COLIVA

Fiica mea, care stie cat il iubesc pe IPS Bartolomeu Anania, imi spunea intr-o zi ca a citit ca aceasta avea momente in care simtea nevoia sa se retraga in singuratate,sa petreaca un timp singur si isi lua astfel de intervale in care era singur! Imi spunea aceasta pe deoparte ca sa ma incurajeze in momentele mele de retragere,  ca sa vad ca nu e nimic rau in asta, dar si ca sa ma incurajeze ca sa o fac mai des.

Astazi am trait, in dupaamiaza un astfel de timp, fara timp, cum spune parintele meu.Lumea sarbatoarea ceva ce pentru mine se terminase:ziua sfantului Ioan Botezatorul!

Este extraordinar cum se poate termina o sarbatoare imediat dupa ce se termina slujba bisericii!

Am avut in ultimile doua saptamani gandul dus mult spre tatal meu, adormit intru Domnul, pe 21 ianuarie, acum 19 ani.Se numea Ion.

 In copilarie sarbatorile  Bobotezei si a Sfantului Ioan erau extraordinar de importante in familia mea.Tata canta troparul Bobotezei...."In Iordan botezandu-te Tu, Doamne /Inchinarea treimii s-a aratat/"...Tata ne povestea despre botezul Domnului si despre Ioan Botezatorul...Mama facea prajituri, cozonaci minunati cu nuca si rahat...piftie...fripturi... aseza masa frumos cum invatase de la mama ei, Dumitra, nu ar fi acceptat in niciun caz sevetele de masa din hartie, i-se pareau de prost gust si prea muncitoresti,servetele erau in sifon, culoarea fetei de masa sau a tacamurilor, usor apretate si impecabil calcate...asteptam bucurosi musafirii care se desfatau la adevarate banchete...Si tata era sarbatoritul!! Noi, copii ne uitam curiosi la ei, pentru ca bineinteles nu aveam loc la masa adultilor...Ce vremuri frumoase in lumescul lor.Nu se mergea la slujba la biserica! Dar tata canta troparul, il stia din anii lui de scoala si eu il ascultam fericita.Ca si cand stiam ca va fi o zi in care acest sfant zugravit cu aripi de inger va fi unul din cei mai dragi sfinti ai mei.

Nasul meu si al lui Grig, de cununie, se numea Ion...Stra-strabunica mea, presbitera , se numea Ioana.Asa ca m-am hotarat sa fac coliva pentru ei toti si sa o duc la biserica. Va imaginati? Sunt cinci ani de la moartea lui Grig si nu am facut eu nicio coliva.Primii ani mi-le-au facut, maicutele de la manastire, apoi cand maicile au plecat si manastirea s-a transformat in manastire de calugari, catva timp mi-le-a facut mama unui preot si apoi prieteni mei, Nicolae si Mioara. Nu era greu sa le cer iar sa faca o coliva.Ei, cu drag ar fi facut-o.Dar intr-o dimineata m-a trezit dintr-un vis in care tineam in maini o coliva pe care stiam ca o facusem eu.Si am luat hotararea! Fac coliva!Mi-am cumparat un vas nou de ena in care s-o pun, am ales cu vanzatoarele: graul, zaharul pudra, esenta, nucile, lamaia...o prietena mi-a dictat reteta la telefon:

-Puneti o cana jumatate de greu si ...cinci de apa.

Si am inceput odiseea! Aseara totul era fiert, amestecat, potrivit de gust, esente, doar s-o ornez dimineata, la prima ora.

-Cat poate sa-mi ia? Ma intrebam curajoasa.

-10 min -imi raspundeam.

Mi-a luat o ora pana am stricat prima cruce! Era prea inegal incarcata si deja mazgalisem zaharul!

Am sunat dupa sfat! Ceasul era deja tarziu, trebuia sa ajung si la biserica dar si la serviciu...Dar am luat-o de la capat, cu rugaciune la Sfantul Ioan...la tata....Apoi mi-am amintit ca tata a fost un om total neindemanatic si se parea ca in dimineata asta si eu ii semanam, asa ca m-am razgandit si am strigat-o pe stra-strabunica in ajutor:

-Te rog, bunico, ajuta-ma, tu, sigur ai facut in viata ta multe colive.Ajuta-ma tu, sa o fac!

Si am reusit.In 10 minute pe mijloc era o cruce maro din cacao si bombonele rosii si albastre pe margine.Cam asa!

Fotografia nu e a  colivei mele, intamplator am gasit una asemanatoare...

Am sunat dupa un sofer sa vina sa ma duca...m-am imbracat in graba...bucataria mea arata ca dupa razboi, pe jos cazuse inclusiv cacao si zahar...dar am lasat totul cum era, am luat coliva ca pe un trofeu, ceea ce si era si am plecat la biserica.Am ales manastirea pentru ca e aproape de biroul meu si cand am intrat acolo, ca intr-o familie cu frati si surori buni, nu vitregi, lumea imi zambea bucuroasa, o doamna m-a strigat de langa o masa, am intins coliva, lumanarile...si intr-o clipita  a aparut pe masa...cea mai frumoasa si dorita coliva din biserica!

M-am impartit intre serviciu si biserica,Dumnezeu nu ma lasa niciodata, am reusit sa fiu in biserica la mare parte din liturghie, am ingenunchiat la Pre Tine te laudaum...am cantat Tatal nostru...am ascultat predica si am fost langa coliva celor dragi mie la pomenirea lor.Insasi staretul manastirii, parintele arhimandrit a slujit, cu iubire, cu extraordinara atentie si respect pentru cei care sunt pomeniti, dar si pentru cei care ii pomenesc.Biserica era plina.Zeci de colive! Sute de oameni!Prietenele mele, doamnele cu care merg in pelerinaje,prietenele mele de manastire au intins mainile la coliva mea si am plans cu totii la vesnica lor pomenire, dar un plans amestecat cu bucuria ca am mai facut ceva pentru ei! Primeste-i, Doamne, in Imparatia Ta si daruieste-le iertare de greseli!

Am impartit coliva in paharele si lumea primea cu bucurie, asa cum si eu imparteam cu bucurie:
-Pentru sufletul bunicii mele, Ioana! Pentru sufletul tatalui meu Ion!Pentru Ion!Pentru Ion!PentruIon.Pentru sotul meu, Gheorghe!Pentru Rada! Pentru Zaharia! Pentru Aurica!

Si vasul se golea...plecand spre inimile celor care vor gusta, inmultind rugaciunea mea...

Cand am plecat, in curtea manastirii, parintele arhimandrit ma astepta sa ma imbratiseze parinteste si sa-mi arate iar bucuria pe care si sfintia sa o traia.Ningea usor, ca un dans de ingeri, peste durerea noastra pentru lipsa lor lumeasca, si peste bucuria noastra ca poate ei sunt Acolo, la Domnul:

-Nu ne lasa, Dumnezeu mi-a spus, Parintele arhimandrit !

Si-n vocea sfintie sale era siguranta celui care stie mai mult decat poate sa spuna!

Si am purtat in linistea dupa amiezei mele bucuria aceasta a primei lor colive facute cu mainile mele pentru ei.

Dumnezeu sa-i ierte!