Cei singuri

Acum cateva luni, cand inca nu aveam blog, scriam pe facebook despre cei care sunt singuri, uitati de lume.Astazi am regasit acele randuri, prin atentia unei prietene noi din spatiul virtual.Am constat ca lucrurile sunt actuale, tema celor singuri fiind o tema pe care putem discuta mereu.Sunt multi cei care nu au pe nimeni langa ei, motivele sunt la fel de multe cum sunt si ei, multi.Poate e vina lor, poate unii dintre noi nu stim sa traim, nu stim sa iubim si atunci lumea se retrage dupa incercari, poate unii dintre noi au parte doar de nepasare si atunci ce pot face? Ajung in centre, ajung sa moara singuri in case in care nu se face curat niciodata, nu se deschide o usa, un geam, nimic...Dar nimic nu justifica nepasarea noastra.

Au trecut de cand scriam aceste randuri 9 noua luni.In curand vom face parastasul de an pentru Marian.Nu l-a cautat nimeni.A ramas al meu.Mi-l-am revendicat si am facut-o cu convingerea ca intr-o zi ne vom reintalni.Dar tot nu poate sa-mi treaca tristetea pentru viata lui sfarsita in singuratate.

Acestea sunt randurile:

De multe ori , in momente de reusita(cel mai adesea profesionala)am multumit lui Dumnezeu pentru ca mi-a daruit o familie in care am crescut, ca am avut totdeauna o biblioteca cu carti din care sa pot sa-mi iau ceva de citit,ca scoala a fost atat de aproape de casa mea incat tatalui meu i-se parea normal sa fim premianti(sa stai atat de aproape de scoala si sa nu inveti bine i-se parea de neacceptat si eu, cu increderea oarba a copiilor in vorbele parintilor,ma gandeam deseori la asta si ma straduiam tot mai mult).Mi-s-a parut normal ca intr-o zi, un om sa ma iubeasca atat de mult incat sa ma vrea alaturi pentru restul de viata," rest" care mi se parea mare pentru ca noi eram tineri.Mi-s-a parut normal ca in trupul meu subtire sa se zamisleasca copii, ca ei sa fie sanatosi, sa se agate ca lianele de picioarele si bratele mele...Mi-s-a parut normal sa am prieteni. Sa fie langa mine oameni cu care sa impart bucuria dar si tristetile unor vieti fara mari drame, dar cu poticniri firesti.Rar cand sunt singura traiesc adevarate sincope in respiratie.Telefonul suna permanent de ziua mea si de sarbatori. Casuta lui, cand au aparut mobilele era si este plina de mesaje. Biroul meu plin de flori. Era normal sa ma iubeasca?Atunci de ce nu e normal pentru toti? De ce strazile sunt pline, chiar si acum pe caldura, de oameni care cersesc?De ce sunt oameni care nu au pe nimeni nici macar la moartea lor? Sunt toate retorica. Nici macar nu-l intreb pe Dumnezeu asta , nici macar in momentele mele de vorba cu EL.Dar ma intreb de ce ii lasam pe oamenii de langa noi singuri? De ce intoarcem capul de la mana intinsa a copiilor? Nu ma gandesc atat la cei de pe strazi, cat la cei care traiesc in cocioabe, pe strazile noastre, la cei debransati de la curent si de la gaze, la cei peste care ploua sau ninge fara ca noua sa ne pese. Mor oameni care nu au pe nimeni. Ridicam din umeri si ne spunem ca ii ingroapa Primaria, ca si cand primaria nu e o institutie si nu un grup de oameni. Si, am curajul sa va spun, o pot scrie cu litere de tipar, ca din neglijenta noastra , ei, oamenii acestia nu au parte decat de o slujba la inmormantare, cel mai adesea fara coliva, ca au cruci pe care nu se scrie nimic... nu randuieste nimeni nicio pomenire nici macar pana la 1 an, nu 7 cat cere biserica noastra...Raman la mila preotilor care se roaga pentru cei care nu au pe nimeni sa-i pomeneasca(ma gandeam ca acestia sunt cei care au trait acum zeci, sute de ani si nu mai au pe nimeni in neamul lor, de fapt e vorba de cei uitati de lume, de cei carora le-am intors spatele, de cei pe langa care trecem si nu-i vedem pentru ca sunt saraci, prost imbracati, murdari, bubosi...)Si revin la mine, ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-i arata si eu din cand in cand ii vad.Pentru ca nici eu nu-i vad mereu. Nu va ganditi ca sunt vreo sfanta!O, Doamne, nu!Preocupata egoist de suferinta mea si sufletul sotului meu, nici eu nu vad, pana cand realitatea nu-mi scoate ochii.In curand se vor implini 3 luni de la moartea lui Marian.Sambata e parastasul pentru el. Nu l-a cautat nimeni.In agenda lui ordonata am gasit niste numere de telefon la care nu am putut sa sun.Dar nici cat a fost bolnav si nici in aceste 3 luni, nimeni nu l-a cautat.Si tot sambata vom face pomenirea de 40 de zile a lui Ion, un alt om pe care nu l-a vrut nimeni.Pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai, Doamne, odihneste sufletele robilor Tai, Marian si Ion!