Postul Adormirii Maicii Domnului

M-am informat: abia in anul 1166, sfantul Sinod de la Constantinopol a hotarat ca durata postului Adormirii Maicii Domnului sa fie de 15 zile, sa inceapa la 1 august si sa se sfarseasca la 15 august. Este un post aspru, mai putin aspru decat Postul Pastelui, dar mai aspru decat postul Nasterii Domnului si al Sfintilor Apostoli, Petru si Pavel. Se posteste asa:

-lunea, miercurea si vinerea se ajuneaza pana la Ceasurile IX cand se mananca mancare uscata(fructe uscate probabil);
-marti si joi se consuma legume fierte fara untdelemn;
-sambata si duminica se dezleaga la ulei si vin;

La sarbatoarea Schimbarii la fata se dezleaga la ulei, peste, vin, indiferent in ce zi cade. Se citesc zilnic in manastiri cele doua paraclise ale Maicii Domnului...Si se citeste si aceasta rugaciune:

"Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."

Sa ne straduim, dupa puteri, dar asta inseamna, spune sfantul Teofan Zavoratul, din toate puterile, sa fim mai buni, mai milostivi, mai aplecati in judecarea pacatelor noastre si nu ale altora... sa ne rugam mai mult pentru altii... si Maica Domnului se va milostivi de noi. Post usor cu multe bucurii duhovnicesti tuturor!

Manastirea Dealu

"Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaciu", spune cronicarul despre Mihail Viteazul. A murit incercand, asa cum i-a fost viata, sa lupte pana in ultima clipa, ''Ba" i-a fost ultimul cuvant la cererea miseleasca "Da-te prins!", dar Mihai Viteazul nu putea fi prins de nimeni, pentru ca el este mai mult decat un voievod roman, el este sufletul romanesc insetat de iubirea de unire a neamului nostru. Si poate de aceea Dumnezeu a randuit ca cinstitul lui cap, "chivotul acela sfant al celor mai mari ganduri romanesti", dupa cum spune Nicolae Iorga, sa-si afle odihna intr-o manastire de care era legat din timpul zbuciumatei lui vieti, Manastirea Dealu. Pe lespedea sa de piatră stă scris: "Aici zace cinstitul și raposatul capul crestinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Tarii Romanesti si Ardealului si Moldovei." In curte te intampina pe cal, privind cu hotarare departarile. Scut al crestinatatii.

Am fost la manastirea Dealu duminica, 29 iulie 2012, ziua referendumului si ma gandeam privind sarcofagul in care se afla capul voievodului, la cat de dezbinati suntem ca romani si cat de mult rau ne facem unii altora, fara sa ne gandim ca cel mai bun lucru ar fi un consens national pentru a scoate tara din necaz, consens macar pe marile probleme cele de educatie si sanatate...

Manastirea Dealu, renascuta a zecea oara din cenusa vremurilor, te primeste in haine de sarbatoare. Totul in ea este dantelarie de piatra amintind frumos de Cozia, un brau de impletituri inconjoara biserica, arcadele superioare dandu-i un aer regal. Linia avantata spre cer a cladirii se opreste parca in cele trei turle, una mare si doua mici, imbracate in vesminte noi de catre patriarhul Iustinian.

Iar ceea ce te asteapta in interior este ceva ce te retine, cum putine locuri reusesc sa o faca. Este la manastirea Dealul imbratisarea sfintilor zugraviti in mare parte de parintele Sofian Boghiu intre anii 1984-1989 in stil noebizantin. Deasupra mormatului lui Radu cel Mare, o fresca il arata pe domnitor in mormant plin de bube, iar deasupra mormantului sfantul Nifon sfinteste apa dintr-o cristelnita la rugaciunile sfantului Neagoe Basarab pentru iertarea pacatelor lui Radu cel Mare. Lectii de istorie si de credinta a neamului nostru.

Ocrotitorul manastirii este in mod cert Sfantul Nicolae, pe care il vedem intampinandu-ne si in mozaicul de deasupra intrarii in biserica, dar si in pronaos. Scene cu salvarea de la prostitutie a celor trei tinere, potolirea furtunii pe mare, salvarea celor trei oameni nevinovati de la moarte... in naos, deasupra intrarii, in fresca sfantul Nicolae, incadrat de sfantul Nifon si sfantul Calinic, pe scaun arhieresc ne spune peste timpuri, actual inca: ''Fericiti cei milostivi ca aceia se vor milui." Pe catapeteasma in marime naturala , zugravit in picioare purtand omofor vernil, dulce, peste vesmantul grena auriu, Sfantul Nicolae ne binecuvinteaza cu iubire si seninatate. Putine biserici cinstesc atat de mult pe sfantul ocrotitor al locului asa cum o face Manastirea Dealu si este in cistirea aceasta doar semn dumnezeiesc de cinstire.

Maica Domnului in icoana imparateasca, Maica Domnului pe catapeteasma, Maica Domnului cu pruncul din absida inconjurata de serafimi...Iisus Hristos Pantocrator veghind permanent peste noi... Minunat, greu de povestit in cuvinte!

M-am despartit greu de Manastire, recunosc ca m-am intors sa mai privesc o data totul, dorind sa-mi intiparesc dulceata picturii parintelui Sofian...In curte, trandafirii galbeni urcati pe arcuri din lemn lacuit erau parca ofrande pentru sfinti si pentru Maica Domnului si pentru dulcele nostru Domn...Peste dealuri si acum dupa mai bine de 400 de ani de la moartea martirica a domnitorului Mihai Viteazul, inca se aude intrebarea retorica:

Auzit-ati de- un oltean

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan?

Auzit-aţi de-un viteaz

Care veşnic şade treaz

Cât e ţara la necaz?

Auzit-aţi de un Mihai

Ce sare pe şapte cai

De strigă Stambulul vai?

El e Domnul cel vestit

Care-n lume a venit

Pe luptat şi biruit.

Si cred ca poporul nostru inca mai spera, chiar si in ziua referendumului pentru demiterea presedintelui, ca Dumnezeu sa ne mai daruiasca un domn ca el! Eu ma rog pentru asta! Amin!

Stra-strabunicul

Nu l-am cunoscut. Nici nu as fi avut cum. Intre mine si el cred ca sunt aproape o suta de ani! Si despre el stiu destul de putine lucruri, dar sunt poate singurele care sunt importante. Stra-strabunicul meu, pe linie materna, a fost preot si se numea Dumitru . Nu stiu daca era inalt sau scund, blond sau brunet, dar dupa trasaturile familiei mele inclin sa cred ca a fost ca si unchii mei, un barbat inalt si brunet. Mi-l imaginez purtand reverenda si o servieta in care tinea epitrahilul fara de care niciun preot nu poate sluji. A avut 5 copii: Grigore, Constantin, Alexandra, Elena si Leontie. Ce nume minunate a ales stra-strabunicul copiilor lui, nume de sfinti. Nici unul din copiii lui nu a fost preot, lantul acela de preoti din neamul nostru s-a intrerupt pentru socoteli stiute doar de Domnul, la el. Una din fiicele lui, Alexandra, s-a casatorit devreme. In acele timpuri, oamenii stiau ca doua lucruri nu strica: maritisul devreme si sculatul tot devreme. Si dupa ce a invatat ceea ce era necesar unei femei, sa stie sa coasa frumos, sa gateasca cu arta, sa brodeze si sa -si conduca o gospodarie, s-a maritat. Primul ei copil s-a nascut cand ea avea 16 ani. A fost o fetita pe care au botezat-o cu numele bunicului, Dumitra, fetita care a crescut mai mult in casa bunicului ei, preotul. Dumitra a fost mama mamei mele. A fost o femeie apriga. Viata ei a fost un sir de incercari si de schimbari... a trait razboaiele, a vazut totul spulberandu-se in prejma ei, barbatul tanar plecat la razboi, mosia lasata in grija ei, copilul abia nascut, poveri... dar le-a infruntat curajoasa cu speranta in ajutorul Maicii Domnului. Si din pulbere a renascut dupa razboi totul. A nascut copii, a cumparat paduri, livezi, luciu de ape, avea un dar extraordinar si ea si bunicul de a inmulti ceea ce aveau si au ajuns in cativa ani prin munca si truda, cei mai bogati oameni ai acelor tinuturi. Se imbraca frumos,ca o boieroaica de la tara, cu lucruri fine din matase, sifon, broderii, dantele si era prezenta in fiecare duminica si de sarbatori in biserica, ducand prescura si vinul din care preotul facea proscomidia. Minunat lucru. A fost in viata ei mult din ceea ce vazuse in casa in care crescuse. Si a fost pregnant in atitudinea ei o remarcabila discretie si decenta. A pierdut. Sotul ei a murit tanar, la doar 50 de ani, ii murisera deja doi copii, cel mare si cel mic la distanta de 6 luni unul dupa altul...a imbracat doliu din care nu a mai iesit pana la sfarsitul vietii, decat pentru culori la fel de inchise, poate un bleumarin, poate un maro tuciuriu... A uitat sa zambeasca. A refuzat sa mai iubeasca pe cineva. A intors spatele nepotilor, copiilor ei si a parcurs restul de viata cum a putut. Intr-o zi, cand comunismul isi intindea tentaculele peste tot, au arestat-o pentru ca, dusmanca poporului, nu daduse toate cotele randuite absurd, mai mult decat productia obtinuta, au urcat-o intr-o caruta, pe ea, boieroaica satului si au  plimbat-o prin sat legata la maini cu catuse, impreuna cu fiul ei cel mare care avea 18 ani, dupa care au judecat-o si au condamnat-o la 2 ani de inchisoare cu suspendarea pedepsei. A murit vazand risipindu-se tot ce castigase prin munca si mostenire, fara sa comenteze ceva, intelegand ca in asta e crucea ei, ca trebuie sa o ridice cu vrednicie si sa o poarte asa cum purtase prescurile la sarbatori. A fost in ea, in reusita vietii ei, educatia bunicului ei, preotul Dumitru...

Imi spunea cineva ca luptele cele mai mari cu diavolul le au familiile de preoti si cred, dupa povestea familiei mele, ca este adevarat. Am crescut  invatand de la cealalta bunica, cea paterna, ca pe o dulce si obligatorie poezie Tatal nostru, dar nimeni din familia mea nu m-a luat vreodata de mana sa intram intr-o biserica. Ne-am inchinat trecand pe langa ea, ne-am rugat simplu "Ajuta Doamne tuturor si dusmanilor mei si ajuta-mi si mie!" dar...Tatal nostru e tot ce am stiut ani de zile.  Era o teama in familie, teama de a se afla ca avem credinta. De Boboteaza, tata avea rabufniri de iubire  si impotrivire la doctrina lor si canta urcand scarile blocului in care locuiam:
"In Iordan botezandu-Te, Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat/Ca glasul Parintelui a marturisit Tie, fiu iubit pe Tine numindu-Te/Si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului/Cel ce te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule si lumea ai luminat, slava Tie!''

A fost totdeauna in mine o dorinta sa stiu, sa aflu ce se intampla acolo, in biserica. Era ceva ce nu puteam sa-mi explic, care ma atragea extraordinar si poate tot atat de mult, altceva ma dadea afara de acolo. Abia la boala, la incercari  mari am inceput sa privesc spre preoti intelegand ca ei, preotii, abia asteptau ca eu sa vorbesc...
Si a fost moartea lui Grig, moarte la care drumul meu a inceput in genunchi. Dar nu am fost singura. Am inteles ca Dumnezeu imi aseaza tot timpul in cale oameni ai lui, vase alese, care isi pierd din timpul lor cu mine. Ma invata, ma incurajeaza, ma primesc alaturi, luandu-mi din greutatea pe care o duc. De pretutindeni vin sfaturi ale unor oameni bine intentionati si chiar cand ei, acesti oameni, pleaca de langa mine despartindu-ne distante fizice, reale, imediat Dumnezeu imi trimite pe altcineva. 
Uneori ma gandeam ce minunat ar fi fost sa fi copilarit alaturi de un bunic sau tata preot, sau macar langa bunica Dumitra. La moartea sotului meu am inteles tristetea ei si am iubit-o invatand sa ma rog si pentru ea. In iarna aceasta, cu cateva zile inainte de Boboteaza l-am trecut pe pomelnic pentru prima data si pe stra-strabunicul Dumitru, abia atunci afland numele lui de botez. Si l-am visat dupa doar doua seri inchizand in curtea lui un mormant frumos, cu flori de piatra, sculptat minunat si spunandu-mi:
-Milostenia e un lucru foarte important. Eu, cand eram preot,  uite, sa spuna el care a fost paraclisier in biserica mea, -si a aratat spre un alt barbat care era aproape de el- trimeteam si in timpul sfintei liturghii afara sa vada daca nu sunt oameni pe care sa-i miluiesc. Milostenia!
Si apoi a zis cu bucurie:
-Ce daca nici unul din baietii mei nu s-a facut preot, o am pe ea si ea este a mea!
Si  stra-strabunicul a aratat cu bucurie spre mine!
Aceasta e singura mea "amintire" pe care o am cu stra-strabunicul meu, preotul Dumitru, dar imi este atat de draga. Un vis. Un vis care mi-a aratat ca atata timp cat e rugaciunea pentru ei, ei sunt in comuniune cu noi, si poate nu atat rugaciunea, pentru ca nu stiu cat de bine primita a fost rugaciunea mea, dar stiu, cred, ca el, stra-strabunicul a fost cel care incerca sa ma duca in biserica in anii mei de lupte si tot el e cel care cu rugaciunea lui il indupleca pe Dumnezeu sa ma ajute  prin toti acesti  minunati oameni ai bisericii din viata mea.
Ma gandesc mereu, adunand amintirile: tatal meu si stra-strabunicul, de cate ori o fi sfintit apa pentru aghiasma mare, de cate ori o fi cantat, cantarea atat de draga mie prin amintirea tatalui meu:
"In Iordan botezandu-Te, Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a arata/Ca glasul Parintelui a marturisit Tie, fiu iubit pe Tine numindu-Te/Si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului/Cel ce te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule si lumea ai luminat, slava Tie!''
Dumnezeu, sa-i odihneasca cu dreptii in imparatia Sa! Amin.

Manastirea Namaiesti

Am multe sa va povestesc. Sambata dimineata am plecat iar intr-un pelerinaj la manastirile din Romania. Si ieri dimineata, duminica 29 iulie 2012, am ajuns la manastirea Namaiesti. Credeam ca sunt deja obisnuita cu manastiri rupeste, ziua precedenta in care vazusem Catatuia, Negru-Voda si Corbi de Piatra, credeam ca m-au pregatit...

Dar nimic, nici macar descrierea altor persoane, nu te poate pregati pentru ceea ce este acolo. Ne-am trezit dimineata (dar nu chiar foarte devreme) la manastirea Slanic si am plecat hotarati spre sfanta liturghie la Namaiesti. Am ajuns in jurul orei 8, am urcat discutand despre referendum cu o maicuta locuitoare la manastire si agale...am urcat dealul spre biserica. In dreapta se vedea coasta dealului pe care este ridicata manastirea, in stanga constructii noi in in stil brancovenesc, si la capatul drumului, in stanca, o bisericuta mica, alba... Am intrat in biserica si acolo in primul rand am vazut icoana Maicii Domnului. Mare. Stralucind cu o lumina dumnezeiasca. Imbracand totul in caldura si iubire. Am ingenunchiat si am privit-o indelung, asa cum nu trebuie privita Maica Domnului. Simteam ca pleopele mi-se trag in jos cu toropeala. M-am ridicat si apoi am ingenunchiat  iar si mi-am lipit fruntea de rama din argint a icoanei:

-Maica, Maica... 

Mi-am inceput litania pe care o fac de patru ani si jumatate cu lacrimi:

-Stiu ca iti amintesti de mine, dar aminteste-ti si de el, Maica! Ajuta-l cu rugaciunile tale la Fiul  Tau...Mantuieste-l, Maica si daruieste-i iertare de pacate...Pune in sufletele copiilor mei iubirea pentru Tine si Fiul Tau! Ajuta-i sa Te cunoasca...

Cate nu-i cerem Maicii Domnului, cu cate lacrimi o impovaram! 

Am dus, abia ridicand ochii din pamant, pomelnicele la sfantul altar si le-am dat unui preot in varsta care m-a  primit cu bucurie, spunadu-mi "Sanatate" si m-am asezat rezemata de o strana, cu intentia de a gasi un loc din care sa pot privi mereu icoana Maicii Domnului.

Spre deosebire de toate icoanele pe care le-am vazut, aceasta este mai greu de descoperit. Insa...in marea de aur, privind cu iubire, Maica Domnului, tinand lipit de capul ei capul Mantuitorului, te priveste cu stiinta aceea a vesniciei iubirii ei pentru noi. O simti vie. O simti reala. Respirand. Si asta nu te sperie, te umple de pace si de dumnezeiasca toropeala. Trebuie ca asa sa fi trait pe  Muntele Tabor ucenicii Lui, Petru, Ioan si Iacov. Este ceva ce te face sa fii aproape ilogic, ca Petru, si sa-i spui "...bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe..." (Evanghelia dupa Luca cap 9,33) Mi-am dorit sa fiu acolo, sa raman acolo...

Am vazut peretii fara picturi, innegriti de veacuri, dar nu am simtiti lipsa icoanelor din  biserica, Ea, Maica Domnului cu Fiul ei, au umplut totul.

Am trait sfanta liturghie intr-o extraordinara traire, ascunsa in multime, in spate, considerand ca nimeni nu ma vede. Slujesc preoti de mir, in varsta, dar cu o  slujire inalta, si asta poate pentru a ne incredinta iar ca Dumnezeu da Harul Sau tuturor preotilor si pacatuim cautand minuni, cand fiecare slujba este o minune. Am  visat heruvimii si serafimii, am zambit si am plans. M-am ridicat la ceruri si am cazut cand am simtit sfarsitul sfintei si dumnezeiestii slujbe. A fost ca si cand si eu am murit si inca mai trebuia sa fie ceva... Din altar preotul a cantat o cantare care a spart nepasarea si impietrirea inimilor, o litanie a sfintiei sale si a mea, in care spunea ca din adanc iubirea lui Iisus ne-a scos si abia cand am iesit, am vazut adancul pacatului nostru...

Am mers la miruit si preotul ma astepta:

-Doamna, v-am vazut si simtit trairea-mi-a spus. Dumnezeu asa va vrea. Dumnezeu va vrea inima dumneavoastra, iubirea intreaga...V-am vazut, v-am simtit si v-am vazut lacrimand cand am iesit cu sfintele daruri. Asa traire! De unde sunteti si cum va cheama?

Mi-am spus numele aplecandu-mi capul si sarutandu-i mana sfanta care tinuse in ea sfanta copie si trupul si sangele Domnului meu.

-Nu pentru mine, Parinte. Rugati-va pentru sotul meu, Gheorghe, mort acum patru ani si jumatate.

-Am sa ma rog. Am sa-l pomenesc.

Si Maica Domnului stiu ca mi-a vorbit prin Parinte, stiu ca mi-a pus iar mana pe cap cu iubirea pe care o are pentru mine, ca si pentru tine, cel care citesti randurile mele. O, daca ai putea sa simti iubirea ei! Cazusem cu o seara inainte, piciorul meu stang era o rana la genunchi iar ligamentele atat de intinse sau poate chiar rupte si glezna umflata dureros, fiecare pas al meu era o durere, de aceea parintele mi-a zis "Sanatate" la sfantul altar. Si am fost, inainte sa plec, la icoana Maicii Domnului, amintindu-mi si de mine si m-am rugat, atat, sa nu ma mai doara glezna, sa pot pasi spre celelalte manastiri si sa revin acasa. Nu stiu cand, piciorul s-a desumflat la glezna, am parcurs restul de drum, am vazut restul de minuni randuite pentru ieri si uite-ma acum la calculatorul meu deja scriind.

Manastirea sfanta cu icoana Maicii Domnului este un loc din inima mea in care pot intra oricand si asta e tot minunea Maicii Domnului. Dar am credinta ca Maica Domnului face minunea aceasta cu oricare dintre noi, ca nu sunt vas ales, sunt doar un traitor, cu voia Domnului.

Imnul national

Lista mea de pacate spune ca mandria e un lucru rau, ca este chiar mama tuturor pacatelor, ca de aici pornesc toate si ca o gasim in toate . Dar... (parintele meu spune ca atunci cand spun"dar" deja am cazut, dar dati-mi voie sa cad!) sunt mandrii  acceptabile. Ieri m-am trezit intr-o clipa in mijlocul unui miting, multimea ma impingea in fata, in fata erau prietenii mei  si uite asa... s-a constatat ca sunt intre organizatori, persoane importante si hop pe scena! In fata noastra o multime de oameni cu priviri disperate pe noi. Pe scena o alta multime de oameni pregatiti pentru discursuri. Dar:

-Doamnelor si domnilor, Imnul National al Romaniei!

Si am simtit atunci acel fior de mandrie ascultandu-l, mandrie sfanta! Mandria ca apartin unui neam care nu a cotropit popoare, care nu a subjugat pe nimeni, care nu a stat cu mana intinsa dupa ajutoare, care si-a vazut de saracie, de credinta, de bucuriile proprii, gasindu-si timp pentru a primi oaspeti si de a imparti cu altii ceea ce au. Ascultam plina de bucurie imnul si ma gandeam la tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii, care a luptat in al doilea razboi mondial, a fost ranit, pe moarte, si a renascut din suferinta pentru a trai comunismul cu toate ororile lui, asteptand americanii ca intreaga lui generatie, dar fara sa plece, fara sa-si imagineze o alta Romanie decat cea in care erau inmormantati mosii si stramosii nostri. Si ma gandeam la copiii mei, care isi construiesc cu greu un drum intr-o tara pe care altii le-au confiscat-o pentru jaful lor, dar care, desi vorbesc engleza la fel de bine ca romana, niciodata nu au visat o viata pe alte meleaguri. Si ma gandeam la mormantul sotului meu  pe care niciodata nu as putea sa-l abandonez buruienilor...

Eram mandra pentru cei care infruntau arsita unei zile cu temperaturi de 43 de grade pentru a asculta Imnul National al Roamniei in tacere si speranta. Speranta ca vor trai o zi in care chiar o sa le pese altora de ei, in care nu vor mai fi mintiti si furati, in care o sa li-se redea demnitatea.

As fi vrut sa-mi pun mana dreapta pe inima, dar de atat ori am vazut gestul teatral facut de oameni  politici care ii imitau pe americani, incat m-am oprit. Dar in mintea mea am plecat capul in fata tuturor celor care inca mai spera, inca mai vor ca politicienii sa-si tina cuvantul si sa le pese de ei.

Au uramat discursurile in nota obisnuita a acestor zile.

Si apoi hora unirii in care s-au prins cu totii cu naduful acestui sfarsit de campanie. Eu m-am strecurat in multime, pentru ca vaduvele nu danseaza nici macar hora unirii, dar am plecat  cerandu-i cu mare speranta  lui Dumnezeu "Doamne, ocroteste-i pe romani!"

SFANTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

27 iulie. Astazi, biserica noastra cinsteste pe unul din marii ei sfinti, pe Sfantul Pantelimon. Biografia sfantului seamana pana la un punct cu biografia multora dintre noi. S-a nascut intr-o familie bogata, tatal sau pe nume Eustorgios era senator si i-a pus la nastere un nume care reprezenta toata dorinta lui de a avea un fiu puternic, Pantoleon, adica ' cel in toate puternic ca un leu". Mama sfantului, Evula, era in taina crestina, pentru ca prigoana crestinilor era cumplita in acele vremuri, iar tatal inchinator la idoli. Cat de grea trebuie sa fi fost copilaria lui impartit intre blandetea si intelepciunea mamei si iubirea si puterea tatalui. Ce baiat nu-si doreste sa-i semene tatalui mai ales cand el este o dovada de putere? Dar purta pe frunte inchinaciunea mamei si il insotea pretutindeni rugaciunea ei si atata timp cat a avut-o langa el, cu delicatetea si iubirea pe care i-o purta, i-a urmat credinta. Cat de greu trebuie sa-i fi fost cand ea a murit si a ramas singur ne mai avand nicio persoana cu care sa vorbeasca acest limbaj comun al iubirii lui Hristos! S-a apropiat de filozofie studiind in paralel alaturi de un medic renumit al vremurilor, medicina. Era inteligent si a ajuns repede unul dintre cei mai priceputi medici ai vremii. Vestea despre cunostiintele lui a ajuns pana la imparatul Maximian, mare prigonitor al crestinilor.Tocmai el trebuia sa afle despre tanarul medic! Pentru ca acum randuise Dumnezeu acel moment al marilor hotarari pentru tanar. Am sentimentul ca intr-adevar, Dumneze tocmai din mare, imensa iubire, nu vrea sa ne conditioneze iubirea pe care trebuie sa i-o dam. Dumnezeu nu ne cumpara, nu ne mituieste cu lucruri, realizari, cu bine... El ni-le da pe toate din iubire si ne asteapta sa vada cum ne pregatim inima si daca vrem cu adevarat sa-l iubim. I-a asezat in cale un crestin, pe sfantul Ermolae, pe langa casa caruia trece in fiecare zi. Si acesta a stiut in modul in care stiu sfintii, ca tanarul doctor are nevoie de el si l-a chemat inauntrul casei sale. Ce minunate trebuie sa fi fost discutiile lor! Ce bucuros trebuie sa fi fost medicul afland ca tamaduirea trupeasca nu poate veni decat prin tamaduire sufleteasca, ca cel care vindeca toate bolile este Hristos si El ne vindeca fara leacuri si fara plata. A urmat invierea tanarului muscat de naparca la simpla chemare a numelui lui Iisus Hristos si botezul Sfantului. Apoi a ramas langa sfantul Ermolae crescand in cunoasterea lui Dumnezeu in Treime...Si cu cat il iubea mai mult pe Dumnezeu, cu atat darul acestor harisme se inmultea...S-a intors la tatal lui pregatindu-l pentru intelegerea lui Dumnezeu si a vindecat de orbire pe un om care cheltuise o avere pentru asta fara a reusi sa vada. L-a vindecat in prezenta tatalui sau spunandu-i ca nu el il vindeca ci Stapanul sau. Si l-a vindecat cu semnul crucii! Atat, semnul sfintei cruci! O cruce care l-a vindecat nu numai pe orb dar si pe tatal lui. L-a vindecat de idoli, de necredinta, de ratacire. Sfantul Ermolae l-a botezat pe senator dar si pe orbul vindecat ...Cat de mare trebuie sa fi fost bucuria sfatului pentru aceste vindecarea sufleteasca a tatalui sau si pentru ca botezat fiind, a adormit intru Domnul. A impartit apoi averea sa saracilor si s-a dedicat ingrijirii celor saraci si neputinciosi, fara a le cere decat sa creada in Hristos...Faima lui crestea, cei saraci il iubeau si-l impodobeau deja cu numele de Doctor fara de arginti, iar ceilalti doctori il urau...Ei l-au parat imparatului care,  jignit,  gandindu-se ca a fost inselat de catre fostul sau protejat, l-a chinuit cumplit...cum se poate transforma iubirea in ura cand nu iubesti cu iubirea lui Hristos! "Nu te teme, sunt cu tine si iti voi da ajutor in tot ce vei suferi"-i-a spus Hristos. Si orice i-au facut chinuitorii, el a scapat viu si nevatamat, din foc, din apa... Si atunci, vazand ca nu-l pot invinge, i-au taiat capul. In fata minunilor, soldatii l-au marturisit pe Hristos. Se spune ca un glas din ceruri a spus: "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). Iar când capul i-a cazut, a curs lapte din gâtul lui, trupul sau a devenit alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat a inverzit din nou pe data si a rodit .

Sunt o mie si opt sute de anii decand moastele lui fac tamaduiri, una din sfintele taine ale bisericii, sfantul maslu inca se infaptuieste cu rugaciuni catre sfantul, sa mijloceasca tamaduirea celor bolanavi. Nu mai stim de imparatii vremurilor acelea nimic decat ca au fost prigonitori, cruzi, barbari...dar pe sfantul atat de frumos si de bun, pe sfantul Pantelimon il cinstim cu bucurie si il rugam mereu sa mijloceasca pentru noi sanatate sufleteasca si trupeasca.

Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, tamaduieste pe mama mea Constanta, pe Virgil, pe Daniela, pe Ion si pe toti cei suferinzi.

Pelerinaj VI Manastirea Rohia

In momentul in care am planuit pelerinajul, am trecut ca unul din primele locuri in care sa ajungem, Manastirea Rohia.

Pentru mine, Rohia va ramane mereu un loc in care sa-mi doresc sa fiu. Spun cuvintele acestea cu luare aminte. Sa fiu! 

Am citit prima data despre Rohia in cartea "Daruind vei dobandi" cartea de predici a parintelui Nicolae Steinhardh. Eram tanara, viata potolea in mine fierberea aceea pe care cu toti o traim intr-o etapa a vietii si nu stiu cum, printr-o lucrare mai presus de mine, cartea  de pe raftul librariei  a ajuns in mainile mele. Am fost atat de fascinata de ea, incat am cumparat multe exemplare si le-am daruit unor oameni dragi. Era ca si cand doream sa  pun o samanta din Rohia in sufletele noastre...Din pacate, pana acum nu am reusit decat cu sufletul meu. Pentru ca in toti acest ani scursi de atunci...sunt, cred ca 12 ani, a fost in  inima mea un dor de Rohia. 

Am ajuns anul trecut intr-un alt pelerinaj. Era seara tarziu si frig... inserarea cuprindea cladirile ascunse parca dupa copaci...abia zareai cate ceva, nici nu stiam ce sa privesc mai intai, copacii, cladirile, biserica in constructie...altarul de vara? Spre suprinderea mea am fost cazati intr-o camera mica sub...altarul de vara. Am ales imediat  din paturile suprapuse, patul de sus si am urcat acolo bagajul meu. Sa dorm chiar sub podeaua altarului mi se pare si acum, nu numai atunci, ceva extraordinar. Am trait la Rohia cea mai frumoasa si instructiva miezonoptica. Inca imi suna in inima glasul preotului calugar cantand "'Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind..." si spaima ca ma va afla dormind inca este in sufletul meu.

Am revenit anul acesta cu parintele Adrian, doamna Violeta si micul Andrei cred ca in a doua zi din pelerinaj. In miezul zilei. Lumina limpede a zilei scalda totul in mii de nuante de verde. Paduri de fag si stejar. Tara Lapusului. Inaltimi frumoase de 500 de metri, dealuri greu accesibile chiar si cu jeepul nostru. Drum greu, dar nu asa e drumul mantuirii noastre? Cum poate fi calea mantuirii noastre? Usoara? Mi-l amintesc iar pe parintele Leontie "calea e stramta si grea" Dar daca perseverezi, Dumnezeu te ajuta, nu lasa nerasplatit efortul tau. Am trecut urcand dealul pe langa cimitir:
-Aici e inmormantat parintele Nicolae Steinhardh! -le-am spus si capetele noastre s-au intors imediat spre cimitir.

Modest, simplu, nici macar in curtea manastirii. Numai eu, cu mandria mea imi pot dori loc in primul rand al cimitirului! Ma condamn iar pentru hotariri gresite si pasim sub poarta mare din lemn, poarta maramureseana in curtea manastirii. Stiu locurile. Recunosc ca sunt bucuroasa de faptul ca se construieste acolo, abia astept sa se termine biserica, dar celelate cladiri...prea mult nu ma intereseaza si cred ca nici pe calugarii care par a fi ascunsi la Rohia. Anul acesta nu am vazut pe nici unul! Doar civili vorbind putin, fiecare avand o lucrare de facut.

M-am bucurat ca am putut sa merg doar cu prietenii mei in paraclis. Nu le spusesem nimic si nici nu stiau nimic despre Rohia, sau cel putin, nu stiau ce urmeaza sa vada. Surpriza a fost imensa. Am coborat treptele care duceau spre paraclis si acolo intrand in el, inimile noastre s-au oprit. In stanga, mare, albastra, trista, cu mainile impreunate pe piept ca semn al durerii, cu ochi plecati si cu o lacrima cazand, Maica Domnului ne asteapta pe toti. Fiecaruia ii spune "Pentru tine, rugandu-ma la Fiul meu, plang..." si noi ne plecam capetele si inimile la ea si vorbim. Si e in vorba noastra cu Ea durerea tuturor ranilor  si disperarea dar si nadejdea si dragostea...

Am intrat apoi in paraclis si acolo e alta poveste. Acolo e o biserica cum rar gasesti. Peretii sunt placati cu caramida aparenta, netencuiti, pe margini, in locul stranilor sunt lavite din lemn de stejar lacuite, pe jos un covor rosu cu auriu te imbie pentru a ingenuchia, iar icoanele sunt un vis. Pe catapeteasma, Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfantul Ion Botezatorul si Sfantul Nicolae sunt pictati in picioare si in marime aproape naturala. Pe pereti din loc in loc icoane. Si mai mult decat ceea ce se vede, este la Rohia altceva. Este rugaciunea care nu se mai opreste, e sentimentul ca esti acasa, ca acela e locul in care poti ingenuchia si poti vorbi cu Dumnezeu. De aceea am spus ca este un loc in care imi place sa fiu.

Si in mod minunat, ori dec ate ori cand, ca acum, e deja tarziu si calugarii se pregatesc de miezonoptica, iar eu pierd vremea scriind, ma gandesc la Rohia si ceva canta in mintea si inima mea... "Vezi, dar suflete al meu, cu somnul  sa nu te ingreunezi, ca sa nu te dai mortii si afara din imparatie sa te incui. Ci te desteapta, strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeule: pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi."

Pentru cine scriu

Am scris aproape de cand am invatat sa citesc. Copil fiind iubeam compunerile, asa se numeau atunci eseurile de acum! Scriam mai repede decat vorbeam, desi in timp, ca profesie, am inceput sa traiesc din vorbe. Iubeam sa comunic. Orice lucru pe care il traiam, iubeam sa-l marturisesc. Pretutindeni legam prietenii. Daca ii aveam langa mine pe prieteni vorbeam cu ei, daca erau departe scriam...scrisori frumoase in plicuri delicate, uneori colorate, mici, dreptunghiulare, sau mari, ingramadind in ele pagini multe, format A4. In alte perioade am inceput sa scriu pe caiete...ganduri, simtiri... Am visat intr-o zi sa scriu o carte, macar o carte. Dar au venit peste mine responsabilitatile mele de femeie, sotul, copiii... serviciu si apoi, ca sa scrii bine trebuie sa-ti pui sufletul in fata celorlalti si teama secretelor care asa se vor dezvalui ma impiedica sa o fac. Abia la moartea lui Grig am reinceput sa scriu intr-un caiet.

"Nu stiu ce zi este. Ar trebui sa fie...imi amintesc exact! E 16 decembrie 2007 si e sambata, adica nu, duminica. Ieri a fost  15 decembrie si a fost sambata. Ieri am fi sarbatorit 23 de ani de la casatorie si printr-o intamplare sau nu intamplare, prin voia Domnului , a fost sambata. Si a fost deja parastasul tau de 9 zile, desi au trecut abia 6 zile de la moartea ta. Pentru ca durerea sa fie mai mare. Pentru ca inima mea sa doara pana dincolo de moarte. Pe tine, Grig, te-a durut? Stiu, te-a durut dragul meu, durerea ta a fost scurta si ingrozitoare. Dar a durat cateva secunde. Va ramane insa sa ma doara pe mine tot acest rest de zile. Sau poate restul de zile va fi lung si atunci durerea va fi pe masura. Voia Domnului! Palma Lui Dumnezeu data noua doar cu cateva zile inainte de Craciun. Ieri am mers la mormantul tau. Eram cu copiii nostrii, cu prietenii, cu familia. Era frig. Cumplit de frig ca si moartea ta. Incepuse sa ninga putin, cu fulgi mici, razleti, mai mult un dans de lacrimi. Stiu, nu a plouat la inmormantarea ta, a fost o zi  asa ca tine, frumoasa si rece, din cand in cand cu soare de decembrie. Dar ieri, lacrimile tale dansau printe noi, se asezau pe gramezile tale de flori. Si dintr-odata s-a pornit un vanticel care a trecut printre noi, ne-a ocolit si apoi poznas ca tine, ne-a aruncat ceva alb si dulce pe fata. Material, real.Nu intelegeam ce este si apoi  simtindu-l amestecat cu lacrimile am zambit, dragul meu. Tot zaharul de pe coliva ta mi-l-ai suflat in fata. Doar tu esti in stare de lucruri asa! Sunt la Viena. Acum cateva ore cand  avionul in care eram se apropia de pamant, a inceput din senin sa ninga. O alta ninsoare ca un dans de fluturi, ca o scuturare de aripi de ingeri. Esti cu noi, dragul meu? Ne-am recuperat bagajul repede si am plecat cu un taxi spre hotel. Un Mercedes alb! Ca de tigani sau ca de mafioti. Nu stiu. Nici macar nu-mi pasa. Vroiam sa ajung cat mai repede in hotel. Pentru doar o ora de somn. Nu pot dormi fara tine. Ma trezesc exact la ora la care tu ai murit si stau ingrozita si infricosata in pat. Alaturi, Ruxandra doarme si eu ma rog "Doamne linisteste-o si  impac-o cu viata. Impac-o cu lipsa tatalui ei Doamne, tine-i mintea sanatoasa! Doamne, invata-ma Tu sa ma rog pentru ei toti!"

Asa am reinceput sa scriu. Am adunat multe caiete. Poate din cand in cand am sa transcriu aici cate ceva din ele. A fost in mine o sete si o durere cu care nu am putut trai decat scriind si revarsand-o pe hartie. Apoi, intr-o zi, duhovnicul m-a pus sa-mi scriu pacatele. Am scris pagini intregi. Revarsari de pocainta. Am crezut ca este bine, ca asa trebuie. I le-am dat spre lectura cu toata naivitatea si increderea inceputurilor duhovniciei mele. In seara in care la predica, de fata cu toata lumea, dar nespunandu-mi numele, m-a condamnat ca am scris mult si a zis ca ma consider nu stiu ce scriitoare  si ca ma  mandresc cu asta, am promis sa nu-i mai scriu niciodata mult, regretand ca il incarcasem egoist cu durerile mele. Mi-am propus sa-mi enumar pacatele matematic si doar atat. Dar am promis sa-i scriu lui Dumnezeu totul. Sa nu-mi mai pese de oameni, de cum ma judeca ei, de cum ma interpreteaza. M-am gandit ca daca eu imi pot aseza si pacatele in fata altora dar si iubirea pe care o am pentru Dumnezeu, atunci pacatele mele vor fi iertate mai usor si ii vor ajuta si pe altii sa si-le recunoasca pe ale lor.Uneori scriu pentru Grig. El nu va citi niciodata cuvintele mele, dar cred ca le aude cumva, ca Dumnezeu incuvinteaza sa le simta. Dupa moartea lui am scris undeva cat de mult regret ca nu-i spuneam de mii de ori pe zi cat de drag imi era, ca il asteptam dimineata de dimineata in bucatarie pregatindu-i cafeaua si  micul dejun si totusi nu ridicam ochii din treburi sa-l vad exact in momentul in care intra in bucatarie. Si l-am visat spunadu-mi "Sa nu mai regreti lucrul acesta, eu stiam cat de mult ma iubeai!" Si nu este aceasta dovada de iubire? Micul dejun  pe care il pregatesti sotului fara cianura! Rad. Grig avea simtul umorului si ar fi ras cu mine. Nu stiu daca ar fi citit blogul meu, probabil ca da, dar chiar daca nu ar fi facut-o m-ar fi sustinut si m-ar fi incurajat!  Uneori aici scriu pentru voi. Vreau sa impart cu voi locurile pe care le vad, sa vi-le fac cunoscute, vreau sa va dau si voua  ceva din imbratisarea Parintelui Cleopa, ceva din intelepciunea Parintelui Vasile, vreau sa auziti si voi clopotele bisericilor mele dragi si toaca manastirilor, vreau sa va spun cum simt eu miezonoptica si cat iubesc sfanta liturghie...tot, tot...sa impart cu voi. Alteori scriu pentru ca nici pe voi nu va mai simt, sunteti adormiti poate sau in rugaciune, sau la treburile voastre, si e in singuratatea mea ceva de netrait si atunci...scriu. Imi este de folos mie. Momentul prost trece si eu pot respira iar, chiar si cu lacrimi si pot ingenunchia spunand "Slava Tie, Doamne, slava Tie!''  

Pelerinaj V Manastirea Secu-Parintele Cleopa

Sunt locuri care iti raman in amintire pentru un anume lucru, un zid mai inalt, o floare mai frumoasa pe care ai vazut-o acolo, o icoana care te-a chemat mai puternic, un om care te-a asteptat acolo...
Pe mine, la Manastirea Secu, m-a asteptat un calugar la usa bisericii celei mari. Ma grabeam sa intru imediat dupa parintele Adrian, stiind ca doamna Violeta si Andrei, totdeauna din respect fata de mine, persoana cea mai in varsta din grup, asteaptau sa intru eu mai intai. Drumul era lung, era ultima zi in care deja trebuia sa ne intoarcem acasa si ne grabeam... Dar nu se putea sa nu ne inchinam si la manastirea Secu, sa trecem fara a saruta moastele sfantului Varlaam si fara a ne pleca capul la Maica Domnului Cipriota .
Maica Domnului randuise insa pentru noi altceva. In usa, o tanara il asculta pe un calugar. Acesta, intors cu fata exact spre intrare, privind spre mine, spunea ceva, cuvinte duhovnicesti ale parintelui Vichentie Marlau. Am plecat capul adanc in fata lui, mana sfintiei sale a aparut din maneca mare a rasei, m-a binecuvantat odihnindu-se pe capul meu, am sarutat-o remarcand intr-o fractiune de secunda ca incuviinteaza gestul si am trecut in spatele Parintelui. In urma mea doamna Violeta si Andrei s-au plecat asemenea mie pentru binecuvantare.
Parintele desi ne binecuvanta continua sa vorbeasca si atunci m-am asezat un pic lateral, in partea stanga a Parintelui, destul de departe ca sa nu deranjez si totusi aproape sa pot auzi. Acelasi lucru, dar in partea dreapta au ramas si prietenii mei. Parintele si-a continuat versurile ridicand tonalitatea ca sa auzim si mai bine, zambind deloc incomodat de noi, ba dimpotriva, bucuros. Si cand a terminat, privind cu coada ochiului spre mine mi-a zis:
-Nu ai mai putut sa pleci! Ai ramas langa mine! Nu te-ai mai desprins!
Bratul sfintie sale s-a intins dupa mine si m-a cules bland lipindu-ma de umar stang.
-Vino aici!
A fost in chemarea Parintelui glasul acela care i-a chemat pe ucenici, "Vino dupa Mine" (Evanghelia dupa Matei cap 9.9) si a fost in sufletul meu acea transformare care se poate face dintr-odata cu fiecare dintre noi, cand Dumnezeu ne cheama. Stiu sigur: dintre noi toti de acolo, o tanara draguta aflata in usa bisericii pe punctul de a pleca, un preot care se inchina deja la Maica Domnului, o preoteasa si un copil de preot, eu eram vamesul, talharul, pacatosul pe care Dumnezeu il chema. Ei toti erau deja pe drumul drept, ingust dar sigur al salvarii, numai in mine inca mustesc pacatele vorbirii in desert, ale judecarii inclusiv a preotilor, ale mandriei, ale iubirii de argintii si de mine insumi, eu, numai eu, eram pe pragul alunecarii in genune... si numai pe mine Dumnezeu trebuia sa ma cheme atunci, ei erau deja chemati. "Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... n-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta" (Evanghelia dupa Matei 9, 12- 13)
Parintele stia boala mea si ma astepta sa ma vindece. Stia ca ma doare sufletul rau pentru ca pentru pacatele mele, unele de moarte, traiesc in lume insingurarea de lume, de duhovnic avand duhovnic, ca port povara mortii lui, a sotului meu, ca imi cresc greu copiii deja adulti cu dinti duhovnicesti de lapte...stiute si nestiute... Si ma astepta sa ma vindece cu imbratisarea lui calda. Mi-am pus capul obosita pe umarul larg al Parintelui si am plans. Capul Parintelui s-a plecat stiindu-mi plansul si m-a sarutat pe crestet.
-Cum te cheama?-m-a intrebat dorind sa-mi pastreze numele. Nu spunea Parintele Teofil ca asta fac calugarii?
-Doina-Elena-i-am raspuns
-Elena- a repetat Parintele!
Si atunci, ca dupa secole m-am desprins din barba aproape alba, pana in brau, a Parintelui si i-am spus:
-Nu, Parinte, nu va rugati pentru mine. Eu nu merit. Rugati-va pentru sotul meu, Gheorghe, mort acum patru ani si jumatate, nespovedit si neimpartasit.
Ochii mei plangeau lacrimile atat de amare ale acestor ani si inima mea era grea de toata aceasta disperare a mantuirii lui...M-am rasturnat in ochii albastrii ai Parintelui care a plans cu mine, m-a imbratisat iar si sarutat pe crestet
-Stie Dumnezeu sufletul lui! Nu-ti pierde nadejdea in iubirea lui. Am sa ma rog. Nu am sa uit. Uncheasul meu se numea Gheorghe. Si tu sa te rogi pentru el, unde ai un Gheorghe, sa mai pui unul!
Zambea iar. Ochii se inseninasera cu iubirea lui Hristos.
-Sa nu pleci pana nu mergi la Sfintii Imparati Constantin si Elena sa te inchini si sa le ceri binecuvantarea.
A dat sa plece si dintr-o data s-a intors din usa si mi-a spus:
-Parintele Cleopa, ma cheama!
Si vorbele aceste au completat tot ce mai trebuia spus.
Binecuvantarea Parintelui m-a insemnat daruindu-mi o bucurie cu lacrimi , asa cum nu am mai trait demult, demult... Am mers la Maica Domnului si m-am rugat cu vorbe putine, stie Maica Domnului tot gandul meu si tot ce imi este de folos, am cautat Sfintii Imparati Constantin si Elena pentru binecuvatarea lor si am plecat rugandu-ma ca chemarea "Vino dupa mine" sa-mi fie chemare de lepadare a patimilor...

Pelerinaj IV Manastirea Barsana

Barsana este locul in care am vorbit cel mai putin. Am ajuns seara destul de tarziu. Eram obositi dupa un drum deja lung, lasasem in urma Sapanta si cimitirul vesel. Inca aveam vii in memorie crucile albastre incarcate de desene si versuri, povestile  unor vietii spuse pe scurt de mesteri care au reusit, nu stiu cum, sa povesteasca uneori decenii, in doua fraze. Ma plimbasem prin cimitir impreuna cu micul Andrei si doamna Violeta, gandindu-ma iar cat de efemer e totul in lumea acesta si cat de gresit ne legam de lucruri lumesti, atat de lumesti...Si acum, ajunsi la manastirea Barsana  peisajul ne amutise instantaneu. Vazusem raul Iza, trecusem prin locuri de o frumusete unica, sate cu porti din lemn care desi inchise parca te imbiau mai mult sa le deschizi, sa patrunzi in universul lor intim. Dar nimic nu te poate pregati pentru Barsana. Totul este incredibil. Trecusem gafaind usor pe sub imensa poarta maramureseana, urmasem greut aleea rasucita parca spre cer, pasisem pe sub turnul clopotnita si... dintr-o data, pe un platou, tasnind  parca cladiri cu turle inalte, semete si totusi dantelate spre cer. Alei pietruite marginite de flori. Pajisti verzi manoase... Altarul de vara imprejmuit cu  sfoara. Aghiazmatarul. Staretia o adevarata minune ca arhitectura. Lacul cu un podet, parca de poveste si totusi real. Fantana cu ciutura lasata. Troita insemnand iar suferinta Domnului pentru salvarea noastra de la pieire.Nu-mi venea a crede ca sunt acolo, ca Dumnezeu randuise sa ma intorc, dupa ce acum un an poposisem pentru cateva minute. Ma gandeam atunci ca ar fi fost minunat sa inoptam la Barsana, si uite acum, cu ajutorul parintelui Adrian, o femeie deschidea usa unei camere mari in care urma sa dormim. Pe hol, o masa si doua scaune si...balustrada plina de ghivece de muscate. Dar oricata frumusete era in locul acela, toaca anunta ceva minunat. Am pasit cu emotie in biserica acum deja terminata. Scari din lemn frumoase duceau la etaj, defapt la demisol si acolo... vecernia. Totul incredibil. Intr-o armonie perfecta, pictura peretilor in culori si forme cum nu am mai vazut nicaieri, covoarele grena in care se repetau modelele florale ale peretilor, lemn de stejar rasucit parca de pelelul unui pictor, nu de maini omenesti... Icoane ale celor 12 apostoli... Maica Domnului tinandu-l in brate pe Fiul Sau. Scena rastignirii Domnului... Iar acolo, dincolo de catapeteasma, un preot in varsta imbracat in vesmant alb cu motive florale rosii si in fata la strana, maici tinere.
''Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Domnul m-am rugat. Varsa-voi inaintea Lui rugaciunea mea, necazul meu inaintea lui voi spune". Asa a fost construita Barsana si asa a renascut din ruine. Cu rugaciune multa, cu rugaciunea maicilor, a preotilor, a episcopului Justinian, a oamenilor locului acesta minunat. Si Dumnezeu in mare si desavarsita Lui bunatate a inflorit Barsana cum putine locuri sunt in spatiul nostru ortodox. Si a trimis acolo oameni pentru care timpul curge in alte dimensiuni, dar numai crestine, si peste toate se aude cantarea ''Lumina lina a sfintei slave, a Tatalui Ceresc, Celui fara de moarte, a Sfantului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, vazand lumina cea de seara. laudam pe Tatal, pe Fiul si pe sfantul Duh, Dumnezeu;"
Am dormit la Manastirea Barsana si in zori m-am trezit in ciripit de pasarele si toaca maicutelor. Am coborat grabita cararile din piatra de rau, florile isi scuturau petalele, si le plecau smerite. In lumina dulcea a diminetii, ca o imparatesa, biserica ne astepta. Preotul citea la strana in locul maicutei care batea toaca. Abia am indraznit sa ma apropii de o maicuta si sa-i dau pomelnicele pentru proscomidie. Am vrut sa fim pomeniti acolo si noi. Dumnezeu ne cunoaste peste tot, si ingerii si sfintii ne stiu, dar era acolo, in acel loc ceva mai mult decat in alte locuri. Era smerenia preotului care parca plutea cu ochii plecati cand cadea, care slujea ca si cand vedea mai mult decat vedeam eu, a maicutelor care cantau cu voci nu din lumea aceasta. A fost o slujba minunata. Parintele Adrian a ramas intr-o nemiscare si tacere care spunea mai mult decat orice discursuri. Alaturi de sfintia sa doamna Violeta sorbea fiecare moment al sfintei liturghii. Nu stiu cand i-am vazut, aseazata  la intrare, in spatele lor, strategic, sa vad sfantul altar am plans si am zambit de bucurie. Am cantat "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot! Plin e cerul si pamantul de marirea Ta", am ingenunchiat si mi-am pus capul in covoarele maicilor cu lacrimi de bucurie" Pe tine te laudam..."
Si cum as putea sa traiesc fara sa laud in fiecare clipa a vietii mele minunile pe care Dumnezeu le face cu noi? Cum as putea sa consider altceva decat un dar minunat, dumnezeiesc, Barsana? Daca ar fi sa ma mai intorc odata acolo...sigur as pleca mai greu decat am facut-o acum, as incerca sa invat sa bat toaca si macar atat... inainte de slujba sa chem lumea pentru rugaciune. Zambesc. Este un talant pe care, Tu, Doamne nu mi-l-ai dat, din pricini stiute de tine si binecuvantate. Sigur nu as reusi sa invat sa bat toaca, dar as lua de mana oamenii si i-as duce in soapta in biserica, invatandu-i sa fie partasi la slujirea preotului acela si al maicutelor. Si iarasi mi-l amintesc pe parintele Leontie, spunadu-mi ca nu am cunoscut inca aceasta lume cu smerenia si rugaciunea ei! Am plecat bucuroasa pentru ca traisem putin in coltul acela de rai si putin trista pentru absenta din biserica a pelerinilor... Dar Dumnezeu stie, poate in dimineata aceia, acolo fusese doar locul nostru , a celor 7 credinciosi, un preot si trei maicute. Si am plecat spunand "Slava Tie, Doamne, slava Tie!", cu credinta ca voi mai reveni in coltul acela de rai.

Pelerinaj III Ramet

Extraordinar de frumoasa povestea dainuirii peste veacuri a manastirii Ramet. Ctitorie a sfantului Ghelasie, locas de slujire a sfintei liturghii, a laudelor, a sfintelor taine din anul 1214, manastirea a suferit parasirea o suta de ani, a  fost lovita de tunurile lui Bukow, de armata hasburghica, doar pentru ca era inima ortodoxiei in Transilvania, pangarita de comunisti si transformata in cabana turistica sau sectie de covoare, dar ea a luptat reusind impotriva tuturor sa domine nu numai un peisaj superb cat si  necredinta ereticilor. Biserica noua a fost  construita relativ recent, terminata si sfintita la 30 iunie 1992. La acea data a fost canonizat si sfantul Ghelasie, fost ecumen al manastirii si arhiepiscop al Transilvaniei. Este in ea, in aceasta manastire un sentiment al comuniunii intregii tarii, pentru ca ea, construita cu sprijinul financiar al intregii tarii, reprezinta dovada ca putem fi ctitori si in alte locuri decat cele de langa noi. Am ajuns la manastire cautand-o pe maica Pantelimona, o calugarita, sora unui preot fost coleg de facultate si nas al preotului cu care eram in pelerinaj. Nimeni nu o stia. Nici unul din noi nu o mai cunoscuse, dar ni-se spusese cu seninatate sa o cautam, stiind ca se va bucura sa ne cunoasca. Am ajuns la manastire cand maicutele bateau toaca pentru vecernie. Curtea manastirii era plina de pelerini care cautau sa intre grabiti in biserica... Alaturi maicute, facand ascultare desavarsita, udau florile si pamantul ars de arsita. Dinspre padure venea un ciripit dulce de pasari intrecand parca toaca maicutelor... Nici nu stiam ce sa fac: sa intru in manastire pentru rugaciune, sa raman afara in asteptarea maicii Pantelimona. Dar v-am spus ca iubesc vecernia! Si totdeauna iubirea invinge. Slava lui Dumnezeu pentru asta! Era 16 iunie, ziua Sfantului Sfintit Mucenic Atinoghen, cel care a compus Lumina lina, se sfarsea si maicutele citeau deja acatistul sfintei Mare Mucenice Marina. In pace si liniste. Maicile mai in varsta aseazate in strani ascultau in liniste. La strana maici tinere cantau...

In final o maica ne-a chemat afara si ne-a condus la trapeza unde dupa binecuvantarea preotilor am mancat in liniste, in timp ce o maica citea cuvinte de folos duhovniceste. Seara se scurgea bland spre noapte, oboseala drumului lung incepea sa ne ingreuneze pleoapele si maica Pantelimona tot nu ajunsese in manastire, era undeva, intr-un alt loc si cofra nu stiu ce... Am urcat in camerele puse la dispozitie de maicute, totul mirosea a proaspat, a spalat, a curatenie si sfintenie... Pe masa un prosop brodat de maicute. Pe perete spre rasarit, icoana Mantuitorului. Mi-am terminat canonul randuit de duhovnic si m-am aruncat intr-un somn binemeritat dupa truda pelerinajului. Si dupa un somn nu prea lung, m-am trezit si am coborat la biserica. Abia se luminase de ziua si slujba incepuse.

Il priveam din cand in cand pe parintele Adrian, tovarasul meu de pelerinaj, asezat in partea dreapta, in multimea barbatilor. Simteam parca nefirescul trairii sfintiei sale. Pentru prima data dupa douazeci si ceva de ani participa la o slujba asezat in partea credinciosilor. Dar, am aflat mai apoi, se bucura de lumina care patrundea prin fereste parca odata cu cantecul pasarelelor si lumina dupa reguli intelese doar de Dumnezeu, biserica. Bland, cald, sfant.

Si preotul tamaind cu sfiala unul cate unul credinciosii si inceputul... ''Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vechii vecilor"  ''Amin'' -spunea poporul in care eram si noi. M-am asezat intr-un loc pe care l-am crezut cel mai bun din biserica si tocmai cand credeam ca e definitiva alegerea mea, a aparut o maicuta mai in varsta privind spre locul acela.  Si am stiut instinctiv ca este locul ei:

-Ma iertati! E locul sfintie voastre! Treceti, va rog-i-am spus mutandu-ma cativa metri lateral.

-Lasati, ramaneti acolo! Stati, va rog sa stati! Doar sa-mi iau un scaunel de dedesupt.

Si iar, ca in atatea randuri mi-l-am amintit pe parintele Leontie zicand "Vine cineva in biserica si iti ia locul, iti vrea scaunul, bucura-te ca vine, da-i-l tu!"

Am ramas cu jena in locul maicutei si doar cand am vazut-o asezata fara nicio tulburare in genunchi cu coatele pe scaunelul asezat in fata sa, am realizat ca trebuie sa uit incidentul si sa ma relaxez. Pentru maica nu avea nicio importanta, poate chiar se bucura.

Era intuneric si maicile imbracate in negru, ca si mine faceau locul mai intunecat. Oare care o fi maica Pantelimona?-am gandit intr-un timp si m-am aruncat cu toata inima in slujirea preotului. Spre bucuria mea purta un vesmant alb cu cruci, maro, identic cu un vesmant al parintelui meu duhovnic.

Desi infaptuiesc aceiasi sfanta liturghie, asa cum spune Newton, nici macar doua picaturi de apa nu sunt identice, nicio sfanta liturghie  nu seamana cu cealalta. Este ceva in ele, in emotia pe care o transmit, in soapta preotului, in cantul maicutelor de la strana, in rugaciunea noastra care face diferenta. Si peste toate acolo, in ziua aceia era si sfantul Ghelasie, ale carui sfinte moaste erau la doi metrii de mine. Si  bucuria sfantei liturghii de la Ramet era un dar al sfantului si pentru noi pelerinii.

Am plecat ducand in palma anafura sfanta si bucuria participarii la Cina Cea de Taina. M-am intors spre maicuta de langa mine cerandu-i iertare ca i-am luat locul. Era in varsta, atunci am vazut-o, zambitoare si calma.

Sarut mana, maicuta. Si ma iertati!

-Nu am pentru ce! Mergeti in pace! mi-a spus zambind cu iubire.

Desi am vrut sa o intreb cum o cheama, intrebarea a ramas nerostita si am iesit cu trofeul de pret: sfanta anfura. Afara, langa manastire am asteptat un pic ca o maicuta sa o aduca pe maica Pantelimona, in sfarsit, sa o cunoastem. Nu mica ne-a fost bucuria sa constatam ca ne cunoastem: era maica al carui loc il ocupasem in biserica. Ne-am imbratisat cu raset.

-Vedeti? Ma cautati si de aceea v-ati asezat exact langa mine! -mi-a zis cu bucurie, tovarasa mea de rugaciune.

-Munciti mult, maica! Cand ati venit aseara?

-Nu stiu cat era ceasul. Toata lumea munceste. Si in lume este la fel. E foarte bine sa fie asa! -mi-a spus cu seninatate fara sa se planga de truda ei.

Am aflat mai apoi ca e operata, ca nu sta prea bine cu sanatatea, de aceea statea in genunchi cu coatele pe scaunel, dar asta nu o impiedica sa munceasca. Si e in munca ei bucuria pentru Dumnezeu, asa cum fusese si in sfanta slujba care abia se terminase. Am mancat impreuna, adica in aceeasi trapeza, dar maica servindu-ne la masa si asezandu-se cu celelalte maici iar noi disciplinati la masa noastra. Oua de la gainile lor, branza si unt de la vacile lor, totul inca o dovada a muncii lor.

Ne-am despartit, si maica a ramas in curta manastirii purtand in maini pomelnicul meu cu vii si adormiti, spre pomenire lunga. Asa cum a spus parintele Teofil, calugarii asta fac pentru lume, se roaga pentru ei.

Manastirea a ramas in urma noastra repede, din goana masinii abia mai zaream turlele...o serpentina si alta... am inchis ochii obosita, somnul a coborat peste mine si intr-o fractiune de secunda m-am visat tinand in brate un prunc si ma intrebam unde sa-l asez. In fata mea erau doua mese: un proscomidiar si masa pentru pomenirea mortilor. Pe care sa-l asez?-ma intrebam si m-a trezit cu sentimentul de brate  care chiar tinusera un copil. Dar nu este si asta sfanta liturghie? Nu-l tinem in bratele noastre pe Iisus spre jertfa de-a pururea fara sange?
 Rametul era deja poveste, in curand urma altceva...

Pelerinaj II Manastirea Nicula

Oridecateori voi urca dealul pe care e asezata manastirea Nicula voi auzi in mintea mea, venind de departe, din ce in ce mai puternic, cantarea "Am venit Maicuta, sa ne mai vedem, sa-ti spunem necazul care-l mai avem".

Cred ca este in sufletul fiecarui pelerin care merge la Nicula, lacrima copilului care vine acasa, la mama, obosit, intristat, cu genunchii juliti, cu coatele rupte , flamand, insetat dar stiind ca acolo il asteapta sarutul si pacea si promisiunea ca o sa fie bine. Mie asta imi spune Maica Domnului la Nicula. Anul trecut am mers primadata la Manastirea Nicula. Intalnirea mea cu Maica Domnului acolo a fost pur si simplu devastatoare. As fi vrut sa raman acolo. Sa nu ma mai ridic din genunchi si sa raman cu capul lipit de rama icoanei.Acolo era ceva, un magnet, un fior, un flux de putere care ma tinea incremenita. Jenata de prezenta celorlalti pelerini pe care ii stiam logic, in asteptare, a trebuit sa ma ridic, dar cu prima ocazie am ingenunchiat iar si Maica Domnului ma privea bland si trist aratandu-mi-L pe fiul Ei, speranta si salvarea noastra.

Marturisesc ca nu mai traisem niciodata o apropiere cutremuratoare ca aceia si mi-am dorit sa revin. Nicula este pentru mine, locul in care Maica Domnului din icoana zugravita de pictorul Luca in anul 1681 ne asteapta pentru pocainta si indreptare, dar si locul in care Inalt Prea Sfintia Sa Bartolomeu Anania a lucrat, a ctitorit, a ingenunchiat ca si mine la Maica Domnului, a slujit. Pasii lui sunt peste tot. Si prezenta lui de Leu al Ardealului.Stiu ca nu e acolo mormantului lui, dar pentru mine,Manastirea Nicula este locul in care vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania-ierarhul, a ramas cu noi, veghindu-ne peste timp si spatiu.

Am revenit  in acest pelerinaj la Manastirea Nicula. In parcare , ca si la poarta manastirii, femei in varsta vindeau flori de gradina si busuioc.

-Luati sa le duceti la Maica Domnului-mi-au zis bland, sfatuindu-ma nu atat pentru 5 lei cat costa un buchet care aduna toata frumusetea gradinilor lor, cat pentru a ma invata sa daruiesc si eu ceva Maicii Domnului.

Am gasit-o  pe Maica Domnului asteptandu-ma.I-am spus iar soptit ca si anul trecut ceea ce aveam a-i spune.Tacerea Ei a fost ca un sarut pe tampla mea si m-am surprins inainte de plecare mergand iar, ingenunchind si intreband-o:

-Si eu cand mai revin? Cand ma  mai intorc?

Si Maica Doamnului mi-a raspuns...

Am asezat in mana calugarului care facea ascultare in biserica, pomelnicul meu pentru cei vii si  cei adormiti si am ramas cu totii in rugaciunea calugarilor de acolo.

Pelerinaj I Sambata de Sus

Am parcurs iar 2100 de km prin tara, cautand manastiri, icoane, locuri de rugaciune...Dumnezeu s-a milostivit de mine si mi-a trimis oameni buni care m-au luat cu ei, randuind pentru mine acel traseu pe care nici daca l-as fi scris eu, nu ar fi iesit atat de frumos. Pentru mine, inca o dovada ca daca te lasi in mainile lui Dumnezeu, El stie sa randuiasca exact ceea ce iti este de folos. Nu stiu ce sa rememorez mai repede... Manastirile Sinca Noua si Sinca Veche legate prin Sfantul Nectarie, exact sfantul meu cel mai drag. Moastele lui in racle mici, delicate, inmiresmand biserici surori spre bucuria sufletelor noastre... biserica rupesta in care calugarii au fugit in anii 1700 poate nu atat de prigoana imparatesei Maria Tereza cat de catolicism, drumul frumos spre Sambata de Sus si vorbele "Pace celor ce vin/ Bucurie celor ce raman/Binecuvantare celor ce pleaca" si intalnirea cu mormantul parintelui Teofil Paraian... L-am cunoscut in august 2008, parcursesem cu maica Varvara un traseu greu nu atat prin multimea kilometrilor, cat prin rugaciunea si plansul meu continuu "Doamne, odihneste-l pe robul Tau, Gheorghe, Doamne, daruieste-i iertare de pacate, Doamne primeste sufletul lui bun, pentru ca el era un om bun, Doamne...'' si facusem acel drum cu naivitatea si curajul incepatorului, nu pentru mine, nu pentru binecuvantarea Parintelui, cat pentru a-l ruga ceva. Nu stiam cat de greu e sa-l cunosti, nu stiam nici ca era atat de bolnav, dar cu disperarea acelor luni, doar 9 de la moartea sotului meu, vroiam sa ma apropii si sa-i vorbesc. Si am facut-o alergand dupa Sfintia sa prin curtea manastirii. Un calugar tanar il ducea de brat pentru ca era nevazator, desi Parintele stia fiecare milimetru din curtea aceea si fiecare piatra il iubea. Nu pot sa povestesc cum a fost, ar insemna sa nu mai pot scrie, dar Parintele a linistit plansul meu si mi-a raspuns la intrebari pe care nu le-am pus. M-a primit in chilia sa, am vorbit mult, isi ridica capul cu zambet dulce spre mine si isi tragea pleoapele sa ma vada. Stiam ca sunt plina de pacate, ca vede in mine tot raul, tot noroiul si scarbele vietii mele, dar nu-mi pasa. Eu vroiam atat, sa-i cer sa se roage pentru iertarea pacatelor lui Gheorghe, stiind ca rugaciunea lui e auzita de Dumnezeu.Si mi-a spus ca se va ruga!

-Pana la sfarsitul vietii, Parinte!-i-am spus plina de lacrimi si indrazneala disperata
-Pana la sfarsitul vietii!-mi-a spus. Noi, calugarii, asta facem, ne rugam pentru lume!


Si zambea dulce, cu iubire! Si atunci am stiut, ca asa pacatoasa cum sunt, pot fi iertata si iubita cu iubirea lui Hristos. Lacrimile mele se adunau sub barba, nasul imi curgea...nu stiam ce sa sterg mai intai si Parintele mi-a zis ca un mare secret:

-Pe tine te iubeste Dumnezeu! Tie totdeauna o sa-ti ajute!Pe tine, sa stii, Dumnezeu n-o sa te lase niciodata!
-Eu pentru mine, nu ma pot ruga, Parinte!
-De ce? Sa te rogi! Cum te cheama? Si pe copii? Spune-le sa-l cisteasca pe tatal lor!


Cumva ne vedea in mine pe toti si ne ierta fara sa ne judece pentru tot ce fusese gresit, nu atat prin imoralitate cat prin ...faptul ca nu raportasem totul la Dumnezeu si nu Dumnezeu fusese centru vietii noastre. Am stat mult de vorba, facand planuri de viitor...ne-am despartit greu, parca stiind cumva ca nu ne vom mai revedea in aceasta lume, ca planurile sunt doar asa, un pretext sa mai stau putin. Imi amintesc ca dupa binecuvantarea Parintelui, in doar cateva ore eram deja la mine acasa, citind cartea pe care mi-o daruise ... In noapte de dupa moartea sfintiei sale, cand nici nu stiam ca a inceput calatoria spre Domnul, l-am visat putand pe umeri salul meu negru, trecand intr-un tren printr-un loc plin de irisi, branduse mari, inflorite superb, intr-o primavara nu din lumea aceasta... Ma privea zambind,vazandu-ma, era ca si cand vroia sa-mi spuna ca de acum se va ruga pentru noi dintr-un alt loc.

Am fost la mormantul Parintelui. Si i-am multumit si m-am rugat iar sarutandu-i crucea.

-Parinte, roaga-te la Dumnezeu pentru noi, sa ne daruiasca iertare si sprijin in lupta cu patimile pacatelor!

Mi-am pus capul pe crucea lui. Dar, el nu este acolo! O lacrima nevazuta de nimeni a curs pe sufletul meu si a fost ca si cand Parintele mi-a spus ca si ingerul "Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti?" (Evanghelia dupa Ioan cap 20;13) Ce i-as fi putut spune? Poate doar ca instinctiv cautam in ei, in Parinti, pe Domnul si precum Maria Magdalena plangem mereu langa mormintele lor. Fie ca ajungem tarziu sa-i cunoastem, fie ca ne despart mii de kilometrii, fie ca ne plangem pacatele noastre si ne rugam cu lacrimi pentru iertarea lor.

Am plecat de la manastirea Sambata de Sus purtand in amintire chipul Parintelui asa cum l-am vazut prima data si foisorul in care stiu ca spovedea intr-un timp in care eu, nevrednica, nici nu stiam sa ma inchin corect... Nu era acolo! Dar stiu ca oriunde voi fi, Parintele in chip nevazut ma va ocroti asa cum salul meu ii ocrotea umerii in noaptea despartirii noastre lumesti.

Portret de fata.

Nu-mi amintesc exact cand am vazut-o prima data.Vag, parca era in anul 2007, ne-am intalnit colege la niste cursuri de manageri. Era un an in care eu pierdeam timpul in proiecte care imi dadeau satisfacti profesionale si lumesti, ma epuizau trupeste in speranta ascunsa sa uit incercarile pe care nu reusisem sa le trec pe de-a-ntregul. O fata frumoasa, bruneta, cu niste trasaturi perfecte, serioasa si foarte corecta. Inteligenta, cu niste sclipiri rare si cu o sinceritate dezarmanta. Daca vroiai sa stii exact ce sa crezi despre un personaj comun, ea ti-ar fi putut face cea mai corecta apreciere. Tipul de om pentru care albul e alb si negru exact negru. Integru. Mi-a facut mare placere sa o cunosc si ne-am despartit cum se intampla de fiecare data la cursuri, cu regret ca o facem si cu siguranta ca desi locuim in aceiasi localitate, nu o sa ne mai vedem decat accidental. Scuza?Viata cu multiplele ei probleme.

Dar nu a fost sa fie asa! Slava lui Dumnezeu! Peste aproape doi ani am rugat-o sa-mi faca o oferta din partea firmei ei, pentru un proiect pe care voiam sa-l incep. Imediat-mi-a raspuns si desi era vineri, in cateva minute am avut pe email oferta mai mult decat corecta, deosebit de avantajoasa pentru mine.

De fapt, Dumnezeu randuise ca noi sa ne revedem, ca ea sa devina fiica mea mai mare (am o fiica mai mica), sa legam acea legatura pe care sangele nu reuseste sa o lege mereu, legatura cum numai Dumnezeu in iubirea Lui stie sa o faca intre oameni. Imi amintesc perfect momentul in care ne-am revazut, pana si imbracamintea ei frumoasa, eleganta, salul negru pus pe umerii ei frumosi, asezat cumva regal, asa cum doar ea reuseste sa-l aseze. Ema.Tanara. Frumoasa. Puternica. Desi...atat de tanara. Sigura pe ea si totusi intreband:

-E bine asa?

Au trecut de atunci alti doi ani de cand Ema este o constanta in viata mea. E fata care sta duminica langa mine in biserica. Si vinerea la slujba de maslu. Si de Craciun si de Paste. Si ori de cate ori ii spun:

-Ema, maine ar trebui sa vii!

Cuvioasele au crezut catva timp ca este fiica mea si au cautat asemanari intre noi. O, nu! Din pacate pentru mine, Ema e doar ceea ce as fi vrut eu sa fiu la 30 si ceva de ani. Aplecarea ei spre Dumnezeu, dorinta ei de a intelege, modul in care absoarbe, ca un burete informatiile, frumusetea slujbelor, intelesul predicilor, sunt uluitoare. O iubesc pe Ema pentru ca ingenunchiaza la slujbe cu eleganta stiind cu inima cand e momentul ingenuncherii, pentru ca are sfiala sa sarute sfanta evanghelie, pentru ca o vad uneori cand o privesc, plecand ochii in jos, rostogolind in ea lacrimi, pentru ca se spovedeste plecandu-si capul la picioarele duhovnicului, intelegand ca e aplecarea ei la Domnul, pentru ca IL primeste in sfanta impartasanie si spune cu seninatate apoi: -Draga, eu merg sa dorm! Nimic nu fac astazi!- stiind intuitiv ca e tot ce trebuie sa faca. Ema este dovada ca un tanar care traieste incercand sa cunoasca legile lui Dumnezeu, raportandu-se permanent la El, poate primi incercarile oricat de grele ar fi, cu liniste si cu credinta ca ele sunt trimise tocmai ca dovada de iubire, pentru ca ea sa nu se piarda in multimea reusitelor lumesti. Si ea ca si mine a pierdut de langa ea oameni dragi, sunt goluri pe care nimeni in lumea asta nu le poate umple, dar cu ochii senini tine in brate un copil minunat, nepotul ei, pe Luca si priveste in departari. De acolo, un tanar, fratele ei, o priveste spunandu-i parca: -"Stiam, Ema ca pot sa ma bizui pe tine"-

Si lacrimile trec, pentru ca Ema e grabita, ea trebuie sa munceasca, sa-si incurajeze sora,sa-si ingrijeasca mama, sa plateasca vacantele lui Luca, sa fie langa noi cand avem nevoie de ea, sa gateasca pentru Mihnea:

-Draga, daca nu-i fac un pui astazi la cuptor, nu ma mai lasa la biserica!- spune razand, deloc speriata, dar atenta la dorintele lui.


Si toate sunt dovada iubirii pe care Ema, fara a fi deloc declarativa, ne-o poarta tuturor. Ema, este unul din oamenii pentru care eu ii spun lui Dumnezeu:

Nu sunt cumplite viforele vietii pentru acela in al carui suflet straluceste faclia focului Tau. Imprejur-vreme rea si intuneric, groaza si urlet de vijelie; iar sufletul lui e PACE si LUMINA: acolo e HRISTOS! Si inima canta: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Vad cerul Tau stralucitor de stele. O, cat esti de bogat si cate lumini ai! Prin razele indepartatilor luminatori ma priveste vesnicia; Sunt asa mic si neinsemnat, dar cu mine este Domnul si pretutindeni sunt pazit de dreapta Lui cea iubitoare.

Slava Tie, pentru necontenita Ta purtare de grija;
Slava Tie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus in cale;
Slava Tie, pentru dragostea rudelor, pentru daruirea prietenilor;
Slava Tie, pentru blandetea dobitoacelor care-mi slujesc;
Slava Tie, pentru clipele luminoase ale vietii mele;
Slava Tie, pentru bucuriile limpezi ale inimii;
Slava Tie, pentru fericirea de-a trai, de-a ma nevoi si de-a contempla;
Slava Tie, Dumnezeule, in veci!

(...) Indrazniti. Eu am biruit lumea.

"De multe ori avem parte nu de ceea ce meritam ci de ceea ce nu putem evita" Nu stiu cine a spus lucrul acesta. Poate e un intelept, dar eu cred ca avem parte exact de ceea ce meritam, cand e vorba de necazuri." În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea," spune Mantuitorul intr-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei dupa Ioan:

Capitolul 16

1. Acestea vi le-am spus, ca să nu vă smintiţi.
2. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.
3. Şi acestea le vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.
4. Iar acestea vi le-am spus, ca să vă aduceţi aminte de ele, când va veni ceasul lor, că Eu vi le-am spus. Şi acestea nu vi le-am spus de la început, fiindcă eram cu voi.
5. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu întreabă: Unde Te duci?
6. Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră.
7. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.
8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.
9. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
10. De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea;
11. Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.
12. Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.
13. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.
14. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.
15. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă.
16. Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
17. Deci unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea, şi că Mă duc la Tatăl?
18. Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puţin? Nu ştim ce zice.
19. Şi a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe şi le-a zis: Despre aceasta vă întrebaţi între voi, că am zis: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea?
20. Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
21. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.
22. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.
23. Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da.
24. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină.
25. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl.
26. În ziua aceea veţi cere în numele Meu; şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi,
27. Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit.
28. Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.
29. Au zis ucenicii Săi: Iată acum vorbeşti pe faţă şi nu spui nici o pildă.
30. Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.
31. Iisus le-a răspuns: Acum credeţi?
32. Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.
33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

Este aici atata intepciune si blandete si intristare ca in fiecare despartire, desi despartirea de Iisus nu este o despartire fireasca si dealtfel singurii care se despart sunt ucenicii, noi tocmai prin moartea si inaltarea Lui la ceruri L-am dobandit pentru totdeauna. Nu am trait niciun necaz care sa nu mi-L daruiasca. Odata intoarsa la El, ca un copil plin de rani si pacate, aplecandu-mi capul in palma Sa, niciodata nu m-a lasat. Nu e nevoie decat sa-L chem si vine. El este singura constanta din viata mea, singurul care nu ma lasa, daca indraznesc. Indemnul acesta "indrazniti" si fagaduinta ''Eu am biruit lumea" trebuie sa ne fie, deviza si indreptare in toata lasitatea cu care ne e cuprins cugetul. Pentru ca Dumnezeu nu ne-a dat fiinta ca sa fim lasi. El ne-a facut dupa chipul si asemanarea Sa, lasitatea am primit-o prin pacatul protoparintilor nostrii, prin lipsa de smerenie si asumare a greselii. Dumnezeu ne-a facut curajosi, imblanzitori de animale si stapanitori a intregii suflari. Curajosi, frumosi, sanatosi... Dumnezeul-Fiu, Dumnezeul iubirii, a doua persoana a Sfintei Treimi, ne mai spune ceva minunat, ne anunta iubirea Tatalui daruita nu numai pentru ca suntem fii Lui, ci pentru ca purtam mai departe, de 2 mii de ani, credinta ca Iisus este fiul Lui Dumnezeu, ca il iubim cu o inima pe care ne-o curatim prin spovedanie, prin lacrimi, prin milostenie, prin post, prin participare la Cina cea de taina... Sa indraznesc sa-L iubesc cu o inima curata de patimi si uraciuni. Sa indraznesc sa cred ca daca doresc, prin Harul lui Dumnezeu, pot primi o inima care sa-L primeasca... 

Ma gandesc mereu, egoist la tristetea mea, dar la tristetea Lui, la plansul Lui din gradina Ghetimani, la parasirea lui de ucenici, la El tradat de Petru, prigonit de Pavel, de ce nu ma gandesc decat rareori? Dar simt ca iubirea Lui este atat de mare incat ma iarta pentru  ca-L parasesc uneori si desi nu merit, El nu ma paraseste niciodata. Cat de frumos ne spune: " Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur." Cata iertare si ingaduinta are! Doamne, ajuta-ma sa nu te mai parasesc, sa am in inima pururea iubirea Ta si ea sa-mi fie liman si odihna! 

SFANTUL AUGUSTIN

Sfantul Augustin

Moartea nu conteaza.

Am trecut pe malul celalalt,

Nimic mai mult.

Am ramas tot eu, asa cum tu esti tot tu.

Unul pentru altul suntem ceea ce am fost mereu.

Vorbeste-mi, cheamandu-ma pe nume, asa cum mi-ai spus mereu.

Nu-ti schimba tonul vocii:nu-mi vorbi nici solemn, nici trist.

Razi asa cum radeam impreuna...

Roaga-te, zambeste,gandeste-te la mine, roaga-te cu mine.

Viata e si acum ceea ce a fost inainte:firul nu este taiat.

De ce as iesi din gandul tau, numai pentru ca nu ma poti vedea?

Nu sunt departe...doar pe partea cealalta a drumului...

In rest,sunt cu tine.

Inima mea e plina de tine si toata tandretea e acum mai limpede si mai pura.

Sterge-ti, asadar , lacrimile si numai plange, daca ma iubesti.

Copiii

"Iata, eu si pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu" (Evr 2, 13)


Am gasit ieri ceva pe facebook despre iubirea mamei pentru copiii ei. Spunea ceva de genul "Dragostea mea  pentru tine se intinde pana la  capatul lumii si al marilor pana la soare si dincolo de stele...chiar daca as deschide  larg bratele, tot nu ar fi suficient..." Nu sunt vorbe mari. Este real. Este un dar al iubirii pe care Dumnezeu ni-l pune in inimi cand aflam ca vom fi mame, este o robie sub care ne plecam pentru tot restul zilelor. Si ne plecam cu bucurie. Sunt fericita cand copiii mei cer, o fac rar, iar eu nu stiu cum sa-i coplesesc cu cadouri. Imi amintesc oboseala din zilele asemenea noptilor,  cand ii alaptam si cand as fi dormit mergand in drum spre patutul lor, si totusi adormita dar cu zambet, ii luam in brate si ii strangeam la piept dorind sa-i ocrotesc. Parca stiam ca oricat le voi da, intr-un timp niciodata nu am sa pot sa umplu un gol din viata lor. Sunt mama lor. Pot colinda, daca doresc lumea cu ei, pot sa le fac clatite si sarmale, salatele preferate sau prajituri, pot sa le spun povesti, pot sa le dau sfaturi si sa le cumpar lucruri de la H&M si Zara, dar... nu pot juca fotbal cu fiul meu, nu pot sa ma separ de lume cu el si sa vorbim despre acele lucruri pe care le fac barbatii, nu pot sa o duc la altar pe fiica mea... 


Sunt o femeie puternica, considera lumea. Intr-o societate care vrea sa egalizeze femeile cu barbatii, sunt pe o lista a celor cateva femei din judet ale caror cuvinte conteaza. Dar asta nu are nicio relevanta in relatia mea cu copiii mei. Eu sunt doar mama care ii astepta in bucatarie pregatindu-le exact acel mic dejun pe care il adora fiecare. Eu sunt doar mama care ii astepta si ii primeste de parca, atunci cand ei apar, infloresc ciresii. Si chiar infloresc, am simtit asta de fiecare data cand m-au surpins cu venirile lor. Eu sunt rugaciunea care nu se opreste pentru ei, pentru ca stiu ca nimeni nu poate sa o faca ca mine si ca pe nimeni nu asculta Dumnezeu asa cum ma asculta pe mine! Eu sunt persoana care le accepta proasta dispozitie si esecurile, care nu-i judeca, care ii iubeste asa cum sunt. Este o lectie pe care nu am invatat-o singura. Grig, cu intelepciunea si linistea lui mi-a servit-o intr-un moment de nemultumire pe unul din copii "Iubeste-l cum e! El este al tau!" 


Si acum, ei sunt ochii prin care eu vad  lumea. Ei sunt picioarele prin care eu urc Ceahlaul, bratele prin care infrang valurile apelor. Ei sunt sprijinul meu si unul din motivele pentru care ma dau jos din pat in fiecare dimineata si plec, cel mai adesea spre manastire. Ei sunt motivul pentru care eu scriu acum, pentru ca desi iubirea se naste in tine spontan, de la Dumnezeu, a fi parinte bun se invata greu, si pentru ca doresc sa repar acele lucruri pe care nu le-am facut cum ar fi trebuit. Daca nu i-am dus cand erau mici la biserica decat de Paste, mai mult pentru trecut pe sub masa decat pentru a-i impartasi (desi le faceau pe amandoua) macar acum, sa-i invat, in modul in care ei il primesc, pe un blog, cum sa urmeze pe acest drum al Adevarului. Stiu ca e greu, dar oricat de greu mi-ar fi mie, cel mai greu le este lor. Si de aceea ii strang in bratele mele si inca ii rog sa ma ierte!

Miezonoptica (1)

Doar cateva minute despart ziua aceasta de cea care deja vine. O simt atat de aproape incat imi vine sa ridic ochii de la tastatura calculatorului si sa o salut. Suntem singure: eu, ziua ce sta sa plece (unde pleaca zilele cand pleaca?) si ziua ce urmeaza sa se nasca acum... Am citit miezonoptica, dintr-un punct de vedere m-am pregatit pentru "Iata, mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; dar nevrednica este cea pe care o va afla lenevindu-se..." dar nu pot sa nu ma intreb cat de pregatita sunt pentru raspuns bun la intrebari. Am plans. Dumnezeu mi-a dat lacrimi si aduceri aminte de rautatile facute si amintirea lor ma face sa ma infiorez si sa ma intreb cat de pregatita sunt? Cat am facut pentru iertarea pacatelor mele? Este nevoie oare de o cantitate de bine pe care sa-l faci sau e suficienta pocainta talharului in ultima clipa? 


Imi amintesc o discutie cu duhovnicul meu, asezati pe scaune in catedrala, acum cativa ani, plangand il intrebam daca sunt iertate total pacatele mari si sfintia sa a zis cu vorbele lui David "Stropi-ma-vei cu isop si ma vei curati, spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma vei albi", dar cred ca iertarea lui Dumnezeu nu poate veni doar pentru regretul meu si nici macar pentru lacrimile mele care pot ascunde in ele mult egoism, cred ca iertarea lui Dumnezeu poate veni doar daca pe langa pocainta eu implinesc poruncile evanghelice. Si le implinesc? Prea putin!


E noapte torida. Afara sunt multe grade... Eu stau sub aerul conditionat si scriu. Intr-o casa mare care nici macar nu-mi trebuie atat de mare. Nici nu trebuie sa inchid ochii ca vad cersetorii care nemancati, nespalati, reazema cladirile incinse de arsita. In spitale multi oameni sunt in suferinta si nu au pe nimeni sa le intinda o cana cu apa. Exact acum un an eram cu mama in spital si stiu cate femei paralizate erau singure si tipau, cele care puteau vorbi, pentru ca erau si unele care nu puteau s-o faca, si nimeni nu le auzea... In gara poate sunt oameni care nu au unde dormi. Ieri am postat pe facebook o fotografie cu un copil care sugea la o catea. Perfect constient ca e sursa lui de hrana. Atata saracie! Tanti Dumitra traieste cu o multime de copii, fetele ei si nepoatele, nepotii, intr-o casa in care ploua prin acoperisul stricat... Tanti Dumitra e o femeie simpla, cu doar cateva clase, care vine zilnic la manastirea mea pentru slujba: iarna, vara, ce importanta are anotimpul? Ea vine pentru a vorbi cu Dumnezeu. Si vorba ei este continua. E atat de serioasa si de inalta duhovniceste, incat ma gandesc ca locul ei este deja ales la Domnul si o asteapta. Atatia ani de suferinte de tot felul, de incercari pe care vad ca le depaseste minunat. In primavara asta a plouat mult, intr-un timp, mie imi ingheta inima stiind  ce dezastru poate sa fie casa ei, dar ea cu una din fiice venea cu umbrela ei batrana ca si ea, cu spite rupte, la biserica, la sfanta liturghie, zi de zi... nimic nu-i tulbura drumul si rugaciunea. Cu ajutorul Maicii Domnului o parte din bani s-au strans pentru acoperis si maine ar trebuie sa inceapa lucru la casa, dar... cate nevoi materiale  mai are... De ce nu am puterea sa ies din casa si sa caut pe cei care au nevoie de sprijin? E mult egoism si multa comoditate. E atat de bine in casa mea racoroasa! Si poate pe masura acestui bine va fi raul Dincolo.

''La ziua cea infricosata gandind suflete al meu, privegheaza, aprinzand candela, cu undelemn luminandu-o, ca nu stii cand va veni la tine glasul ce va zice: Iata Mirele. Vezi dar suflete al meu, sa nu dormitezi, caci vei ramane afara batand ca cele cinci fecioare. Ci, in priveghere asteapta, ca sa intampini pe Hristos cu undelemn de ungere, si-ti va da Tie camara cea dumnezeiasca a slavei Sale."

Sfanta si dumnezeiasca liturghie(I)

Iubesc sfanta liturghie. Nu stiu cand m-am indragostit de ea, dar e marea mea dependenta. Si poate  singura  mea dependenta care nu este pacat. Nu stiu cand am descoperit-o. Cred ca a fost totdeauna in mine un dor de ea, o sete care a facut ca viata mea pana in decembrie 2007 oricat bine am avut sa nu fie perfecta, sa lipseasca ceva. Intram in biserica, cel mai adesea in manastirea Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil  si ma intrebam ce fac si de cand sunt oamenii aceia care stateau acolo, ma inchinam la icoane, duceam la altar ceva ce consideram ca astepta Dumnezeu de la mine si plecam intrebandu-ma de ce raman oamenii aceia acolo. Plecam ducand cu mine un regret, regretul ca nimeni niciodata nu m-a luat de mana sa-mi explice ceva, nimeni nu mi-a zis sa ascult chemarea pe care Cineva, in mod evident, mi-o facea. Plecam stiind ca fac un lucru mic, ca ramane ceva neterminat...dar diavolul imi dadea teama si jena de cei care poate nici nu ma vedeau ca paseam in biserica. Niciodata nu judec pe cineva pentru cum se poarta in biserica pentru ca mintea mea e nesigura cu ceea ce faceam eu inainte. Poate si hainele mele erau prea scurte, prea transparente, poate si buzele mele erau pline de ruj, poate si mainile cu care atingeam icoanele purtau oja momentului acela, sigur capul era descoperit... poate chiar la vohodul mare mergeam la altar sa duc pomelnicul... cine stie ce sminteli faceam? Si de aceia ii rog pe toti care ma iubesc, pentru greselile mele, sa-i ierte pe cei care se poarta necuvincios in biserica. 


Si uite-ma acum, ajungand printre primii la biserica. Port in maini aparatul foto pentru ca simt nevoia sa imortalizez toate clipele: si trandafirii infloriti din curtea manastirii, si vrabiutele care ciripesc la geamuri si lumina blanda a soarelui care strapunge altarul si iese victorioasa in centru manastirii si babutele cu baston care urca cu greutate si credinta putinele trepte spre biserica... E minunat. Si e in mine bucuria diminetii, a zilei care binecuvantata de Dumnezeu porneste cu sfanta liturghie. Si e in mine setea de a sta sub ochiul atent al lui Dumnezeu, desi ma stiu plina de pacate, plina de greseli, neatenta si deloc pregatita de intalnire, dar stiu ca asa cum sunt, Dumnezeu ma numara acolo cu oile lui si sunt partas cu ceilalti la jertfa cuvantatoare si fara  sange. 


Iubesc cantarile sfintei liturghii. Ma inviorez la Fericiri, intrarea mica cu sfanta Evanghelie este prima mea intalnire din ziua aceia cu Iisus si doar cantarea plina de siguranta si iubire a preotilor de la trisaghion "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, miluieste-ne pe noi" porneste in sufletul meu speranta cu care voi trai imnul heruvimic iar mai tarziu, dupa ce voi canta cu lacrimi inchipuind copilul care am fost alergand in calea Domnului "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Svaot! Plin e cerul si pamantul de marirea Ta. Osana, Osana intru cei de sus. Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului. Osana intru cei de sus!" voi trai  cu capul in podeaua bisericii istorisirea cinei cele de taina si rugaciunile preotului de la epicleza...


A fost un timp, ma desparte de el o viata, cand slujba era lunga si ma dureau picioarele, se incolaceau de ele diavolii si mi-se facea rau, doar-doar ma vor duce afara din biserica... Acum insa ma doare inima cand se termina slujba si daca intr-o alta biserica ar incepe atunci... as pleca sa mai aud odata "Cu frica de Dumnezeu cu credinta si cu dragoste apropiati-va!"


De-a pururea... Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi.