Blandetea II

Maria-Octavia era o femeie simpla.Cineva care o cunostea din tinerete, mi-a spus ca a lucrat o viata  intreaga, ca femeie de serviciu la o scoala.Eu am cunoscut-o acum patru ani si jumatate in biserica manastirii in care mergeam. Era prezenta in fiecare zi.Avea locul ei, undeva in fata, langa scaunul arhieresc, aproape de racla cu sfintele moaste.Nu vorbea cu nimeni, dar era o tacere deloc ostila,era o tacere  care demonstra aplecarea ei spre trairile proprii ale evangheliei.  Abia cand se termina slujba, spunea mereu:

-Pacatele mele, iarta-ma Doamne!Nu ma mai mantuiesc eu...

Avea o seninatate in fata vietii si o blandete in trairea ei, cum rar am vazut. Primul sot ii murise cand era foarte tanara, ramasese cu doi copii si, asa cum se obisnuia in acele timpuri, se recasatorise cu un crestin.Locuia intr-un apartament cu doua camere,ea, sotul ei, baiatul din prima casatorie, nora si...doua nepoate deja adolescente.In doua camere! Imparteau totul, spatiu dar si problemele curente, lipsuri, neputinte...Dar nu era nicio resemnare in vorba ei,pentru ca nu exista resemnarea.Era firesc sa locuiasca asa! Era firesc sa-si imparta saracia si lipsurile, ca si bucuriile.Atata iubire era intre ei, incat imi povestea amuzandu-se , cum abia astepta sa plece in vacanta nepoatele, ca sa-si scoata mileurile pitite de ele, sa-si puna bibelourile pe mobila si sa cheme preotul sa-i faca sfestanie.De dragul nepoatelor renuntase la lucrurile si aminitirile ei dragi.

Din cand in cand mergea la mama ei la tara, care avea 90 si ceva de ani si locuia deasemenea in casa cu fratele ei . Facea putina treaba, ii incuraja si avea numai cuvinte de lauda pentru cum o ingrijea cumnata pe mama.

Bunatatea ei era autentica si venea din iubirea evanghelica, din acea inima  a lui Iisus, pe care El ne-o da in sfanta impartasanie, venea din sfaturile preotilor la care o viata intreaga a plecat capul. Nu am auzit-o odata sa vorbeasca decat admirativ de lume.

Lupta de ani de zile cu un cancer care era deja generalizat. Am invatat multe de la tanti Maria.Eu, femeia scolita in atatea scoli, am invatat de la ea  multe lucruri...In primavara , la sfarsitul lui aprilie am vazut-o pentru ultima data, in pat, zacand, asteptand intalnirea cu Domnul. Ii era teama. Inca se temea ca nu se va mantui, si ne-a cerut epuizata de durere:

-Rugaciune!

A murit  privind  ingrozita in jur. Pana si imaginea ingerilor poate fi inspaimantatoare, mi-a spus un preot, dar a uratilor!

Inmormatarea ei a fost o dovada a credintei ei. Ea, femeia modesta ca educatie si social, a adunat o biserica plina de oameni. Si nu erau orice fel de oameni, erau credinciosi veniti sa se roage pentru ea, nu atat pentru"sarutarea de la urma " atat de formala, cat pentru rugaciune. Am citit psaltirea intreaga in grupuri de femei,iar la slujba, biserica intreaga a cantat Fericirile.

Avea dreptate Anelinda "Fericiti cei blanzi ca aceia vor mosteni pamantul".Eu cred ca Maria-Octavia ,pentru blandetea ei si iubirea pentru ceilalti s-a mantuit!

Cred ca si blandetea se poate mosteni, unii din oameni sunt ei, asa mai buni, mai ingaduitori unii cu altii, e un talant pe care l-au primit de la Dumnezeu,  dar cred ca blandetea se poate  si educa.Daca am avea rabdare cu copii nostrii, daca le-am explica,atunci cand ei cred in noi, invatatura noastra ar prinde roade mai usor.

De regula simtim nevoia cand cineva ne ataca sa ne aparam si sa o facem asemenea lui. E greu , atat timp cat traim intr-o societate a concurentei, a competitiei permanente sa fim nepasatori cand pierdem... dar, totdeauna cand pierdem, stie Dumnezeu ca lucrul acela nu este de folos. Incredintarea noastra in grija Lui, ne da si noua blandete si seninatate.Dar este greu sa ne amintim ca trebuie sa ne incredintam lui Dumnezeu! E greu sa cultivam rabdarea.

Nu cred ca e greu sa-i iubim pe cei care nu ne iubesc, daca ei sunt straini cu care doar te incrucisezi ca individ.Cred ca mai mari probleme sunt cu cei apropiati, prieteni, rude, colegi de serviciu  cu care esti de 10-20-30 de ani.Acolo, cand traiesti invidia pentru reusite profesionale, umane, altfel reusite pe care le meriti, ti-le-ai construit cu truda, cu mari eforturi si tocmai cei cu care vrei sa le imparti sunt nepasatori, invidiosi...acolo e greul! Greul de a-i iubi pentru neputinta lor. Greul de a nu gandi urat, de a nu-i dispretui, de a nu te instraina de ei.Greul de a avea blandete autentica in privire si ea sa vina din inima.

Nici eu nu reusesc totdeauna, dar cand am reusit, izbanda a fost atat de mare incat am zambit cateva zile. Aveam asa o bucurie interioara cum rar am trait.

Ma doare cand vad la cei pe care ii iubesc incrancenarea, duritatea, nepasarea, trufia...

Sa ne rugam pentru ei,  dar si pentru noi, ca Dumnezeu sa ne puna in inimi un pic din inima Lui, sa ne daruiasca blandetea pruncilor, fara care nu vom vedea Imparatia Cerurilor!