Examen

Gata.Am fost la scoala.V-am povestit acum catva timp ca am fost la scoala.Am parcurs patru module  si astazi am finalizat cursurile cu examenul.Aseara tarziu eram in pat cu toate  cele patru carti si cu cele patru lucrari pe care trebuia sa le sustin astazi.Astazi ma bufneste rasul pe seama mea, dar aseara eram atat de ingrozita de examen, incat am tot citit, fara sa ma mai intreb daca acele lucruri imi vor folosi la ceva.Am o varsta la care, profesional, o schimbare este exclusa, iar in ceea ce lucrez acum, a pune in practica ceva din ceea ce am invatat ar fi sinucidere profesionala sau cum zice romanul"a-mi da foc la valiza".Dar sigur imi va folosi in mii de alte feluri.

Am stat de vorba cu tinerii(v-am spus ca eram cea mai in varsta din grup!), nimeni nu a reusit sa-mi spuna pe nume, nici macar lectorii deja obisnuiti cu cursanti de toate varstele.In zile dinainte de examen, jumatate din cursanti au sunat si m-au intrebat daca nu vreau sa fac echipa cu ei,pe langa grupa in care deja eram, toti incercand cumva sa ma ajute, considerand ca imi va fi cel mai greu sa ma descurc! Eu insa am ramas cu grupa mea! Trei barbati, doi foarte tineri, de varsta fiului meu si unul ceva mai matur, dar oricum mai tanar ca mine.

Duminica i-am ordonat si adunat la mine la birou! Le-am facut cafea, le-am dat un spatiu cu caldura si iubire si am lucrat impreuna...una din teme am finalizat-o eu cu o contabila chiar mai mare decat mine! Recunosc ca se uitau la mine deja...cu mirare si inceput de consideratie.

Ieri am citit!

Azi dimineata la prima ora, iar pe intuneric, eram in biserica! M-am rugat la Mantuitor! Pentru toti, chiar si pentru mine, examenul parea un lucru simplu, dar...eu stiu ca nimic nu e cum pare!! M-am rugat la Mantuitor si la sfintii nostrii ocrotitori ale caror moaste sunt in biserica.Dupa slujba am ramas putin si am luat binecuvantarea Parintelui! Am plecat cu crucea sfintiei sale, mare, pe mine:din cap pana la pamant!

Si am intrat la examen!Ghiciti cum a fost?

Tinerii cu care am facut echipa erau atat de incantati incat ziceau mereu:

-Super!

Si au batut palma cu mine!

Rad! Eu femeia matura batand palma  cu tinerii. Invingatori! Cea mai buna echipa!Eu nu am niciun merit!Dumnezeu a pus in gura mea cuvintele, a limpezit mintea mea si.... a pus in ochii si inima celor care ne-au evaluat, ganduri bune.Sa va mai spun ce note am luat?Ce sens are? A fost un triumf!

A fost lucrarea lui Dumnezeu cu noi toti: cu mine ca sa vad iubirea Lui pentru mine, cu ei, cu tinerii,ca sa vada ca indiferent de varsta omul trebuie sa munceasca, sa se straduiasca sa-si inmulteasca talantul(spun la singular, pentru ca eu nu cred ca am mai mult de unul, dar multumesc pentru ceea ce am primit), dar si pentru ca sa ajunga la ei cuvantul lui Dumnezeu, atat cat pot eu transmite, pentru ca tot acest timp al cursurilor si al examenului l-am folosit ca sa le spun acele lucruri pe care din pacate mie nu mi-le spunea nimeni si care poate ar fi schimbat viata mea, despre prezenta la biserica, despre frumusetea slujbelor, despre sfanta impartasanie, despre spovedit, despre alegerea numelor pentru copii...cu unul din profesorii examinatori cu care am stabilit deja o actiune despre care va voi povesti intr-o zi...Pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu a avut ceva de facut, aratandu-ne intr-un mod atat de placut, ca  munca este un prilej de bucurie dumnezeeasca.

Si in acest context, va spun ca am citit astazi  un articol deosebit de frumos al parintelui Staniloae in care ne spune ca munca este una din poruncile lui Dumnezeu,plecand de la faptul  ca in Geneza ni-se spune"Si a luat Domnul Dumnezeu pe Adam si l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Si a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicand: Din toti pomii gradinii vei manca. Dar din pomul cunostintei binelui si al raului sa nu mananci, fiindca in ziua in care vei manca din el, vei muri" (Gen, II, 15-17) si atragandu-ne atentia ca Dumnezeu, inainte de a o face pe Eva din coasta lui Adam, il pune pe Adam sa munceasca si aceasta, chiar  inainte de a manca.

Dumnezeu binecuvanteaza munca omului"Deci, spune parintele Staniloae, nu munca reprezinta blestemul rostit de Dumnezeu asupra omului (Gen. III, 17-19), ci osteneala ce se adauga la ea, pe de o parte din pricina ca natura isi da dupa cadere mai anevoie rodul ei, pe de alta din pricina ca omul in starea de pacat sau de egoism si de lene in care a cazut, simte prea mult greutatea muncii. In fiinta ei asa cum a fost randuita de Dumnezeu, munca nu e ceva greu, dimpotriva ea e impreunata eu veselie, asa cum se veseleste poporul Israel la seceris (Isaia IX, 3). Dar si sudoarea si osteneala care s-au adaugat la munca prin caderea in pacat, primesc pentru crestin un rost pozitiv, intrucat tin in frau si slabesc patimile si poftele egoiste.''

Porunca divina si lege fundamentala este munca si in decalog, spunandu-se ca dupa modelul lui Dumnezeu"Sase zile sa lucrezi si sa faci toate lucrurile tale" (Exod II, 9).

O, cate invataturi frumoase are intreaga Scriptura despre munca, munca te determina sa-ti foloseti talantii dati si sa ti-i inmultesti, munca, te ajuta sa implinesti porunca iubirii, pentru ca din roadele muncii poti ajuta si pe altii, munca te fereste de pacate, pentru ca obosit dumnezeeste dupa munca nu mai pacatuiesti judecandu-l pe altul, munca fizica e pe acelasi plan cu munca intelectuala, cu nimic mai prejos...

"Ca un corolar al tuturor punctelor insirate, dar si din cuvintele Scripturii si ale Sf. Parinti, rezulta ca munca este o datorie inevitabila, dar si o mare cinste pentru om. E o datorie catre Dumnezeu, catre sine si catre semeni. In acelasi timp, ea imbraca pe om in cea mai inalta demnitate. Caci insusi Dumnezeu lucreaza. Omul care munceste imita pe Dumnezeu, continuand creatia, intrucat scoate din natura bunurile puse de Dumnezeu in ea in stare virtuala, si participand la activitatea proniatoare a lui Dumnezeu, intrucat contribuie la intretinerea vietii sale si la intretinerea semenilor sai."

pr. prof. Dumitru Staniloae

ANIVERSAREA SI SFANTA FOTINI

Astazi, 26 februarie, Mihnea ar fi implinit 39 de ani.El s-a mutat la Domnul anul acesta, in noaptea de 31 ianuarie, cu mai putin de o luna inainte de ziua lui.Era atat de tanar! O tinerete pe care trupul lui  si chipul lui frumos o pastreaza in amintirea si inimile noastre. Astazi, de noapte, atat de noapte incat strazile erau pustii,pe ploaie,am insotit-o pe Ema, sotia lui si pe Stela,cumnata lui, la biserica.Duceau coliva facuta pentru el.Frumoasa, asezata intr-un vas cumva mai special decat al femeilor, pana si sticla lui de vin era altfel...totul aratand asa cum a fost el: special.Doar crucea facuta de ele era din nuci, asemenea crucilor facute de femeile noastre de la tara.Azi am facut pomenirea lui,aniversandu-l fara sa-i numaram anii, pentru ca el va ramane vesnic tanar...38 de ani... 39 de ani neimpliniti.Am fost apoi la cimitir.Era frig, o ploaie rece spala crucile lor si inviora florile de pe mormantul de pamant al lui Mihnea.Pe crucea lui aranjamentul de la inmormantare, adus de Ema, o inima mare alba cu cativa trandafirii rosii.Ema l-a tamaiat...Nu l-a plans...Ema invata sa nu jeleasca, invata sa planga cu speranta in mila lui Dumnezeu pentru Mihnea si cu convingerea ca intr-un timp, pe care doar Dumnezeu il stie, vor sarbatori iar anii iubirii lor. 

Si in timp ce ascultam predica de dimineata, am realizat ca Mihnea nu e singur,el astazi are mijlocitoare catre Dumnezeu pe o femeie care ar fi indragit-o foarte mult, pe sfanta Fotini, femeia samarineanca.

Uitati cat este de frumoasa! O femeie.O femeie pe care Mantuitorul a intalnit-o la fantana.Nu a fost nevoie decat de putin timp si doar cateva cuvinte si viata ei s-a schimbat.A fost in intalnirea ei cu Iisus acea lovitura totala data necredintei si pacatelor ei. Nu stiu daca auzisem de femeia samarineanca inainte sa citesc cartea de predici a parintelui Nicolae Steinhardt, dar predica aceasta mi-a adus-o in viata mea pentru totdeauna ca pe cineva din neamul meu.Femeia samarineanca a fost speranta mea dupa moartea lui Grig, ea si Zaheu, si Petru care s-a lepadata de Iisus de trei ori intr-o noapte si Saul mergand pe drumul Damascului.Ei sunt dovada ca in orice moment, Iisus Hristos ne primeste, si nu numai atat, ne ia pe umerii Lui , ca pe oile ratacite, sa nu ne obosim,sa nu ne pierdem iar in hatisul atator primejdii.

Dumnezeu sa-i daruiasca lui Mihnea un Rai frumos!

PS. Transcriu mai jos predica extraordinara a parintelui Nicolae.Poate aveti timp si o cititi.Sigur o sa va placa tuturor.

Apa cea vie - DUMINICA A 5-A DUPA PASTI

(Femeia Samarineanca)

Daca episodul femeii hananeance poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever) al samarinencii nu-i decât urmarirea unui duel aprig si fara crutare.

Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata în fata, -în tacerea si arsita amiezii de vara, în centrul întinderii desarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta—nevazuta—a elementului apa va fi în curând completata prin manifestarea Duhului însusi)? doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a vazut în femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi ne caldicele vrednice a fi provocate si cucerite de El.

Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12)-nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) este prezentarea unui duel. Analogia între cele doua ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta si nu-s niciunul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe pamânt. Hristos are de înfruntat (si de biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o înfipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura înzestrata cu inteligenta si cu judecata, mândra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a învinge cu orice pret!

De aceea, Domnul procedeaza mai întâi fara graba, accentuând aspectul întâmplator al întâlnirii si parca încercându-si, masurându-si, iscodindu-si adversara; abia la sfârsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei—situatia ei matrimoniala (Bine ai zis ca nu ai barbat…)—va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.

Dialogul în paralel cu duelul, scapara de la prima încrucisare a sabiilor:

Hristos (scurt): Da-mi sa beau.

Samarineanca (artagoasa, mândra, ca sa faureasca numaidecât o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze, asadar, într-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbesti mie?

Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.

Samarineanca (ironica, de sus): Nici galeata nu ai…(din ce în ce mai ionica, trecând de-a dreptul la obraznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decât parintele nostru Iacov!

Hristos (ataca din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodata.

Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, întelegând ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.

Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat). Cheama-ti barbatul.

Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa): N-am barbat.

Hristos (începe a se dezvalui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…

Samarineanca (stie sa se plece în fata adevarului): Tu esti prooroc!

Hristos (se dezvaluie din ce în ce mai mult) enunta doua principii:

a) va veni ceasul si acum este;

b) se cuvine sa ne închinam lui Dumnezeu numai în duh si adevar.

Samarineanca (adulmecând adevarul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.

Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!

În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vreo doua mii de ani: Timpul trebuie sa ia sfârsit. Hristos e înafara timpului, e din vesnicie. Samarinencii îi vorbeste însa ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mântuirii. Si al alegerii: cu sau fara Hristos. La Sihar timpul este înca în suspensie. Dar de ce sta scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simpla: a venit vremea?

Pentru ca sa fie vadit termenul de împlinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitiei în fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare: si acum este!

Sovaielile, amânarile, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: înclinarea în duh nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele “Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avram, Sfânta Fecioara si Domnul însusi, fapt mentionat nu fara emotie de F. M. Dostoievski în Amintiri din casa mortilor.

Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului: atât e de brusca, de nereticenta, de totala! Ca de obicei, Hristos nu umbla cu jumatati de masura: când da, boiereste da, când se descopera, o face desavârsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere…Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, dupa ce se împotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data, lovita mortal, ranita pâna în suflet si în adâncul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fântânii alaturi de care se desfasoara acum scena actuala)—se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit în întregime, neconditionat, se supune înfrânta, întocmai—si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta—ca la sfârsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy în Mândrie si Prejudecata, de Jane Austen, unde, urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia îsi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul.

Si neîntârziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscarile nu mai sunt de învaluire si încercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface în apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga în cetate. De ce? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspândeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, înfipta si îndrazneata dar nobila si curajoasa, cunoscându-si dulcea înfrângere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteaza; alta-i este grija în faza aceasta a desfasurarii minunatei întâmplari: sa se grabeasca a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile în Sihar si-i foarte probabil ca în casa ei a salasluit.

Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, în cadenta neîncetat mai sacadata, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.

Nobletea hananeancei se vadeste în credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai întâi se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, când i se releva adevarul, îl recunoaste si trage toate consecintele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-l anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuita cinste se învrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se împartaseasca. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheama îi vrea de îndata ai Lui, lasând toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie fie ea cât de fireasca ori de curata. Tarina, negotul, însuratoarea, îngropaciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept sa ne-o închipuim vazuta cu ochi nu prea buni în orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.

Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul în calitatea Sa de vânator (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar si sunt în stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea în duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames înrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu I-au placut fetele palide, calaii, plângaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumânari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speta insilor înfocati, intempestivi, nerabdatori.

În duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte, ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacând-o, din trufasa potrivnica, în ucenica si apoi mucenita a Sa.

Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricarei credinte dârze si oricarui crez adevarat—o intensitate dramatica si o dinamica sporita. Dialogul se imprima în cuget si-n simtire mai adânc decât ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.

Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotriveste dar mai apoi se supune si-si adora Creatorul.

Domnul a tinut ca biruinta sa nu-I fie usoara, ca de la sine-înteleasa, mecanica, în stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorâta dintr-o convingere precedata de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultima analiza, actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce—lucru prea bine înteles de Sören Kierkegard—atunci când sufletul aflat în rugaciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te înseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeta: Amin.

LACRIMI DE POCAINTA

"De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu"Psalmul 118

Nu stiu cand am plans prima data dupa moartea lui Grig.Preocupata sa -l inmormantez,sa anunt asta, sa privesc copii...in primele zile nu am plans asa cum se asteptau cei din preajma mea.Desigur am plans, am jelit, dar nu imi puteam permite liberatea aceasta de a-mi manifesta durerea in plinatatea ei.Acum privind in urma gandesc ca a fost si asta un dar, un gand primit de la ingerul meu.Am plans desigur, dar nu m-am tavalit pe jos cum spunea o prietena ca a facut, nu m-am dat cu capul de pereti si nu m-am gandit sa merg sa ma arunc in Ialomita, ca sa-l urmez...Acestea ar fi fost lacrimi care ar fi aratat ca nu am nadejde in Dumnezeu.Si eu, acesta e adevarul, am ingenunchiat distrusa , dar cautand o calea de salvare pentru Grig.Stiam, am acceptat ca a murit inainte ca aparatele  de resuscitare sa se opreasca.Un gand a trecut ca un fulger prin mintea mea: cineva ii aprinsese lumanarea, dar stiam ca e nespovedit si neimpartasit si lucrurile acestea imi spuneau cumva ca o sa am multe de facut...Maica Varvara m-a invatat la cateva ore dupa moartea lui, ce am de facut.Ea m-a ordonat si m-a ajutat.Iar eu am primit cuvantul ei ca fiind singurul adevarat si de respectat.

Maica nu m-a lasat sa plang! Ma iubea atat de mult incat ar fi vrut sa-mi duca ea durerea, a si dus-o saraca, ea a facut colivele, primele parastase...ea a citit prima din psaltire pentru el...dar nu m-a lasat sa plec in acel plans de disperare si deznadejdie. 

Fara sa stiu si parintele Gavriil ma supraveghea.Rugaciunea preotilor incepuse pentru noi si primul semn a fost ca noi am primit ceea ce ei ne spuneau , nu ceea ne ziceau ceilalti din traditia noastra milenara.Am descoperit ca multe din lucrurile care se fac la inmormantari si la parastase nu au nici o baza in sfintele carti, cel mult le poti incadra la milostenie si atat, iar plansul, mai ales plansul si vorbele, gandurile trebuiesc controlate cu frica si cu cutremur.Cum sa intrebi : de ce? Nu stii? Si chiar daca nu ti-ai cunoaste pacatele, gandeste ca judecatile lui Dumnezeu sunt greu  de patruns si atunci pleaca capul.

Am plans din frica de Dumnezeu.Am constientizat ca a fost ceva gresit in viata noastra si acest ceva ne-a adus la acest moment al pedepsei.Si am plans.

Am plans din iubire.Inca o fac.Imi era si imi este atat de dor de el incat inca plang pentru ca nicaieri nu mai gasesc mirosul lui si chiar daca inca imbrac tricourile lui si hainele lui, ele deja in acesti ani au pierdut amprenta lui.Si nu-l mai gasesc nicaieri.L-am asezat in zeci de poze in casa, toti anii vietii lui, de la 4 ani la 50 cat avea cand a plecat, dar pozele nu pot sa-l mute material in spatiul noastru intim..

Am plans si eu un plans vinovat si uraciune in fata lui Dumnezeu, daca nu-i asez alaturi plansul pentru vina mea, vina care a dus la moartea lui.Am uitat in noaptea in care a murit, mult din viata dinainte, sigur, sunt o multime de pacate pe care mi-le amintesc, dar sunt alte mii uitate, oricum sunt convinsa ca daca eu as fi trait corect, Dumnezeu, ar fi mutat raul din neamul nostru intr-un alt timp."Insa nu voi face acestea in zilele tale..."zice Domnul in Regi cap 11;12 si cand ma gandesc la acest lucru, plang de frica lui Dumnezeu.

Scriam ca parintele Gavriil deja ma supraveghea dupa moartea lui Grig,Cu delicatetea extraordinara pe care o are, imi vorbea despre plansul unor persoane, plans care te sperie, te infioara, plans din disperarea, din neputinta de a accepta moartea, pierderea celor dragi.Si atunci m-am gandit cu disperare la plansul meu.Maria care isi inmormantase singurul copil, pe Dani, la 16 ani, mi-a zis ca ascultandu-l pe parinte vorbind, a inteles ca nu e niciun folos pentru fetita plansul ei si atunci si-a spus:

-Daca iti fac rau plangand asa, inseamna ca  trebuie sa-ti dau si asta, sa scot din inima mea acest plans.

Si am invatat sa plangem fara sa jelim. 

Cu timpul, schimbandu-mi viata, gasindu-l pe Dumnezeu si intelegand multimea greselilor facute, am schimbat plansul, in plans pentru ca l-am intristat pe Dumnezeu.

La fiecare pomenire, a lui Grig, a lui Dani, cu ochii in lacrimi ne spunem ca pentru pacatele noastre traim asta, ca l-am descperit tarziu pe Dumnezeu si desi era langa noi, ani de zile i-am intors spatele alegand calea larga a vietii, a lumii, a patimilor...

Ma rog acum sa dobandim lacrimile de pocainta si umilinta in spovedania noastra si in rugaciunea pe care o facem, lacrimi care sa izvorasca din iubirea lui Dumnezeu si din constiinta ca l-am suparat.Este in Regi II, CAP 12 un verset care imi place nespus de mult.Va amintiti ca David pacatuise in fata lui Dumnezeu cu femeia lui Urie Heteul si-l omorase pe acesta, Natan profetul merge si-l mustra pe David, care intelege intr-o secunda, un val i-se ridica de pe minte si de pe inima si cade la pamant spunand"Am pacatuit inaintea Domnului" si Dumnezeu il iarta si ridica pacatul de deasupra lui.

Cred, ca toata experienta acestor ani grei, ca Dumnezeu pentru pocainta sincera poate ridica pedeapsa Eu nu simt ca Dumnezeu vrea moartea pacatosului ci...pocainta noastra si indreptarea.

In Memorii IPS Bartolomeu Anania povesteste o intamplare legata de PF Teoctist, care intrebat despre o anume situatie din acel moment , ce opinie are, a zis"Nu stiu cum e, dar cred ca lui Dumnezeu nu i-a placut!"

Raportarea noastra in toate faptele, de la cele mici la cele mari, la Dumnezeu poate insemna paza de cele rele.  

"Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău." (II Corinteni VII, 10).

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sfantul Grigorie de Nazianz - incat, izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul. El zice : " Stiu si al cincilea botez, care se naste din lacrimi, din pocainta cu lacrimi, si atata putere are botezul acela, incat este mai mare decat cel dintai. Pentru ca Botezul cel dintai ne sterge pacatele, dar nu ne da putere de a nu mai pacatui''

Si tot Grigorie de Nazianz  spune:

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. 

Sfântul Grigorie de Nazianz 

Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr. http://logos.md/2013/02/07/fericiri-ale-diferitelor-vieti-sf-grigorie-de-nazianz/

Stiu, nu vom fi niciodata asa,cum spune o persoana draga deja, care citeste blogul, caile noastre de mantuire  ale mirenilor sunt altele decat ale calugarilor, dar e bine poate sa ne raportam la ei, ca sa ne vedem neputinta si sa plangem mai mult pentru pacate, sa plangem incetisor, cu lacrimi de pocainta..

Banutii vaduvei

Ev. Marcu 12, 38-44

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziţi-vă de cărturarii cărora le place să umble în haine lungi şi să li se închine lumea prin târguri; să stea în cele dintâi scaune în sinagogi şi în locurile cele dintâi la ospeţe; aceştia, care mănâncă văduvelor casele şi de ochii lumii îndelung se roagă, vor lua mai grea osândă. Şi şezând în preajma cutiei pentru adunat daruri, Iisus privea cum aruncă poporul bani în cutie; şi mulţi bogaţi aruncau mult. Venind însă o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Atunci Iisus a chemat pe ucenicii şi le-a zis: adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat în cutie mai mult decât ceilalţi; pentru că toţi au aruncat din prisosul lor iar aceasta din sărăcia ei a aruncat tot ce a avut, toată avuţia sa.

Astazi dimineata am fost la sfanta liturghie.Bucuroasa ca incepe foarte devreme,din pricini binecuvantate, am plecat din casa cand inca era noapte, am cumparat o paine si m-am urcat intr-un taxi sa ajung mai repede.Recunosc ca mi-a fost destul de greu sa plec din casa la o ora asa de matinala incat nu am putut decat sa ma spal pe dinti si sa ma imbrac.

In biserica insa erau atatia oameni incat m-am rusinat de lenea mea si precum fariseul m-am dus in fata,sa deranjez cat mai putin pe cei smeriti care stau la usa.

In cateva minute, cand am auzit evanghelia zilei, am inlemnit.Am crezut ca Dumnezeu mie mi-o trimite, ca sa ma vad asa cum sunt"fariseu in haine lungi si stand in scaunul din fata si in locurile cele mai bune la ospete." Nu asta sunt?Unde eram asezata  in acel moment?In primul rand!

Dar, Doamne(si cand deja spun"dar" ma indreptatesc si cad!) sunt atat de fericita sa vad tot, cu ochii larg deschisi, cu ei in lacrimi, cu ei in ras de bucurie, incat m-as lipi de icoana Maicii Domnului si stand acolo in genunchi as trai slujba.

Revenind la evanghelia zilei pot sa marturisesc ca m-am gandit de multe ori la acest fapt al milosteniei redate aici.Sa ni-l imaginam pe Iisus Hristos stand in preajma cutiei pentru adunat daruri si privind cum arunca lumea banii in cutie.Iisus Hristos stia desigur cat puneau oamenii in cutie:cei bogati puneau mult, ne spune evanghelistul Matei.

De multe ori ca si acestia si noi punem mult.Uneori punem mult pentru ca ne dorim sa aratam ca avem mai mult decat altii.Alteori punem mai mult pentru ca ne cunoastem pacatele si dorim sa platim pentru iertarea lor, considerand ca Domnul nu intelege viclesugul din inimile noastre.Alteori punem din rusinea de a nu se vede ca nu avem atat cat cred unii.Si asta tine de mandria noastra.

Punem in cutia milei si credem ca e darul nostru, uitam ca nimic nu ne apartine, totul e primit de la Dumnezeu.

O prietena imi povestea ca pregatind  un parastas pentru neamurile sotului ei, s-a tulburat de faptul ca  acestea vazand intentia ei buna in esenta, au inceput sa o impovareze cu liste mari, trecand pe lista inclusiv doua sticle de vin pentru sfantul altar si pentru coliva.Si a comentat asa cum facem de multe ori cu totii.Noaptea , inainte de parastas, l-a visat pe tatal ei, adormit intru Domnul(pe care vroia sa-l si pomeneasca cu ceilalti), tinand in maini doua sticle cu vin si spunandu-i:

-Tot ceea ce faci e bine, dar te chivernisesti la lucruri marunte, uitand ca Dumnezeu ti-le da pe toate.Iar micile, micile incercari pe care le ai, sunt ca sa vezi in rezolvarea lor puterea si iubirea lui Iisus Hristos, Mantuitorul.

Si a inteles ca nimic din ceea ce da nu e al ei, este primit in dar de la Dumnezeu, ea este doar un depozitar, nimic mai mult.

Dupa moartea lui Grig, maica Varvara mi-a spus ca trebuie sa fac milostenie, dar ca lui Dumnezeu nu-i place fala si ca Ioan Gura de Aur a zis sa transpire mana ta pana  dai bunutul cui ii trebuie. 

Nu stiam prea bine cine a fost Ioan Gura de Aur, dar am inteles imediat mesajul.

Stiam ca sunt vaduva si intelegeam ca Dumnezeu asteapta chiar banutul meu sa-l inmulteasca in lucruri folositoare celorlalti.Este si asta o responsabilitate.Apoi am luptat cu neputinta de a da tuturor celor care cer.Si e o lupta si asta! Si cu mahnirea de a constata ca unii folosesc ceea ce stiu despre mine, pentru a obtine mai mult.Si cu aspectul evident ca unii ar putea muncind sa se descurce mai bine decat asteptand ceea ce pot da eu.

Si cred ca e in asta o lupta duhovniceasca pe care trebuie sa o duc in taina inimii mele.Si daca voi lasa banutii mei sa cada usor fara sa zornaie, cel care ii va aduna ii va inmulti cu mai mult folos, iar  fapta mea va fi mai placuta.Si am mai inteles ceva,in "cutia milei" pot pune rugaciunea mea, pot pune lacrima mea pentru ei, pot pune sfatul meu mai de folos decat banii, pot pune iubirea mea neconditionata de nimic.

Multe m-au invatat oamenii trimisi in viata mea.Maria, prietena mea de la Lisabona zice asa:

-Cand nu ai nimic sa-i dai unui om care iti cere, sa spui asa"Doamne, Tu stii ca nu am nimic sa-i dau acestui om.Trimite-i Tu pe cineva care sa-l miluiasca, daca tu vrei asta!"Si Dumnezeu primeste ruga ta daca tu pui virgula si spui asa"daca Tu vrei asta, fie voia Ta!"

Si banutul nostru daruit cu smerenie si iubire, se va multiplica nu numai faptic dar si in inima Lui Hristos.Pentru ca e darul unui om care il iubeste pe Hristos si Il vede in mana intinsa spre el.

Asa, cu banutul vaduvei s-au  cladit biserici si manastiri, din truda si milostenia oamenilor simpli, iubitori de Dumnezeu, cu banutul vaduvei au fost hraniti alti orfani si niciodata, Dumnezeu nu il lasa pe cel milostiv nerasplatit pentru fapta sa.

Si spun sfintii parinti, ca tot ce daruim aici cu iubire deplina, devine o Biserica intreaga in lumea de Dincolo.

Incercari si moartea ca o calatorie lina spre Inviere

Si-mi pare-asa ciudat
Ca se mai poate gasi atata vreme pentru ura,
Cand viata e o picatura
Intre minutu-acesta si celalalt...
Si-mi pare neinteles si trist.
Ca nu privim la cer mai des,
Ca nu culegem flori si nu zambim,
Noi care-asa de repede murim...
(Magda Isanos 23 dec. 1937)
Ieri m-am hotarat sa petrec o zi de concediu de odihna.Am ramas acasa si pentru ca puteam sa ignor telefonul, am mers intai la sfanta liturghie.Altfel cum putea fi o zi de concediu? Numai ca programul slujbelor fusese modificat si...am ajuns atat de tarziu incat nu am mai gasit decat anafura.

Am venit acasa si am petrecut restul de zi citind, facand din cand in cand cate ceva prin casa, citind iar...Parintele Vasile mi-a recomandat o carte pe care am si reusit sa o cumpar:Staretul meu Iosif Isihastul.M-am cufundat cu totul in carte si desi cumva ma luminam intelegand cum ar trebui facute unele lucruri, altfel ma intristam vazand cat de departe sunt de drumul mantuirii.5 ani de cand lupt pentru sufletul lui Grig, pentru al celor dragi deja mutati Dincolo, pentru copiii mei, pentru prieteni , iar pentru mine...nimic ca merinde de drum.Nimic nu am facut bine pentru mine.Raman la mila Domnului, sa rupa si sa-mi dea de la altii.Harul Sfantului Duh nu poate sa coboare pe un loc nesfintit, necuratit de patimi. 

Si astazi am trait o zi in care parca a trebuit sa pun in viata multe din cele citite ieri.Sa traiesc iubirea pentru cei care ma judeca, pentru cei care ma urasc, sa ma infior gandindu-ma cat de greu le-o fi sa traiasca astfel de sentimente... 

Dimineata dupa o sedinta cu fulgere si tunete,deja tabacita,am plecat in oras, pe la niste magazine, cu treburi si intr-un loc, cineva care nici nu ma cunostea, nici macar nu ma vedea bine, de la geamul apartamentului ei, a scos capul si cum spunem noi, oamenii, m-a mascarit in locul altor persoane.Si a strigat si a strigat...eu m-am dus in spatele magazinului, in parcare , la masina si ...m-a urmat in acea directie si a strigat iar...

M-am intors la birou razand si intr-o jumatate de ora am purtat o negociere pe telefon cu un jurist al unei mari banci, hotarat sa nu accepte nici macar lucrurile evidente, totul in numele rigiditatii si a "legiuitorului care cred ca asta a vrut sa spuna".

 Si peste toate, cineva drag citindu-mi un contract deja semnat, plin de capcane periculoase...

Se facea seara, lumea deja pleca spre casa, as fi plecat si eu, dar biroul era in dezordine de cate acte mai erau de facut, directorul a mai sunat si el cu ceva:

-Va rog frumos, lasati-mi pe birou... 

O zi de miercuri cu doi covrigi,un pahar de apa dupa ora 15 si cu toti dracii aruncati pe mine. Deja mainile si gatul mi- s-au umplut de bube.As fi plecat spre  biserica, dar si acolo programul slujbelor nu mai e clar, asa ca am plecat spre casa,cel putin  acolo e liniste.Nu-l am pe Grig sa-i povestesc!

Asa ca l-am cautat iar pe Gheronda Iosif.Sa ne mai invete el sa traim uitand intamplarile zilei cu uraciunea lor si bucurandu-ne ca nu murim cand vor unii ci cand Dumnezeu stie ca suntem cel mai aproape de El si suntem pregatiti sa incepem calatoria spre Inviere.

„

Cât de mare era bogăţia duhovnicească învistierită în sufletul Stareţului se poate vedea şi din următoarea întâmplare.

Inainte de a adormi l-am întrebat:

- Gheronda, să vă facem câte un sărindar, unul eu şi altul părintele Haralambie?

Atunci, acest înţelept şi sfinţit om al lui Dumnezeu mi-a răspuns:

- Dacă aş fi aşteptat să mă mântuiesc numai cu aceasta, aş fi fost cel mai ticălos om. Dar ca să vă odihniţi conştiinţa, fă tu jumătate de sărindar, iar cealaltă jumătate părintele Haralambie.

Gândiţi-vă care era legătura sa cu Dumnezeu, astfel încât să fie pregătit să nu aştepte de la alţii ajutor, pentru a afla mântuirea!Era pregătit, pentru că în fiecare noapte, la priveghere, cugeta cum a petrecut ziua, care gând l-a chinuit, care patimă l-a luptat şi atunci lua hotărâri noi, ca s-o nimicească cu orice preţ. Această pregătire zilnică, împreună-lucrare a rugăciunii şi a Harului lui Dumnezeu, l-a desăvârşit omeneşte oarecum, astfel încât să poată înfrunta moartea cu seninătate şi nădejde. Iar despre aceasta mi-a vorbit într-una din zilele de dinaintea morţii sale:

- Fiul meu, toată osteneala este cum voi trece puntea morţii. De acolo înainte socoteala mea cu Dumnezeu este, cu Harul dumnezeiesc, aranjată, atât cât este cu putinţă unui om.

Inchipuiţi-vă ce conştiinţă curată avea! Nespus de curată şi de sigură!

Faptul că era bine pregătit au dovedit-o şi stările sale de dinainte de moarte. Una dintre ele era aceea de a plânge mereu din dragoste pentru Hristos şi pentru Maica Domnului. Nu avea nici o mustrare de conştiinţă. Aştepta moartea ca pe o zi de prăznuire, ca pe o zi de izbăvire din stricăciunea acestei lumi. Ardea de nerăbdare ca să vadă Dumnezeiescul Chip al Stăpânului, să se desfăteze şi să se sature de frumuseţea Lui, alături de ceata îngerilor.Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif.Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.

Odată nu putea să doarmă şi mi-a mărturisit şi din ce pricină:

„Numai cât mi-am adus aminte de Maica Domnului şi nu am mai putut adormi”.

Această dragoste arzătoare a sa se vede din următoarele cuvinte scrise în epistolele sale:

„Eu nu pot să sărut doar o singură dată icoana Maicii Domnului şi să plec, căci atunci când mă apropii de icoană, ca un magnet mă atrage către ea. Şi trebuie să fiu singur, fiindcă doresc să o sărut ore întregi.Şi ca o suflare de viaţă vine în sufletul meu, umplându-mă de Har şi nedându-mi voie să mă depărtez.Dragoste, iubire dumnezeiască, foc arzător care, de îndată ce intri în biserică, te întâmpină, atunci când este o icoană făcătoare de minuni, şi te cuprinde o suflare cu bună mireasmă, încât rămâi ore întregi răpit în extaz, ieşit din sine, în Raiul cel bine mirositor. Atât de mult Har dăruieşte Maica Domnului celor care îşi păstrează trupul curat.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea! Dulcea mea Măicuţă!»…

De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .

O ruga de mult timp ca să îl ia, pentru a se odihni. Adeseori ţinea în braţe icoana ei şi cu lacrimi fierbinţi o ruga: „Când vei veni la mine? Când vei lua sufletul meu?”. Iar Maica Domnului, pentru a arăta câtă dragoste şi evlavie avea Stareţul faţă de ea, a luat sufletul cuvios al Stareţului chiar în ziua Adormirii ei.

Fiindcă Stareţul suferea mult, la începutul lunii iulie a luat hotărârea de a-l chema pe părintele Anania de la Schitul Sfânta Ana ca să-i facă Sfântul Maslu. Voia să-l rugăm pe Dumnezeu să-i ia sufletul şi să plece. Insă Dumnezeu nu l-a luat îndată, ci i-a trimis vestire că va pleca în ziua Adormirii Maicii Domnului.

- Fiul meu, m-a întrebat Stareţul, în ce zi cade praznicul Maicii noastre?

Atunci am luat calendarul şi i-am spus.

- In această zi voi pleca din lume. Să aduci, fiul meu, hainele cu care mă veţi îmbrăca, ca să nu pierdeţi atunci timpul. Poate nu le veţi găsi atunci şi vă veţi mâhni. Să le aducem de pe acum, ca să fii liniştit, să ştii unde se află. Acolo este rasa mea, acolo dulama mea, acolo centura, iar acolo schima. Adu-le aici, fiul meu, pune-le într-un săculeţ şi agaţă-l într-un cui. Iar când va veni clipa, să fie deja pregătite.

Rânduială întru toate. Cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, atât de mult se familiarizase cu moartea, încât se pregătea pentru ea aşa cum se pregăteşte lumea ca să meargă în concediu.

Zilele treceau foarte greu, iar cu puţine zile înainte de adormirea sa mi-a spus:

- Ingrijeşte-te să cumperi harbuz în ajunul praznicului Maicii Domnului, să iei brânză, să faci pâine proaspătă. Să ai şi câte o lumânare, să dai şi câte o metanie părinţilor, ca să se roage pentru mine, şi să mă îngropaţi acolo.

Stareţul îşi dorea atât de mult să plece din viaţa aceasta, încât ar fi putut crede cineva că se pregătea de o simplă călătorie şi aştepta maşina. Noi, dimpotrivă, făceam tot ce puteam ca să-l mai ţinem în viaţă sau cel puţin să nu sufere de dispnee. El însă ne spunea:

- Nu vă mai osteniţi, fiii mei, căci orice veţi face, eu tot voi pleca. Numai să vă rugaţi ca să nu mă împiedice ceva neaşteptat.

Liturghiseam şi-l împărtăşeam pe Stareţ în fiecare zi. Nu mânca decât puţin posmag şi harbuz pentru a putea lua o pastilă.

A venit şi ziua de 14 august, ajunul praznicului Maicii Domnului.

- Să pui, fiul meu, peştele la desărat, ca să dai masă la părinţi în cinstea Maicii Domnului.

După ce l-am pus, Stareţul mi-a spus:

- Să ai grijă să nu-l desărezi prea mult şi apoi să miroasă.

Trebuia să plece a doua zi din această lume, iar el, din dragoste, se îngrijea de noi până şi în cel mai mic amănunt, în acea zi, dimineaţa, devreme i-am spus:

- Gheronda, să vă spăl picioarele?

Deşi niciodată până atunci nu mă mai lăsase să fac aceasta, totuşi în acea zi a încuviinţat.

- Să vă tai şi unghiile?

- Taie-le!

Niciodată nu mă lăsase să i le tai. Şi se făcuseră… Dumnezeul meu, nu le tăiase niciodată! Priveliştea era înfricoşătoare. Cu greu am reuşit să i le tai cu cuţitul!

- Părinte Arsenie, am întrebat eu, să le spăl şi pe ale Sfinţiei Voastre?

El nu a vrut, dar Stareţul i-a spus:

- Lasă-l, Arsenie, să ţi le taie, ca să-şi amintească de asta micuţul nostru.

Le-am spălat, aşadar, picioarele, le-am tăiat şi unghiile. Apoi Stareţul a fost cuprins de o criză puternică de dispnee, dar când i-am făcut aer, s-a liniştit.

Apoi, fiindcă avea multă umilinţă, Stareţul a început să plângă. Toată viaţa aşteptase moartea, căci rămânerea lui în această lume însemna pentru el osteneală şi durere. Sufletul şi trupul său tânjeau după odihnă. Chiar şi pe noi, deşi ne înrădăcinase bine în suflet pomenirea morţii, ne-a impresionat mult familiaritatea lui cu „înfricoşata taină a morţii”.Arăta că se pregăteşte pentru un praznic. Atât de mare era încredinţarea pe care i-o dădea conştiinţa sa despre primirea milei dumnezeieşti. Insă în ultimele zile a plâns mai mult decât de obicei.

Părintele Arsenie cel plin de simplitate mergea să-l mângâie, zicându-i:

- Gheronda, atâtea osteneli, atâta rugăciune aţi făcut în toată viaţa, atâtea lacrimi… Şi tot plângeţi? Nu mai plângeţi! Vă va lua iarăşi criza de dispnee.

Stareţul însă îl privea şi suspina:

- Arsenie, Arsenie!

Stareţul nu plângea pentru păcatele sale, pe care ca un om le săvârşise, ci lăcrima pentru că simţea că pleacă şi merge la Dumnezeu pe Care îl iubea şi la Maica Domnului cea preaiubită. Numai el cunoştea ce anume simţea, pe când noi nu ne puteam da seama.Deşi plângea, chipul său era luminos. Nu arăta a fi bolnav.

Tocmai atunci a venit şi domnul Sotirios Shinas, un editor din Voios. Era un cunoscut de-al nostru şi venise ca să ia o cotizaţie. Stareţul l-a primit cu căldură şi i-a adresat următoarele cuvinte:

- Bun venit, domnule Sotirios!

- Ce mai faceţi, Gheronda? Cum vă simţiţi?, l-a întrebat acela după ce i-a sărutat mâna.

- Sunt bolnav.

- Dar nu arătaţi bolnav. Sunteţi foarte bine.

- Mâine o să auziţi.

- Nu vă temeţi, Gheronda. Voi priveghea şi eu în schit pentru praznicul Maicii Domnului şi voi fi lângă Sfinţia Voastră.

- Veţi auzi şi clopotele.

- A, Gheronda, să nu credeţi aşa ceva.

- Bine, mai vedem.

Apoi întorcându-se către mine, mi-a spus:

- Bobocule, dă-i banii domnului Shinas şi serveşte-l şi cu o trataţie!

I-am dat o bucăţică de rahat, puţină apă rece şi banii. Domnul Shinas nu a dat importanţă cuvintelor Stareţului, fiindcă îl vedea vorbind cu atâta uşurinţă. A văzut chipul lui strălucind, dar nu şi-a dat seama că acea strălucire era de la Harul lui Dumnezeu şi nu de la sănătatea trupească.

Apoi domnul Shinas l-a întrebat pe Stareţ:

- Gheronda, aceşti călugări sunt ucenicii Sfinţiei Voastre?

Atunci Stareţul a tăcut timp de un minut, după care i-a spus zâmbind:

- Vezi aceşti călugăraşi? într-o bună zi ei vor cuceri Sfântul Munte.

In acea vreme Sfântul Munte avea un număr mic de monahi, dar Stareţul vedea de mai înainte revigorarea lui, drept pentru care a spus acele cuvinte şi anume că ucenicii săi aveau să fie unii dintre cei care vor ajuta la înflorirea vieţii duhovniceşti a Sfântului Munte.

Şi într-adevăr, obştea părintelui Iosif cel tânăr a populat Sfânta Mănăstire Vatoped, părintele Haralambie a ajuns egumen la Sfânta Mănăstire Dionisiu, eu la Sfânta Mănăstire Filotheu, iar fiii mei duhovniceşti la Sfintele Mănăstiri Xiropotamu, Karakalu şi Konstamonitu. Părintele Efrem Katunakiotul a iubit mult şi a ajutat în mod deosebit Sfânta Mănăstire Simonos Petras.

Stareţul vedea de mai înainte viitorul fiecăruia dintre noi. De aceea, înainte de a adormi ne-a spus:

- Nu aveţi binecuvântare să rămâneţi împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur.

A venit şi seara, iar eu urma să liturghisesc la Paraclisul Bunei Vestiri ce se afla în chilia Stareţului. A fost singura zi când Stareţul nu a putut să intre în bisericuţă din pricina căldurii şi a dispneei, ci a rămas pe balcon, lângă fereastra bisericuţei, şi a ajutat la cântat. Cu multă osteneală a cântat împreună cu noi „Sfinte Dumnezeule”.

La sfârşit a venit şi s-a împărtăşit. De îndată ce s-a împărtăşit, a spus: „Merinde pentru viaţa veşnică”.

După sfârşitul Liturghiei Stareţul a mers în chilia sa. Am intrat şi eu, iar el mi-a spus:

- Acum mergi şi odihneşte-te şi să vii de îndată ce se va lumina de ziuă; poate voi avea nevoie de tine.

Am pus metanie şi m-am dus să mă odihnesc puţin. Când m-am trezit, am mers la Stareţ şi l-am găsit stând împreună cu bătrânul Arsenie în curtea sa, sub pergolă. De la picioare şi până la mijloc era umflat din cauza insuficienţei cardiace. S-a ridicat, s-a dus în luminiş şi a început să privească cerul de la un capăt la altul. Părea că le priveşte pe toate pentru ultima dată şi că îşi ia rămas bun de la lume pentru totdeauna. Apoi s-a aşezat din nou şi mi-a spus:

- Ia aminte, să nu înceapă peştele să miroasă. Să le dai părinţilor harbuz, peşte, pâine, brânză şi câte o metanie. Nu îmi dai şi mie pastila?

- Indată, Gheronda.

I-am adus şi puţină apă, iar el a băut-o, după care mi-a spus:

- Fiul meu, nu vrei să mă duci înăuntru? Am puţină treabă.

Atunci l-am luat în braţe ca să-l ridic, dar aşa cum era, umflat, iar eu atât de slab, nu am reuşit.

- Nu poţi să mă ridici, mi-a spus Stareţul. Strigă-l pe Branko!

Acesta se afla în acea clipă în grădină. L-am strigat să vină şi l-am ridicat pe Stareţ. După ce l-am dus în chilia sa, am aşteptat afară, iar apoi l-am aşezat înapoi pe scăunelul său, aflat pe terasa chiliei sale.

- Fiul meu, mi-a spus Stareţul, astăzi nu văd prea bine.

- Gheronda, i-am spus eu, şi dacă eraţi de fier şi tot nu aţi fi putut răbda tot ceea ce pătimiţi acum. Faptul că nu vedeţi, aceasta nu-i nimic. Veţi începe martiriul.

- Da, ai dreptate.

Stareţul dorea să plece din această lume, atât pentru că suferea, cât şi pentru faptul că Harul lui Dumnezeu îl chema tainic la cele cereşti. Primise vestire cu destul timp înainte că avea să plece în ziua Adormirii Maicii Domnului şi de aceea aştepta cu nerăbdare acea clipă binecuvântată. Dar nu a plecat în ceasul în care socotea, adică la ivirea zorilor, ci atunci când a vrut Dumnezeu, la două ore după răsăritul soarelui.

Astfel, după puţin timp îmi spune:

- Soarele urcă sus pe cer, fiul meu. Cum de nu m-a luat Dumnezeu? Hotărârea este luată de Dumnezeu, de ce întârzie să mă ia? Soarele se ridică, iar eu trebuia să fi plecat.

Era ultima cercetare a celui viclean. De îndată ce a văzut că a slăbit puţin răbdarea Stareţului, imediat l-a atacat. De parcă ar fi stat la pândă şi atât ar fi aşteptat. „Soarele s-a ridicat pe cer”, îi şoptea diavolul, „prin urmare vestirea pe care ai primit-o nu este corectă. Aşa că nu vei muri”. Gândiţi-vă că, deşi Stareţul era văzător de Dumnezeu, totuşi în ultima clipă s-a primejduit! Diavolul a exploatat fisura micii amânări, după părerea Stareţului, pentru a pune dinamită şi a-i arunca în aer sufletul său. Voia adică să-l descurajeze şi chiar să-i clatine credinţa.

Desigur, Dumnezeu a îngăduit această încercare în ultima clipă a vieţii sale, pentru a nu se încrede în sine şi pentru a nu cugeta că este puternic, ci cu smerenie să treacă prin poarta cea strâmtă a morţii. Era ca şi cum i-ar fi spus: „Ia aminte la ultima clipă, tu cel ce te socoteşti mare şi important. Dacă te părăsesc, diavolul te cerne cu un simplu gând. Atât de neputincios eşti! Ceea ce ai învăţat ai văzut şi în faptă. Eşti de lut, eşti pământ!”. Dumnezeu a voit să-l înveţe prin aceasta ultima lecţie despre neputinţa omenească. L-am văzut că se mâhnea şi m-a durut pentru el. Atunci m-a luminat Dumnezeu şi, mişcat fiind de un imbold lăuntric, i-am spus cu curaj:

- Gheronda, nu vă mâhniţi! Vom face acum rugăciune ca să plecaţi.

Aceasta aştepta! Era foarte înţelept duhovniceşte şi aştepta să vadă în ce chip avea să vorbească Dumnezeu. Aştepta să vadă cum începe plecarea lui din această lume.

- Nu vă mâhniţi, în ultimul ceas diavolul are multe picioare şi mai răstoarnă şi lucrurile.

Cu adevărat, ce spuneam eu, ucenicul, dascălului meu! Eu, care eram un copilandru în faţa unui gigant! Se poate ca Stareţul să fi cugetat: „Acest micuţ a primit vestire de la Dumnezeu”, căci îndată ce s-a încredinţat de aceasta, lacrimile sale au încetat, iar el mi-a spus:

- Vreau să-mi ştergi lacrimile.

După ce i le-am şters, mi-a spus:

- Ia-mă şi du-mă la uşă! Strigă-i pe părinţi ca să vină să pună metanie şi să le dau binecuvântarea mea.

- Părinţilor, am strigat eu atunci, veniţi să luaţi binecuvântarea Stareţului!

După ce am pus cu toţii metanie, Stareţul ne-a spus:

- Imprăştiaţi-vă şi fiecare să facă rugăciune cu metania ca să se sfârşească mai repede, căci mă grăbesc să plec la Mântuitorul Hristos.

- Eu, a spus părintele Arsenie, nu plec nicăieri!

- Mergi şi tu!, i-a spus Stareţul.

- Să fie binecuvântat!, a răspuns el.

Atunci am plecat cu toţii: părintele Arsenie în chilia sa, Branko a mers alături, părintele Haralambie şi părintele Timotei la coliba lor, iar eu la a mea, ce se afla mai jos. Acolo am îngenuncheat şi m-am rugat astfel:

„Arhanghele Mihaile, vino să- l iei pe Stareţ, căci nu mai poate. De vreme ce hotărârea de a pleca a fost luată de Dumnezeu, să fie chiar şi cu o oră mai devreme. Nu mai suferă întârziere, fiindcă satana poate să ne facă multe. De ce să fie chinuit de dispnee?”.

De îndată ce am plecat toţi, a venit părintele Atanasie şi i-a spus Stareţului care stătea pe scăunelul său:

- Gheronda, conducerea schitului m-a însărcinat să fac o colectă pentru cheltuielile hramului. Dă-mi binecuvântarea ta să merg pe la mănăstiri!

- Părinte Atanasie, stai aici! Vei pleca mai târziu.

- Gheronda, nu pot, ci trebuie să plec, căci altfel voi întârzia, nu apuc…

Stareţul, văzând că nu ascultă, a spus deodată:

- Ah, am nevoie de aer! M-a apucat criza de astm…

- Ce-ai păţit?

- Ia cartonul şi fă-mi aer!

Desigur, suferea de dispnee, dar în acea clipă nu avea nici o criză. Spusese aceasta doar ca să-l ţină lângă el pe părintele Atanasie. Căci după plecarea sa din această lume, pe părintele Atanasie l-ar fi chinuit gândurile şi l-ar fi cuprins deznădejdea, dacă nu s-ar fi aflat lângă Stareţ în ultimele clipe. Numai Stareţul putea să-l ţină. Stareţul s-o fi gândit în sinea sa: „Acum, când nu voi mai fi eu, dacă îl apucă deznădejdea, cine îl va sprijini?”. De aceea, pentru a nu se chinui mai apoi, l-a ţinut lângă el prin acest şiretlic.

Atunci părintele Atanasie a luat cartonul şi a început să-i facă aer Stareţului. Şi astfel, a rămas lângă el. Un minut a durat. Aceasta arată că, deşi era gata să moară, limpezimea duhovnicească a cugetării Stareţului era desăvârşită.

Intre timp, de îndată ce a auzit vocea părintelui Atanasie, a ieşit şi părintele Arsenie din chilia sa ce se afla alături, pentru că de obicei îl obosea pe Stareţ. Şi a început să-l certe zicându-i:

- Nu-l mai cicăli pe Stareţ, nu-i mai face aşa, nu-i mai face pe dincolo!

Dar de îndată ce părintele Arsenie a văzut că Stareţul avea o nouă criză de dispnee, a tras de sârma ce suna un clopoţel jos, la coliba părintelui Haralambie. Il foloseau pentru semnal în caz de nevoie. Acum l-a tras pentru a-i chema pe părintele Haralambie şi pe părintele Timotei, care locuiau împreună.

- Părinte Arsenie, a spus deodată Stareţul, nu îmi scoţi şoseta ca să-mi freci puţin piciorul care este umflat? Căci mă odihneşte aceasta.

Oare odihnă căuta Stareţul, el, care peste puţin avea să plece din lumea aceasta? Niciodată Stareţul nu ceruse aceasta. Acum însă făcea aceasta pentru ca bătrânul Arsenie, care era foarte simplu, să nu-l vadă că pleacă. De îndată ce părintele Arsenie s-a plecat jos, Stareţul a privit cu stăruinţă Cerul timp de vreo două-trei minute. Vedea că vine cineva. Trebuie să fi fost Arhanghelul Mihail care îi făgăduise că va veni după o vreme.

A vrut să vorbească, să spună ce vede, căci îi plăcea să le împărtăşească şi altora experienţele sale, dar limba îi era legată.

Nu i s-a îngăduit în acea clipă să vorbească. Apoi s-a întors către părinţi şi, plin de trezvie, le-a spus:

- Toate s-au terminat. Plec, binecuvântaţi!

Şi cu aceste ultime cuvinte ale sale a prins mâna părintelui Arsenie, a nedespărţitului său împreună-nevoitor, ca să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. Atunci şi-a plecat capul spre dreapta, a deschis şi a închis de două-trei ori gura şi ochii, răsuflând adânc. Asta a fost totul. Cu mintea cât se poate de lucidă, şi-a predat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi pentru care s-a nevoit din tinereţe.

Insă bătrânul Arsenie şi părintele Atanasie nu l-au crezut pe Stareţ când a spus că moare şi de aceea nu au observat când a plecat, de vreme ce se sfârşise atât de liniştit cu toate simţurile sale. De aceea, părintele Atanasie continua să-i facă aer, iar părintele Arsenie îi ţinea capul, atunci când au venit părintele Haralambie împreună cu părintele Timotei.

Părintele Timotei, de îndată ce s-a apropiat, le-a spus:

- Opriţi-vă, părinţilor! Lăsaţi-i capul, căci a murit! De ce îl mai ţineţi? S-a dus… A murit!

Moarte cu adevărat cuvioasă! Nouă ne-a lăsat sentimentul Invierii. Inaintea noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să ne tânguim, dar înlăuntrul nostru trăiam Invierea.Şi acest sentiment nu ne-a părăsit, ci de atunci el însoţeşte mereu pomenirea Sfântului nostru Stareţ.

(Din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2010)

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2010/08/13/staretul-iosif-isihastul-moartea-ca-o-calatorie-lina-spre-inviere-sau-adormirea-impreuna-cu-dulcea-maicuta/ )

Aniversari

Imi amintesc aniversarile copiilor mei.Imi amintesc cum adunam din timp hainutele cele mai frumoase, cadourile cele mai asteptate, mancarea, prajiturile,torturile, curatenia in casa si bucuria lor si bucuria noastra.Port in bratele mele, in trupul meu toate trupusoarele lor, de la nastere si pana acum cand ma inalt pe varfuri ca sa-i sarut.Dar parca in zilele de aniversare iti manifesti iubirea si mai mult.

Ultima aniversare a Ruxandrei in familia noastra intreaga a fost la 18 ani.Grig i-a zis  cu cateva zile inainte:

-Ruxandra, m-am gandit sa mergem undeva in afara tarii de ziua ta.Unde crezi?

-La Viena! a venit raspunsul ei spontan

-Nu- a ras Grig.La Balcic.

Nu am fost niciun pic dezamagite.Am dat Viena pe Balcic! Era primavara, inca se simtea racela iernii si tarmul marii era pustiu.Am iubit Balcic-ul desi era pustiu, chiar si pe strazi erau asa de putini oameni, dar totul arata ca un loc in care am mai fost candva.Am coborat pe faleza si acolo dintr-odata Grig s-a simtit nu prea bine,o tuse uscata il deranja, eu l-a privit pierduta, imi amintesc si acum sentimentul straniu de disperare pe care l-a avut cateva fractiuni de secunda vazand ca nu se simte prea bine.Dar totul a trecut la fel de repede cum venise, el s-a inseninat si eu am uitat.Dar stiu acum ca a fost ca o prefigurare a mortii lui si a durerii noastre pe care aveam s-o traim peste noua luni si de atunci continuu...

Am mancat la un restaurant frumos, unde meniul era in limba romana si  am vizitat castelul Reginei Maria...

Castelul, numit si “Cuibul Linistit”  este de fapt o vila cu pereti albi si acoperisuri de tigla rosie strajuite de un minaret. Este construit de-a lungul a trei terase si combina elemente ale stilului maur, stilului mediteraneean cu cel al caselor bulgaresti. Este foarte aproape de mare, fiind despartit de aceasta doar de faleza. A fost locul preferat al Reginei Maria, in care aceasta a locuit, tocmai de aceea ramanandu-i denumirea de “Castel”. Ne-a surprins atat de mult interiorul Castelului  extrem de modest, peretii varuiti in alb, usile masive din lemn sculptat, pastrate din perioada Reginei. Au mai fost pastrate din acea perioada si cateva obiecte: dulapuri sculptate si pictate, oglinzi, scaune si un semineu. Baia de marmura, cu cada ingropata in piatra, cu chiuveta si masuta de toaleta au fost pastrate intacte. Pe toate obiectele se afla explicatii care spun ca respectivul a apartinut Reginei Maria.Este ceva extraordinar in acel loc, e ca si cand Balcicul lui Ion Pillat a ramas incremenit in timp:

Balcic, nostalgic cum e luna, 

Albind peretii râpelor pustii, 

Podind pe valuri licarite bruma, 

Veghind cu basme moarte vremuri vii.

Balcic, încins cu ziduri de cenusa.

Balcic, cuprins cu murmur de fântâni, 

Încununat cu ceruri de brândusa, 

Împodobit cu semne din pagâni, 

Cu dealurile surelor camile, 

Cu case vechi: încremenite oi, 

Balcic, pastorule din alte zile, 

Cobori pe tarmul biblic pân. la noi.

Cetate mai batrâna decât mortii, 

Loc sfânt, ca tineretea de senin:

Migdalii sa-nfloreasca pragul portii

Când în lumina ta ma-nchin. 

Ne-am inchinat la Balcic cu mandrie ca Regina Maria a fost a noastra si a lasat dovada finetei ei si educatiei ei, ca si cand a imprumutat cu drag poporului nostru ceva din insasi fiinta ei.

Azi mi-am adus aminte ceva din aniversarea Ruxandrei de la 18 ani.Si mi-am adus aminte asta pentru ca azi, Dani, fetita prietenilor mei, ar fi implinit 21 de ani.

Intr-un fel ea s-a oprit la 16 ani.A ramas adolescenta frumoasa si indragostita si dulce de numai 16 ani.Si totusi pentru mine,Dani, an de an, mai adauga o floare in buchetele ei delicate.

Azi am insotit-o in biserica.Azi am imbratisat-o in imbratisarea data mamei ei si tatalui ei, prietenii mei dragi:Maria si Nicolae, in vesnica pomenire tinand in maini coliva facuta pentru ea de parintii ei ca pe un tort de aniversare.Azi am plans pentru toate acele lucruri pe care le-a trait de aniversari bucurandu-se lumeste ca un copil foarte iubit.Nu am plans pentru ceea ce Dani nu a trait aici, pentru ca am inteles ca Dumnezeu a randuit pentru ea ceva mai bun decat ar fi putut trai.

Am plans pentru toate acele lucruri de care nu stim sa ne bucuram, sa multumim lui Dumnezeu

Am plans si am multumit lui Dumnezeu pentru ea, ca le-a daruit-o parintilor ei fie si numai atat, pe ea, cel mai frumos si delicat copil blond din univers(copii mei sunt bruneti, pot spune deci asta!), pentru ca stiu cata iubire le-a daruit si stiu cat de mult au iubit-o ei.

Am fost la cimitir tinand-o in brate pe Daria, fetita pe care ei o cresc acum, ghemotocul lor brunet si afectos, acesta a intins manuta la vasul cu coliva la vesnica  pomenire, atenta, linistita si am ascultat cu totii cu lacrimi in ochi cum Parintele dintr-o data, izbucnind din inima, canta''Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".Si in tot plasul nostru a izbucnit speranta ca pomenirea ei din neam in neam dupa noi o va face Daria , Dumnezeu nelasandu-ne niciun moment singuri.Si intelegand iar ca Dani a reusit, a invins moartea si a inviat cu dreptii in Imparatia lui Dumnezeu.Si ii dorim   la aceasta aniversare, cu iubire si lacrimi :Un Rai frumos, Dani!

Cei singuri

Acum cateva luni, cand inca nu aveam blog, scriam pe facebook despre cei care sunt singuri, uitati de lume.Astazi am regasit acele randuri, prin atentia unei prietene noi din spatiul virtual.Am constat ca lucrurile sunt actuale, tema celor singuri fiind o tema pe care putem discuta mereu.Sunt multi cei care nu au pe nimeni langa ei, motivele sunt la fel de multe cum sunt si ei, multi.Poate e vina lor, poate unii dintre noi nu stim sa traim, nu stim sa iubim si atunci lumea se retrage dupa incercari, poate unii dintre noi au parte doar de nepasare si atunci ce pot face? Ajung in centre, ajung sa moara singuri in case in care nu se face curat niciodata, nu se deschide o usa, un geam, nimic...Dar nimic nu justifica nepasarea noastra.

Au trecut de cand scriam aceste randuri 9 noua luni.In curand vom face parastasul de an pentru Marian.Nu l-a cautat nimeni.A ramas al meu.Mi-l-am revendicat si am facut-o cu convingerea ca intr-o zi ne vom reintalni.Dar tot nu poate sa-mi treaca tristetea pentru viata lui sfarsita in singuratate.

Acestea sunt randurile:

De multe ori , in momente de reusita(cel mai adesea profesionala)am multumit lui Dumnezeu pentru ca mi-a daruit o familie in care am crescut, ca am avut totdeauna o biblioteca cu carti din care sa pot sa-mi iau ceva de citit,ca scoala a fost atat de aproape de casa mea incat tatalui meu i-se parea normal sa fim premianti(sa stai atat de aproape de scoala si sa nu inveti bine i-se parea de neacceptat si eu, cu increderea oarba a copiilor in vorbele parintilor,ma gandeam deseori la asta si ma straduiam tot mai mult).Mi-s-a parut normal ca intr-o zi, un om sa ma iubeasca atat de mult incat sa ma vrea alaturi pentru restul de viata," rest" care mi se parea mare pentru ca noi eram tineri.Mi-s-a parut normal ca in trupul meu subtire sa se zamisleasca copii, ca ei sa fie sanatosi, sa se agate ca lianele de picioarele si bratele mele...Mi-s-a parut normal sa am prieteni. Sa fie langa mine oameni cu care sa impart bucuria dar si tristetile unor vieti fara mari drame, dar cu poticniri firesti.Rar cand sunt singura traiesc adevarate sincope in respiratie.Telefonul suna permanent de ziua mea si de sarbatori. Casuta lui, cand au aparut mobilele era si este plina de mesaje. Biroul meu plin de flori. Era normal sa ma iubeasca?Atunci de ce nu e normal pentru toti? De ce strazile sunt pline, chiar si acum pe caldura, de oameni care cersesc?De ce sunt oameni care nu au pe nimeni nici macar la moartea lor? Sunt toate retorica. Nici macar nu-l intreb pe Dumnezeu asta , nici macar in momentele mele de vorba cu EL.Dar ma intreb de ce ii lasam pe oamenii de langa noi singuri? De ce intoarcem capul de la mana intinsa a copiilor? Nu ma gandesc atat la cei de pe strazi, cat la cei care traiesc in cocioabe, pe strazile noastre, la cei debransati de la curent si de la gaze, la cei peste care ploua sau ninge fara ca noua sa ne pese. Mor oameni care nu au pe nimeni. Ridicam din umeri si ne spunem ca ii ingroapa Primaria, ca si cand primaria nu e o institutie si nu un grup de oameni. Si, am curajul sa va spun, o pot scrie cu litere de tipar, ca din neglijenta noastra , ei, oamenii acestia nu au parte decat de o slujba la inmormantare, cel mai adesea fara coliva, ca au cruci pe care nu se scrie nimic... nu randuieste nimeni nicio pomenire nici macar pana la 1 an, nu 7 cat cere biserica noastra...Raman la mila preotilor care se roaga pentru cei care nu au pe nimeni sa-i pomeneasca(ma gandeam ca acestia sunt cei care au trait acum zeci, sute de ani si nu mai au pe nimeni in neamul lor, de fapt e vorba de cei uitati de lume, de cei carora le-am intors spatele, de cei pe langa care trecem si nu-i vedem pentru ca sunt saraci, prost imbracati, murdari, bubosi...)Si revin la mine, ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-i arata si eu din cand in cand ii vad.Pentru ca nici eu nu-i vad mereu. Nu va ganditi ca sunt vreo sfanta!O, Doamne, nu!Preocupata egoist de suferinta mea si sufletul sotului meu, nici eu nu vad, pana cand realitatea nu-mi scoate ochii.In curand se vor implini 3 luni de la moartea lui Marian.Sambata e parastasul pentru el. Nu l-a cautat nimeni.In agenda lui ordonata am gasit niste numere de telefon la care nu am putut sa sun.Dar nici cat a fost bolnav si nici in aceste 3 luni, nimeni nu l-a cautat.Si tot sambata vom face pomenirea de 40 de zile a lui Ion, un alt om pe care nu l-a vrut nimeni.Pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai, Doamne, odihneste sufletele robilor Tai, Marian si Ion!

Vorbirea multa

Daca am vorbit adesea m-am cait,iar pentru ca am tacut, niciodata(Cuviosul Arsenie)

Cred ca lupta mea cea mare, e lupta cu vorbirea multa.Asa am fost de mica:vorbareata, excesiv de vorbareata si prietenoasa,pentru fiecare lucru trebuia sa gasesc un nume, pentru fiecare sentiment sa scriu o poezie.Pana si meseria mea are ca temei comunicarea verbala.

Am vorbit langa copiii mei atat de mult incat as fi putut sa dau ocol pamantului punand vorbele unele langa altele.Si am crezut ca le fac educatie!

Am vorbit langa sotul meu!Ma asculta cu tacere si rabdare.Uneori considera ca totul e retorica(desi nu era numai asta) si nici nu raspundea.Dar cred ca iubea vorbele mele, pentru ca statea langa mine si asculta cu chip luminos.Isi lua mici pauze in care se muta cu cafeaua pe balcon, intre flori si privea fascinat bulevardul:

-Vino, vino, repede, trece doamna P!-ma stiga.

Femeia cea mai eleganta din oras, vesnic aranjata ca pentru teatru, trecea la plimbare,de doua ori pe zi, de la un capat la celalalt al orasului.Si, desi era atat de fortata aparitia ei, ma striga mereu sa o vad.

Ii placea sa priveasca lumea,cerul, parcul de peste drum de blocul nostru...dar revenea robit la vorba si rasul meu.

Doamne si cate lucruri naroade nu am spus in 23 de ani de discutii cu el!

Abia dupa moartea lui am invatat sa tac.A fost un soc atat de mare incat m-a lasat fara cuvinte, intoarsa, distorsionata in mine.Si au urmat seri intregi, zile lungi de sambata si duminica, cand dupa slujba veneam acasa, casa era goala si tacuta...si nici macar nu trebuia sa spun ca David "Pune , Doamne straja gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele"pentru ca nu vorbeam cu nimeni.

Dar nu este niciun merit in asta.Singuratatea in care taci nu este nici un castig duhovniceste, pentru ca tacerea e impusa de lipsa unei persoane cu care sa vorbesti..Castig este sa taci cand esti in lume, sau sa te rupi de lume si sa taci vorbind cu Dumnezeu.In tacerea casei mele m-am maturizat, gandind trecutul pe care mi-l mai amintesc, plangand pentru el, regretandu-l si cerandu-i lui Dumnezeu ...mereu cerandu-i ca ultimul cersator, ca ultimul lepros, alergand dupa El si cersand.

Desigur, ies din casa si merg in lume.Vorbesc, inca vorbesc mult, am inca multe de spus, de povestit.Nimic nu e valoros din ceea ce spun, stiu asta, dar inca lupt cu patima vorbitului.

Stau mult timp singura in biroul meu, le aud pe doamne vorbind, suna telefoanele in celelalte birouri....eu stau in linistea intrerupta rar de cate un salariat,lumea s-a invatat sa ma protejeze si sa ma lase singura sau poate lumea nu a suportat schimbarea mea si atunci m-a lasat singura, dar ma ridic de acolo si intru zambitoare in birouri, bucuroasa de orice vorba.

Lupte, lupte mari.As vrea,sa pot spune ca Parintele Staniloe: "Lumea nu mai are pentru mine ceva care sa ma atraga spre ea, nici in mine nu mai e ceva care sa ma impinga spre lume. Sufletul se satisface deplin prin comuniunea cu Dumnezeu cel personal, nu prin lucruri. Ele trebuie sa fie numai mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal, semne ale iubirii Lui"Dar cine sunt eu? Ce educatie am primit, cati ani am luptat cu lumea si castigarea ei ?Si acum dintr-odata sa vreau sa dobandesc inaltimea sfintilor? Da, as vrea, dar stiu ca nu e posibil.

Pentru tacere trebuie cumpatare.Uite ce spune sfantul Nectarie al Eghinei:Tacerea este semn al unei purtari cumpatate, insa ea singura, de la sine, nu aduce pocainta; tacerea ii face chiar si pe cei lipsiti de buna-crestere plini de cumintenie. Mai bine este sa taci decat sa vorbesti si fericit este cel caruia i s-a incredintat aceasta cheie. Cel care tace este superior celui care vorbeste mult, chiar daca ultimul n-ar rosti decat lucruri bune; tacerea este cea care impodobeste femeia. Invata [mai bine] sa taci decat sa vorbesti.

Tacerea nu aduce nici sete, nici tristete si nici durere; nimeni n-a regretat ca a tacut, dar multi sunt cei care regreta ca au vorbit. A-ti putea tine in frau limba aduce cin­ste atat tanarului, cat si celui in varsta.

Pentru cuvintele tale sa ai cantar si masura, iar pentru gura ta, zavor [ca sa-ti zavorasti] usa. Daca ai un cuvant intelept, raspunde-i aproapelui, daca nu ai, acopera-ti gura cu mana mai bine. Solomon se ruga ca Dumnezeu sa-i puna straja gurii sale si pecete asupra buzelor.(Sfantul Nectarie al Eghinei).

Imi doresc , da imi doresc sa pun straja gurii mele, ma straduiesc sa-mi amintesc asta, dar am atat de luptat cu firea mea, cu modul meu poznas de a fi, incat cred ca nu voi fi niciodata nici macar 1% ca fratii care calatoreau prin pustiu, de care povesteste in pilda aceasta Sfantul Sisoe:

Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe: "Daca suntem intr-o calatorie si calauza ne rataceste, trebuie sa-i atragem luarea-aminte?". Batranul zice: "Nu". Fratele intreaba: "Sa-l lasam atunci sa ne rataceasca?". Batranul zice: "Dar ce sa faceti, sa luati un ciomag si sa-l bateti? Eu am cunoscut cativa frati care calatoreau prin pustiu si calauza lor i-a ratacit, noaptea. Erau doisprezece si toti stiau ca s-au ratacit si fiecare se lupta cu sine, ca sa nu spuna. Cand s-a facut ziua, calauza si-a dat seama ca au gresit drumul si le-a zis: «Iertati-ma, ne-am ratacit». Toti i-au zis: «Stiam, dar am tacut». El a fost uluit si le-a zis: «Fratii se stapanesc pana la moarte, ca sa nu vorbeasca». Si L-a slavit pe Dumnezeu. Bucata de drum pe care o ratacisera era de douasprezece mile".

Va dati seama cat as fi vorbit eu in noaptea aceea?

Inca nu m-am desprins de lume, inca nu urasc lumea...Si asta inseamna ca inca nu o iubesc pe deplin!

Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma !