1 martie 2020. Cateva decenii din viata mea, aceasta zi de 1 martie a fost o zi frumoasa...un snur alb cu rosu si o floricica deveneau motiv de bucurie! Le prindeam cu boldul pe piept cat mai rasfirate sa para si mai multe. De unde atata nevoie de confirmare a iubirii? Din lipsa ei...din nesiguranta...
Azi martisorul meu a fost liturghia si vecernia iertarii.
"Rasarit-a primavara postului..."
Azi a fost ziua de intrare in Postul Mare. Inca este! Doar cateva ore ma despart de intrarea in Postul Mare.
In fiecare an imi este teama in aceasta noapte...teama de mine, de neputintele mele, de boala, de suferinta care ma poate face sa nu particip la slujbe, sa nu fac nimic sau prea putin din ceea ce pentru mine reprezinta momentul meu de plans la raul Babilon...
Azi am fost la Closca. Din toate locurile din lume , eu trebuia sa fiu pentru vecernia iertarii la Closca, pentru ca acolo am suparat cel mai mult, acolo am tulburat cel mai mult!
In Postul Mare simt cel mai mult indepartarea mea de Dumnezeu si nu atat de Dumnezeu ca prezenta a Lui in viata mea, cat ca indepartare de faptele bune pe care Hristos le asteapta de la mine...
Si" plangand la raul Babilonului",adica parcurgand Postul Mare, simt ca ma pot reapropia de Dumnezeu si-mi pot regasi chipul din momentul botezului...Caderi... ridicari...caderi...
Astazi , parintele L ne-a invesmantat cu voalul smereniei si ne-a trimis sa ne cerem iertare unii de la altii. O biserica plina...Si Parintele a fost cel care a ingenunchiat primul, pilda de smerenie!
"Rasarit-a primavara postului si
floarea pocaintei"
A fost inaltator... a fost asa incat, daca unul din noi ar fi murit atunci, ar fi trecut probabil vamile fara greutate!
Imi doresc sa ramanem in iubire si in nepomenirea raului.
Imi doresc sa uit. Imi doresc sa vad in fiecare om din cei pe care Dumnezeu ii pune in calea mea , sa-l vad pe fratele meu, pe sora mea, pe mama mea, pe copilul meu, pe micii mei nepotei Filip cel frumos si George cel poznas...
Stiu ca le-am gresit multora! Azi, in biserica, ii spuneam Adinei care isi tinea un copil in brate, mama de doi prunci, ca o rog sa ma ierte ca nu o ajut cat ar trebui si cat as putea ,ca ma rog pentru ea stiind cat de greu este cu doi copii mici...ma rog , dar si mai mult ar trebui sa fac...
Le gresesc surorilor din manastire, ca le las in lumea lor cand e clar ca lumea lor e o lume dureroasa si le-ar prinde mai bine o imbratisare sau un ajutor real in slujbele lor ...
Le gresesc copiilor mei ca ii las in tacerile lor cand tacerile lor sunt o forma de pedeapsa si de aducere aminte... "Hei, ma mai iubesti?"
Am gresit si am suparat mereu pe parintii care m-au luat sub acoperirea sfaturilor sfintiilor lor si a rugaciunilor.
Am gresit in fata cititorilor mei fiind mult prea absenta pe blog cand lor le e dor de un cuvant de incurajare...
Pentru ca nu v-am iubit cat asteptati si cat as fi putut.
Pentru ca nu v-am vazut cand asteptati sa fiti vazuti.
Pentru ca nu v-am sters lacrimile cand lacrimati.
Pentru ca nu am dus cu voi poverile voastre.
Pentru ca nu mi-a pasat totdeauna atat cat ar fi trebuit, adica pana la cruce, pentru ca ati asteptat de la mine si ati avut nadejde in mine si am dezamagit, pentru ca nu am fost ceea ce voi ati crezut ca sunt, pentru neputintele mele, pentru ca ...pentru ca dincolo de toate aceste,cu toate neputintele mele, va iubesc,si nu vreau o lume fara voi, nici aici si nici Dincolo, dragilor, iertati-ma si pomeniti-ma in rugaciunile voastre!
Post cu bucurie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu