Pelerinaj I Sambata de Sus

Am parcurs iar 2100 de km prin tara, cautand manastiri, icoane, locuri de rugaciune...Dumnezeu s-a milostivit de mine si mi-a trimis oameni buni care m-au luat cu ei, randuind pentru mine acel traseu pe care nici daca l-as fi scris eu, nu ar fi iesit atat de frumos. Pentru mine, inca o dovada ca daca te lasi in mainile lui Dumnezeu, El stie sa randuiasca exact ceea ce iti este de folos. Nu stiu ce sa rememorez mai repede... Manastirile Sinca Noua si Sinca Veche legate prin Sfantul Nectarie, exact sfantul meu cel mai drag. Moastele lui in racle mici, delicate, inmiresmand biserici surori spre bucuria sufletelor noastre... biserica rupesta in care calugarii au fugit in anii 1700 poate nu atat de prigoana imparatesei Maria Tereza cat de catolicism, drumul frumos spre Sambata de Sus si vorbele "Pace celor ce vin/ Bucurie celor ce raman/Binecuvantare celor ce pleaca" si intalnirea cu mormantul parintelui Teofil Paraian... L-am cunoscut in august 2008, parcursesem cu maica Varvara un traseu greu nu atat prin multimea kilometrilor, cat prin rugaciunea si plansul meu continuu "Doamne, odihneste-l pe robul Tau, Gheorghe, Doamne, daruieste-i iertare de pacate, Doamne primeste sufletul lui bun, pentru ca el era un om bun, Doamne...'' si facusem acel drum cu naivitatea si curajul incepatorului, nu pentru mine, nu pentru binecuvantarea Parintelui, cat pentru a-l ruga ceva. Nu stiam cat de greu e sa-l cunosti, nu stiam nici ca era atat de bolnav, dar cu disperarea acelor luni, doar 9 de la moartea sotului meu, vroiam sa ma apropii si sa-i vorbesc. Si am facut-o alergand dupa Sfintia sa prin curtea manastirii. Un calugar tanar il ducea de brat pentru ca era nevazator, desi Parintele stia fiecare milimetru din curtea aceea si fiecare piatra il iubea. Nu pot sa povestesc cum a fost, ar insemna sa nu mai pot scrie, dar Parintele a linistit plansul meu si mi-a raspuns la intrebari pe care nu le-am pus. M-a primit in chilia sa, am vorbit mult, isi ridica capul cu zambet dulce spre mine si isi tragea pleoapele sa ma vada. Stiam ca sunt plina de pacate, ca vede in mine tot raul, tot noroiul si scarbele vietii mele, dar nu-mi pasa. Eu vroiam atat, sa-i cer sa se roage pentru iertarea pacatelor lui Gheorghe, stiind ca rugaciunea lui e auzita de Dumnezeu.Si mi-a spus ca se va ruga!

-Pana la sfarsitul vietii, Parinte!-i-am spus plina de lacrimi si indrazneala disperata
-Pana la sfarsitul vietii!-mi-a spus. Noi, calugarii, asta facem, ne rugam pentru lume!


Si zambea dulce, cu iubire! Si atunci am stiut, ca asa pacatoasa cum sunt, pot fi iertata si iubita cu iubirea lui Hristos. Lacrimile mele se adunau sub barba, nasul imi curgea...nu stiam ce sa sterg mai intai si Parintele mi-a zis ca un mare secret:

-Pe tine te iubeste Dumnezeu! Tie totdeauna o sa-ti ajute!Pe tine, sa stii, Dumnezeu n-o sa te lase niciodata!
-Eu pentru mine, nu ma pot ruga, Parinte!
-De ce? Sa te rogi! Cum te cheama? Si pe copii? Spune-le sa-l cisteasca pe tatal lor!


Cumva ne vedea in mine pe toti si ne ierta fara sa ne judece pentru tot ce fusese gresit, nu atat prin imoralitate cat prin ...faptul ca nu raportasem totul la Dumnezeu si nu Dumnezeu fusese centru vietii noastre. Am stat mult de vorba, facand planuri de viitor...ne-am despartit greu, parca stiind cumva ca nu ne vom mai revedea in aceasta lume, ca planurile sunt doar asa, un pretext sa mai stau putin. Imi amintesc ca dupa binecuvantarea Parintelui, in doar cateva ore eram deja la mine acasa, citind cartea pe care mi-o daruise ... In noapte de dupa moartea sfintiei sale, cand nici nu stiam ca a inceput calatoria spre Domnul, l-am visat putand pe umeri salul meu negru, trecand intr-un tren printr-un loc plin de irisi, branduse mari, inflorite superb, intr-o primavara nu din lumea aceasta... Ma privea zambind,vazandu-ma, era ca si cand vroia sa-mi spuna ca de acum se va ruga pentru noi dintr-un alt loc.

Am fost la mormantul Parintelui. Si i-am multumit si m-am rugat iar sarutandu-i crucea.

-Parinte, roaga-te la Dumnezeu pentru noi, sa ne daruiasca iertare si sprijin in lupta cu patimile pacatelor!

Mi-am pus capul pe crucea lui. Dar, el nu este acolo! O lacrima nevazuta de nimeni a curs pe sufletul meu si a fost ca si cand Parintele mi-a spus ca si ingerul "Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti?" (Evanghelia dupa Ioan cap 20;13) Ce i-as fi putut spune? Poate doar ca instinctiv cautam in ei, in Parinti, pe Domnul si precum Maria Magdalena plangem mereu langa mormintele lor. Fie ca ajungem tarziu sa-i cunoastem, fie ca ne despart mii de kilometrii, fie ca ne plangem pacatele noastre si ne rugam cu lacrimi pentru iertarea lor.

Am plecat de la manastirea Sambata de Sus purtand in amintire chipul Parintelui asa cum l-am vazut prima data si foisorul in care stiu ca spovedea intr-un timp in care eu, nevrednica, nici nu stiam sa ma inchin corect... Nu era acolo! Dar stiu ca oriunde voi fi, Parintele in chip nevazut ma va ocroti asa cum salul meu ii ocrotea umerii in noaptea despartirii noastre lumesti.