daruri pe care nu le castig usor.Stiu, stiu, nu le merit! Intr-un fel, pentru multimea pacatelor mele, nu le merit, dar...sunt creatia lui Dumnezeu si sunt iubirea Lui, si pentru scanteia divina care este si in sufletul meu, merit mila si grija tuturor.Acest lucru, cred ca trebuie sa-l gandim si sa-l simtim fiecare din noi, pentru fiecare om care ne iese in cale, indiferent de pacatele lui, indiferent de chipul lui...Nu stiti cat de mult ma iubeste, Dumnezeu! Eu stiu...eu simt iubirea Lui, in ochii Parintilor, in mana stransa a copiilor in podul palmei mele, in pasarile care vin la geamul meu, in soarele care mi-se strecoara bland acum in camera aceasta si cade pe calculatorul meu...
Asa am simtit iubirea lui Dumnezeu in intalnirea cu Parintele Gavriil.Scriam undeva in prima postare despre acest pelerinaj, ca purtam in inima o mare tristete...cineva, pentru socoteli stiute de Dumnezeu, ma calcase pe suflet, imi aratase iar coltul acela de iad existent in mine, pe care drept e ca ar trebui sa-l vad mereu, dar pe care eu acum il vazusem cu un soi de deznadejdie.Am vorbit despre asta! Am vorbit despre copii...Am vorbit despre lucruri comune, mirandu-ma, ca pot avea si acum dupa atatia ani lucruri comune cu Parintele Gavriil si discutand, am inteles, ca inima Parintelui a ramas in Baraganul nostru arid, sufocant de caldura si praf, jumatate de an si geros alta jumatate, ca dincolo de frumusetea plaiurilor Bucovinene si a locului minunat unde slujeste, inima Parintelui este la noi, acolo, in Baragan.Si tocmai pentru inima aceea lasata la noi, Parintele are si iubirea noastra.
Minunate clipe!
Din pacate pentru noi, ziua urmatoare, desi era duminica, urma sa plecam foarte devreme spre Iasi,la Cuvioasa Parascheva si apoi spre casa.Deci ziua nu cuprindea decat...Acatistul Mantuitorului nostru Iisus Hristos! Fara sfanta liturghie! Si am gandit atunci ca pierderea pe care o voi suferi va fi imensa, ca voi da iar socoteala pentru asta...ca nu e bine, ca nu e firesc...Dar, nu puteam ramane acolo, nu puteam sa schimb nimic dintr-un program deja facut, asa incat, abia la ora 8 dimineata am fost in biserica.
Biserica era aproape plina si Parintele la altar, primea pomelnicele si binecuvanta fiecare om in parte, cu zambet sincer, nu zambet automat, si privire care te separa din multime.
Am ascultat Acatistul plangand.Vocele Parintilor care ne conduceau pe noi pelerinii, voci minunate, cantand cu evlavie cuvinte si mai minunate.Cum poti sa nu plangi la astfel de momente?Inca nu stiu! Si oricum ma rog ca starea mea de pocainta sa nu se termine inainte de moartea mea!
Apoi Parintele a iesit si a anuntat credinciosii din grupul nostru, spovediti seara sa se apropie pentru  a-i impartasi.

 Dupa acest moment extraordinar,maica stareta a adus analogul si Parintele Gavriil a iesit si a pus Sfanta Evanghelie pe el.
- Iubitilor, pentru ca sunteti pelerini si astazi nu veti sta la sfanta liturghie am sa va citesc intai evanghelia zilei si am sa va spun pe scurt ceea ce voi spune astazi in predica, pentru a pune si in inimile voastre cateva cuvinte de folos:

“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).
Apoi Parintele ne-a vorbit  pe scurt despre Pescuirea minunata a Mantuitorului, prilej de chemare sfanta pentru Sfantul Apostol Pavel si cei impreuna cu el, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedei, chemare pentru a deveni pescari de oameni.:''Si tragand corabiile la uscat, au lasat totul si au mers dupa El".Promisiunea facuta de Mantuitor lui Petru"Nu te teme.De acum te voi face pescar de oameni" se adreseaza tuturor apostolilor, pentru ca toti cei 12 Apostoli au castigat multimi de oameni, prin mreaja Cuvantului, care aduna oamenii pentru Imparatia cerurilor.
Si in contextul acesta Parintele ne-a vorbit de ieftinirea cuvantului dat, de promisiunile neonorate si de viclenia oamenilor, atragandu-ne atentia ca binevestirea Cuvantului lui Dumnezeu se realizeaza atat prin cuvantul credintei dar si prin faptele iubirii milostive, vindecatoare de boli, de suferinte.Parintele ne-a spus si eu am simtit ca si de data acesta cuvantul sau vine spre mine, ca deznadejdea nu are ce cauta la un om credincios, ca trebuie sa luptam cu ea si sa ne amintim permanent iubirea totala a Mantuitorului.
Pornind de la cuvantul Mantuitorului"Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre ca sa pescuiti",Parintele ne-a spus ca Dumnezeu este flamand de noi, dar noi nu stim ce sa-i dam lui Dumnezeu, pentru ca nu stim unde sa cautam.Marea harului se loveste de mainile noastre intinse ca niste stanci, inclestate, maini care cersind s-au inclestat de lume, cu palmele deschise, nepregatite sa prinda mana lui Dumnezeu.Cerem lui Dumnezeu, ne rugam pentru fapte marunte, mici implinirii lumesti, uitand ca trebuie sa ne rugam pentru mantuirea noastra si a celor de langa noi, ca fara faptele iubirii jertfelnice nimic nu conteaza. Marturiseam cuiva aseara ca e greu la inceputurile duhovniciei si spuneam ca eu nici macar nu am ajuns la aceste inceputuri si explicam rolul mare al pelerinajului duhovnicesc."
Parintele ne-a vorbit apoi de faptele de mare jertfa ale martirilor neamului nostru, despre preotul Dumitru Bejan, despre Ilarion Felea care si-a lasat moastele in antimisul neamului romanesc, lagarul de la Aiud, exemple vii inca peste ani, de iubire a lui Dumnezeu.
Finalul cuvantului Parintelui a fost despre apostazie iar indemnul a fost de a ne pregati in sensul faptelor bune, de a fi permanent pregatiti, spunadu-ne ca incurajare ca prezenta noastra in biserica traitoare a lui Dumnezeu inseamna un pas mare spre mantuirea noastra si indemnandu-ne sa-l punem in inima noastra pe Iisus Hristos, Mantuitorul si Izbavitorul noastru.
Ne-a binecuvantat cu lacrimi in voce si noi ...ni-s-au umezit ochii si inimile .Momentele despartirii sunt grele pentru toti.Ne-am luat bagajele, Parintele intors cu spatele la noi dadea drumul Sfintei liturghii...din pacate, atat urma sa fie acum...Am iesit afara sa ne ducem spre autocar si dintr-odata usa altarului s-a deschis si Parintele a iesit in lumina! Un ultim zambet si o noua binecuvantare!
Oricat de greu a fost in acea zi, una din putinele zile fara sfanta liturghie pentru mine din ultimii patru ani si 9 luni, oricata oboseala stransesem...a urmat o zi linistita si calma.Alaturi, doamna delicata care ma insotise, impartasita de Parinte, s-a linistit si s-a retras in rugaciune pentru sora sa atat de bolnava.A avut un moment cand nepoata a anuntat-o ca deja se sufoca foarte rau, ca simte clipele numarate, noi eram atat de departe si doar rugaciunea ne putea duce la capul ei...am plecat ochii in carte si inima in suspin, am rotit in maini metaniile si am parcurs restul de drum, una lnga alta, cu nadejde si resemnare in hotararea lui Dumnezeu.Dar stiam ca acolo, la Dorna Arini cineva, Parintele Gavriil se roaga pentru noi si lumea toata.

PS. Si pentru ca astazi e ziua sfintie voastre, va rog sa primiti si de la mine urari de sanatate trupeasca si de sporire duhovniceasca(ma iertati, dar...nu vreau sa supar, spunand ca ati ajuns la desavarsire), Sfantul Antim Ivireanu sa va fie ocrotitor si povatuitor in toate.Si va doresc , Parinte drag, ca Dumnezeu sa randuiasca un timp in care sa va vad slujind iarasi aici, la manastirea atat de iubita de noi.La multi  si binecuvantati ani! Maica Domnului sa va daruiasca bucurii!

miercuri, 26 septembrie 2012

Pelerinaj Manastirile Moldovita, Putna, Sucevita, Voronet...

Dimineata m-am sculat devreme si am coborat in biserica. Orice oboseala dispare imediat cand intru intr-o biserica. E pacea, linistea si lumina blanda a lumanarilor cazand peste sfintele icoane.
Parintele Gavriil era deja acolo si zarindu-l prin usi mi-am amintit cum slujea la Manastirea Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil... Am dus la altar pomelnicele pentru bucuria de a primi binecuvantarea Parintelui! Dumnezeu sa ma ierte, stiam ca oricum ne pomeneste la proscomidie, ca gestul meu e simbolic, dar vroiam sa primesc pe cap mana parintelui si zambetul cald, sa simt privirea cu iubire dumnezeiasca, iubire care ma spala de pacate de fiecare data. Si m-am dus! Si a fost asa cum stiam ca o sa fie!
Din pacate nu am stat decat putin, pentru ca urma sa plecam la manastirile Putna, Moldovita  si Sucevita. Ziua a fost minunata. 



Manastirea Moldovita ne-a intampinat plina de trandafiri inca infloriti: rosii, galbeni, bordo... Intre ei, maica Tatiana ne-a tinut o lectie de Vechi si Nou Testament. Sub lumina verde a lanternei ei, chipurile sfintilor si scenele biblice erau atat de cunoscute incat multimea de pelerini raspundea la intrebarile maicii in cor.
Fresca exterioara a manastirii, primul nostru contact cu manastirea, desi din anul 1537, pe portiunile  mari pe care este vizibila, este deosebit de complexa si bogata cromatic, o adevarata sinteza a adevarurilor religiei noastre... Fatada estica prezinta "Imnul acatist", una din temele iconografice cele mai frumoase, "Asediul Constatinopolului", extraordinar de frumos zugravit, in care artistul moldovean reda intr-o vedere panoramica cetatea asediata, cu ziduri puternice, cu turnuri de aparare, cele sapte coline, case si biserici in stilul modovenesc,"Rugul lui Moise" si "Arborele lui Iesei" inaltandu-se strajuit de capeteniile celor 12 semitii ale lui Israil, suprapuse doua cate doua. Pe stalpul de pe fatada sudica sunt redati sfintii militari Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie si Sf. Mercurie.
Recunosc ca cel mai mult m-a impresionat fragmentul din Judecata de apoi, Dumnezeu-Tatal, Iisus si Sfantul Duh ca un porumbel, asezat pe un tron, de sub care apare mana care tine balanta faptelor noastre. 
Inca un prilej de meditatie si de rugaciune "Da-mi, Doamne, minte sa fac voia Ta"
Cuvintele maicii Tatiana au fost pline de iubire si de indemnuri spre bunatate si indreptare. Daca ar fi putut sa schimbe in bine sufletele noastre, daca ar fi putut sa inmoaie in noi rautatea si sa sterga pacatul! Cat de fericita ar fi fost!
S-a despartit de noi grabita spre un grup de nemti, hotarata sa strecoare macar o fisura in necredinta lor!
Am mers in biserica proaspat restaurata, ne-am minunat de frumusetea catapetesmei pictata si aurita, de frumusetea icoanelor mari de pe catapeteasma, dar si de scena Rastignirii, socotita a fi una dintre cele mai frumoasa scena pe acesta tema, din toate bisericile Bucovinei. Ne-am rugat, sau mai degraba, ne-am inchinat asa cum fac pelerinii grabiti, privind icoanele si minunandu-se, am dat pomelnice si dupa scurte cumparaturi am plecat spre Putna.



Am ingenuchiat la Putna la mormantul Sf. Stefan cel Mare. O fac intotdeauna. Poate sa fie cat de aglomerat, poate sa fie zi in care sinoadele interzic sub canon ingenuncherea, eu, recunosc ingenunchez la Putna, la mormantul marelui voievod. Mi-e drag. Si mai mult decat drag, el este al meu, pentru ca a fost in cartile mele de istorie, drept, frumos, purtand pe frunte coroana si in mana sabia cu care a aparat neamul noastru si credinta noastra ortodoxa! El a fost si e mandria noastra in fata lumii intregii. ''Mic de stat, maniosul si de graba varsatoriu de sange nevinovat". M-am inchinat la iubirea lui de neam, iubire care si azi iradiaza din mormantul lui.



Mormantul lui este strajuit de icoana Mantuitorului si a Maicii sale. Pictura este proaspat refacuta, desi are aprope 6 veacuri,  e luminoasa si foarte frumoasa. Poate prea luminoasa, prea vesela pentru prezenta mormantului sfant, dar pronia lui Dumnezeu!
Peste tot se aude cantarea:
"Stefan, Stefan, Domn cel Mare,
Seaman pe lume nu are,
Decat numai mandrul soare." Este acolo in dandatul clopotelor, in toaca calugarilor, in plansul femeilor si-n rugaciunea care nu s-a oprit niciun moment de la crestinarea noastra.



Am vazut apoi Sucevita. Cu pietate si sfiala. Ctitorie a Movilestilor. Ne-am minunat la Scara Raiului. O maica tanara si foarte bine pregatita ne-a vorbit un pic despre manastire  si bineinteles despre Scara Raiului si Sfantul Ioan Scararul. Cuvintele sincere, simple, ne-au mers exact la inima. 



In fata noastra statea Scara Raiului, imaginea exacta  a judecatii. Pe deoparte, in dreptul fiecarui om este zugravit ingerul care tine in maini o cununa deasupra capetelor oamenilor, totul in perfecta ordine, iar in cealalta parte dezordine, dracii si trupurile celor care cad de pe trepte. Abia in varful scarii ingerul pune cununa pe capul omului, care este prins de mana Mantuitorului... Ajuta-ne Doamne sa prindem mana Ta!



Doar doua vorbe despre Voronet! Am ajuns un pic obositi ...la poarta un paznic mai vigilent a vrut taxa de intrare, babele din grup au inceput galagia:
-De ce? Platim pomelnice! De ce sa mai dam bani?

Cu jena, preotul care ne insotea a mers sa vorbeasca cu maica care vindea la pangar si, ca in Romania, s-au uitat cuvintele Mantuitorului "Dati Cezarului, ce e al Cezarului!". Am vizitat biserica rataciti parca unii de altii si cand sa ies din biserica, o maica s-a ridicat de pe un scaun si a zis
-Haideti sa va spun cateva vorbe!
Ne-am strans in fata ei dintr-o data atenti, fara urma de oboseala.



Si maica Elena ne-a tinut o lectie de viata si moarte cum rar am primit. Ne-a vorbit despre faptul ca manastirea ctitorie a lui Stefan cel Mare a fost ridicata doar in patru luni si jumatate, ne-a aratat  peretele vestic langa care eram, si ne-a explicat scena imensa pe care se desfasoara Judecata de Apoi, considerata de specialisti ca fiind superioara compozitiilor de acest gen de la Athos, demna de a fi alaturata Capelei Sixtine, mozaicurilor geamiei Kahrie sau imaginilor de la San Marco. Originalitatea artistului merge pana la a inlocui harpa lui David cu cobza noastra, de a pune alaturi stergare populare, de a imbraca oamenii in vesminte populare romanesti, totul pe un fond albastru minunat, cald, devenit albastru de Voronet egal verdelui Veronese si rosului lui Tizian.
Impresionant cuvantul maicii despre cum toate casele, banii, maririle noastre raman, cand sufletul pleaca gol spre Domnul, urmat doar de faptele noastre...
-Intr-o existenta grea, plina de impozite si taxe, ne gaseste  economia tocmai la usa manastirii, tocmai acela este momentul in care ne hotaram sa nu mai cheltuim... Sa avem grija, fratilor, tocmai de sufletele noastre, intelegand ca acesta existenta este doar o etapa spre intalnirea  sau departarea de Dumnezeu... Am plecat capul cu iubire in fata reprosului general al maicii, am retinut numele ei, sa adaug ruga mea pentru ea, ca recunostinta vesnica si am intrat in biserica sa las un alt pomelnic pentru 40 de zile.
Exceptional loc, Voronetul. Pastrarea  jilturilor daruite de Stefan cel Mare,  a clopotelor care  striga de veacuri "Stefan Domn, Domn cel Mare, a placii de mormant a Sfantului Daniil Sihastru, a picturilor vechi, a modestiei si curateniei poporului nostru roman asa cum era pe timpul zidirii manastirii, aspecte care se vad in atitudinea maicilor...toate acestea fac din Voronet un loc sfant, o dovada a iubirii nemasurate a lui Dumnezeu pentru noi.
Nu am plecat pana nu m-am inchinat iar la placa de mormant a Sfantului Daniil Sihastru, cerandu-i ca intodeauna sa mijloceasca mantuirea noastra si iertarea greselilor si pacatelor noastre.

marți, 25 septembrie 2012

Dorna Arini-Parintele Gavriil-partea I

Drum lung pana la Dorna Arini. Se inserase deja. Autocarul inghitea parca fara spor kilometri, noi tot mai tacuti, tot mai obositi priveam cand pe geamul aburit, cand pe cartile de rugaciune. Alaturi, doamna fragila de langa mine, traia tragedia de a fi anuntata ca singura ei sora, o femeie de aproape 50 de ani, se stingea intr-o lupta cumplita cu cancerul. Fiica ei, o tanara de doar 28 de ani, mama a doi copilasi, o ingrijea speriata de moarte si suferinta ei:
-Se sufoca! Nu poate respira!
-Pune-i oxigenul, iubito! Pune-i masca-ii zice de la sute de kilometri, sora de langa mine.
-Sa cheme preotul! Sa o spovedeasca si s-o impartaseasca!-insistam eu de alaturi
E tot ce stiu. Niciodata nu cred ca ma voi mai gandi la doctor ca urgenta, totdeauna la preot, la duhovnic...Fie ce-o fi, dar sufletul sa fie curatit prin spovedanie.
Ne aplecam pe carti...
-Haideti sa citim Paraclisul Maicii Domnului! "Catre Nascatoarea de Dumnezeu sa alergam noi pacatosii si smeritii si sa cadem cu pocainta, strigand din adancul sufletului: stapana, ajuta-ne, milostiveste-te spre noi; grabeste ca pierim sub multimea pacatelor, nu intoarce pe robii tai deserti, ca pe tine singura nadejde te-am castigat"..." "Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta. Sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta."
Asa am parcurs drumul pana acolo. As fi vrut sa ma adun in ganduri pe care sa le spun cand voi ajunge, dar suferinta pe care o stiam acolo, pe scaunul de langa mine si mai ales la Amara in casa femeii aceea, era mai mare decat orice...
Autobuzul se hurduba pe drumuri stricate, se inclina spre rapa...in jos se vedea Bistrita...intunericul cobora peste Bucovina minunata si intr-un tarziu am ajuns:
-Mergem direct cu bagajele la trapeza, la masa. Maicile ne asteapta!-au spus preotii care ne insoteau.
Desi era intuneric am vazut dincolo de portile mari, imense, o alee urcand spre niste constructii superbe, asemanatoare cu patria mea, Barsana! Eram acasa!
Cu cata bucurie am urcat. Sunt deja obosita. Inima mea uneori nu mai poate duce nici bucuriile. Cred ca am sa mor in timpul unei slujbe sau in momente ca cele pe care le-am trait atunci sau acum cand scriu. Pentru ca e atata bucurie in a-ti lipi sufletul de lucrurile Domnului incat...motorul se poate opri.
Am mers la trapeza si m-am asezat cu un grup si colega mea de autobuz, la capatul unei mese.
Si acolo, cand asteptam mancarea, a intrat imbracat in vesminte rosii, fericit, sa ne salute...omul pentru care am parcurs acest drum! Parintele Gavriil! Radea! Radea pentru ca Parintele are bucuria sfintilor in iubirea pentru oameni, radea pentru ca era fericit implinindu-se asteptarea sfintiei sale. S-a apropiat de o masa, salutand cu iubire persoane de care nu-l lega decat domiciliul acestora, in Slobozia, pe care nu le-a mai vazut poate niciodata si intorcandu-se spre usa ...m-a vazut in picioare!
Doamne, cate bucurie pentru noi! Si cata iubire in ochii Parintelui, iubirea lui Hristos! Am plecat capul si mainile Parintelui l-au luat cu blandete si bucurie in imbratisarea pe care Dumnezeu a dat-o preotilor pentru capetele noastre!
Surpiza. Eram o surpriza si de aceea explozia de bucurie a fost atat de mare, neoprita de nimic conventional. Mi s-au umezit ochii, mi s-a incalzit inima si s-a bandajat cu balsamul mirului, al rugaciunii Parintelui.
L-am vazut pe parintele Gavriil, in ziua in care l-am depus pe Grig la manastire. Nu ne cunostea. Delicat si atent a venit la capul lui si a citit din psaltirea pusa de maica Varvara. L-a tamaiat, s-a rugat la Dumnezeu pentru el cand eu inca nu stiam si nu puteam sa o fac. S-a rugat pentru copiii mei. S-a rugat pentru mine. Eram atat de distrusa incat, desi sunt dintotdeauna o  persoana civilizata, nici macar nu i-am vorbit, nu m-am apropiat sa-l intreb ce face sau sa-i multumesc. Ziua urmatoare era 12 decembrie si era praznuit Sf Spiridon. Parintele slujea bineinteles sfanta liturghie, Grig era asezat ca un print in mijlocul manastirii...in cosciug, eu ma miscam dupa cum doream, prin biserica, ilogica, nestiind ce se petrece acolo (la mai mult timp ma miram cu fetita mea, cum de nu ne-a dat cu cadelnita in cap), nebune, nebune...dar Parintele cu rugaciunea sa, cu inima sa mare, ne facuse cel mai mare dar, ne pomenise la proscomidie, se rugase si se pusese intr-un fel ghezas pentru noi. A urmat inmormantarea din care eu nu stiu nimic, intr-un timp m-am intrebat daca am avut coliva, dar sigur, maica cu celelalte maicute, au avut grija de asta...au slujit multi preoti si singurul pe care baiatul meu, abia iesit din adolescenta, nu l-a platit, a fost Parintele (o, da, a mai fost un preot venit doar din iubire si compasiune sa slujeasca la moartea lui, ce daruri mari, Doamne, am primit!). Au urmat apoi parastase, drumuri in cimitir, ectenii ori de cate ori doream sa mai fac ceva acolo, slujirea crucii...
Parintele Gavriil si maica Varvara mi-au dat primele carti sa citesc si primele reviste. Imi zambea cu intelegere si iubire, ma sfatuia cand ii ceream o vorba. Imi amintesc si acum cum intr-o zi, distrusa de durere, am plecat din biroul meu, am intrat in curtea manastirii cautand iar un raspuns la:
-Unde e sufletul lui, Doamne! De ce acum?
Si Parintele mi-a spus ca atunci sufletul dragului meu era cel mai aproape de Dumnezeu si ca Dumnezeu  l-a cules cu iubire, pregatind pentru el  intalnirea cu Raiul din care am fost izgoniti...
Parintele m-a incurajat cand am hotarat sa pastrez imbracamintea neagra, nu atat ca semn al doliului, cat ca semn al unei alte vieti...
Am fost in mijlocul unui conflict pe care Parintele il traia, am fost martor al unor incercari diavolesti, incercand pe cat ma tineau puterile sa ajut...dar Dumnezeu a incuvintat ispita si intr-o zi a plecat. Spre marea durere a multora si eu eram unul din cei care am regretat cel mai mult.
Totdeauna am fost mirata de modul in care desi stia legatura puternica pe care o aveam cu cei prin care venea ispita, nu m-a considerat vinovata, nu m-a ocolit, nu m-a evitat. Parca chiar mai mult...cu aceeasi iubire m-a intampinat mereu.
Si asa ma primea si acum!
Ne-am revazut dupa masa in biserica. Parintele ne astepta sa ne spuna o vorba, sa ne asculte problemele. Parintele avea o bucurie atat de mare pentru noi incat radea mereu iar eu, dincolo de problemele pe care le aveam, zambeam tamp, zambeam stiind ca acele clipe sunt atat de repede trecatoare.

luni, 24 septembrie 2012

IARASI ACASA-PELERINAJ: MANASTIRILE VARATIC SI AGAPIA

M-am intors. Am fost plecata trei zile cat o viata, intr-un alt pelerinaj. Iarasi am parcurs mii de kilometri in cautatea unor colturi de rai, in cautarea unor preoti dragi...
Rar poti trai bucurii atat de mari ca bucuriile pelerinajului. Pe deoparte te desprinzi de lume, pe de alta parte te cufunzi mai mult in rugaciune pentru lume... timpul are alte dimensiuni si tot ce incapea inainte intr-o zi, acum nu incape in trei.
M-am intors aseara tarziu, in jurul miezului de noapte. O doamna imi povestea pe drum, ce greu i-a fost intr-un timp, cand a venit acasa si o astepta un copil si un caine si cat de fericita a fost iesind cu ei, in miez de noapte, sa se joace afara. Era obosita si fericita ca ii avea pe ei. Imi rasucea cutitul fara sa stie in rana, pe mine nu ma astepa nici un copil si nici un caine. Am pornit in cateva secunde calculatorul si m-am uitat cate mesaje aveam pe pagina de facebook si cati oameni accesasera blogul. Si mi-a fost drag sa vad ca lipsisem pentru cativa oameni, ca ma cautasera...
Am multe sa povestesc. Am invatat multe din ceea ce Dumnezeu a randuit pentru mine. Sper doar ca ele sa reprezinte lucruri vesnice in inima mea...
Am plecat vineri dimineata cu un autocar de 50 de locuri. Imens, atat de mare incat era imposibil sa-i inveti pe cei de langa tine. Si asta te instraina parca mai mult de lume si insingurata puteai sa te apleci spre Domnul. Alaturi de mine o doamna fina, fragila. Ploua marunt si rece in intunericul ca o pacla, autocarul se straduia sa topeasca kilometri, sa-i inghita sub rotile mari...
Alaturi, doamna vorbea  incet, lucruri duhovnicesti, dar pe care eu, saraca, nu eram prea vrednica sa le inteleg si sa le primesc... Purtam in inima o tristete fara intrebari.
Spre pranz am ajuns la Varatic, loc drag mie, manastire de maici. Citisem inainte despre manastire, dornica ca intalnirea mea cu ea sa fie doar o continuare a unor alte intalniri. Am fost aici cu copiii mei si Grig acum multi ani, am revenit acum doi ani si anul trecut...dar in multimi de pelerinaje amintirile pot fi usor amestecate. Varaticul cu Agapia,  manastiri surori cu destin asemanator, imi sunt deopotriva de dragi. Am parcurs drumul spre biserica cu emotie, dezmortindu-ma greu din frigul surpinzator al zilei.
Am intrat pe sub turnul clopotnita, privind prin picaturi mici de ploaie biserica in forma de nava, cu doua turle rotunde si foarte inalte. Fatada bisericii, neteda, simpla, inconjurata pe sub strasina cu un brau de ocnite oarbe. Simplu. Parca nimic nu te pregateste pentru  ceea ce este inauntru.
Dar odata intrata acolo, durerile toate au disparut. In dreapta placa de mormant a cuviosului Iosif si icoana sfantului, privindu-te bland. Au trecut secole decand sfantul Iosif, prin descoperire dumnezeeasca a ajutat la nasterea manastirii Varatic. A fost ucenic al sfantului Paisie Velicicovski, viata lui de rugaciune si asceza a fost necunoscuta oamenilor si doar cunoscuta de duhovnic si Dumnezeu. Cu binecuvantarea duhovnicului se muta de la Secu intr-un loc deasupra Varatecului si-si face o chilie langa Varful Ciungilor. Trei ani a petrecut in pustia muntilor Neamtului hranit de Dumnezeu. Intr-o noapte, cuviosul a auzit cantari ingeresti intr-o poiana si o lumina puternica. Vedenia se repeta de trei ori si staretul luand legatura prin padurar cu staretul Paisie, intelege ca Dumnezeu i-a descoperit ca in acel loc avea sa se inalte o manastire de maici.
Staretul Paisie trimite la cuvios o maica, pe maica Olimpiada si asa se naste Varaticul.
A ajutat la zidirea lui, a sprijinit maicile ca duhovnic si sfatuitor, a muncit cot la cot cu mesterii, a intarit cu rugaciune si cuvant maicile dupa incendiul manastirii...Chip de blandete si sfintenie. Simtind ca i se apropie sfarsitul s-a retras intr-un loc ferit. Cu o saptamana inainte de a trece la Domnul, i-a aparut Sfantul Paisie care i-a spus ca peste o saptamana va veni sa-l ia la miezul noptii. Intr-adevar, dupa ce a trecut sarbatoarea Nasterii Domnului, chiar in ziua sfantului Iosif, pe 28 decembrie, a trecut la cele vesnice. Aceasta este si ziua de sarbatoare a sfantului hotarata de Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane.
Minunat loc biserica manastirii Varatic.
La iconostas, deasupra chipul bland al Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum a fost zugravit pe mahrama sfintei Veronica,pictat de Nicolae Grigorescu. Catapeteasma  frumos sculptata in lemn de tisa si suflata cu aur, covoarele imbracand regal, in rosu, biserica. Pictura se remarca printr-o portretistica deosebita si o tonalitate calda a culorilor.
Totul in manastirea Varatic te pregateste pentru intalnirea cu Agapia, manastire- sora mai mare.
Am ajuns repede la manastirea Agapia, tot pe ploaie, dar o ploaie deosebit de frumoasa. In curte florile imense, mii de culori, parca radeau sub picaturi, totul desavarsit cum trebuie sa fi fost raiul primelor zile. Cladiri albe, curate, incarcate de flori. Undeva sus, acum doi ani am dormit un pic de noapte, pentru ca bineinteles am participat la toate slujbele. Maicile imi bateau in liniste in podeaua bisericii si imi aratau sa ma asez langa ele. Purtam desigur fuste lungi, negre si bluze cu maneci lungi, negre...ca mine, ca insasi fiinta mea. Amintiri dragi.
Manastirea Agapia este cunoscuta iubitorilor de frumos si prin legatura deosebita a manastirii cu pictorul zugrav Nicolae Grigorescu. El a pictat biserica cand avea 20 de ani si in pofida tineretii sale, reuseste la Agapia sa creeze un stil propriu, imbinand traditia bizantina cu stilul neoclasic si arta populara romaneasca. Privind Agapia, inima ti se incalzeste sfant de iubire si iti vine sa zici mereu: Slava Tie Doamne, Slava Tie, pentru intepciunea pe care ai dat-o oamenilor care au inteles sa faca voia Ta si acest loc, casa Ta! 
Vesnica pomenire, Doamne, maicii Tavefta Ursache! Ea e cea care l-a descoperit pe tanarul pictor in cautare de bani pentru a pleca la Paris, ca sa-si desavarseasca stilul. Ea e cea care vazand o icoana a pictorului i-a dat 2000 de galbeni pentru pictarea bisericii si a 24 de icoane. Trebuia sa o termine in 1 an si jumatate. A terminat in trei ani. Asa ni s-a daruit biserica manastirii Agapia. Cu truda, cu efort,  dar si cu mult har.
Sfintii de pe pereti au acea minunata asemanare cu poporul roman pe care l-a iubit, cu preoti, maicile, mirenii care i-au iesit in cale. Minunata este Maica Domnului purtand in brate pruncul, naframa roz dulce impresurandu-i chipul, iar El, Iisus binecuvantandu-ne cu iubire, inconjurat de ingeri...Vezi in chipul Ei, al Maicii, acea dulceata a domnitelor noastre, a fetelor din familii boieresti care au umplut cu smerenie manastirile, tesand, cusand, pictand, ingrijind bolnavi in spitale, slujind la strana...maicutele neamului nostru! 
Am ramas nevazuta de grup in biserica, in timp ce pelerinii  se ospatau la trapeza. M-am asezat la strana maicutelor, aproape de Maica Domnului. Biserica era aproape goala si eu mi-am scos cartile de rugaciuni. O maica s-a apropiat intr-un timp de mine, m-am sfiit si am vrut sa ma retrag:
-Ramaneti acolo, va rog!-mi-a spus cu blandete, dar fermitate. Si ea s-a asezat intr-o strana alaturi, dar in picioare. Mai apoi avea sa ne vorbeasca despre Agapia cu multa iubire.
Am privit cu atentie picturile: Iisus Hristos, Intrarea in Ierusalim, Punerea in mormant, Purtarea crucii,Iisus Hristos rugandu-se in gradina Ghetimani,Sfanta Treime de pe inaltul cupolei...Iisus Hristos Pantocrator tanand in mana Pamantul ca un glob aseazat pe un curcubeu avand in el tricolorul... Sfantul Gheorghe de pe usa altarului, asezat in picioare inspirat de Dontello, prorocii, cautandu-l pe prorocul Daniil in al carui chip il vedem pe insusi tanarul Nicolae Grigorescu. Originea poporului roman arata in figurile sfintilor militari sfanatul Eustatiu si Sfatul Teodor, unul cu chip de dac si unul cu chip de roman. Este atata iubire si atata blandete in toate chipurile, incat intelegi ca prin lucrare dumnezeeasca, Grigorescu a dat in pictura manastirii Agapia, tot ceea ce omeneste putea sa dea, parca stiind ca Agapia avea sa fie ultima pictura religioasa a lui, ca dupa ea nu va mai picta nicio icoana, nimic religios. Se spune ca revenit dupa 40 de ani de la terminarea bisericii si dorind sa restaureze un tablou de pe usa altarului, sfantul...a capatat chipul unui ciobanas, parca Dumnezeu aratand ca atat a fost si asta pentru ca a fost deplin!
Nu am petrecut decat doua ore in curtea acestor manastiri, nu am fost decat pelerini, dar am plecat mai imbogatiti, mai blanzi, mai doritori de Dumnezeu, decat eram cand am intrat pe porti. Facusem prima pregatire pentru ceea ce urma. Dorna Arini.

vineri, 21 septembrie 2012

Bozioru I

Mi-e dor de Bozioru.
Bozioru e o comuna in judetul Buzau. De la casa mea de aici si pana acolo sunt exact 134 de km. Am strabatut drumul acesta foarte multi ani cu una din cele mai mari bucurii ale vietii mele de dinainte de moartea lui Grig... Exista acolo un spatiu mirific, la poalele muntelui, munti blanzi la 1100-1200 de metri, un loc unde la gardul unei case vin caprioarele si cerbii, un loc in care  incepe lumea de poveste  si toate anotimpurile sunt prilej de impacare, iubire, crestere lumeasca dar in mod cert si duhovniceasca. Acolo, in spatiul acela mirific, era casa noastra de vacanta, casa in care am crescut  facandu-i sanatosi, doi copii galbeziti de statul intre blocurile orasului nostru industrial.
La Bozioru am reinvatat sa joc cu copiii mei, jocurile copilariei mele dar si pe ale lor. Pe pajistea de alaturi, pentru ca ei se jucau  cel mai adesea pe pajistea de alaturi, jucau golf, facandu-si gropi in pamant si folosind ca mingii prunele mari si verzi ale vecinilor... 
La Bozioru mergeam cu copiii mei si tanti Ileana sa ducem vacuta lor (Doamne, cum o chema? Da, imi amintesc, Mandruta!), la apa, la fantana, minunandu-ne cum bea din citura in care scoteau apa si pentru oameni...
La Bozioru am trait noi patru cu adevarat ca o familie, impartasindu-ne gandurile, povestindu-ne viata. Stateam seara pana tarziu la masa, afara, sub bolta de vita de vie si spuneam povesti mancand nuci din pomii nostrii, nuci cum nu am mai mancat si cum nu cred sa mai existe. Cochita, catelusa noastra participa la tot, iar noi, senini si fericiti ne topeam de bucurie. Grig ne arata cerul instelat si ne spunea numele stelelor. Fascinat era de stele si de cer. Era in el  parca o pregatire pentru a se muta cat mai aproape de Steaua Stelelor.
Asa a fost! Nu e nicio minciuna si nicio exagerare! Copiii mei sunt marturia unor timpuri si unei vieti cum noi nu am trait decat la Bozoiru. Intr-un an, am fost in noaptea de Inviere la biserica satului, umar langa umar, noi, cei mari, incercand sa intelegem ce se intampla acolo. A fost prima data  cand am intrat impreuna in biserica in noaptea de Inviere si ar fi putut, daca am fi trait restul de viata acolo, sa fie un obicei, am fi putut sa intelegem de atunci ce lucru minunat e sfanta liturghie...
Casa era inconjurata de pomi fructiferi... ce minunati erau cand infloreau primavara si ce prilej de desfatare cand se inroseau toamna merele... in poarta un par inalt pana la cer dadea cele mai gustoase si mari pere ale locului. Totul parca in dublu dimensiunilor normale chiar si pentru acel loc.
Minunat...Minunat. Iar oamenii...acolo satul era incremenit in acele vremuri de demult, in care taranii te respecta pe tine orasan si te numeste fara ironie "boierul". Noi eram "boierii de sus" pentru ca aveam casa aproape de padure, iar jos, aproape de sosea era un "boier de jos". Un taran pe care il porecleau, of, obiceiul romanului de a pune nume dupa defecte, Jupuitul, ne aducea lapte, dar nu ne striga la poarta ca sa nu deranjeze, ni-l lasa  la tanti Ileana, prietena noastra!
Imi amintesc de Bozioru si de frumusetea acelor vremuri. Tineretea noastra...copilaria copiilor nostrii, temele lor de vacanta si modul in care ii tineam pe scaun, la masa de afara, de sub bolta de vita de vie:
-Cand terminati ce am stabilit ca veti face  azi va puteti juca cat doriti! -le spuneam
Si fetita se apuca imediat de teme si era gata in cateva minute. Baiatul, insa, era plangacios din prima secunda si revoltat:
-De ce trebuie sa-mi dai atat de mult?
Se apleca pe carte si dadea foile cartii cu limba:
-E mult! E prea mult!
Ii trebuia mult sa accepte tema si se revolta in fel si chip, pierzand din timpul de joaca si apoi o privea disperat pe sora lui cum zburda pe pajiste la joaca:
-Nu e corect! Ea a avut mai putin! -incepea plansul...
Dar nici jocul ei nu avea mult haz fara el, asa ca mai negociam din teme si...ii auzeam razand si chiulind pe pasune in timp ce eu gateam munti de mancare.

Va urma

joi, 20 septembrie 2012

ZILE SPECIALE

Zilele noastre sunt darul  suprem al lui Dumnezeu oferit pe pamant oamenilor.Este un lucru pe care nu-l apreciezi decat cand vezi clepsidra intoarsa si nisipul scurs aproape tot, sau vezi clepsidrele altora, goale la capatul de sus.
Parintele meu spune ca dimineata cand ne trezim, trebuie sa ne insemnam cu semnul crucii pe piept si apoi sa cadem la pamant, cu metanie multumind lui Dumnezeu pentru ziua pe care o incepem.
Dar unele zile sunt mai speciale pentru ca e ceva in desfasurarea lor, ceva ce le da o bucurie, un zambet sau uneori o intristare.
Pentru mine, cele mai deosebite zile sunt cele in care ma impartasesc.Nimic nu seamana cu zbuciumul zilei in care stiu ca ma voi apropia de sfantul potir,cu trecerea prin mintea mea a pacatelor mele, in nicio zi nu plang pentru ele ca in ziua impartasaniei mele si in nicio zi nu chem mila Domnului pentru noi, ca in astfel de zile.
Asteptam astazi momentul chemarii:'Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va",plecand capul ca si inima, ca si trupul... 
Pe solee era asezat analogul si pe el cartea din care Parintele ne citeste acum"Viata cuviosului parinte, Paisie Aghioritul".A iesit fara graba, privindu-ne mustrator si pe noi dar si pe tinerii de la strana, a mutat nemultumit analogul si cu glas puternic ne-a citit...
Undeva Parintele Paisie spune"Daca as fi avut un frate catolic, vai cat as fi plans pentru el!Dar pentru multimea de oameni care nu-l cunosc pe Hristos, nu ma rog..."
Si vorbele acestea mi-au amintit cati din familia mea,au doar acea credinta "eleganta" a boierilor care doar merg si duc la altar pomelnicul, cati din prietenii mei desi botezati...au pierdut pe drum legatura cu El. Si vad in asta lipsa mea de langa ei, lipsa rugaciunii mele pentru ei .Si vad in asta faptul ca eu, nu am reusit in acesti 4 ani si noua luni sa devin pentru ei un exemplu de urmat, am reusit dimpotriva sa-i inversunez pe altii considerand ca nu e normal cum ma port, ca viata mea ar trebui traita altfel...
Daca as fi gasit drumul spre inima si mintea lor! Dar pentru asta trebuie sa fii credibil in iubirea pe are i-o porti lui Dumnezeu( si poate eu par mai degraba bolnava) trebuie sa arati ca esti fericit, si mai ales trebuie sa ceri prin rugaciune si prin post mila lui Dumnezeu pentru ei si ajutorul Lui ca ei sa creasca in credinta... Nu stiu...
Zile speciale! Zile in care te gandesti cu cutremur la tine dar si cu  speranta.Pentru ca impartasindu-te nu mai esti singur.Vine in tine El, Mirele si El imparateste cu tine, El aduce focul care arde spinii pacatelor tale, El aduce iubirea tamaduitoare,El aduce odihna si pacea...
Iar in zilele in care langa tine sunt toti ai tai, partasi ai sfintei impartasanii, fie ca participanti ai sfintei liturghii, fie ca frati de potir, zile acelea sunt dumnezeisti...Privesc uneori mamele care se impartasesc tinand in bratele lor copiii lor, pruncii daruiti de Dumnezeu, bucuria cu care ii ocrotesc  si-i daruiesc Domnului din Sfantul Potir si chipurile lor luminoase dupa ce ei insisi primesc Trupul si Sangele Domnului. 
Iubesc duminicile de mari praznice in care se impartasesc sute de oameni.Este asa o bucurie colectiva care nu seamana cu nimic din ceea ce am trait.Sunt clipe in care poti muri si stii ca esti nemuritor si tu si altii, sunt clipe in care parca intelegi ca  menirea ta pe pamant aceasta este: sa te intorci Dincolo,dupa ce L-ai cunoscut si iubit aici.
Dar, revin,astfel de zile sunt putine si oricum, oricati frati de potir avem,atat timp, cat astazi,din blocul meu, doar eu am mers la biserica, inca mai e loc de rugaciune...
Imi doresc o zi speciala in care ca in vremurile de demult in care se impartasea toata lumea in biserica, sa fiu la sfantul potir cu mama mea, cu pruncii mei,cu surorile mele, o zi in care sa spun nu numai pentru mine ci si pentru ei, cei dragi :
"Indulcitu-m-ai cu dorul Tau Hristoase si m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste"
Iar pentru asta, nu trebuie decat sa participam cu totii la sfanta liturghie, cu credinta si cu dragoste


miercuri, 19 septembrie 2012

MARE E MOARTEA, PESTE MASURA

"Mare e moartea, peste masura
Suntem ai ei cu rasul in gura
cand arzatoare , viata ne-o credem in toi
Moartea in miezul noptii, plange in noi"

Versuri de Rilke.Nu stiu cati ani aveam cand le-am citit prima data,eram probabil mai la inceputul anilor de liceu, dar au ramas in mintea mea, cuvinte niciodata uitate.
Ni-se pare ca noua nu poate sa ni-se intample nimic de acest gen, ca povestile cu vesti soc, bruste despre moartea unora, sunt valabile doar lor,ni-se pare ca avem in fata macar inca o zi sau o saptamana pentru realizarea unui plan..."sa fac lucrul acesta si gata."
Ni-se pare ca vom trai si ziua de maine si intalnirea din seara aceasta.Ni se pare ca chiar daca Dumnezeu ne-a taiat de pe lista binefacerilor, vesnicia, totusi timpul mortii noastre e inca departe.
Ni-se pare ca mai e timp de rezolvat probleme, de pocainta, de iubit, de daruit...
Dar moartea este un fur! Moartea este aici, strecurata langa umbra noastra, pandind,mirosindu-ne, adulmecandu-ne...
Sa ne pregatim, fratilor si surorilor! Dragii mei, sa ne pregatim! Sa ne spovedim pacatele, sa plecam capul la picioarele preotului duhovnic, sa ne pocaim pentru pacate, sincer, cu lacrimi, cu zdrobire de inima, haideti sa nu facem spovedania noastra formala, haideti sa spovedim faptele noastre nu ale altora, haideti, haideti!!! Cat nu e prea tarziu!
Azi a murit Daniela!Era in lista mea, la cei vii.O tanara despre care am aflat de pe facebook, singura, bolnava...parintii ei au murit unul dupa altul in ultimii doi ani , apoi doctorii au inceput sa taie din picioarele ei...A murit Daniela, suferinta ei a sfintit-o, a curatit-o de pacate ! A murit spovedita si impartasita!Slava lui Dumnezeu pentru asta!
Abia aflasem vestea aceasta si am primit un telefon cu o alta veste trista, cutremuratoare!
A murit Adriana, sotia unui bun prieten.48de ani. Frumoasa.Desteapta.Instruita.Bogata.
Avea tot ce-i trebuia sa lupte cu cancerul.Si a luptat.S-a operat la Viena.S-a tratat.Dar boala necrutatoare, moartea ascunsa sub haina ei, a cules-o.
Ne intrebam daca era spovedita.Probabil, nu! 
Eu stiu cum e in inima sotului ei.Eu stiu pustiul si neputinta de a intelege cum vei trai fara celalalt.Eu stiu durerea de a aseza lucrurile omului drag, de a deschide agendele, de a citi mesajele, de a lasa in paharul din baie, ani si ani periuta de dinti a celuilalt, pentru ca, chiar nu stii ce sa faci cu ea.
Eu stiu cum e in inima fiului ei pentru ca am purtat si port in pieptul meu inima ranita a copiilor mei.
Eu stiu furia lor si plansul.Si golul imens pe care nicio reusita nu-l umple.
Ma rog, ca moartea ei sa fie o jertfa pentru mantuirea lor.Ma rog sa inteleaga in ea, iubirea Lui Dumnezeu.Ma rog, sa simta cat de mult plange Dumnezeu odata cu ei, cum ii asteapta...pentru ca asteptarea lui Dumnezeu nu inseamna moarte, putrezire in pamantul rece al cimitirului, asteptarea lui Dumnezeu e in sfanta liturghie, in strigatul preotului purtand pe umeri sfantul aer si in brate potirul cu cinstitele daruri si discul"Pe voi, pe toti, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu intru Imparatia Sa"Talharul pe cruce!
Sa ne luam crucea aceasta a neputintelor noastre venite si din pacatele stramosesti, sa o ridicam spre luminare si pace.Pace care nu poate veni decat de la Hristos!
Sa ne pregatim, dragilor!Si pregatiti sa-L asteptam pentru ca...Mare e moartea, peste masura!
Dumnezeu sa le ierte si sa le aseze cu dreptii intru Imparatia Sa.

Parintele Siluan

Acum cativa ani a slujit in manastirea in care merg acum aproape zilnic.Nu ma desparteau de sfintia sa decat 3-4 minute de mers pe jos si o viata de patimi.Asa ca nu ne-am cunoscut cand era langa mine.Nu am meritat asta si uneori e in mandria mea, un gand ca nu l-am cunoscut atunci si nespuse au ramas pentru sfintia sa pacatele mele...
Cand cunosti oameni care chiar iti plac, vrei sa te placa si ei si e dorinta de a te arata mai bun, mai curat, mai destept...Lupt cu lucrul acesta!
Dar parintele Siluan stie despre mine tot, fara sa ma fi spovedit vreodata.Si desi stie, Parintele ma primeste cu seninatatea parintilor din pateric,care pe tine te vedeau sfant, iar pe ei, pacatosi.
Parintele iubeste oamenii pentru ca din tot cea minunat a creat Dumnezeu, nimic nu e ca faptura omeneasca!
Parintele Siluan, este un monah care a parasit, cat de mult a putut, lumea, si s-a retras pentru rugaciune, undeva intr-un spatiu aproape de Ceahlau.
Am cunoscut multi preoti, viata mea e plina de prezenta lor, ei sunt marele dar al lui Dumnezeu pentru mine.Stiu ca sunt plina de pacate, stiu ca fac greseli, dar peste toate aceste lucruri e rugaciunea acestor preoti pentru mine si sfatul lor si nadajduiesc ca Dumnezeu pentru rugaciunile lor sa ma ierte si sa ma mantuiasca, ultima dintre oameni dar, sa vad si sa raman Acolo.
Parintele Siluan e preotul care imi aseaza in ordine viata si atunci cand nu e cu mine , dar si atunci , cand ca astazi, ajunge in preajma mea.Sunt multe lucruri pe care Parintele mi le-a lamurit si a facut-o cu rabdare, desi uneori e obosit si asteapta in incaperea de alaturi alti oameni.Nu se grabeste, nu-ti arata ca nu esti important, ca altcineva are mai multa nevoie de sfintia sa, ca il deranjezi, ca e tarziu...ca spui prostii...
Ne vedem rar, odata-de doua ori pe an, dar ne "vedem" in rugaciunea comuna dincolo de spatiu, de kilometri dintre noi. E sigurul care nu uita ce-i spun,de fiecare data reia discutia cu mine de la cel mai important lucru pe care l-am discutat ultima data.Reintalnirea cu sfintia sa ca si despartirea e ca si cand ...ne-am vazut acum o ora si o sa ne revedem maine.Nu e niciun dor, nicio graba, doar siguranta ca nimic nu ne poate desparti , asa cum nimic nu ne poate desparti de Hristos.
Am listat de pe blogul meu la intamplare cateva pagini, luni diferite, stari diferite si i le-am lasat pe masa.Le-a luat cu blandete in maini si a citit:
-Amintiti tarzii.De ce tarzii?
-Pentru ca sunt amintiri ale pacatelor mele si ar fi trebuit sa le am mai devreme, Parinte!
A ridicat ochii peste ramele ochelarilor si a ras incurajandu-ma:
-Nu e prea tarziu!
-Stiti, Parinte, imi doream sa mor repede, acum ma gandesc ca e bine sa am timp de pocainta, sa mai indrept ceva!
A ras cu mine
-Vedeti?
Ma gandesc, acum cand scriu, ca am procedat cu egoismul nostru, al fiilor duhovnicesti, al mirenilor, nu l-am intrebat nimic despre sfintia sa, despre sanatate, despre cum as putea sa-l ajut la randul meu...Am plecat de parca m-as intoarce ! Dar,acum cand scriu, e ca si cand Parintele e aici peste umarul meu, citeste si cu iubirea parintilor din pateric, ma binecuvinteaza si ma iarta.

marți, 18 septembrie 2012

Gandul bun si patimile

...Din tineretile mele multe patimi se lupta cu mine(Paraclisul Maicii Domnului)
Oricat de mult imi doresc sa duc o viata placuta lui Dumnezeu, asa macar in acele lucruri pe care eu le cred despre Dumnezeu, pacatuiesc mereu.
Imi doresc ca Dumnezeu sa ma faca vrednica de Chemarea Sa si sa implineasca pornirea mea spre bine.Imi doresc ca Dumnezeu sa aduca in viata mea acei oameni care au nevoie de mine, dar si acei oameni de la care eu pot invata lucruri de folos.Imi doresc ca Dumnezeu sa puna in gura mea, in mintea mea acele cuvinte care sa fie spre placul Lui, pentru mantuirea noastra. 
Imi doresc ca acele lucruri  pe care le fac sa nu fie spre osanda, ci spre crestere duhovniceasca...
In seara acesta Parintele citea despre viata cuviosului Paisie Aghioritul si Nepatimirea.Parca ma ajuta sa sfarsesc ceea ce incepusem sa scriu inainte de vecernie.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca sunt trei stari morale (cele mai generale la monahi, dar si noi mirenii trebuie sa ne asemanam lor)Cea dintai in a nu pacatui cu lucrul.A doua, in a nu zabovi in suflet ganduri patimase.Iar a treia in a privi cu mintea formele femeilor si a celor ce i-au intristat, fara patima.'Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate"-Maxim Marturisitorul
Dar, sfintii parinti, spun ca pentru asta trebuie sa ne curatam si supus trupul prin nevointe indelungate, facand din osteneala odihna si cautand durerea.
Asa fac eu?
Ne mandrim cand suntem laudati, ne intristam cand suntem defaimati.
Mi-e greu cand vad ca oamenii nu ma plac.Inca vreau, of, Doamne, inca mai vreau un pic de scena, un pic de aplauze, un pic de laur pe capul meu.Este in mine nevoia aceasta de aprobare a celor din jur. Ma pierd in lumesc...
Astazi am fost cu Ana la o terasa...terasele mele la care am petrecut 25% din  viata si pe care le-am redescoperit cu Ana , prietena mea...ne beam cafeaua si discutam despre lucruri lumeste amestecate cu cele duhovnicesti, ne povestea pelerinaje pe care le-am facut si...brusc i-a sunat telefonul.Cineva, un preot, de la mare departare o suna sa-i spuna:
-Rugati-va pentru mine, am o problema si am nevoie de rugaciune, acum!

Vestea  a cazut ca un fluger, nu stia daca sa-mi spuna sau nu! Si-a facut curaj, inca socata de veste, si mi-a zis , crezand ca o voi socoti si pe ea si pe preot, un pic ciudati! Dar eu sunt mai ciudata decat ea!Am privit-o in nedumerirea ei, nestiind ce sa faca, cum sa procedeze intr-un spatiu public, si i-am zis, scotandu-mi metania de pe mana:
-Uite,Ana!Hai sa zicem asa:"Doamne, Iisuse Hristoase,Fiul Lui Dumnezeu,miluieste-l pe Parintele Hariton!" si de la capat!Iar si iar...

Ne-am plecat capul, acolo pe masa terasei acelea superbe in lumina dulce a zilei de toamna si ne-am rugat impreuna.Minute in sir.Era o liniste desavarsita.Nu auzeam nimic, doar bataile inimii mele...
A primit Dumnezeu rugaciunea noastra?Asa, intr-un colt de restaurant? In lux, in confort, in decadenta?
Am avut un gand bun, desi am aceasta patima  de a...cum s-o numesc?  De a trai in confort!
Inca am  dulapurile pline de lucruri si....spatiu excedentar!Stiu o familie care locuieste inghesuita, trei insi in 10 mp!De ce nu pot sa merg la ei, acum, in noapte si sa le spun sa facem schimb de case.Eu in 10 mp as avea loc perfect!
E greu sa renunt! Si cat de greu voi plati pentru asta! Ma leg de lucruri!Inca formez fraze incepand"Eu..."
Patimi sufletesti de care inca nu stiu cum sa scap.Poate ...deschid psaltirea la intamplare, cautand un psalm si gasesc..."Multe sunt multimile pacatelor mele,Nascatoare de Dumnezeu;dar catre tine nazuiesc, curata, cautand mantuire:cerceteaza neputinciosul meu suflet si te roaga Fiului tau si Dumnezeului nostru, ca sa-mi dea iertare de rautatile ce am facut, ceea ce esti una binecuvantata."
Nu sunt resemnata! Stiu ca nu am ceea ce se cheama plamada de sfant! Ba, chiar..."din tineretile mele, multe patimi se lupta cu mine", dar nimic nu ma poate impiedica sa ma rog Maicii Domnului sa ma ajute!
"De multe ispite fiind cuprins, catre tine alerg cautand mantuire;o, Maica a Cuvantului si Fecioara, de rele si de nevoi mantuieste-ma"






luni, 17 septembrie 2012

Prima zi de scoala

 Uneori asa incepe toamna! Cu prima zi de scoala. Cu emotia de a pasi in curtea scolii si nerabdarea de a te intalni cu colegii, pentru ca intalnirea din curtea scolii, in prima zi de curs, nu seamana cu nicio intalnire a colegilor. Imi amintesc cum ne priveam mirati de cat de mult crescusem peste vara, cat de bronzati eram si cat de spilcuiti in uniformele noastre noi. Spalati, tunsi, curati, cum curate erau gandurile noastre. Nimic nu seamana in alte zile cu mirosul inconfundabil al curateniei de inceput de scoala!
Imi amintesc cu drag cum ma desparteam de vacanta, stiind ca inca cateva zile mai puteam sa citesc cartile neterminate ale verii, mai puteam sa zabovesc pe caietele in care scriam...pagini intregi de amintiri! Inca am in inima mea bucuria inceputului si inca am vie emotia cu care tineam in maini  florile pentru invatatoarele copiilor mei si grija de a nu se scutura crizantemele inainte de a le da!  Mereu imi propuneam ca anul urmator sa nu mai cumpar crizanteme, dar recidivam anul urmator topita de frumusetea lor. Vremuri trecute. Amintiri.
Am petrecut multe inceputuri de an scolar, multe, ca anii multi ai studiilor mele si apoi, am reinceput sa merg la gradinita si scoala cu copiii mei.
Azi, dupa o pauza de cativa ani, am fost iar la scoala.
Am imbracat special, dimineata, cel mai nou, mai frumos si mai scump costum pe care il am. M-am coafat! Am alergat sa nu intazii. Azi am fost in curtea Scolii nr 2, Sc Generala Apostolul Andrei. Lumea ma saluta bucuroasa si surprinsa. Unii credeau ca deja imi conduc nepotii la scoala (inca nu am nepoti!), altii credeau ca am venit pentru a tine un discurs. Cine are nevoie de discursuri in emotia primei zile de scoala? Ar trebui atat, sa facem o rugaciune cu un preot, acesta sa binecuvanteze scoala, copiii, profesorii, parintii, bunicii si...gata! In clase!
Azi am fost la scoala pentru ca am vrut sa o conduc acolo, sa o incurajez si sa o imbratisez pe Maria. Maria e o fetita minunata, nepoata unei doamne, tanti Dumitra, cu care stau alaturi la slujbele de la manastire. Tanti Dumitra are patru fete, iar una din ele, are...trei fetite. Maria, este cea mijlocie si e eleva in clasa 0. Era moarta de frica si agatata de mana mamei sale. Nu i-a dat drumul nici macar pentru a-i face o poza singurica, cu ghiozdanelul in spate. Multi dintre copii erau insotiti nu numai de mame, bunici ci si de...tatici. Maria e un copil orfan, un copil cu un singur parinte, dar un parinte strajnic,mama. Lumeste sunt extrem de modeste. Dar duhovniceste, Maria si surorile ei...si mama ei si matusile ei...sunt la inaltimea celor mari. Sunt nelipsite duminica de la Sfanta Liturghie, iar bunica vine zilnic! Ele isi duc crucea banilor putini, a unor lipsuri, dar isi duc acesta cruce cu seninatatea celor care stiu ca Maica Domnului e cu ele si avand-o pe Maica Domnului, nu le mai trebuie nimic. Va povesteam in vara, ca in casa lor ploua, dar ele veneau la biserica si se rugau si...oameni mai atenti la necazurile altora, au aflat de nevoile lor si acoperisul lor e acum reparat. Poate sa ploua! Ne rugam pentru ploaie.
Maria e cea mai frumoasa fetita de 6 ani. Am constat, dupa ce i-am facut doua fotografii, ca aparatul meu are memoria plina, imi era greu sa sterg ceva repede si ca sa nu pierd momentul trecerii ei pe sub bolta de flori, tinand-o strans pe mama ei de mana, am rugat un ziarist sa o fotografieze.
-Zambeste, Maria!-ii strigam impreuna cu fotograful.
Si ea isi strangea gurita impietrita.
-Zambeste, mamico!-o incuraja mama ei.
Si dupa ezitari, Maria a slobozit un zambet spre noi, frumos ca ea! Si noi ne-am topit de dragul ei!  Cel mai frumos copil!
A continuat drumul spre scari, spre clasa, in urma ei veneau alti copii poate nu asa emotionati ca ea, si eu am ramas in genunchi langa fotograf, privind pe camera fotografia ei.
-Pana la urma a zambit!-mi-a spus acesta... Si ce frumoasa e!
Marea si micsora poza ei! Un copil care acum pleaca spre viata! Un copil pe care vreau sa-l invat ca sansa ei e educatia. Un copil langa care doresc sa stau, sa fac parte din viata ei, cu un singur scop! Sa-i fie mai putin greu!
Imi doresc ca spaima ei de despartirea de cei dragi sa nu lase nicio urma in inimioara ei si-n mintea ei, imi doresc sa o vad razand, jucandu-se, topaind de bucurie pentru notele mari pe care le va primi.
Si cred, da, cred ca asa va fi! Succes, Maria! Pe vremea mea asa ne doream. Maica Domnului sa te lumineze si sa te ajute sa inveti cu usurinta toate acele lucruri grele pe care scoala o sa ti-le puna inainte. Pentru ca nu va fi usor! Dar...stiu, cred ca vei reusi!