Pelerinaj VI Manastirea Rohia

In momentul in care am planuit pelerinajul, am trecut ca unul din primele locuri in care sa ajungem, Manastirea Rohia.

Pentru mine, Rohia va ramane mereu un loc in care sa-mi doresc sa fiu. Spun cuvintele acestea cu luare aminte. Sa fiu! 

Am citit prima data despre Rohia in cartea "Daruind vei dobandi" cartea de predici a parintelui Nicolae Steinhardh. Eram tanara, viata potolea in mine fierberea aceea pe care cu toti o traim intr-o etapa a vietii si nu stiu cum, printr-o lucrare mai presus de mine, cartea  de pe raftul librariei  a ajuns in mainile mele. Am fost atat de fascinata de ea, incat am cumparat multe exemplare si le-am daruit unor oameni dragi. Era ca si cand doream sa  pun o samanta din Rohia in sufletele noastre...Din pacate, pana acum nu am reusit decat cu sufletul meu. Pentru ca in toti acest ani scursi de atunci...sunt, cred ca 12 ani, a fost in  inima mea un dor de Rohia. 

Am ajuns anul trecut intr-un alt pelerinaj. Era seara tarziu si frig... inserarea cuprindea cladirile ascunse parca dupa copaci...abia zareai cate ceva, nici nu stiam ce sa privesc mai intai, copacii, cladirile, biserica in constructie...altarul de vara? Spre suprinderea mea am fost cazati intr-o camera mica sub...altarul de vara. Am ales imediat  din paturile suprapuse, patul de sus si am urcat acolo bagajul meu. Sa dorm chiar sub podeaua altarului mi se pare si acum, nu numai atunci, ceva extraordinar. Am trait la Rohia cea mai frumoasa si instructiva miezonoptica. Inca imi suna in inima glasul preotului calugar cantand "'Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind..." si spaima ca ma va afla dormind inca este in sufletul meu.

Am revenit anul acesta cu parintele Adrian, doamna Violeta si micul Andrei cred ca in a doua zi din pelerinaj. In miezul zilei. Lumina limpede a zilei scalda totul in mii de nuante de verde. Paduri de fag si stejar. Tara Lapusului. Inaltimi frumoase de 500 de metri, dealuri greu accesibile chiar si cu jeepul nostru. Drum greu, dar nu asa e drumul mantuirii noastre? Cum poate fi calea mantuirii noastre? Usoara? Mi-l amintesc iar pe parintele Leontie "calea e stramta si grea" Dar daca perseverezi, Dumnezeu te ajuta, nu lasa nerasplatit efortul tau. Am trecut urcand dealul pe langa cimitir:
-Aici e inmormantat parintele Nicolae Steinhardh! -le-am spus si capetele noastre s-au intors imediat spre cimitir.

Modest, simplu, nici macar in curtea manastirii. Numai eu, cu mandria mea imi pot dori loc in primul rand al cimitirului! Ma condamn iar pentru hotariri gresite si pasim sub poarta mare din lemn, poarta maramureseana in curtea manastirii. Stiu locurile. Recunosc ca sunt bucuroasa de faptul ca se construieste acolo, abia astept sa se termine biserica, dar celelate cladiri...prea mult nu ma intereseaza si cred ca nici pe calugarii care par a fi ascunsi la Rohia. Anul acesta nu am vazut pe nici unul! Doar civili vorbind putin, fiecare avand o lucrare de facut.

M-am bucurat ca am putut sa merg doar cu prietenii mei in paraclis. Nu le spusesem nimic si nici nu stiau nimic despre Rohia, sau cel putin, nu stiau ce urmeaza sa vada. Surpriza a fost imensa. Am coborat treptele care duceau spre paraclis si acolo intrand in el, inimile noastre s-au oprit. In stanga, mare, albastra, trista, cu mainile impreunate pe piept ca semn al durerii, cu ochi plecati si cu o lacrima cazand, Maica Domnului ne asteapta pe toti. Fiecaruia ii spune "Pentru tine, rugandu-ma la Fiul meu, plang..." si noi ne plecam capetele si inimile la ea si vorbim. Si e in vorba noastra cu Ea durerea tuturor ranilor  si disperarea dar si nadejdea si dragostea...

Am intrat apoi in paraclis si acolo e alta poveste. Acolo e o biserica cum rar gasesti. Peretii sunt placati cu caramida aparenta, netencuiti, pe margini, in locul stranilor sunt lavite din lemn de stejar lacuite, pe jos un covor rosu cu auriu te imbie pentru a ingenuchia, iar icoanele sunt un vis. Pe catapeteasma, Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfantul Ion Botezatorul si Sfantul Nicolae sunt pictati in picioare si in marime aproape naturala. Pe pereti din loc in loc icoane. Si mai mult decat ceea ce se vede, este la Rohia altceva. Este rugaciunea care nu se mai opreste, e sentimentul ca esti acasa, ca acela e locul in care poti ingenuchia si poti vorbi cu Dumnezeu. De aceea am spus ca este un loc in care imi place sa fiu.

Si in mod minunat, ori dec ate ori cand, ca acum, e deja tarziu si calugarii se pregatesc de miezonoptica, iar eu pierd vremea scriind, ma gandesc la Rohia si ceva canta in mintea si inima mea... "Vezi, dar suflete al meu, cu somnul  sa nu te ingreunezi, ca sa nu te dai mortii si afara din imparatie sa te incui. Ci te desteapta, strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeule: pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi."