LACRIMI DE POCAINTA

"De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu"Psalmul 118

Nu stiu cand am plans prima data dupa moartea lui Grig.Preocupata sa -l inmormantez,sa anunt asta, sa privesc copii...in primele zile nu am plans asa cum se asteptau cei din preajma mea.Desigur am plans, am jelit, dar nu imi puteam permite liberatea aceasta de a-mi manifesta durerea in plinatatea ei.Acum privind in urma gandesc ca a fost si asta un dar, un gand primit de la ingerul meu.Am plans desigur, dar nu m-am tavalit pe jos cum spunea o prietena ca a facut, nu m-am dat cu capul de pereti si nu m-am gandit sa merg sa ma arunc in Ialomita, ca sa-l urmez...Acestea ar fi fost lacrimi care ar fi aratat ca nu am nadejde in Dumnezeu.Si eu, acesta e adevarul, am ingenunchiat distrusa , dar cautand o calea de salvare pentru Grig.Stiam, am acceptat ca a murit inainte ca aparatele  de resuscitare sa se opreasca.Un gand a trecut ca un fulger prin mintea mea: cineva ii aprinsese lumanarea, dar stiam ca e nespovedit si neimpartasit si lucrurile acestea imi spuneau cumva ca o sa am multe de facut...Maica Varvara m-a invatat la cateva ore dupa moartea lui, ce am de facut.Ea m-a ordonat si m-a ajutat.Iar eu am primit cuvantul ei ca fiind singurul adevarat si de respectat.

Maica nu m-a lasat sa plang! Ma iubea atat de mult incat ar fi vrut sa-mi duca ea durerea, a si dus-o saraca, ea a facut colivele, primele parastase...ea a citit prima din psaltire pentru el...dar nu m-a lasat sa plec in acel plans de disperare si deznadejdie. 

Fara sa stiu si parintele Gavriil ma supraveghea.Rugaciunea preotilor incepuse pentru noi si primul semn a fost ca noi am primit ceea ce ei ne spuneau , nu ceea ne ziceau ceilalti din traditia noastra milenara.Am descoperit ca multe din lucrurile care se fac la inmormantari si la parastase nu au nici o baza in sfintele carti, cel mult le poti incadra la milostenie si atat, iar plansul, mai ales plansul si vorbele, gandurile trebuiesc controlate cu frica si cu cutremur.Cum sa intrebi : de ce? Nu stii? Si chiar daca nu ti-ai cunoaste pacatele, gandeste ca judecatile lui Dumnezeu sunt greu  de patruns si atunci pleaca capul.

Am plans din frica de Dumnezeu.Am constientizat ca a fost ceva gresit in viata noastra si acest ceva ne-a adus la acest moment al pedepsei.Si am plans.

Am plans din iubire.Inca o fac.Imi era si imi este atat de dor de el incat inca plang pentru ca nicaieri nu mai gasesc mirosul lui si chiar daca inca imbrac tricourile lui si hainele lui, ele deja in acesti ani au pierdut amprenta lui.Si nu-l mai gasesc nicaieri.L-am asezat in zeci de poze in casa, toti anii vietii lui, de la 4 ani la 50 cat avea cand a plecat, dar pozele nu pot sa-l mute material in spatiul noastru intim..

Am plans si eu un plans vinovat si uraciune in fata lui Dumnezeu, daca nu-i asez alaturi plansul pentru vina mea, vina care a dus la moartea lui.Am uitat in noaptea in care a murit, mult din viata dinainte, sigur, sunt o multime de pacate pe care mi-le amintesc, dar sunt alte mii uitate, oricum sunt convinsa ca daca eu as fi trait corect, Dumnezeu, ar fi mutat raul din neamul nostru intr-un alt timp."Insa nu voi face acestea in zilele tale..."zice Domnul in Regi cap 11;12 si cand ma gandesc la acest lucru, plang de frica lui Dumnezeu.

Scriam ca parintele Gavriil deja ma supraveghea dupa moartea lui Grig,Cu delicatetea extraordinara pe care o are, imi vorbea despre plansul unor persoane, plans care te sperie, te infioara, plans din disperarea, din neputinta de a accepta moartea, pierderea celor dragi.Si atunci m-am gandit cu disperare la plansul meu.Maria care isi inmormantase singurul copil, pe Dani, la 16 ani, mi-a zis ca ascultandu-l pe parinte vorbind, a inteles ca nu e niciun folos pentru fetita plansul ei si atunci si-a spus:

-Daca iti fac rau plangand asa, inseamna ca  trebuie sa-ti dau si asta, sa scot din inima mea acest plans.

Si am invatat sa plangem fara sa jelim. 

Cu timpul, schimbandu-mi viata, gasindu-l pe Dumnezeu si intelegand multimea greselilor facute, am schimbat plansul, in plans pentru ca l-am intristat pe Dumnezeu.

La fiecare pomenire, a lui Grig, a lui Dani, cu ochii in lacrimi ne spunem ca pentru pacatele noastre traim asta, ca l-am descperit tarziu pe Dumnezeu si desi era langa noi, ani de zile i-am intors spatele alegand calea larga a vietii, a lumii, a patimilor...

Ma rog acum sa dobandim lacrimile de pocainta si umilinta in spovedania noastra si in rugaciunea pe care o facem, lacrimi care sa izvorasca din iubirea lui Dumnezeu si din constiinta ca l-am suparat.Este in Regi II, CAP 12 un verset care imi place nespus de mult.Va amintiti ca David pacatuise in fata lui Dumnezeu cu femeia lui Urie Heteul si-l omorase pe acesta, Natan profetul merge si-l mustra pe David, care intelege intr-o secunda, un val i-se ridica de pe minte si de pe inima si cade la pamant spunand"Am pacatuit inaintea Domnului" si Dumnezeu il iarta si ridica pacatul de deasupra lui.

Cred, ca toata experienta acestor ani grei, ca Dumnezeu pentru pocainta sincera poate ridica pedeapsa Eu nu simt ca Dumnezeu vrea moartea pacatosului ci...pocainta noastra si indreptarea.

In Memorii IPS Bartolomeu Anania povesteste o intamplare legata de PF Teoctist, care intrebat despre o anume situatie din acel moment , ce opinie are, a zis"Nu stiu cum e, dar cred ca lui Dumnezeu nu i-a placut!"

Raportarea noastra in toate faptele, de la cele mici la cele mari, la Dumnezeu poate insemna paza de cele rele.  

"Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău." (II Corinteni VII, 10).

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul. El zice : " Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui''

Si tot Grigorie de Nazianz  spune:

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. 

Sfântul Grigorie de Nazianz 

Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr. http://logos.md/2013/02/07/fericiri-ale-diferitelor-vieti-sf-grigorie-de-nazianz/

Stiu, nu vom fi niciodata asa,cum spune o persoana draga deja, care citeste blogul, caile noastre de mantuire  ale mirenilor sunt altele decat ale calugarilor, dar e bine poate sa ne raportam la ei, ca sa ne vedem neputinta si sa plangem mai mult pentru pacate, sa plangem incetisor, cu lacrimi de pocainta..