Noapte de Inviere /2020

18 aprilie 2020...

Am numarat 40 de zile de post, de drum greu printr-un pustiu.Parca ieri am pornit la drum, cerandu-I lui Dumnezeu ajutor sa pot duce  postul acesta cu randuiala in care sunt de 12 ani si soptind, la urechea Domnului, o alta cerere...Eram la Bujoreni langa inima iubitoare a parintelui Alexie si in dragostea acelei obsti de monahi tineri si smeriti...Fotografiam branduse si pasarelele faceau doxologie..."Bucurati-va si va veseliti !"mi-a trimis profetic un mesaj parintele Iorest !

Si atata a fost! 

La intoarcere de acolo era pustiu pe drum.Romania inregistrase primul caz de coronavirus si orasele speriate se golisera de forfota... A urmat un tavalug ingrozitor  ...liturghie cu cel mult 50 de oameni, apoi ultima liturghie in care stiam ca ne putem impartasi 

In cateva zile si eu m-am izolat in casa.Am cumparat cate ceva de mancare ,mi-am pus la indemana cartile pe care sa le citesc,ceaslovul, Triodul si am crezut ca e un timp scurt, ca un ragaz de linistire...Nu aveam habar!

Abia in prima noapte cand am auzit" Stati in casa . Respectati dispozitiile legale. Stati in casa" m-am speriat intelegand ca lucrurile sunt mai grave decat pareau...

Ziua urmatoare am pus intr-un rucsac tot ce mi-ar trebui la spital, am facut bagajul de urgenta.Apoi am scos pe masa toate medicamentele care imi puteau fi de folos.Dar nici asta nu mi-a fost de folos. Intr-o seara am facut febra. In alte dimineti ma durea in gat.Am inteles ca nimic nu era real ca boala, dar tot greu mi-a fost!Am luat bagajul de urgenta,l-am pus dupa usa si am strans medicamentele. Fie ce-o vrea Domnul!

Mi-am stabilit o rutina zilnica, din cand in cand rupta de cate un telefon de la serviciu

Mi-am framantat viata in slujbele zilnice randuite pentru manastiri si schituri. Am facut in casa mea un schit mic, cu un singur vietuitor  si am trait mai mult in genunchi si pe jos...cu ochii in Triod si inima cand in rai, cand in iad...

Am trait in singuratate. Doar cateva persoane ma sunau sau imi scriau pe wathaap cate un mesaj... Din Cluj un parinte pe care nu-l cunosc m-a sunat intr-o zi sa vada ce fac...auzise ceva despre mine, eram pe o lista si se gandise sa ma sune. Si parintele meu duhovnic ma intreba zilnic "Cum mai petreceti?"

Atat!

Toti cei pe care ii credeam ca le pasa de mine, daca eu nu m-am facut prezenta, au aratat, nu ca nu le pasa, pentru ca sunt oameni buni si duhovnicesti, au aratat ca ... eram prea zgomotoasa inainte!

Am ramas ca o bufnita pe daramaturi... Denia de luni. Denia de marti. Denia de miercuri. Denia de joi cand impodobeam cruci si  jeleam. Am jelit in casa mea...Am scos crucifixul Domnului si l-am pus pe masuta si am aprins candela...am tamaiat cu tamaie de la maica de la Ierusalim, parca special pastrata pentru acum...Denia de vineri si prohodul Domnului...Dureros. Stiam despre denii de copilarie.Tanara fiind am mers cativa ani la rand la denii. Nu intelegeam desigur  deloc, dar era frumusetea  Saptamanii Mari in biserici, apoi dupa moartea lui Grig, nu am lipsit nicio secunda din biserica. Dar probabil ceva nu a fost cum trebuia, daca Domnul a randuit ca toate corabiile sa se umple fara mine si eu sa raman singura in casa mea.Nu am televizor. Acum cativa ani am renuntat la televizor  si nu am regretat. Nici macar acum. Am dat slava lui Dumnezeu pentru telefonul meu si pentru Trinitas. Acolo am stat cel mai mult...cu cartile deschise alaturi , citind, rugandu-ma cum m-am priceput, suferind, suferind, suferind.Suferinta de bunavoie care m-a dus la mai multa vorbire cu Dumnezeu.Aceasta a fost tot!Si vorbind si ascultand ...am inteles  din tainele izolarii...

Azi a venit Sfanta Lumina. S-a pogorat! Asa de frica imi era ca poate nu va veni! Am ingenunchiat iar in casa mea in fata icoanelor Domnului si am plans ca ortodocsii arabi" Da-ne, Doamne ,Lumina!" "Trimite-ne din cer Lumina, Doamne!"

 Cate milioane de rugaciuni s-or fi facut in acel moment in toata lumea! Patriarhul Teofil, cu chip bland, dar trist, intrase in momentul Domnului de cateva minunte ... Tacere. Omenirea intreaga tace cuprinsa de groaza de aproape trei luni din pricina unui virus care s-a risipit pe tot globul.Aici insa tacerea sfantului mormant este o altfel de  tacere.   Si dintr-o data am vazut lumina pe gemuletele ovale pe care le stiu...A veni Sfanta Lumina! Dumnezeu s-a pogorat iar peste noi ca sa ne bucure, ca sa ne incurajeze, ca sa ne arate ca nu suntem singuri, asa cum ne-a si promis.  

Uite-ma, acum... Cateva ore ma despart de slujba de Inviere. Iarasi acasa. Iarasi cu Trinitas.Toate mesajele de incurajare sunt sa sarbatoresti cu familia, sa-ti spui cu ai tai si cu vecinii "Hristos a Inviat" /"Adevarat a Inviat". S-a uitat de toata lumea ca sunt si oameni ca mine care sunt singuri, fara a avea cu ei pe cineva, un alt om! Eu nu am cui spune fata catre fata.Copiii mei sunt la o suta de kilometri de mine.Surorile la fel. Am sa le spun la telefon privind florile pe care mi le-au trimis ieri ca sa-mi spuna ca ma iubesc.Si am sa le spun adormitilor mei, pe ei ii am cu mine mereu, in amintiri si in fotografii... si Grig si mama si Ina... si ceilalati...Am sa le spun tuturor in insasi inima mea,inima in care acum,in aceasta noapte de Inviere, incape toata umanitatea!

Si cred ca desi este atat de important sa spui, mai important este sa traiesti Invierea! 

Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,Paștile Domnului, Paștile!
Că din moarte la viață și de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,
Cei ce-I cântăm cântare de biruință.

Seara de aprilie

Va fi un moment in care imi voi dori, sa revad cum am trait si ce am simtit in acest timp. De aceia incerc sa scriu.Pentru mine. Sa nu uit niciodata, in primul rand, durerea de a nu putea ingenunchia, in acest timp, intr-o biserica la o icoana a Maicii Domnului, sau asa pur si simplu,in biserica, pe o lespede rece si coltuoasa... Acum cativa ani, vreo trei, mi s-a facut o interventie chirurgicala la un genunchi.Aveam niste dureri mari, dar eram intr-o perioada in care duceam greutatile altfel.Nimeni nu ma credea ca mie chiar imi este rau.Adica, nu nimeni, ma credeau un numar restrans de prieteni si copiii mei.Si in tot acel timp al suferintei nu puteam ingenunchia deloc, apoi, la scurt timp dupa operatie a fost sarbatoarea Pogorarea Duhului Sfant si am mers la o manastire in carje. Multora li s-a parut ca e doar circ ...nimeni nu mi-a dat locul in biserica si m-am tarat cum am putut la strana si acolo am stat sprijinita in carje, cat s-au citit rugaciunile...Si m-am umplut de lacrimi cat o Niagara!Ca ...mortii mei nu au nici formal pocainta mea, ca nici formal nu pot aduce lui Hristos o jertfa de atitudine...Apoi Dumnezeu a vindecat ranile trupesti si desi medicul imi spusese  ca niciodata sa nu mai ingenuchez, am reinceput ...usor...usor... nici eu nu stiu cum si nici cand sa ingenunchez in biserica, ca un prunc in pantecele maicii sale...
Iubesc Liturghia...imi ingenuchiaza inima la heruvim...am scris marturie despre asta de multe ori...„Noi care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum sa o lepădam ... ca pe Împăratul tuturor să-l primim, pe Cel, de cetele îngereşti, nevăzut înconjurat. " Imnul acesta include in el toata durerea mea omeneasca si daca as putea, in genunchi l-as asculta...Nu pot mereu, din diverse pricini, mereu exterioare...

Acum traiesc un timp fara el, fara imn ...si durerea nu scade, chiar se mareste, eu insami ma simt incatusata in mii de oprelisti care ma tin departe de unde se canta inmul heruvimic...

E Postul Mare.

Postim.

Ne rugam.

Ascultam liturghia sfantului Grigorie Dialogul...Si avem si aici  cantarea heruvimica speciala "Acum puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc, că, iată, intră Împăratul slavei…”

Cand toate acestea exista si le stii, cum poti trai ca si cand nimic nu se schimba in tine? Si cum sa traieste neascultandu-le? Eu nu stiu si nici nu pot.
Este in mine un gol imens.M-am impartasit acum douazeci de zile poate.Parintele meu duhovnic m-a chemat dimineata devreme si m-a spovedit cu toata seriozitatea sfarsiturilor,cu intristare si ingrijorare.Apoi a umblat printre credinciosii veniti la slujba si le-a zis ca ii poate spovedi si impartasi,daca nu-s pacate opritoare de la sfanta impartasanie...Lucru extrem de rar...unic in acel loc.Stia,Dumnezeu ii spusese ca noi toti ne vom risipi,iar Sfantul Potir va fi vanat de uraciunea lumii.A stat apoi toata liturghia in genunchi, fara sa slujeasca in sobor Era frig, frig... era atat durere in fiecare silaba a liturghiei si in final,Parintele s-a ridicat,a luat Sfantul Potir si a impartasit, cu mana sa sfintita,fiecare om...Am stat la urma randului,ultima.Atat de fericita eram,eu,femeia batrana si zgribulita ca "bufnita in daramaturi" in frigul Baraganului, purtandu-mi toate pacatele dar si toate iubirile, in care una stralucea mai mult decat toate,iubirea lui Dumnezeu Treimic,eu invitata la Cina cea de taina..."Cred,Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu" ... toate stranile lumii cantau in pustia Baraganului..."Trupul lui Hristos primiti  si din izvorul cel fara de moarte gustati" Viata invingea moartea...pacatele mele nu mai contau, sterse erau cu  Trupul si Sangele Mielului...

Nu stiam ca acea cuminecatura avea sa fie ultima pentru un timp nedefinit...Nu stiam nici ca va fi ultima liturghie duminicala la care particip.Cate lucruri nu stim! 

Urmeaza peste doua zile  Saptamana Mare...Nu pot sa-mi imaginez cum va fi!Chiar nu pot si nici nu vreau!Sa-mi imaginez ca dupa parcurgerea Saptamanii Mari,in noaptea de Inviere  voi fi tot in casa, fara sa fiu partas Invierii in singurul loc in care are loc,mi se pare, pentru mine, tradare,tradarea lui Hristos.
Mi-e frica de microbi si de virus. Am constatat ca asa e!De trei zile nu am avut paine si nu am mers sa cumpar,am mancat fara paine...ei, si ce?Am adunat iar gunoi si l-am asezat la usa, sperand ca maine sa am mai mult curaj si sa merg sa-l duc.Dar... pentru slujbele bisericii as zbura imediat! Desigur as sta departe de orice persoana. Dar, daca ar fi posibil,m-as impartasi iar chiar si ultima intr-un sir de sute sau mii de oameni.Atata dor am si atata durere!
Pe mine frumusetea slujbelor, linistea, pacea bisericilor, spovedania si sfanta cuminecatura ma tin si m-au tinut. As vrea sa fiu si eu ca Maria Egipteanca care a trait in pustie si s-a impartasit doar inainte de adormire...dar nu sunt! Sunt un om pacatos si impovarat de neputinte...si simt ca prin lucrarea vrajmasului sunt lipsita de ajutor duhovnicesc, ajutorul pe care il primesti prin participarea la sfintele slujbe,apoi prin spovedanie si mai ales prin impartasanie.
Se discuta ca intr-un mod sau altul lumina Invierii va ajunge la noi,poate si la mine. Dar...Impartasania? Mielul lui Dumnezeu ? Traim tristetea stralucitoare a Postului! Tristetea de a sti ca in biserici goale de trupul Bisericii,pentru cativa arginti se va vinde Hristos, va fi judecat, biciuit, va urca Golgota cea adevarata, si va fi apoi rastignit. Si  eu, asemenea poporului evreu, cel caruia ii facuse atat bine, voi sta zavorata in casa mea, cuprinsa de frica,nu a virusului, ci a stapanirii, a fariseiilor si a romanilor...
Dintre toate mironositele femei, cel mai mult o  iubesc pe sfanta Maria Magdalena.Mi-am dorit sa-i fiu ucenica,si astazi sunt chemata sa dau, asemenea ei, masura iubirii mele!Si imi este atat de teama, ca masura nu va fi cea pe care Hristos o asteapta de la mine...

Planuri...

Am trait bucuria de a calatori. Cativa ani, nu stiu cati, mai mult de sapte ani,am strabatut lumea trecand peste mari, oceane, munti si campii si doar boala unor oameni apropiati a zadarnicit planul meu de a merge in India si Australia.

Filip, fascinat de plecarile mele si mereu dorindu-si ca si el sa mearga exact in acele locuri, imi spunea:

-Bunica Elena trebuie sa mai mergi la canguri si la pinguini!

Si noi radeam! Copiii chiar erau convinsi ca voi ajunge si acolo!

Dar, desi iubesc atat de mult lumea in intregul ei, vaile prin care curg ape,muntii in orice anotimp, dar si orasele cu tumultul lor sau satele adormite devreme sub lumina lunii,nu spre acestea  plecam... Paris sau Londra,Tel Aviv sau Moscova, aceiasi frumusete, dar niciun dor care sa ma faca sa plec la drum.
Maica Domnului din Diveevo sau sfantul Serafim de Sarov, da! Argumente puternice. Locurile in care s-au nevoi sfintii.Bisericile cu frescele purtand in ele, dincolo de imagini,istoria crestinatatii, slujbele de dimineata devreme de la Optina sau tacerea Sfantului Mormant, da... cu toate sunt argumente pentru care bagajul meu se facea repede si tot repede ma urneam la drum.
In ultimul an, boala unor oameni dragi, mi-a incetinit pasul, nedorindu-mi sa ma departez de ei...Dar stiind ca oricand vreau, pot pleca.

Si, uita-ma acum, inchisa in casa de multe zile,fara niciun plan.Dar nici ca simt vreo tulburare...

Viata mea se scurge intre ceasurile liturgice, in lecturi si mici treburi casnice...Atat.

E ca si cand,in toata libertatea data de Dumnezeu,vad ca nu-mi sunt de folos multe!Multe sunt desartaciune. Singura am scormonit in lucruri fara valoare, fara folos...mult m-am risipit ca energie, ca ani, ca lucrarea a mea, personala, in lucruri care nu mi-au folosit, m-au zidit ca om mai rau, mai egoist...

Si avand curaj sa privesc, in singuratatea casei mele, spre mine, vad ca doar daca te lepezi de tine, daca din toata omenirea doar pe tine te vezi vinovat,poti face pace cu lumea!Si abia asa gasesti si pacea ta!

 Dar trecutul nu trece usor! Raman amintirile orgoliilor ...esecurile... 

In tacerea casei mele,si dimineata si seara si noaptea,din temnita in care Il am zavorat, imi spune,  ceea imi spunea acum 12 ani in poarta unei manastiri,o maica...Iar eu ma plec stiind ca  nu e in mine curat...

'Doamne,

eu sunt orbul, deschide

ochii cei din taina ai inimii,

sunt cel mai ticalos dintre oameni

- lepra pacatului acopera sufletul meu -

Curateste-ma!

Ajuta necredintei mele…"(Daniel Turcea-Rugaciune)

Ganduri despre izolare

Sunt in casa de cateva zile.Prefer sa nu  numar  zilele si cand izolarea se va sfarsi sa fie doar o ultima zi de izolare.Apoi zile seamana atat de mult una cu alta,incat nici nu cred ca as putea gasi ceva nou in una din ele.

A devenit aproape ritual...trezitul si mersul aproape imediat la camera cu cele mai multe icoane si cu cartile de rugaciune. Desigur ma spal si ma imbrac ca de oras, insa cu lucruri mai comode... si uneori ma pieptan!

Port inca durerea ca bisericile sunt inchise. Interzis sa intri in biserica, interzis sa participi la slujbe, greu sa te spovedesti si greu sa primesti sfanta impartasanie.

Am o dulce si frumoasa dependenta de slujbele bisericii, de liturghie!Nu stiu cand am dobandit-o! Cred ca in anii cand parintele Leontie slujea la catedrala si facea din fiecare zi o duminica, un mic Paste!Relatia mea personala cu Hristos se desavarseste sau se rateaza in Liturghie...dar chiar ratata ramane o sete pe care doar Hristos euharistic o astampara.
Nu am nici macar televizor. Am in schimb un telefon nou, un laptop si conexiune la internet.
Urmaresc dintre toate transmisiile, postul Trinitas...fetele parintilor si ale cantaretilor sunt triste si vocile au atatea lacrimi in ele si atat atentie pe cuvantul rugaciunii, incat stau cu capul plecat pe cartile mele, uneori mi-e greu sa-i vad! 
Dar este si in asta un rost...rugaciunea si-a recapatat lacrima!
Stau numai in casa! Deja sunt bolnava de ipohondrie. Foarte greu m-am hotarat sa duc gunoiul si l-am dus numai dupa ce am vazut,ca o echipa imbracata precum cosmonautii, au dezinfectat parcarea, si scara blocului.Abia apoi am coborat, purtand masca si caciula pe cap!Atenta sa nu ma intalnesc cu nimeni. Oricum abia in cateva zile  voi fi sigura ca sunt neatinsa de virus... Glumesc putin, dar  in gluma e un adevar! Teama a pus stapanire pe noi, sau cel putin pe mine!Desigur sunt in mana lui Dumnezeu si stiu ca Dumnezeu imi este cel mai bun si cel mai iubitor aliat. Dar tot asa stiu ca Dumnezeu nu vrea sa ma expun fara discernamant unui pericol real...A muri inseamna acum  a face familiei multe greutati...Si a suferi, desi suferinta este un fapt personal, prin toate implicatiile duce la prea multa suferinta in cei care ne iubesc.
Am ales sa raman in casa mea!Nici nu am avut multe variante! Bujoreniul era prea departe,pentru acesta perioada in care totusi familia trebuie avuta aproape.
Asa ca am ramas in casa fara sa stiu pentru cat timp, inghesuind pe balcon pungi cu alimente pe care nu cred ca le voi manca vreodata...dar ...cine stie?Am reinceput sa fac ordine in lucruri si sa privesc casa cu ochi de gospodina...Mult prea plecata de acasa si sprijinindu-ma in treburile casnice pe doamna Geta ,pur si simplu am uitat multe din lucrurile avute...Am scos la aerisit cuverturile din lana tesute de femeile vrednice ale neamului meu...am privit fetele de masa brodate manual...am umblat la vasele din cristal si portelan...am desfacut cutiile cu amintiri...am triat iarasi,am pus deoparte pentru daruit si altora...am asezat dulapurile mai intelept ...era timpul...Si azi am privit casa cand tamaiam sfintii din icoane...imi place la mine in casa!Ma simt bine in chilia mea! Am tot ce-mi trebuie: vase cu aghiazma, anafura, carbuni si tamaie...carti de rugaciune si cateva Biblii...De jur imprejur am sfintii, exact cum zicem in rugaciune" Inconjoara-ne pe noi cu sfintii Tai ingeri ca prin mijlocirea lor fiind paziti si povatuiti,sa ajungem la unirea credintei si la cunostinta slavei Tale cele neapropiate,ca binecuvantat esti in vecii vecilor" .
In rest imi petrec ziua dupa randuiala ceasurilor ...imi framant viata si cererile in facerea lor...
Da,nu vom mai fi oamenii care am fost!
Poate vom fi mai buni!Izolarea de lume ma face sa-mi fie un dor linistit de lume... George si Filip cresc in mediul lor securizat ...sunt ca si mine, soareci de apartament si daca avem tot ce ne trebuie, traim!
Copiii mei, cei dupa trup si cei dupa suflet, isi vad de vietile lor muncind, iubind, renuntand la unele lucruri, dar mai ales invatand permanent din experienta aceasta!Unul dintre ei imi povestea ca societatea la care lucreaza, va face reduceri de personal pe timp de criza si era ingrijorat ca nu cumva valul primei concedieri sa o culeaga pe o colega care  are o situatie financiara grea si in acest context imi spunea ca ar prefera sa -l concedieze pe el! Si mi s-a inmuiat inima de drag si de mila...bietii copii! Biata fata cu probleme si incercarea lui Dumnezeu pentru ceilalti! Slava lui Dumnezeu pentru gandurile noastre bune si dragostea noastra! Aseara, tarziu imi povestea ca valul de concedieri nu a cuprins pe niciunul dintre acestia si ...m-am gandit ca poate pentru gandul de jertfa al cuiva, Dumnezeu a intins mana Sa peste ei...Cred tot mai mult ca acest minunat Cunoscator al inimilor noastre este cu noi si numara fiecare lacrima care ne cade si fiecare zambet pe care il aruncam celorlalti.
Asa e! E greu fara slujbele bisericii! Dar tot Dumnezeu ne-a dat sa folosim internetul spre folos sufletesc. Nu am eu nimic din inaltimea pustnicilor care pot trai cu o firimitura de anafura si un strop de aghiazma asa incat recunosc ca nu este, pentru mine, ca si cand sunt cu adevarat chemata la Sfantul Potir, dar imi plec genunchii inimii si capul pe carti in mijlocul chiliei mele si chem mila lui Dumnezeu in aceiasi respiratie cu psaltii catedralei patriarhale...si Dumnezeu raspunde prin fiecare zi care, fara schimbari majore, trece ...
Slava,Tie, Doamne!
E greu! M-a sunat paznicul de la cimitir si mi-a spus:
-Doamna, au inflorit narcisele, am sapat trandafirii, am facut curat la domnul Grig , stati linistita ca sunt eu aici,nu veniti ca cimitirul e inchis!
Si am plans de bucurie, desi pana si cimitirul e inchis! Asa a randuit Dumnezeu ca unul din paznicii cimitirului sa fi lucrat candva cu Grig si sa-l cunoasca ...bunatatea si nobletea lui Grig nu au ramas nerasplatite de Dumnezeu, Cel ce toate le stie!
Cred ca fiecaruia Dumnezeu ii cere ceva acum, special, in acest moment special al istoriei omenirii.
In Georgia oamenii stau in genunchi in fata bisericilor.
In Rusia patriarhul Kiril impreuna cu parintele Ilie de la Optina au zburat cu icoana Maicii Domnului Umilenie peste Moscova si Sank-Petersburg.
Cuvioasa Parascheva va parasi Catedrala mitropolitana din Iasi pentru a merge in judetele invecinate.
Sfantul Dimitrie cel nou va iesi pe drumurile Bucurestiului.
Ierarhii Bisericii noastre, Biserica lui Hristos, insotesc sfinte icoane si sfinte moaste  cu rugaciuni pe drumuri cu oameni molipsiti de un virus pe care mintea omeneasca inca nu-l poate stapani...
Mii de oameni mor zilnic in singuratate si suferinta.
Nu este un scenariu pus la cale de cineva.
Este ceva real...ceva ce face sa creasca iarba pe cararile dintre noi... ne vorbim doar la telefon si nu ne mai imbratisam...pastram o distanta intre noi, semnul existentei bolii,al fricii si al mortii...
Gandul meu se indreapta spre cei cu adevarat izolati in boala, in suferinta, spre cei din Italia si Spania care mor singuri fara sa simta caldura unui suflet care sa le fie alaturi...dar ce stiu eu? Poate ei isi vad ingerul care le sta aplecat peste suflete!
Gandul meu se indreapta spre medicii si personalul medical care ingrijesc pe cei bolnavi, desi nu au nici echipament care sa-i protejeze si poate nici instrumental medical cum le-ar fi de folos... si sunt cu gandul acasa, la familiile lor, la copilasi, la parintii lor si la bunici, la cei dragi...Dar toti sunt in grija lui Dumnezeu! Poate exact ca atunci cand se pleaca la manastire, Dumnezeu trimite ingeri in locul lor si familiile lor au toata protectia lui Dumnezeu!
Gandul meu se indreapta spre Suceava in atata suferinta ... Dar Suceava are oamenii ei care nu si-au plecat genunchii lui Baal...si aude Dumnezeu ruga lor!
Gandul meu se indreapta spre multimea de preoti, slujitori ai sfintelor altare care desi inlacrimati ca au bisericile goale, ne cer sa transmitem pe facebook  sau adrese de email,pomelnice cu suflete vii sau adormite spre pomenire...unii din ei aduna mii de pomelnice si proscomidia se intinde pe ore multe, dar umplem in chip nevazut bisericile si singuratatea nu mai exista, impreuna suntem in dragostea lui Hristos...
Da, este greu, dar si cata frumusete!   
Oh, infloreste, Doamne, lumea ta,sterge lacrimile noastre  si adu-ne Primavara acestui an!

Dimineti de izolare-sambata si pomenirea celor adormiti

M-am trezit devreme. De fapt nici nu prea am dormit. La Muntele Athos monahii faceau priveghere si pe toate canalele mele de comunicare ni se spunea sa facem si noi... Si am simtit nevoia ca si eu, la ora la care se aprindeau lumanarile in biserici, sa plec genunchii in casa mea, in fata icoanelor mele...A fost bine. Apropierea de Maica Domnului si de sfinti, chiar daca iti da starea de pocainta si de durere, este o durere din care duhovniceste te poti hrani.

Asa ca am petrecut un timp, pe care nu l-am socotit timp omenesc, in tacerea unei case care a uitat zgomotul...poate si cuvantul...

Desigur, cativa oameni ma suna, aceia cu care am petrecut ultimii ani impreuna. Sunt singura. Copiii mei sunt in Bucuresti. Surorile mele sunt in Bucuresti. Intre mine si ei sunt o suta de kilometri care nu mai pot fi parcursi.

Si daca ni s-ar intampla ceva nu am putea ajunge. Ei toti acolo. Eu aici.

Oare de ce a vrut Dumnezeu asta? Intreb nu ca sa-mi arat nemultumirea sau durerea, intreb pentru ca as vrea sa stiu voia lui Dumnezeu... si sa o fac!

Da, daca eram acolo, cu ei, m-as fi jucat cu dulcii si simpaticii mei nepoti, i-as fi imbratisat de sute de ori pe zi,as fi vazut-o pe Ruxandra...si inima mea s-ar fi bucurat! Lumeste... Of, lumea aceasta care ma sfasie totusi de atata amar de vreme... L-as fi vazut plecand si venind de la serviciu pe fiul meu, pe Andreea crescandu-si baietii, pe Lucian bucurandu-se de noi... Le-as fi vazut pe surorile mele si as fi impartit cu ele problemele grave ale familiei noastre.

Dar sunt departata de ei, ca si cand Dumnezeu m-a asezat aici, special, intr-un cub plin de carti si icoane...Biserica din casa mea! Sfintii pe care i-am adus cu mine din multe locuri de pelerinaj in care am fost! Si nu ma simt singura...deloc!Doar ca ...abia acum invat sa traiesc singura cu Dumnezeu, si poate in asta e tot rostul...

Biserica e inchisa si nici macar sa merg sa ma inchin la usa nu pot, pentru ca strazile sunt pustii, trebuie sa scriu declaratii clare, in care sarutatul portii manastirii nu figureaza la nicio litera...

Nu am televizor.M-am uitat insa pe telefon la slujba de la Constanta ...Pe masa din centru catedralei erau trei colive, o prescura si o sticla de vin...

Nu cred in acest vazduh virtual... nu-l simt cum il simteam in biserica...Si cu atat mai mult am plans! Am invatat dupa moartea lui Grig cat de mult ajutor au din pomenirile acestea in Postul Mare. Si m-am ingrijit mereu ca sa fie pomeniti la manastiri si schituri, dar am mers si eu cu coliva la biserica in sambete. Cu mare drag, dar si cu durere, fac coliva...si o asez in vase frumoase si o imbodobesc, iar ziua de sambata e rezervata liturghiei si pomenirii lor,

Dragii mei plecati de aici , astazi au asteptat in zadar ca eu sa ridic coliva...

Am ascultat rugaciunile privind in lacrimi fotografiile lor de pe pereti...Grig copil tanar, Grig tanar , mama, tata, socrii mei...toti zambind dincolo de timp, de pe hartia putin ingalbenita a fotografiilor, ei, cei care  au locuit in inima mea si inca nu si-au schimbat domiciliu ... Nu, nimeni nu moare atat timp cat cineva ii plange si se roaga pentru ei!

"Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos Celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc“.
 Tarzia, cel mai adesea, tarzia intelepciune a omului... desartaciune sunt toate cele omenesti...
Ramane doar dragostea, ea este cea care invinge moartea!Dar niciun merit nu ai nici in asta. E darul lui Dumnezeu pentru tine, sa primesti in viata ta oameni pe care sa poti sa-i plangi cand nu-i mai ai!
Au murit in lume foarte multi oameni in perioada din urma. Stirile dau cifre mari...multi au murit singuri, unii  singuri in case sau azile, altii in spitale,multi dintre ei persoane in varsta care au fost inmormantate rapid doar cu un inceput sau sfarsit de slujba de inmormantare...Dumnezeu stie ...pentru multele noastre pacate! Poate si pentru ca incetul cu incetul, omul trasformase si inmormantarea intr-un prilej de socializare si fast...
Asa ca ...ne asezam cu mainile pe piepturi, fara sa ridicam coliva, vinul, prescura  si plangem...

“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive”
 Este o sansa imensa aceasta de a fi sanatoasa si singura in casa mea! E un dar de la Dumnezeu, nu o pedeapsa, ca sunt aici si pot sa-i plang si sa ma rog pentru ei, chiar cu mainile goale...sufletul sa fie plin de pocainta! Pentru ca din pocainta si dragostea mea si ingrijorarea mea pentru  sufletele lor, Dumnezeu alege bobul de grau care curat,spalat de lacrima, incolteste spre viata lor vesnica.
Dumnezeu sa-i ierte!  

 

Izolarea

 Romania a inceput de vreo doua saptamani lupta cu coronavirus.
 Da, teoretic si eu m-am izolat!

 Dupa ce am luat hotararea de a ma retrage in casa,cateva zile am cumparat ceea ce am gandit ca imi va trebui in perioada urmatoare:mancare, apa, fructe, medicamente...Apoi am facut curat singura in casa...am asezat incaltamintea de iarna in cutii, am schimbat  lenjeria de pe pat punand una cu flori, impecabil calcata de doamna Geta.

Am hotarat sa raman in casa, crezand ca toata lumea va face la fel. In Bucuresti, Lucian deja lucra de acasa,Filip si George erau in casa cu Andreea, doar Andrei ramasese sa rezolve problemele firmei lui, ale bolnavilor nostri,iar Ruxandra sa pregateasca licitatia de primavara la elegantul si epuizantul ei loc de munca.

Copiii insistau sa ma retrag in casa,parea ca e tot ce pot face si nici nu parea a fi greu de facut...Catva timp a fost amuzant, mai ales ca am constat ca bucataria mea era aproape goala si pungile cu produse alimentare aproape terminate...

Asa ca am depozitat cumparaturile pe balcon, largul meu balcon care are vedere spre bulevarul Matei Basarab. A fost un timp cand Grig statea foarte mult in balcon. Aveam flori si el le ingrija...zeci de violete  toate culorile... Apoi balconul a devenit o incapere pentru uscat rufele si aerisit. Abia acum, cred ca isi va relua locul lui in viata mea. Loc important!

In masura in care era nevoie, puteam lucra de acasa, sau sa merg dupa orele de program la biroul de peste drum de casa mea.

Gandisem izolarea ca o bariera intre mine si oameni noi. Cu cei vechi urma desigur sa ma vad la biserica. Asa ca, desi izolata, am continuat dimineata sa merg la slujba de la manastire.Apoi ma retrageam dupa cateva cumparaturi, in casa ... ca intr-o vacanta cum nu prea am avut, ca eu in vacanta, plec in pelerinaje.

Apoi am avut o premonitie ca se va termina cu vacanta! Ca nu asta urma sa se intample, nu va fi o mini- vacanta. Curand imi voi lua distanta de oameni dragi pentru ca pot fi un pericol pentru ei, o bomba atomica, sau ei pot purta, restul de viata, regretul de a ma fi omorat.

Ma intorceam de la Daria, fusesem sa o vad de ziua ei, era o seara superba, toti pomii erau infloriti in lumina lunii,iar pe strada mirosind a clor, doi adolescenti se sarutau... Da, viata parea ca se va schimba...mirosul de clor nefiresc mi-a dat cel mai puternic semnal de alarma... In primavara asta atat de ciudata, ceva nefiresc si dureros urma sa fie!

 Dar cum sa stau departe de Sfanta Impartasanie?

Sambata am fost la Closca. Cu Nicu, Mioara, Daria si draga mea Amalia...Ne-am rasfirat pe pajistea din fata bisericii cautand sa sarim peste flori sa nu tulburam pe cei care le-au pus si le-au ingrijit si sa pastram distanta de 2 metri dintre noi. O cuvioasa a glumit spre un domn:

-Pastrati distanta de sotie!

 Chiar a fost frumos! Parintele ne certa dar ne si zambea, cuvioasele nu mai aveau incrancenarea dinainte de duminica iertarii, era o pace  si un inceput de primavara frumos...

Cand am venit acasa, asta era doar acum cateva zile, sambata,21 martie, am inceput sa primesc semnale cu stiri grave, de pe toate grupurile de pe facebook si wathaap pe care sunt, urmau sa se inchida bisericile si slujbele sa le faca doar slujitorii bisericii, cu usile incuiate...Parintele duhovnic mi-a trimis mesaj:

-Veniti sa va spovediti!

22 martie 2020.Am trait o liturghie in lacrimi.Deja se stia ca se vor inchide bisericile si ca nu vom mai putea curand sa ne apropiem de sfantul potir...

Am uitat multe lucruri din viata mea! Dar cred ca nu voi putea uita sentimentul cand ma apropii de Sfantul Potir: si spaima si grija si bucurie...

Cinei Tale celei de taina, astazi fiul lui Dumnezeu, partas ma primeste, ca nu voi spune vrajmasilor Tai taina Ta, nici sarutare iti voi da ca, Iuda. Ci ca talharul pocaindu-ma strig tie : POMENESTE-MA, DOAMNE, CAND VOI VENI INTRU IMPARATIA TA si cantarea dulce  a celor de la strana...„Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi”

Si asta m-a facut in acesti aproape 13 ani un om mai echilibrat, un om mai sanatos. Hristos din Sfantul Potir, Sfanta cuminecatura, pe care parintii bisericii mi-au dat-o dupa dezlegare de pacate...

A fost frig, foarte frig,deci, memorabil, duminica 22 martie 2020. Aceasta urma sa fie ultima liturghie la care eu sa particip, pentru ceva timp... Crivatul sufla lalelele din curtea manastirii unde eram, cat sa le zmulga. Dar noi paream puternici in crivatul nefiresc pentru acest timp al anului. Departati la doi metri, in picioare sau cel mai adesea in genunchi, vreo 30 de oameni intr-o curte mare, plangand ca si parintele care slujea...nu ne stim , sau eu , nu-i cunosc fizic. Le simteam insa durerea si spaima ca poate nu vor putea duce ceea ce urmeaza sa fie, dar si determinarea de a nu se opri din credinta si exercitiu de marturisire. Pentru prima data parintele nu s-ar mai fi despartit de mine. Desi stiam ca ii e frig si e foarte fragil trupeste, ma urma prin curte , spunandu-mi cuvinte de incurajare, mai multe ca oricand...

Si am venit acasa... era mijlocul zilei si am intrat cu adevarat in izolare.

"Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!" - ISAIA 26:20

Am simtit frica. Am simtit tristetea. Am simtit cat de fragili suntem, ca nu putem exista in echilibru decat fiind mai multi, dar asta pentru ca nu-L avem pe Hristos asa cum ar trebui...Dar cine sunt eu sa pot sa-L simt, sa-L am, ca cei retrasi in pustnicie...Eu sunt un om simplu care am nevoie de altul sa-mi arate drumul! Si am simtit ca tocmai asta se vrea: izolarea ca astfel sa ne simtim nesiguri si speriati... La miezul noptii au inceput sa se auda de afara anunturi:

"Stati in casele dumneavoastra.Respectati toate recomandarile autoritatilor.Stati in casa.Nu va deplasati decat la serviciu.Suntem aici pentru protectia dumneavoastra"Ma pregatem de citit Paraclisul Maicii Domnului.Doar ea sa ne aduca pacea!Si am inceput sa plang!De teama si de mila...  adancul pe care il simteam de cateva saptamani imi statea in fata si trebuia sa-l trec!Dar cum sa-l trec? 

Si mi-am amintit toate cuvintele parintilor pe care i-am cunoscut...am luat metania si m-am pravalit in somn ...cu gandul la Dumnezeu...

Luni...

Marti...

Tacere. O casa mirosind a tamaie ...Cele sapte laude...Zeci, sute de icoane ...sfinti veghind... si dorul de slujbe...desi urmaream on line slujba de la Putna.

De ani de zile, de aproape 13 ani, zilele mele incep cu sfanta liturghie" O sa va inchida bisericile si voi o sa va bucurati!" a zis un parinte cu viata sfanta , plangand!

Si am plans si eu dupa toate  stranile in care am stat,dupa mirosul din biserica si intunericul strapuns de lumanari, dupa toate liturghiile la care am fost dar si dupa cele la care nu am fost, dupa privegheri...Vine Bunavestire! Jumatatea Postului Mare! Incotro?

Carantina trebuie tocmai datorita fricii din noi sa ne faca sa intelegem frica celui din fata noastra.

 Azi, Bunavestire. 25 martie 2020.Miercuri dimineata.

M-am imbracat exact ca la Diveevo, unde toata lumea imi spunea "matusca"si ma lasa sa merg in fata, langa maici.Mi-am scris pe coltul biroului declaratia in care spuneam ca merg la serviciu si  dupa cumparaturi, mi-am pus pe gura o masca din panza neagra si am coborat. Doamne, cat mi-a fost de frica! Frica de strada goala. Frica de tacerea orasului. Frica de lipsa miscarii!Aproape am alergat pana la poarta bisericii si am vazut, desi era inchisa, prin crapatura, ca nu este incuiata si am intrat in curte! Curtea care este a mea! Eu sunt Biserica. Si eu sunt Biserica... In prag se vedea o masa cu lumanari, un loc de pus banii, un teanc de foi pentru pomelnice si un dezinfectat...Oare sa intru? Am respectat totdeauna legile pe cat am putut de bine. Eu insami sunt un om al legii!Se auzea la megafon vocea parintelui de la strana ...citea ceva, un psalm dar nu puteam intelege cuvintele de emotie... Din lateral a aparut un tanar cu care ma vedeam zi de zi, din slujitorii bisericii, de ani de zile...La gura purta o masca verzuie.

-Se poate intra?-am intrebat

Si el a clatinat capul ca nu... Nici nu putea sa-mi spuna, pentru ca nu stia cum! Cum sa-mi spuna mie  care am zis de miloane de ori cu el" Doamne miluieste", ca nu se intra? Si vara si iarna... uneori doar eu eram cu ei...din tot orasul acesta cu 60 de mii de locuitori...

-Deschide-mi usa sa vad!-i-am zis in timp ce lacrimile au inceput sa-mi curga pana sub masca neagra  de la gura...

Si el a impins usa bisericii mele, biserica de 400 de ani neinchisa ... si am vazut-o pe Maica Domnului si pe Iisus Hristos... in fata lor era pus un cordon ca sau nu poata ajunge sa o sarute si sa se spuna ca icoana i-a imbolnavit...Usile imparatesti erau deschise, rugaciunea se facea ca in toate zilele,dar eu deja nu mai auzeam cuvintele, exact ca inainte de moartea lui Grig, cand eu nu intelegeam nimic in biserica...

Si am simtit cat de dor mi-a fost si-mi este de parintii slujitori...dor de Ioana, dor de  tanti Ioana si tanti Dumitra, cu care ani de zile am inmultit rugaciunea acolo, de domnul Marin care a disparut primul, de Mioara care plange ca si mine in casa ei... de Elena ...acestia 5-6 oameni care veneam mereu la liturghie... Si mi-a fost dor de Maica Domnului si de Hristos din Sfanta Cuminecatura ...si-am plans cu lacrimi de cumplita durere asezandu-ma ca la raul Babilonului...

Am luat cateva lumanari de pe masa si am aprins la lumanarar...vii si adormiti, fara sa spun niciun nume...Pomeneste-ne,Tu, Doamne, ca doar Tu, asa rastignit cum esti iar,Tu stii numele noastre si inimile noastre...

Si iesind pe poarta plangand, am auzit ca ma striga un om! Era un cersator flamand ! 

Intrarea in Postul Mare

1 martie 2020. Cateva decenii din viata mea, aceasta zi de 1 martie a fost o zi  frumoasa...un snur alb cu rosu si o floricica deveneau motiv de bucurie! Le prindeam cu boldul pe piept cat mai rasfirate sa para si mai multe. De unde atata nevoie de confirmare a iubirii? Din lipsa ei...din nesiguranta...

Azi martisorul meu a fost liturghia si vecernia iertarii.

"Rasarit-a primavara postului..."

 Azi a fost ziua de intrare in Postul Mare. Inca este! Doar cateva ore ma despart de intrarea in Postul Mare.

In fiecare an imi este teama in aceasta noapte...teama de mine, de neputintele mele, de boala, de suferinta care ma poate face sa nu particip la slujbe, sa nu fac nimic sau prea putin din ceea ce pentru mine  reprezinta momentul meu de plans la raul Babilon... 

Azi am fost la Closca. Din toate locurile din lume , eu trebuia sa fiu pentru vecernia iertarii la Closca, pentru ca acolo am suparat cel mai mult, acolo am tulburat cel mai mult! 

In Postul Mare simt cel mai mult indepartarea mea de Dumnezeu si nu atat de Dumnezeu ca prezenta a Lui in viata mea, cat ca indepartare de faptele bune pe care Hristos le asteapta de la mine... 

Si" plangand la raul Babilonului",adica parcurgand Postul Mare, simt ca ma pot reapropia de Dumnezeu si-mi pot regasi chipul din momentul botezului...Caderi... ridicari...caderi...

Astazi , parintele L ne-a invesmantat cu voalul smereniei si ne-a trimis sa ne cerem iertare unii de la altii. O biserica plina...Si Parintele a fost cel care a ingenunchiat primul, pilda de smerenie!

"Rasarit-a primavara postului si

floarea pocaintei"

A fost inaltator... a fost asa incat, daca unul din noi ar fi murit atunci, ar fi trecut probabil vamile fara greutate! 

Imi doresc sa ramanem in iubire si in nepomenirea raului.

Imi doresc sa uit. Imi doresc sa vad in fiecare om din cei pe care Dumnezeu ii pune in calea mea , sa-l vad pe fratele meu, pe sora mea, pe mama mea, pe copilul meu, pe micii mei nepotei Filip cel frumos si George cel poznas...

Stiu ca le-am gresit multora! Azi, in biserica, ii spuneam Adinei care isi tinea un copil in brate, mama de doi prunci, ca o rog sa ma ierte ca nu  o ajut cat ar trebui si cat as putea ,ca ma rog pentru ea stiind cat de greu este cu doi copii mici...ma rog , dar si mai mult ar trebui sa fac...

Le gresesc surorilor din manastire, ca le las in lumea lor cand e clar ca lumea lor e o lume dureroasa si le-ar prinde mai bine o imbratisare sau un ajutor real in slujbele lor ...

Le gresesc copiilor mei ca ii las in tacerile lor cand  tacerile lor sunt o forma de pedeapsa si de aducere aminte... "Hei, ma mai iubesti?"

Am gresit si am suparat mereu pe parintii care m-au luat sub acoperirea sfaturilor sfintiilor lor si a rugaciunilor.

Am gresit in fata cititorilor mei fiind mult prea absenta pe blog cand lor le e dor de un cuvant de incurajare...

Pentru ca nu v-am iubit cat asteptati si cat as fi putut.

Pentru ca nu v-am vazut cand asteptati sa fiti vazuti.

Pentru ca nu v-am sters lacrimile cand lacrimati.

Pentru ca  nu am dus cu voi poverile voastre.

Pentru ca nu mi-a pasat totdeauna atat cat ar fi trebuit, adica pana la cruce, pentru ca ati asteptat de la mine si ati avut nadejde in mine si am dezamagit, pentru ca nu am fost ceea ce voi ati crezut ca sunt, pentru neputintele mele, pentru ca ...pentru ca dincolo de toate aceste,cu toate neputintele mele, va iubesc,si nu vreau o lume fara voi, nici aici si nici Dincolo, dragilor, iertati-ma si pomeniti-ma in rugaciunile voastre!

Post cu bucurie!