Pelerinaj III Ramet

Extraordinar de frumoasa povestea dainuirii peste veacuri a manastirii Ramet. Ctitorie a sfantului Ghelasie, locas de slujire a sfintei liturghii, a laudelor, a sfintelor taine din anul 1214, manastirea a suferit parasirea o suta de ani, a  fost lovita de tunurile lui Bukow, de armata hasburghica, doar pentru ca era inima ortodoxiei in Transilvania, pangarita de comunisti si transformata in cabana turistica sau sectie de covoare, dar ea a luptat reusind impotriva tuturor sa domine nu numai un peisaj superb cat si  necredinta ereticilor. Biserica noua a fost  construita relativ recent, terminata si sfintita la 30 iunie 1992. La acea data a fost canonizat si sfantul Ghelasie, fost ecumen al manastirii si arhiepiscop al Transilvaniei. Este in ea, in aceasta manastire un sentiment al comuniunii intregii tarii, pentru ca ea, construita cu sprijinul financiar al intregii tarii, reprezinta dovada ca putem fi ctitori si in alte locuri decat cele de langa noi. Am ajuns la manastire cautand-o pe maica Pantelimona, o calugarita, sora unui preot fost coleg de facultate si nas al preotului cu care eram in pelerinaj. Nimeni nu o stia. Nici unul din noi nu o mai cunoscuse, dar ni-se spusese cu seninatate sa o cautam, stiind ca se va bucura sa ne cunoasca. Am ajuns la manastire cand maicutele bateau toaca pentru vecernie. Curtea manastirii era plina de pelerini care cautau sa intre grabiti in biserica... Alaturi maicute, facand ascultare desavarsita, udau florile si pamantul ars de arsita. Dinspre padure venea un ciripit dulce de pasari intrecand parca toaca maicutelor... Nici nu stiam ce sa fac: sa intru in manastire pentru rugaciune, sa raman afara in asteptarea maicii Pantelimona. Dar v-am spus ca iubesc vecernia! Si totdeauna iubirea invinge. Slava lui Dumnezeu pentru asta! Era 16 iunie, ziua Sfantului Sfintit Mucenic Atinoghen, cel care a compus Lumina lina, se sfarsea si maicutele citeau deja acatistul sfintei Mare Mucenice Marina. In pace si liniste. Maicile mai in varsta aseazate in strani ascultau in liniste. La strana maici tinere cantau...

In final o maica ne-a chemat afara si ne-a condus la trapeza unde dupa binecuvantarea preotilor am mancat in liniste, in timp ce o maica citea cuvinte de folos duhovniceste. Seara se scurgea bland spre noapte, oboseala drumului lung incepea sa ne ingreuneze pleoapele si maica Pantelimona tot nu ajunsese in manastire, era undeva, intr-un alt loc si cofra nu stiu ce... Am urcat in camerele puse la dispozitie de maicute, totul mirosea a proaspat, a spalat, a curatenie si sfintenie... Pe masa un prosop brodat de maicute. Pe perete spre rasarit, icoana Mantuitorului. Mi-am terminat canonul randuit de duhovnic si m-am aruncat intr-un somn binemeritat dupa truda pelerinajului. Si dupa un somn nu prea lung, m-am trezit si am coborat la biserica. Abia se luminase de ziua si slujba incepuse.

Il priveam din cand in cand pe parintele Adrian, tovarasul meu de pelerinaj, asezat in partea dreapta, in multimea barbatilor. Simteam parca nefirescul trairii sfintiei sale. Pentru prima data dupa douazeci si ceva de ani participa la o slujba asezat in partea credinciosilor. Dar, am aflat mai apoi, se bucura de lumina care patrundea prin fereste parca odata cu cantecul pasarelelor si lumina dupa reguli intelese doar de Dumnezeu, biserica. Bland, cald, sfant.

Si preotul tamaind cu sfiala unul cate unul credinciosii si inceputul... ''Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vechii vecilor"  ''Amin'' -spunea poporul in care eram si noi. M-am asezat intr-un loc pe care l-am crezut cel mai bun din biserica si tocmai cand credeam ca e definitiva alegerea mea, a aparut o maicuta mai in varsta privind spre locul acela.  Si am stiut instinctiv ca este locul ei:

-Ma iertati! E locul sfintie voastre! Treceti, va rog-i-am spus mutandu-ma cativa metri lateral.

-Lasati, ramaneti acolo! Stati, va rog sa stati! Doar sa-mi iau un scaunel de dedesupt.

Si iar, ca in atatea randuri mi-l-am amintit pe parintele Leontie zicand "Vine cineva in biserica si iti ia locul, iti vrea scaunul, bucura-te ca vine, da-i-l tu!"

Am ramas cu jena in locul maicutei si doar cand am vazut-o asezata fara nicio tulburare in genunchi cu coatele pe scaunelul asezat in fata sa, am realizat ca trebuie sa uit incidentul si sa ma relaxez. Pentru maica nu avea nicio importanta, poate chiar se bucura.

Era intuneric si maicile imbracate in negru, ca si mine faceau locul mai intunecat. Oare care o fi maica Pantelimona?-am gandit intr-un timp si m-am aruncat cu toata inima in slujirea preotului. Spre bucuria mea purta un vesmant alb cu cruci, maro, identic cu un vesmant al parintelui meu duhovnic.

Desi infaptuiesc aceiasi sfanta liturghie, asa cum spune Newton, nici macar doua picaturi de apa nu sunt identice, nicio sfanta liturghie  nu seamana cu cealalta. Este ceva in ele, in emotia pe care o transmit, in soapta preotului, in cantul maicutelor de la strana, in rugaciunea noastra care face diferenta. Si peste toate acolo, in ziua aceia era si sfantul Ghelasie, ale carui sfinte moaste erau la doi metrii de mine. Si  bucuria sfantei liturghii de la Ramet era un dar al sfantului si pentru noi pelerinii.

Am plecat ducand in palma anafura sfanta si bucuria participarii la Cina Cea de Taina. M-am intors spre maicuta de langa mine cerandu-i iertare ca i-am luat locul. Era in varsta, atunci am vazut-o, zambitoare si calma.

Sarut mana, maicuta. Si ma iertati!

-Nu am pentru ce! Mergeti in pace! mi-a spus zambind cu iubire.

Desi am vrut sa o intreb cum o cheama, intrebarea a ramas nerostita si am iesit cu trofeul de pret: sfanta anfura. Afara, langa manastire am asteptat un pic ca o maicuta sa o aduca pe maica Pantelimona, in sfarsit, sa o cunoastem. Nu mica ne-a fost bucuria sa constatam ca ne cunoastem: era maica al carui loc il ocupasem in biserica. Ne-am imbratisat cu raset.

-Vedeti? Ma cautati si de aceea v-ati asezat exact langa mine! -mi-a zis cu bucurie, tovarasa mea de rugaciune.

-Munciti mult, maica! Cand ati venit aseara?

-Nu stiu cat era ceasul. Toata lumea munceste. Si in lume este la fel. E foarte bine sa fie asa! -mi-a spus cu seninatate fara sa se planga de truda ei.

Am aflat mai apoi ca e operata, ca nu sta prea bine cu sanatatea, de aceea statea in genunchi cu coatele pe scaunel, dar asta nu o impiedica sa munceasca. Si e in munca ei bucuria pentru Dumnezeu, asa cum fusese si in sfanta slujba care abia se terminase. Am mancat impreuna, adica in aceeasi trapeza, dar maica servindu-ne la masa si asezandu-se cu celelalte maici iar noi disciplinati la masa noastra. Oua de la gainile lor, branza si unt de la vacile lor, totul inca o dovada a muncii lor.

Ne-am despartit, si maica a ramas in curta manastirii purtand in maini pomelnicul meu cu vii si adormiti, spre pomenire lunga. Asa cum a spus parintele Teofil, calugarii asta fac pentru lume, se roaga pentru ei.

Manastirea a ramas in urma noastra repede, din goana masinii abia mai zaream turlele...o serpentina si alta... am inchis ochii obosita, somnul a coborat peste mine si intr-o fractiune de secunda m-am visat tinand in brate un prunc si ma intrebam unde sa-l asez. In fata mea erau doua mese: un proscomidiar si masa pentru pomenirea mortilor. Pe care sa-l asez?-ma intrebam si m-a trezit cu sentimentul de brate  care chiar tinusera un copil. Dar nu este si asta sfanta liturghie? Nu-l tinem in bratele noastre pe Iisus spre jertfa de-a pururea fara sange?
 Rametul era deja poveste, in curand urma altceva...