"Iata, eu si pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu" (Evr 2, 13)
Am gasit ieri ceva pe facebook despre iubirea mamei pentru copiii ei. Spunea ceva de genul "Dragostea mea pentru tine se intinde pana la capatul lumii si al marilor pana la soare si dincolo de stele...chiar daca as deschide larg bratele, tot nu ar fi suficient..." Nu sunt vorbe mari. Este real. Este un dar al iubirii pe care Dumnezeu ni-l pune in inimi cand aflam ca vom fi mame, este o robie sub care ne plecam pentru tot restul zilelor. Si ne plecam cu bucurie. Sunt fericita cand copiii mei cer, o fac rar, iar eu nu stiu cum sa-i coplesesc cu cadouri. Imi amintesc oboseala din zilele asemenea noptilor, cand ii alaptam si cand as fi dormit mergand in drum spre patutul lor, si totusi adormita dar cu zambet, ii luam in brate si ii strangeam la piept dorind sa-i ocrotesc. Parca stiam ca oricat le voi da, intr-un timp niciodata nu am sa pot sa umplu un gol din viata lor. Sunt mama lor. Pot colinda, daca doresc lumea cu ei, pot sa le fac clatite si sarmale, salatele preferate sau prajituri, pot sa le spun povesti, pot sa le dau sfaturi si sa le cumpar lucruri de la H&M si Zara, dar... nu pot juca fotbal cu fiul meu, nu pot sa ma separ de lume cu el si sa vorbim despre acele lucruri pe care le fac barbatii, nu pot sa o duc la altar pe fiica mea...
Sunt o femeie puternica, considera lumea. Intr-o societate care vrea sa egalizeze femeile cu barbatii, sunt pe o lista a celor cateva femei din judet ale caror cuvinte conteaza. Dar asta nu are nicio relevanta in relatia mea cu copiii mei. Eu sunt doar mama care ii astepta in bucatarie pregatindu-le exact acel mic dejun pe care il adora fiecare. Eu sunt doar mama care ii astepta si ii primeste de parca, atunci cand ei apar, infloresc ciresii. Si chiar infloresc, am simtit asta de fiecare data cand m-au surpins cu venirile lor. Eu sunt rugaciunea care nu se opreste pentru ei, pentru ca stiu ca nimeni nu poate sa o faca ca mine si ca pe nimeni nu asculta Dumnezeu asa cum ma asculta pe mine! Eu sunt persoana care le accepta proasta dispozitie si esecurile, care nu-i judeca, care ii iubeste asa cum sunt. Este o lectie pe care nu am invatat-o singura. Grig, cu intelepciunea si linistea lui mi-a servit-o intr-un moment de nemultumire pe unul din copii "Iubeste-l cum e! El este al tau!"
Si acum, ei sunt ochii prin care eu vad lumea. Ei sunt picioarele prin care eu urc Ceahlaul, bratele prin care infrang valurile apelor. Ei sunt sprijinul meu si unul din motivele pentru care ma dau jos din pat in fiecare dimineata si plec, cel mai adesea spre manastire. Ei sunt motivul pentru care eu scriu acum, pentru ca desi iubirea se naste in tine spontan, de la Dumnezeu, a fi parinte bun se invata greu, si pentru ca doresc sa repar acele lucruri pe care nu le-am facut cum ar fi trebuit. Daca nu i-am dus cand erau mici la biserica decat de Paste, mai mult pentru trecut pe sub masa decat pentru a-i impartasi (desi le faceau pe amandoua) macar acum, sa-i invat, in modul in care ei il primesc, pe un blog, cum sa urmeze pe acest drum al Adevarului. Stiu ca e greu, dar oricat de greu mi-ar fi mie, cel mai greu le este lor. Si de aceea ii strang in bratele mele si inca ii rog sa ma ierte!
Am gasit ieri ceva pe facebook despre iubirea mamei pentru copiii ei. Spunea ceva de genul "Dragostea mea pentru tine se intinde pana la capatul lumii si al marilor pana la soare si dincolo de stele...chiar daca as deschide larg bratele, tot nu ar fi suficient..." Nu sunt vorbe mari. Este real. Este un dar al iubirii pe care Dumnezeu ni-l pune in inimi cand aflam ca vom fi mame, este o robie sub care ne plecam pentru tot restul zilelor. Si ne plecam cu bucurie. Sunt fericita cand copiii mei cer, o fac rar, iar eu nu stiu cum sa-i coplesesc cu cadouri. Imi amintesc oboseala din zilele asemenea noptilor, cand ii alaptam si cand as fi dormit mergand in drum spre patutul lor, si totusi adormita dar cu zambet, ii luam in brate si ii strangeam la piept dorind sa-i ocrotesc. Parca stiam ca oricat le voi da, intr-un timp niciodata nu am sa pot sa umplu un gol din viata lor. Sunt mama lor. Pot colinda, daca doresc lumea cu ei, pot sa le fac clatite si sarmale, salatele preferate sau prajituri, pot sa le spun povesti, pot sa le dau sfaturi si sa le cumpar lucruri de la H&M si Zara, dar... nu pot juca fotbal cu fiul meu, nu pot sa ma separ de lume cu el si sa vorbim despre acele lucruri pe care le fac barbatii, nu pot sa o duc la altar pe fiica mea...
Sunt o femeie puternica, considera lumea. Intr-o societate care vrea sa egalizeze femeile cu barbatii, sunt pe o lista a celor cateva femei din judet ale caror cuvinte conteaza. Dar asta nu are nicio relevanta in relatia mea cu copiii mei. Eu sunt doar mama care ii astepta in bucatarie pregatindu-le exact acel mic dejun pe care il adora fiecare. Eu sunt doar mama care ii astepta si ii primeste de parca, atunci cand ei apar, infloresc ciresii. Si chiar infloresc, am simtit asta de fiecare data cand m-au surpins cu venirile lor. Eu sunt rugaciunea care nu se opreste pentru ei, pentru ca stiu ca nimeni nu poate sa o faca ca mine si ca pe nimeni nu asculta Dumnezeu asa cum ma asculta pe mine! Eu sunt persoana care le accepta proasta dispozitie si esecurile, care nu-i judeca, care ii iubeste asa cum sunt. Este o lectie pe care nu am invatat-o singura. Grig, cu intelepciunea si linistea lui mi-a servit-o intr-un moment de nemultumire pe unul din copii "Iubeste-l cum e! El este al tau!"
Si acum, ei sunt ochii prin care eu vad lumea. Ei sunt picioarele prin care eu urc Ceahlaul, bratele prin care infrang valurile apelor. Ei sunt sprijinul meu si unul din motivele pentru care ma dau jos din pat in fiecare dimineata si plec, cel mai adesea spre manastire. Ei sunt motivul pentru care eu scriu acum, pentru ca desi iubirea se naste in tine spontan, de la Dumnezeu, a fi parinte bun se invata greu, si pentru ca doresc sa repar acele lucruri pe care nu le-am facut cum ar fi trebuit. Daca nu i-am dus cand erau mici la biserica decat de Paste, mai mult pentru trecut pe sub masa decat pentru a-i impartasi (desi le faceau pe amandoua) macar acum, sa-i invat, in modul in care ei il primesc, pe un blog, cum sa urmeze pe acest drum al Adevarului. Stiu ca e greu, dar oricat de greu mi-ar fi mie, cel mai greu le este lor. Si de aceea ii strang in bratele mele si inca ii rog sa ma ierte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu