Pentru cine scriu

Am scris aproape de cand am invatat sa citesc. Copil fiind iubeam compunerile, asa se numeau atunci eseurile de acum! Scriam mai repede decat vorbeam, desi in timp, ca profesie, am inceput sa traiesc din vorbe. Iubeam sa comunic. Orice lucru pe care il traiam, iubeam sa-l marturisesc. Pretutindeni legam prietenii. Daca ii aveam langa mine pe prieteni vorbeam cu ei, daca erau departe scriam...scrisori frumoase in plicuri delicate, uneori colorate, mici, dreptunghiulare, sau mari, ingramadind in ele pagini multe, format A4. In alte perioade am inceput sa scriu pe caiete...ganduri, simtiri... Am visat intr-o zi sa scriu o carte, macar o carte. Dar au venit peste mine responsabilitatile mele de femeie, sotul, copiii... serviciu si apoi, ca sa scrii bine trebuie sa-ti pui sufletul in fata celorlalti si teama secretelor care asa se vor dezvalui ma impiedica sa o fac. Abia la moartea lui Grig am reinceput sa scriu intr-un caiet.

"Nu stiu ce zi este. Ar trebui sa fie...imi amintesc exact! E 16 decembrie 2007 si e sambata, adica nu, duminica. Ieri a fost  15 decembrie si a fost sambata. Ieri am fi sarbatorit 23 de ani de la casatorie si printr-o intamplare sau nu intamplare, prin voia Domnului , a fost sambata. Si a fost deja parastasul tau de 9 zile, desi au trecut abia 6 zile de la moartea ta. Pentru ca durerea sa fie mai mare. Pentru ca inima mea sa doara pana dincolo de moarte. Pe tine, Grig, te-a durut? Stiu, te-a durut dragul meu, durerea ta a fost scurta si ingrozitoare. Dar a durat cateva secunde. Va ramane insa sa ma doara pe mine tot acest rest de zile. Sau poate restul de zile va fi lung si atunci durerea va fi pe masura. Voia Domnului! Palma Lui Dumnezeu data noua doar cu cateva zile inainte de Craciun. Ieri am mers la mormantul tau. Eram cu copiii nostrii, cu prietenii, cu familia. Era frig. Cumplit de frig ca si moartea ta. Incepuse sa ninga putin, cu fulgi mici, razleti, mai mult un dans de lacrimi. Stiu, nu a plouat la inmormantarea ta, a fost o zi  asa ca tine, frumoasa si rece, din cand in cand cu soare de decembrie. Dar ieri, lacrimile tale dansau printe noi, se asezau pe gramezile tale de flori. Si dintr-odata s-a pornit un vanticel care a trecut printre noi, ne-a ocolit si apoi poznas ca tine, ne-a aruncat ceva alb si dulce pe fata. Material, real.Nu intelegeam ce este si apoi  simtindu-l amestecat cu lacrimile am zambit, dragul meu. Tot zaharul de pe coliva ta mi-l-ai suflat in fata. Doar tu esti in stare de lucruri asa! Sunt la Viena. Acum cateva ore cand  avionul in care eram se apropia de pamant, a inceput din senin sa ninga. O alta ninsoare ca un dans de fluturi, ca o scuturare de aripi de ingeri. Esti cu noi, dragul meu? Ne-am recuperat bagajul repede si am plecat cu un taxi spre hotel. Un Mercedes alb! Ca de tigani sau ca de mafioti. Nu stiu. Nici macar nu-mi pasa. Vroiam sa ajung cat mai repede in hotel. Pentru doar o ora de somn. Nu pot dormi fara tine. Ma trezesc exact la ora la care tu ai murit si stau ingrozita si infricosata in pat. Alaturi, Ruxandra doarme si eu ma rog "Doamne linisteste-o si  impac-o cu viata. Impac-o cu lipsa tatalui ei Doamne, tine-i mintea sanatoasa! Doamne, invata-ma Tu sa ma rog pentru ei toti!"

Asa am reinceput sa scriu. Am adunat multe caiete. Poate din cand in cand am sa transcriu aici cate ceva din ele. A fost in mine o sete si o durere cu care nu am putut trai decat scriind si revarsand-o pe hartie. Apoi, intr-o zi, duhovnicul m-a pus sa-mi scriu pacatele. Am scris pagini intregi. Revarsari de pocainta. Am crezut ca este bine, ca asa trebuie. I le-am dat spre lectura cu toata naivitatea si increderea inceputurilor duhovniciei mele. In seara in care la predica, de fata cu toata lumea, dar nespunandu-mi numele, m-a condamnat ca am scris mult si a zis ca ma consider nu stiu ce scriitoare  si ca ma  mandresc cu asta, am promis sa nu-i mai scriu niciodata mult, regretand ca il incarcasem egoist cu durerile mele. Mi-am propus sa-mi enumar pacatele matematic si doar atat. Dar am promis sa-i scriu lui Dumnezeu totul. Sa nu-mi mai pese de oameni, de cum ma judeca ei, de cum ma interpreteaza. M-am gandit ca daca eu imi pot aseza si pacatele in fata altora dar si iubirea pe care o am pentru Dumnezeu, atunci pacatele mele vor fi iertate mai usor si ii vor ajuta si pe altii sa si-le recunoasca pe ale lor.Uneori scriu pentru Grig. El nu va citi niciodata cuvintele mele, dar cred ca le aude cumva, ca Dumnezeu incuvinteaza sa le simta. Dupa moartea lui am scris undeva cat de mult regret ca nu-i spuneam de mii de ori pe zi cat de drag imi era, ca il asteptam dimineata de dimineata in bucatarie pregatindu-i cafeaua si  micul dejun si totusi nu ridicam ochii din treburi sa-l vad exact in momentul in care intra in bucatarie. Si l-am visat spunadu-mi "Sa nu mai regreti lucrul acesta, eu stiam cat de mult ma iubeai!" Si nu este aceasta dovada de iubire? Micul dejun  pe care il pregatesti sotului fara cianura! Rad. Grig avea simtul umorului si ar fi ras cu mine. Nu stiu daca ar fi citit blogul meu, probabil ca da, dar chiar daca nu ar fi facut-o m-ar fi sustinut si m-ar fi incurajat!  Uneori aici scriu pentru voi. Vreau sa impart cu voi locurile pe care le vad, sa vi-le fac cunoscute, vreau sa va dau si voua  ceva din imbratisarea Parintelui Cleopa, ceva din intelepciunea Parintelui Vasile, vreau sa auziti si voi clopotele bisericilor mele dragi si toaca manastirilor, vreau sa va spun cum simt eu miezonoptica si cat iubesc sfanta liturghie...tot, tot...sa impart cu voi. Alteori scriu pentru ca nici pe voi nu va mai simt, sunteti adormiti poate sau in rugaciune, sau la treburile voastre, si e in singuratatea mea ceva de netrait si atunci...scriu. Imi este de folos mie. Momentul prost trece si eu pot respira iar, chiar si cu lacrimi si pot ingenunchia spunand "Slava Tie, Doamne, slava Tie!''