Iadul din noi

Sunt uimita de cat de nefericiti sunt oamenii! In afara pruncilor  si a unor calugari din  cei pe care i-am cunoscut, nu am intalnit om fericit.Fiecare poarta macar o tristete:unii nu sunt sanatosi, altii  sunt singuri si nu suporta singuratatea, altii nu au bani , nu au servicii, nu au prieteni, nu reusesc sa treaca diversele examene ale vietii, au copii lenesi, au soti care beau... diverse.In seara aceasta o doamna ne urmarea la plimbare(eram o familie cu un copil mic)doar sa fie cu noi.Prezenta copilului de un an ii insenina o zi din cale afara de tristaAtat.Sa fie cu cineva care sa o trateze cu respect minim.Sotul ei o terorizeaza.Fiica ei, bolnava, vrea sa mearga pentru tamaduire la vrajitoare!

M-am intors acasa rascolita de dramele lor.

Simt ca totul vine din lipsa lui Dumnezeu din viata noastra.Din incercarea de a rezolva singuri problemele pe care le avem.

Am luat in maini cartea Viata in Duh a parintelui meu drag Arhimandritul Emilianos Simonopetritul.Lectura mea  ramasese exact la Cunoasterea.

Uite ce spune:

"Noi oamenii avem doua rele.Unul e ca simtim in noi insine un gol.De multe ori auzim spunandu-se"Am in mine un gol",sau"Am aici in mine o povara, un gol"Omul are o gaura in inima lui.O gaura plina de greutatile si problemele vietii lui.

In toate cele ale lumii-cat meditam la ele-avem un gol.Gatul nostru raguseste de strigat ca sa devenim fericiti si bucurosi.Ne straduim sa ne justificam pe noi insine, sa ne inaltam, sa ne asiguram o pozitie buna in societate, sa ne cultivam...dar acea gaura care este inauntru se mareste, se mareste necontenit si nimic nu o umple, fiindca o umple numai Dumnezeu.Inimile noastre sunt pline de dorinte, de visuri bune sau rele.Inima fiecarui om este o risipire.Nu e o cetate intarita, puternica.Nu e o manastire inalta pe un varf, unde coboara Dumnezeu, slava si mangaierea Lui.In inima noastra avem un izvor de suferinta si de impas.E iadul nostru.E un iad personal. Dar sa nu uitam ca Dumnezeu s-a coborat in iad.De aceea, cand simtim ca suntem la pamant, ratati, zdrobiti, pacatosi,nepocaiti, si atunci strigam furiosi;''Dumnezeu nu va intra in inima mea, in iadul meu"sa nu cadem in deznadejde,fiindca deznadejdea e mandrie.E cea mai mare revolta impotriva lui Dumnezeu.Acolo unde este iadul sa sedem si noi, si sa ridicam crucea noastra, asa cum a ridicat-o si Dumnezeu.Si El va veni sa ne gaseasca, pe tine si pe mine, acolo unde sedem si va plange soarta noastra si ne va inghionti cum a facut cu Adam:''Adame, unde esti?Unde esti, copilul meu"Si atunci ne vom trezi din durerea noastra si vom vedea mana Lui care vrea sa ne ridice la o mai mare cunoastere a lui Dumnezeu; sa coboare in adancul durerii si luptei noastre.

Strafundurile inimii noastre vor deveni ca si chivotul care avea deasupra lui cei doi heruvimi si acolo era Dumnezeu.Inima noastra, gaura inimii noastre, durerea,greutatea noastra, izvorul pacatului nostru vor fi ca mormantul lui Hristos, unde ingerii pazeau trupul mort al lui Hristos si apoi trupul inviat.Ingerii vor pazi si mormantul nostru, pe care il avem in inima noastra si ne vor invia

O problema insa: va trebui sa suportam incercarile, sa suportam intunericul, numai sa nu cadem in deznadejde si atunci Dumnezeu va veni.

A doua problema, obosim usor.Obosim usor noi crestinii.Lumea vaneaza bogatiile si slavele ei fara sa oboseasca.Munceste 24 de ore din 24 ca sa ajunga la o pozitie sociala mai buna.Nu oboseste vanand placerea, pacatul.Noi insa obosim sa-L vanam pe Dumnezeu.Obosim si-L uitam.Ne lasam usor tarati de lume si devenim altceva.Se intampla apoi ceva si ne aducem aminte iar de Dumnezeu.Facem fagaduinte, dupa care-L uitam iarasi pe Dumnezeu si o luam de la capat...

Sa-L intelegem pe Dumnezeu in smerenia Lui cand ne suporta, cand ne iubeste, cand ne iarta,cand ne lasa sa facem raul, cand respecta libertatea noastra, cand Il ocaram si El nu ne ocaraste, cand Il amaram si El nu ne amaraste.Atunci sa-I spunem lui Dumnezeu increderea noastra si El  stie ce sa faca pentru noi.E acelasi Dumnezeu care a zis"Sa fie lumina!"(Fc1,3)in haos si s-a facut lumina!Va face aceeasi lumina si in noi."

E noapte tarziu.Sper ca ati avut rabdare sa cititi ce am transcris pentru voi dar si pentru mine.Ganditi-va , de cate ori nu am crezut ca acel lucru, acea intamplare pe care o traiam este prea cumplita, ca ni-se sfasie inima in prea multe bucati ca sa putem supravietui momentului si totusi, strigand dupa El, dupa Dumnezeu, noi sau poate altii pentru noi, Cineva a ridicat crucea noastra si chiar daca am avut mii de lacrimi, au fost si altfel de bucurii.

Parintele Emilianos, are dreptate! Sa nu obosim sa-L rugam sa vina in inimile noastre pline de pacat, sa credem ca oricat de murdari am fi, Dumnezeu nu se murdareste in noi, ci arde spinii pacatelor si  poate sa scoata din sufletele noastre diamante cum a scos din  sufletele vamesilor si desfranatelor care s-au pocait.