Portret de fata.

Nu-mi amintesc exact cand am vazut-o prima data.Vag, parca era in anul 2007, ne-am intalnit colege la niste cursuri de manageri. Era un an in care eu pierdeam timpul in proiecte care imi dadeau satisfacti profesionale si lumesti, ma epuizau trupeste in speranta ascunsa sa uit incercarile pe care nu reusisem sa le trec pe de-a-ntregul. O fata frumoasa, bruneta, cu niste trasaturi perfecte, serioasa si foarte corecta. Inteligenta, cu niste sclipiri rare si cu o sinceritate dezarmanta. Daca vroiai sa stii exact ce sa crezi despre un personaj comun, ea ti-ar fi putut face cea mai corecta apreciere. Tipul de om pentru care albul e alb si negru exact negru. Integru. Mi-a facut mare placere sa o cunosc si ne-am despartit cum se intampla de fiecare data la cursuri, cu regret ca o facem si cu siguranta ca desi locuim in aceiasi localitate, nu o sa ne mai vedem decat accidental. Scuza?Viata cu multiplele ei probleme.

Dar nu a fost sa fie asa! Slava lui Dumnezeu! Peste aproape doi ani am rugat-o sa-mi faca o oferta din partea firmei ei, pentru un proiect pe care voiam sa-l incep. Imediat-mi-a raspuns si desi era vineri, in cateva minute am avut pe email oferta mai mult decat corecta, deosebit de avantajoasa pentru mine.

De fapt, Dumnezeu randuise ca noi sa ne revedem, ca ea sa devina fiica mea mai mare (am o fiica mai mica), sa legam acea legatura pe care sangele nu reuseste sa o lege mereu, legatura cum numai Dumnezeu in iubirea Lui stie sa o faca intre oameni. Imi amintesc perfect momentul in care ne-am revazut, pana si imbracamintea ei frumoasa, eleganta, salul negru pus pe umerii ei frumosi, asezat cumva regal, asa cum doar ea reuseste sa-l aseze. Ema.Tanara. Frumoasa. Puternica. Desi...atat de tanara. Sigura pe ea si totusi intreband:

-E bine asa?

Au trecut de atunci alti doi ani de cand Ema este o constanta in viata mea. E fata care sta duminica langa mine in biserica. Si vinerea la slujba de maslu. Si de Craciun si de Paste. Si ori de cate ori ii spun:

-Ema, maine ar trebui sa vii!

Cuvioasele au crezut catva timp ca este fiica mea si au cautat asemanari intre noi. O, nu! Din pacate pentru mine, Ema e doar ceea ce as fi vrut eu sa fiu la 30 si ceva de ani. Aplecarea ei spre Dumnezeu, dorinta ei de a intelege, modul in care absoarbe, ca un burete informatiile, frumusetea slujbelor, intelesul predicilor, sunt uluitoare. O iubesc pe Ema pentru ca ingenunchiaza la slujbe cu eleganta stiind cu inima cand e momentul ingenuncherii, pentru ca are sfiala sa sarute sfanta evanghelie, pentru ca o vad uneori cand o privesc, plecand ochii in jos, rostogolind in ea lacrimi, pentru ca se spovedeste plecandu-si capul la picioarele duhovnicului, intelegand ca e aplecarea ei la Domnul, pentru ca IL primeste in sfanta impartasanie si spune cu seninatate apoi: -Draga, eu merg sa dorm! Nimic nu fac astazi!- stiind intuitiv ca e tot ce trebuie sa faca. Ema este dovada ca un tanar care traieste incercand sa cunoasca legile lui Dumnezeu, raportandu-se permanent la El, poate primi incercarile oricat de grele ar fi, cu liniste si cu credinta ca ele sunt trimise tocmai ca dovada de iubire, pentru ca ea sa nu se piarda in multimea reusitelor lumesti. Si ea ca si mine a pierdut de langa ea oameni dragi, sunt goluri pe care nimeni in lumea asta nu le poate umple, dar cu ochii senini tine in brate un copil minunat, nepotul ei, pe Luca si priveste in departari. De acolo, un tanar, fratele ei, o priveste spunandu-i parca: -"Stiam, Ema ca pot sa ma bizui pe tine"-

Si lacrimile trec, pentru ca Ema e grabita, ea trebuie sa munceasca, sa-si incurajeze sora,sa-si ingrijeasca mama, sa plateasca vacantele lui Luca, sa fie langa noi cand avem nevoie de ea, sa gateasca pentru Mihnea:

-Draga, daca nu-i fac un pui astazi la cuptor, nu ma mai lasa la biserica!- spune razand, deloc speriata, dar atenta la dorintele lui.


Si toate sunt dovada iubirii pe care Ema, fara a fi deloc declarativa, ne-o poarta tuturor. Ema, este unul din oamenii pentru care eu ii spun lui Dumnezeu:

Nu sunt cumplite viforele vietii pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur-vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar sufletul lui e PACE si LUMINA: acolo e HRISTOS! Si inima canta: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Vad cerul Tau stralucitor de stele. O, cat esti de bogat si cate lumini ai! Prin razele indepartatilor luminatori ma priveste vesnicia; Sunt asa mic si neinsemnat, dar cu mine este Domnul si pretutindeni sunt pazit de dreapta Lui cea iubitoare.

Slava Tie, pentru necontenita Ta purtare de grija;
Slava Tie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus in cale;
Slava Tie, pentru dragostea rudelor, pentru daruirea prietenilor;
Slava Tie, pentru blandetea dobitoacelor care-mi slujesc;
Slava Tie, pentru clipele luminoase ale vietii mele;
Slava Tie, pentru bucuriile limpezi ale inimii;
Slava Tie, pentru fericirea de-a trai, de-a ma nevoi si de-a contempla;
Slava Tie, Dumnezeule, in veci!