Stra-strabunicul

Nu l-am cunoscut. Nici nu as fi avut cum. Intre mine si el cred ca sunt aproape o suta de ani! Si despre el stiu destul de putine lucruri, dar sunt poate singurele care sunt importante. Stra-strabunicul meu, pe linie materna, a fost preot si se numea Dumitru . Nu stiu daca era inalt sau scund, blond sau brunet, dar dupa trasaturile familiei mele inclin sa cred ca a fost ca si unchii mei, un barbat inalt si brunet. Mi-l imaginez purtand reverenda si o servieta in care tinea epitrahilul fara de care niciun preot nu poate sluji. A avut 5 copii: Grigore, Constantin, Alexandra, Elena si Leontie. Ce nume minunate a ales stra-strabunicul copiilor lui, nume de sfinti. Nici unul din copiii lui nu a fost preot, lantul acela de preoti din neamul nostru s-a intrerupt pentru socoteli stiute doar de Domnul, la el. Una din fiicele lui, Alexandra, s-a casatorit devreme. In acele timpuri, oamenii stiau ca doua lucruri nu strica: maritisul devreme si sculatul tot devreme. Si dupa ce a invatat ceea ce era necesar unei femei, sa stie sa coasa frumos, sa gateasca cu arta, sa brodeze si sa -si conduca o gospodarie, s-a maritat. Primul ei copil s-a nascut cand ea avea 16 ani. A fost o fetita pe care au botezat-o cu numele bunicului, Dumitra, fetita care a crescut mai mult in casa bunicului ei, preotul. Dumitra a fost mama mamei mele. A fost o femeie apriga. Viata ei a fost un sir de incercari si de schimbari... a trait razboaiele, a vazut totul spulberandu-se in prejma ei, barbatul tanar plecat la razboi, mosia lasata in grija ei, copilul abia nascut, poveri... dar le-a infruntat curajoasa cu speranta in ajutorul Maicii Domnului. Si din pulbere a renascut dupa razboi totul. A nascut copii, a cumparat paduri, livezi, luciu de ape, avea un dar extraordinar si ea si bunicul de a inmulti ceea ce aveau si au ajuns in cativa ani prin munca si truda, cei mai bogati oameni ai acelor tinuturi. Se imbraca frumos,ca o boieroaica de la tara, cu lucruri fine din matase, sifon, broderii, dantele si era prezenta in fiecare duminica si de sarbatori in biserica, ducand prescura si vinul din care preotul facea proscomidia. Minunat lucru. A fost in viata ei mult din ceea ce vazuse in casa in care crescuse. Si a fost pregnant in atitudinea ei o remarcabila discretie si decenta. A pierdut. Sotul ei a murit tanar, la doar 50 de ani, ii murisera deja doi copii, cel mare si cel mic la distanta de 6 luni unul dupa altul...a imbracat doliu din care nu a mai iesit pana la sfarsitul vietii, decat pentru culori la fel de inchise, poate un bleumarin, poate un maro tuciuriu... A uitat sa zambeasca. A refuzat sa mai iubeasca pe cineva. A intors spatele nepotilor, copiilor ei si a parcurs restul de viata cum a putut. Intr-o zi, cand comunismul isi intindea tentaculele peste tot, au arestat-o pentru ca, dusmanca poporului, nu daduse toate cotele randuite absurd, mai mult decat productia obtinuta, au urcat-o intr-o caruta, pe ea, boieroaica satului si au  plimbat-o prin sat legata la maini cu catuse, impreuna cu fiul ei cel mare care avea 18 ani, dupa care au judecat-o si au condamnat-o la 2 ani de inchisoare cu suspendarea pedepsei. A murit vazand risipindu-se tot ce castigase prin munca si mostenire, fara sa comenteze ceva, intelegand ca in asta e crucea ei, ca trebuie sa o ridice cu vrednicie si sa o poarte asa cum purtase prescurile la sarbatori. A fost in ea, in reusita vietii ei, educatia bunicului ei, preotul Dumitru...

Imi spunea cineva ca luptele cele mai mari cu diavolul le au familiile de preoti si cred, dupa povestea familiei mele, ca este adevarat. Am crescut  invatand de la cealalta bunica, cea paterna, ca pe o dulce si obligatorie poezie Tatal nostru, dar nimeni din familia mea nu m-a luat vreodata de mana sa intram intr-o biserica. Ne-am inchinat trecand pe langa ea, ne-am rugat simplu "Ajuta Doamne tuturor si dusmanilor mei si ajuta-mi si mie!" dar...Tatal nostru e tot ce am stiut ani de zile.  Era o teama in familie, teama de a se afla ca avem credinta. De Boboteaza, tata avea rabufniri de iubire  si impotrivire la doctrina lor si canta urcand scarile blocului in care locuiam:
"In Iordan botezandu-Te, Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat/Ca glasul Parintelui a marturisit Tie, fiu iubit pe Tine numindu-Te/Si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului/Cel ce te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule si lumea ai luminat, slava Tie!''

A fost totdeauna in mine o dorinta sa stiu, sa aflu ce se intampla acolo, in biserica. Era ceva ce nu puteam sa-mi explic, care ma atragea extraordinar si poate tot atat de mult, altceva ma dadea afara de acolo. Abia la boala, la incercari  mari am inceput sa privesc spre preoti intelegand ca ei, preotii, abia asteptau ca eu sa vorbesc...
Si a fost moartea lui Grig, moarte la care drumul meu a inceput in genunchi. Dar nu am fost singura. Am inteles ca Dumnezeu imi aseaza tot timpul in cale oameni ai lui, vase alese, care isi pierd din timpul lor cu mine. Ma invata, ma incurajeaza, ma primesc alaturi, luandu-mi din greutatea pe care o duc. De pretutindeni vin sfaturi ale unor oameni bine intentionati si chiar cand ei, acesti oameni, pleaca de langa mine despartindu-ne distante fizice, reale, imediat Dumnezeu imi trimite pe altcineva. 
Uneori ma gandeam ce minunat ar fi fost sa fi copilarit alaturi de un bunic sau tata preot, sau macar langa bunica Dumitra. La moartea sotului meu am inteles tristetea ei si am iubit-o invatand sa ma rog si pentru ea. In iarna aceasta, cu cateva zile inainte de Boboteaza l-am trecut pe pomelnic pentru prima data si pe stra-strabunicul Dumitru, abia atunci afland numele lui de botez. Si l-am visat dupa doar doua seri inchizand in curtea lui un mormant frumos, cu flori de piatra, sculptat minunat si spunandu-mi:
-Milostenia e un lucru foarte important. Eu, cand eram preot,  uite, sa spuna el care a fost paraclisier in biserica mea, -si a aratat spre un alt barbat care era aproape de el- trimeteam si in timpul sfintei liturghii afara sa vada daca nu sunt oameni pe care sa-i miluiesc. Milostenia!
Si apoi a zis cu bucurie:
-Ce daca nici unul din baietii mei nu s-a facut preot, o am pe ea si ea este a mea!
Si  stra-strabunicul a aratat cu bucurie spre mine!
Aceasta e singura mea "amintire" pe care o am cu stra-strabunicul meu, preotul Dumitru, dar imi este atat de draga. Un vis. Un vis care mi-a aratat ca atata timp cat e rugaciunea pentru ei, ei sunt in comuniune cu noi, si poate nu atat rugaciunea, pentru ca nu stiu cat de bine primita a fost rugaciunea mea, dar stiu, cred, ca el, stra-strabunicul a fost cel care incerca sa ma duca in biserica in anii mei de lupte si tot el e cel care cu rugaciunea lui il indupleca pe Dumnezeu sa ma ajute  prin toti acesti  minunati oameni ai bisericii din viata mea.
Ma gandesc mereu, adunand amintirile: tatal meu si stra-strabunicul, de cate ori o fi sfintit apa pentru aghiasma mare, de cate ori o fi cantat, cantarea atat de draga mie prin amintirea tatalui meu:
"In Iordan botezandu-Te, Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a arata/Ca glasul Parintelui a marturisit Tie, fiu iubit pe Tine numindu-Te/Si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului/Cel ce te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule si lumea ai luminat, slava Tie!''
Dumnezeu, sa-i odihneasca cu dreptii in imparatia Sa! Amin.