Duminica Tomii

„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele de sub pământ“.

A fost o saptamana a bucuriei. Chiar in plina izolare. A Bucuriei si Luminei.

Nu prea am incotro sa privesc decat spre peretii casei mele. Dar am privit cautand mai mult ca oricand imaginea Mantuitorului, Cel caruia Ii datoram  si Bucuria si Lumina.Si, desi fara merit, rasplata a venit in mod tainic, aratandu-mi  ca pot fi valoroasa,( desi ma indoiam)!

"Te laud că sunt o făptură aşa de minunată.

Minunate sunt lucrările Tale,

şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" psalmul 138

Valoroasa  pentru ca in ADN-ul meu este o picatura de dumnezeiere si picatura  este intarita prin Botez...Si, da , acum pot strabate mai senina, lumea prin toate tenebrele ei, pentru ca intr-o chemare mi s-a spus o taina...Trebuie doar sa astept, continuand viata !

Nu, nu sunt toate zile cu lumina ! Azi m-am trezit obosita! Nu am avut putere decat sa urmaresc o liturghie matinala la Putna ... asezata jos, pe covor, in ceea ce am denumit "strana mea" la inceputul izolarii. Cand s-a terminat am vazut o notificare si " am plecat" la Fagaras! O minunatele biserici de mir, construite cu atat truda si dragoste de preoti smeriti si de preotesele lor. Cat de greu s-au facut toate, sau cat de repede, doar Domnul stie! Dar cata iubire in toate cele zidite ca jertfa pentru Domnul si cu convingerea ca nu ei o fac, ci Domnul!

"1.De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. 2. în zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi."(Psalmul 126)  Continui izolarea!A cata zi? Nu, nu numar. Am iesit pana la birou intr-o zi si inainte de asta  am intrat in curtea bisericii manastirii mele, purtand in mana o sticla speciala pentru aghiasma de la Izvorul Tamaduirii.La primul pas facut in curte, a aparut un parinte si  m-a binecuvantat...Nu am indraznit sa cobor masca si sa sarut mana!Parintele trist si-a continuat drumul si eu am intrat in biserica care mi-a fost si-mi este casa de 13 ani." Acasa este unde este Hristos, unde este Maica Domnului, unde sunt sfintii!" Acesta a fost cuvantul parintelui pustnic, acum doi ani, cand m-am intors de la Diveevo...  E insa atat de greu sa privesti totul in lipsa oamenilor, cand nici nu stii, daca ei vor mai intra vreodata acolo!Si nici daca tu vei mai intra! Am ascultat peretii! Sunt acolo,in ziduri,in aer,sfintii si  ingerii care au dus  lacrimile noastre si rugaciunile noastre la Dumnezeu, dar de la acel ultim moment de rugaciune acolo, a mai trecut timp si noi,unii dintre noi, ne-am pustiit si noi ca si biserica, unii au murit, altii s-au schimbat in alti oameni ! Nu mai suntem aceiasi! Am traversat cateva intersectii si nu am vazut pe nimeni. Strada era pustie la ora la care de regula era plina de oameni. Pe unii nu i-am vazut pentru ca nu erau. Pe altii nu i-am vazut pentru ca nu le zaream chipurile sub mastile albastre sau albe. Numai eu purtam o masca neagra care imi acoperea jumatate din chip.Poate m-am intalnit cu prieteni si nu am stiut! Salutam insa tamp de sub masca si zambeam"Hristos a Inviat!" Dar nimeni nu mi-a raspuns. Lumea alearga pe langa tine si nu stii ce teama au. Lumea e speriata de tine, de raul, de suferinta pe care o poti provoca. Sau poate lumea e speriata ca tu sa nu le faci lor rau. Nu stiu. Si nimeni nu cred ca  stie, decat fiecare pentru el. Nu vedem chipuri!Si eu alerg! Si mie mi-e frica! Am mers  insa la birou ...asa de dor imi era de biroul meu plin de icoane si dosare! Asa de dor imi era, mai mult decat de birou, de oamenii care muncesc acolo de ani multi...oamenii care sunt familia mea mare si care ma ajuta de 13 ani sa duc povara cotidianului." Cu mare drag!" Asa imi spun toti si chiar ii cred!Iubirea pe care eu le-o port a sadit si-n ei iubire, sau poate respectul si iubirea lor a sadit in mine Iubirea. Am mancat impreuna. Am lucrat impreuna aruncand mastile sufocante si am privit chipurile luminoase in ciuda pandemiei in a carei realitate, ei, ca si mine, cred! Am fost in supermarket sa fac putine cumparaturi si am strigat de cateva ori coborand masca: -Hristos a Inviat! Eu va zambesc ! Vedeti?Vedeti! Si ochii lor tineri au zambit incalzindu-se. Si capetele s-au plecat ca salut! Traim! "Acum, toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant" Traim. Invatam sa traim zambind sub masti si poate zambetul va fi mai sincer si mai prezent. Sper sa invatam sa traim fiind mai buni!Sper ca masca sa nu fie un scut sub care sa purtam guri strambe in indiferenta.Fiecare om pe care il intalnesti poarta o frica a lui, pentru el sau pentru cineva drag, sau poate pentru tine sa nu-ti transmita un virus care nu aduce decat suferinta.Invata sa crezi ca pentru siguranta ta se fereste de tine! Altfel e greu! E cumplit sa vezi oameni ocolindu-te,sau asezandu-se pe buline la doi metri distanta. Traim.Invatam sa traim altfel.Traim.Dar nu trebuie sa mai traim oricum!  Familia mea este intreaga. Nimeni nu este mai bolnav decat era. Pastram distanta impusa.Nu am imbratisat pe nimeni de o groaza de timp. Nu mi-am vazut copiii de multe saptamani. Nu mi-am vazut nepotii! Nu am vazut-o pe Daria de mult.Am vazut-o ieri pe Ioana in farmacie si mi-a spus de la distanta unei  bariere de plastic: -V-as smotoci, uite asa! Poate niciodata nu vom mai avea curajul de a ne imbratisa asa cum o faceam inainte!Dar abia acum vom aprecia ceea ce avem...ora, minutul, secunda in care putem face ceea ce dorim, cum dorim, fara sa fim nevoiti sa declaram...Si cate alte lucruri pentru care multumim, abia acum... abia acum...