Imnul national

Lista mea de pacate spune ca mandria e un lucru rau, ca este chiar mama tuturor pacatelor, ca de aici pornesc toate si ca o gasim in toate . Dar... (parintele meu spune ca atunci cand spun"dar" deja am cazut, dar dati-mi voie sa cad!) sunt mandrii  acceptabile. Ieri m-am trezit intr-o clipa in mijlocul unui miting, multimea ma impingea in fata, in fata erau prietenii mei  si uite asa... s-a constatat ca sunt intre organizatori, persoane importante si hop pe scena! In fata noastra o multime de oameni cu priviri disperate pe noi. Pe scena o alta multime de oameni pregatiti pentru discursuri. Dar:

-Doamnelor si domnilor, Imnul National al Romaniei!

Si am simtit atunci acel fior de mandrie ascultandu-l, mandrie sfanta! Mandria ca apartin unui neam care nu a cotropit popoare, care nu a subjugat pe nimeni, care nu a stat cu mana intinsa dupa ajutoare, care si-a vazut de saracie, de credinta, de bucuriile proprii, gasindu-si timp pentru a primi oaspeti si de a imparti cu altii ceea ce au. Ascultam plina de bucurie imnul si ma gandeam la tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii, care a luptat in al doilea razboi mondial, a fost ranit, pe moarte, si a renascut din suferinta pentru a trai comunismul cu toate ororile lui, asteptand americanii ca intreaga lui generatie, dar fara sa plece, fara sa-si imagineze o alta Romanie decat cea in care erau inmormantati mosii si stramosii nostri. Si ma gandeam la copiii mei, care isi construiesc cu greu un drum intr-o tara pe care altii le-au confiscat-o pentru jaful lor, dar care, desi vorbesc engleza la fel de bine ca romana, niciodata nu au visat o viata pe alte meleaguri. Si ma gandeam la mormantul sotului meu  pe care niciodata nu as putea sa-l abandonez buruienilor...

Eram mandra pentru cei care infruntau arsita unei zile cu temperaturi de 43 de grade pentru a asculta Imnul National al Roamniei in tacere si speranta. Speranta ca vor trai o zi in care chiar o sa le pese altora de ei, in care nu vor mai fi mintiti si furati, in care o sa li-se redea demnitatea.

As fi vrut sa-mi pun mana dreapta pe inima, dar de atat ori am vazut gestul teatral facut de oameni  politici care ii imitau pe americani, incat m-am oprit. Dar in mintea mea am plecat capul in fata tuturor celor care inca mai spera, inca mai vor ca politicienii sa-si tina cuvantul si sa le pese de ei.

Au uramat discursurile in nota obisnuita a acestor zile.

Si apoi hora unirii in care s-au prins cu totii cu naduful acestui sfarsit de campanie. Eu m-am strecurat in multime, pentru ca vaduvele nu danseaza nici macar hora unirii, dar am plecat  cerandu-i cu mare speranta  lui Dumnezeu "Doamne, ocroteste-i pe romani!"