Maine sunt randuite pararastasele lor! Sase ani de la moartea lui George si 5 ani de la moartea Georgianei.Cand a murit George, in 2020, in anul pandemiei, traiam cu frica inceputul de primavara. Inflorisera trandafirii si bujorii, era deja cald si frumos intr-o lume pe care o priveam ca primaoara.Si toata acea frumusete ma durea ca o nedreptate pe care nu puteai sa o controlezi.Ma gandeam la sufletul lui care trist plecase intr-o lume in care credea, dar in care, oricate persoane dragi lui ar fi fost, nu era Georgiana si el voia cu ea, sotia lui... Si m-a durut primavara aceia plina de durere si batjocura. Mai marii lumii aruncasera virusi in lume, ne inchisesera intre pereti si ne ucisesera ...Bolnavii nostri fusesera izolati in saloane si multi murisera...mortii nostri fusesera bagati in saci de plastic goi si inmormantati cu slujbe scurte... Dadeam slava ;lui Dumnezeu ca George murise de cancer in casa lui draga, in patul lui,tinandu-i mana intre mainile mele si eu spunandu-i" Nu-ti fie frica!"
Peste aproape un an a murit si Georgiana.Isi dorise sa faca impecabil si parastasul lui de un an,mi-a aratat discurile decupate de ea din carton alb pentru lumanarile pe care sa le ardem la inmrmantarea ei,costumele impecabile din dulap cu care sa o imbracam si pana si boxa pe care nu i-o stiam la subsolul blocului ei...Si a murit singura in casa ei, in patul ei , fara suferinta ... viata ei se sfarsise cu a lui. Si eu ii dau dreptate.
Niciun rasarit de soare nu ar mai fi insemnat bucurie pentru ea, pentru ca ducea povara unei vieti fara putere...si niciun asfintit de seara nu ar fi bucurat-o pentru ca cerul negru chiar incarcat de stele, ii vorbea despre o lume in care stia ca el o asteapta...
Cred ca ei sunt mantuiti! Cred ca Dumnezeu i-a primit cu drag: doi oameni buni care nu au suparat pe nimeni, care au trait decent intelegandu-si locul si scopul vietii lor.
Cred ca sunt mantuiti! Dar tot imi este dor de ei si tot ii plang si imi lipsesc si zic ca bunica Rada cand il plangea la mormant, pe bunicul Radu:
-Hotule! Ai plecat si m-ai lasat singura!
E seara. Ma bucur atat : ca Dumnezeu m-a lasat sa le fac colivele, sa scriu pomelnicele, sa le tamaiez mormintele si sa-i plang strigandu-i...dragilor, dragilor !
De nicaieri nu raspunde nimeni...Intre lumile noastre spune evanghelia dupa Luca, cea a saracului Lazar si a bogatului nemilostiv, este o prapastie mare pe care nu o pot trece...nici ei ...nici eu....
Tot ce ne leaga este dragostea frateasca care nu moare niciodata si stiu, simt, ca ei ma iubesc mai mult ca in viata pe care am trait-o si ca intr-o zi ne vom imbratisa!
Vesnica sa le fie pomenirea!
