Sunt in casa de cateva zile.Prefer sa nu numar zilele si cand izolarea se va sfarsi sa fie doar o ultima zi de izolare.Apoi zile seamana atat de mult una cu alta,incat nici nu cred ca as putea gasi ceva nou in una din ele.
A devenit aproape ritual...trezitul si mersul aproape imediat la camera cu cele mai multe icoane si cu cartile de rugaciune. Desigur ma spal si ma imbrac ca de oras, insa cu lucruri mai comode... si uneori ma pieptan!
Port inca durerea ca bisericile sunt inchise. Interzis sa intri in biserica, interzis sa participi la slujbe, greu sa te spovedesti si greu sa primesti sfanta impartasanie.
Am o dulce si frumoasa dependenta de slujbele bisericii, de liturghie!Nu stiu cand am dobandit-o! Cred ca in anii cand parintele Leontie slujea la catedrala si facea din fiecare zi o duminica, un mic Paste!Relatia mea personala cu Hristos se desavarseste sau se rateaza in Liturghie...dar chiar ratata ramane o sete pe care doar Hristos euharistic o astampara.
Nu am nici macar televizor. Am in schimb un telefon nou, un laptop si conexiune la internet.
Urmaresc dintre toate transmisiile, postul Trinitas...fetele parintilor si ale cantaretilor sunt triste si vocile au atatea lacrimi in ele si atat atentie pe cuvantul rugaciunii, incat stau cu capul plecat pe cartile mele, uneori mi-e greu sa-i vad!
Dar este si in asta un rost...rugaciunea si-a recapatat lacrima!
Stau numai in casa! Deja sunt bolnava de ipohondrie. Foarte greu m-am hotarat sa duc gunoiul si l-am dus numai dupa ce am vazut,ca o echipa imbracata precum cosmonautii, au dezinfectat parcarea, si scara blocului.Abia apoi am coborat, purtand masca si caciula pe cap!Atenta sa nu ma intalnesc cu nimeni. Oricum abia in cateva zile voi fi sigura ca sunt neatinsa de virus... Glumesc putin, dar in gluma e un adevar! Teama a pus stapanire pe noi, sau cel putin pe mine!Desigur sunt in mana lui Dumnezeu si stiu ca Dumnezeu imi este cel mai bun si cel mai iubitor aliat. Dar tot asa stiu ca Dumnezeu nu vrea sa ma expun fara discernamant unui pericol real...A muri inseamna acum a face familiei multe greutati...Si a suferi, desi suferinta este un fapt personal, prin toate implicatiile duce la prea multa suferinta in cei care ne iubesc.
Am ales sa raman in casa mea!Nici nu am avut multe variante! Bujoreniul era prea departe,pentru acesta perioada in care totusi familia trebuie avuta aproape.
Asa ca am ramas in casa fara sa stiu pentru cat timp, inghesuind pe balcon pungi cu alimente pe care nu cred ca le voi manca vreodata...dar ...cine stie?Am reinceput sa fac ordine in lucruri si sa privesc casa cu ochi de gospodina...Mult prea plecata de acasa si sprijinindu-ma in treburile casnice pe doamna Geta ,pur si simplu am uitat multe din lucrurile avute...Am scos la aerisit cuverturile din lana tesute de femeile vrednice ale neamului meu...am privit fetele de masa brodate manual...am umblat la vasele din cristal si portelan...am desfacut cutiile cu amintiri...am triat iarasi,am pus deoparte pentru daruit si altora...am asezat dulapurile mai intelept ...era timpul...Si azi am privit casa cand tamaiam sfintii din icoane...imi place la mine in casa!Ma simt bine in chilia mea! Am tot ce-mi trebuie: vase cu aghiazma, anafura, carbuni si tamaie...carti de rugaciune si cateva Biblii...De jur imprejur am sfintii, exact cum zicem in rugaciune" Inconjoara-ne pe noi cu sfintii Tai ingeri ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti,sa ajungem la unirea credintei si la cunostinta slavei Tale cele neapropiate,ca binecuvantat esti in vecii vecilor" .
In rest imi petrec ziua dupa randuiala ceasurilor ...imi framant viata si cererile in facerea lor...
Da,nu vom mai fi oamenii care am fost!
Poate vom fi mai buni!Izolarea de lume ma face sa-mi fie un dor linistit de lume... George si Filip cresc in mediul lor securizat ...sunt ca si mine, soareci de apartament si daca avem tot ce ne trebuie, traim!
Copiii mei, cei dupa trup si cei dupa suflet, isi vad de vietile lor muncind, iubind, renuntand la unele lucruri, dar mai ales invatand permanent din experienta aceasta!Unul dintre ei imi povestea ca societatea la care lucreaza, va face reduceri de personal pe timp de criza si era ingrijorat ca nu cumva valul primei concedieri sa o culeaga pe o colega care are o situatie financiara grea si in acest context imi spunea ca ar prefera sa -l concedieze pe el! Si mi s-a inmuiat inima de drag si de mila...bietii copii! Biata fata cu probleme si incercarea lui Dumnezeu pentru ceilalti! Slava lui Dumnezeu pentru gandurile noastre bune si dragostea noastra! Aseara, tarziu imi povestea ca valul de concedieri nu a cuprins pe niciunul dintre acestia si ...m-am gandit ca poate pentru gandul de jertfa al cuiva, Dumnezeu a intins mana Sa peste ei...Cred tot mai mult ca acest minunat Cunoscator al inimilor noastre este cu noi si numara fiecare lacrima care ne cade si fiecare zambet pe care il aruncam celorlalti.
Asa e! E greu fara slujbele bisericii! Dar tot Dumnezeu ne-a dat sa folosim internetul spre folos sufletesc. Nu am eu nimic din inaltimea pustnicilor care pot trai cu o firimitura de anafura si un strop de aghiazma asa incat recunosc ca nu este, pentru mine, ca si cand sunt cu adevarat chemata la Sfantul Potir, dar imi plec genunchii inimii si capul pe carti in mijlocul chiliei mele si chem mila lui Dumnezeu in aceiasi respiratie cu psaltii catedralei patriarhale...si Dumnezeu raspunde prin fiecare zi care, fara schimbari majore, trece ...
Slava,Tie, Doamne!
E greu! M-a sunat paznicul de la cimitir si mi-a spus:
-Doamna, au inflorit narcisele, am sapat trandafirii, am facut curat la domnul Grig , stati linistita ca sunt eu aici,nu veniti ca cimitirul e inchis!
Si am plans de bucurie, desi pana si cimitirul e inchis! Asa a randuit Dumnezeu ca unul din paznicii cimitirului sa fi lucrat candva cu Grig si sa-l cunoasca ...bunatatea si nobletea lui Grig nu au ramas nerasplatite de Dumnezeu, Cel ce toate le stie!
Cred ca fiecaruia Dumnezeu ii cere ceva acum, special, in acest moment special al istoriei omenirii.
In Georgia oamenii stau in genunchi in fata bisericilor.
In Rusia patriarhul Kiril impreuna cu parintele Ilie de la Optina au zburat cu icoana Maicii Domnului Umilenie peste Moscova si Sank-Petersburg.
Cuvioasa Parascheva va parasi Catedrala mitropolitana din Iasi pentru a merge in judetele invecinate.
Sfantul Dimitrie cel nou va iesi pe drumurile Bucurestiului.
Ierarhii Bisericii noastre, Biserica lui Hristos, insotesc sfinte icoane si sfinte moaste cu rugaciuni pe drumuri cu oameni molipsiti de un virus pe care mintea omeneasca inca nu-l poate stapani...
Mii de oameni mor zilnic in singuratate si suferinta.
Nu este un scenariu pus la cale de cineva.
Este ceva real...ceva ce face sa creasca iarba pe cararile dintre noi... ne vorbim doar la telefon si nu ne mai imbratisam...pastram o distanta intre noi, semnul existentei bolii,al fricii si al mortii...
Gandul meu se indreapta spre cei cu adevarat izolati in boala, in suferinta, spre cei din Italia si Spania care mor singuri fara sa simta caldura unui suflet care sa le fie alaturi...dar ce stiu eu? Poate ei isi vad ingerul care le sta aplecat peste suflete!
Gandul meu se indreapta spre medicii si personalul medical care ingrijesc pe cei bolnavi, desi nu au nici echipament care sa-i protejeze si poate nici instrumental medical cum le-ar fi de folos... si sunt cu gandul acasa, la familiile lor, la copilasi, la parintii lor si la bunici, la cei dragi...Dar toti sunt in grija lui Dumnezeu! Poate exact ca atunci cand se pleaca la manastire, Dumnezeu trimite ingeri in locul lor si familiile lor au toata protectia lui Dumnezeu!
Gandul meu se indreapta spre Suceava in atata suferinta ... Dar Suceava are oamenii ei care nu si-au plecat genunchii lui Baal...si aude Dumnezeu ruga lor!
Gandul meu se indreapta spre multimea de preoti, slujitori ai sfintelor altare care desi inlacrimati ca au bisericile goale, ne cer sa transmitem pe facebook sau adrese de email,pomelnice cu suflete vii sau adormite spre pomenire...unii din ei aduna mii de pomelnice si proscomidia se intinde pe ore multe, dar umplem in chip nevazut bisericile si singuratatea nu mai exista, impreuna suntem in dragostea lui Hristos...
Da, este greu, dar si cata frumusete!
Oh, infloreste, Doamne, lumea ta,sterge lacrimile noastre si adu-ne Primavara acestui an!
Nu am nici macar televizor. Am in schimb un telefon nou, un laptop si conexiune la internet.
Urmaresc dintre toate transmisiile, postul Trinitas...fetele parintilor si ale cantaretilor sunt triste si vocile au atatea lacrimi in ele si atat atentie pe cuvantul rugaciunii, incat stau cu capul plecat pe cartile mele, uneori mi-e greu sa-i vad!
Dar este si in asta un rost...rugaciunea si-a recapatat lacrima!
Stau numai in casa! Deja sunt bolnava de ipohondrie. Foarte greu m-am hotarat sa duc gunoiul si l-am dus numai dupa ce am vazut,ca o echipa imbracata precum cosmonautii, au dezinfectat parcarea, si scara blocului.Abia apoi am coborat, purtand masca si caciula pe cap!Atenta sa nu ma intalnesc cu nimeni. Oricum abia in cateva zile voi fi sigura ca sunt neatinsa de virus... Glumesc putin, dar in gluma e un adevar! Teama a pus stapanire pe noi, sau cel putin pe mine!Desigur sunt in mana lui Dumnezeu si stiu ca Dumnezeu imi este cel mai bun si cel mai iubitor aliat. Dar tot asa stiu ca Dumnezeu nu vrea sa ma expun fara discernamant unui pericol real...A muri inseamna acum a face familiei multe greutati...Si a suferi, desi suferinta este un fapt personal, prin toate implicatiile duce la prea multa suferinta in cei care ne iubesc.
Am ales sa raman in casa mea!Nici nu am avut multe variante! Bujoreniul era prea departe,pentru acesta perioada in care totusi familia trebuie avuta aproape.
Asa ca am ramas in casa fara sa stiu pentru cat timp, inghesuind pe balcon pungi cu alimente pe care nu cred ca le voi manca vreodata...dar ...cine stie?Am reinceput sa fac ordine in lucruri si sa privesc casa cu ochi de gospodina...Mult prea plecata de acasa si sprijinindu-ma in treburile casnice pe doamna Geta ,pur si simplu am uitat multe din lucrurile avute...Am scos la aerisit cuverturile din lana tesute de femeile vrednice ale neamului meu...am privit fetele de masa brodate manual...am umblat la vasele din cristal si portelan...am desfacut cutiile cu amintiri...am triat iarasi,am pus deoparte pentru daruit si altora...am asezat dulapurile mai intelept ...era timpul...Si azi am privit casa cand tamaiam sfintii din icoane...imi place la mine in casa!Ma simt bine in chilia mea! Am tot ce-mi trebuie: vase cu aghiazma, anafura, carbuni si tamaie...carti de rugaciune si cateva Biblii...De jur imprejur am sfintii, exact cum zicem in rugaciune" Inconjoara-ne pe noi cu sfintii Tai ingeri ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti,sa ajungem la unirea credintei si la cunostinta slavei Tale cele neapropiate,ca binecuvantat esti in vecii vecilor" .
In rest imi petrec ziua dupa randuiala ceasurilor ...imi framant viata si cererile in facerea lor...
Da,nu vom mai fi oamenii care am fost!
Poate vom fi mai buni!Izolarea de lume ma face sa-mi fie un dor linistit de lume... George si Filip cresc in mediul lor securizat ...sunt ca si mine, soareci de apartament si daca avem tot ce ne trebuie, traim!
Copiii mei, cei dupa trup si cei dupa suflet, isi vad de vietile lor muncind, iubind, renuntand la unele lucruri, dar mai ales invatand permanent din experienta aceasta!Unul dintre ei imi povestea ca societatea la care lucreaza, va face reduceri de personal pe timp de criza si era ingrijorat ca nu cumva valul primei concedieri sa o culeaga pe o colega care are o situatie financiara grea si in acest context imi spunea ca ar prefera sa -l concedieze pe el! Si mi s-a inmuiat inima de drag si de mila...bietii copii! Biata fata cu probleme si incercarea lui Dumnezeu pentru ceilalti! Slava lui Dumnezeu pentru gandurile noastre bune si dragostea noastra! Aseara, tarziu imi povestea ca valul de concedieri nu a cuprins pe niciunul dintre acestia si ...m-am gandit ca poate pentru gandul de jertfa al cuiva, Dumnezeu a intins mana Sa peste ei...Cred tot mai mult ca acest minunat Cunoscator al inimilor noastre este cu noi si numara fiecare lacrima care ne cade si fiecare zambet pe care il aruncam celorlalti.
Asa e! E greu fara slujbele bisericii! Dar tot Dumnezeu ne-a dat sa folosim internetul spre folos sufletesc. Nu am eu nimic din inaltimea pustnicilor care pot trai cu o firimitura de anafura si un strop de aghiazma asa incat recunosc ca nu este, pentru mine, ca si cand sunt cu adevarat chemata la Sfantul Potir, dar imi plec genunchii inimii si capul pe carti in mijlocul chiliei mele si chem mila lui Dumnezeu in aceiasi respiratie cu psaltii catedralei patriarhale...si Dumnezeu raspunde prin fiecare zi care, fara schimbari majore, trece ...
Slava,Tie, Doamne!
E greu! M-a sunat paznicul de la cimitir si mi-a spus:
-Doamna, au inflorit narcisele, am sapat trandafirii, am facut curat la domnul Grig , stati linistita ca sunt eu aici,nu veniti ca cimitirul e inchis!
Si am plans de bucurie, desi pana si cimitirul e inchis! Asa a randuit Dumnezeu ca unul din paznicii cimitirului sa fi lucrat candva cu Grig si sa-l cunoasca ...bunatatea si nobletea lui Grig nu au ramas nerasplatite de Dumnezeu, Cel ce toate le stie!
Cred ca fiecaruia Dumnezeu ii cere ceva acum, special, in acest moment special al istoriei omenirii.
In Georgia oamenii stau in genunchi in fata bisericilor.
In Rusia patriarhul Kiril impreuna cu parintele Ilie de la Optina au zburat cu icoana Maicii Domnului Umilenie peste Moscova si Sank-Petersburg.
Cuvioasa Parascheva va parasi Catedrala mitropolitana din Iasi pentru a merge in judetele invecinate.
Sfantul Dimitrie cel nou va iesi pe drumurile Bucurestiului.
Ierarhii Bisericii noastre, Biserica lui Hristos, insotesc sfinte icoane si sfinte moaste cu rugaciuni pe drumuri cu oameni molipsiti de un virus pe care mintea omeneasca inca nu-l poate stapani...
Mii de oameni mor zilnic in singuratate si suferinta.
Nu este un scenariu pus la cale de cineva.
Este ceva real...ceva ce face sa creasca iarba pe cararile dintre noi... ne vorbim doar la telefon si nu ne mai imbratisam...pastram o distanta intre noi, semnul existentei bolii,al fricii si al mortii...
Gandul meu se indreapta spre cei cu adevarat izolati in boala, in suferinta, spre cei din Italia si Spania care mor singuri fara sa simta caldura unui suflet care sa le fie alaturi...dar ce stiu eu? Poate ei isi vad ingerul care le sta aplecat peste suflete!
Gandul meu se indreapta spre medicii si personalul medical care ingrijesc pe cei bolnavi, desi nu au nici echipament care sa-i protejeze si poate nici instrumental medical cum le-ar fi de folos... si sunt cu gandul acasa, la familiile lor, la copilasi, la parintii lor si la bunici, la cei dragi...Dar toti sunt in grija lui Dumnezeu! Poate exact ca atunci cand se pleaca la manastire, Dumnezeu trimite ingeri in locul lor si familiile lor au toata protectia lui Dumnezeu!
Gandul meu se indreapta spre Suceava in atata suferinta ... Dar Suceava are oamenii ei care nu si-au plecat genunchii lui Baal...si aude Dumnezeu ruga lor!
Gandul meu se indreapta spre multimea de preoti, slujitori ai sfintelor altare care desi inlacrimati ca au bisericile goale, ne cer sa transmitem pe facebook sau adrese de email,pomelnice cu suflete vii sau adormite spre pomenire...unii din ei aduna mii de pomelnice si proscomidia se intinde pe ore multe, dar umplem in chip nevazut bisericile si singuratatea nu mai exista, impreuna suntem in dragostea lui Hristos...
Da, este greu, dar si cata frumusete!
Oh, infloreste, Doamne, lumea ta,sterge lacrimile noastre si adu-ne Primavara acestui an!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu