Pelerinajul meu in frumoasa Ucraina se apropia de sfarsit.Deja oboseala incepea sa se vada in modul in care motaiam in autocar, dar peste toate era o bucurie sfanta...Seara ajunsesem tarziu la Goloseevo.Trageam cu totii de bagaje cat mai multe, dupa ce vizitasem si manastirea SF Mc.Flor si Lavru, iar pe drumul de intoarcere oprisem si la un magazin de prezentare al unei fabrici de ciocolata, bagajele noastre erau tot mai mari, tot mai grele... Am petrecut un rest de noapte linistite deja cunoscandu-ne si impartasindu-ne cu bucurie fiecare din experienta duhovniceasca proprie , ne-am facut rugaciunile fiecare dupa canoanele pe care le avem si ne-am culcat.
Dimineata clopotelul avea sa ne trezeasca pentru ultima data acolo, la Goloseevo.Ziua urmatoare plecare urma sa fie inaintea clinchetului clopotelului.
Am coborat in curte si m-am indreptat spre biserica, si acolo am coborat la sfanta Alipia.
Fusta mea neagra si broboada mare cu care imi acoperam capul m-a aratau probabil ca pe o maicuta, nu stiu, dar m-am trezit cu o maica care ingrija paraclisul in care se afla racla sfintei Alipia, dandu-mi un brat de lumanari sa le duc sus in biserica si sa le pun in sfesnice.M-am inchinat si m-am rugat la racla si apoi am urcat in biserica.Recunosc ca imi era teama sa ma apropii de sfesnicele in care ardeau lumanari,acolo este o liniste desavarsita si nimeni nu se plimba aiurea prin biserica, dar ce puteam face? Am facut ascultare si cu atentie maxima am pus lumanarile!
Am participat la sfanta liturghie care s-a tinut la ora 6.Deja cantarile preotilor si ale stranei, desi in slavona veche, imi sunau cunoscute.Si locul in care deja m-am rugat de cateva ori in viata mea, era un loc al meu si asa va ramane in amintire.
Am plecat dupa sfanta liturghie, spre Cernigov.Prima oprire a fost la Manastirea Adormirea Maicii Domnului Elet.Manastirea este un loc minunat a carei existenta se lega de Maica Domnului si sfantul Lavrentie al Cernigovului
Sfantul LAVRENTIE , este un sfant rus renumit pentru minunile si proorociile sale. Sfantul este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 20 ianuarie, cand acesta a trecut la cele vesnice.
Sfantul Lavrentie din Cernigov - dupa numele sau de botez, Luca Evseevici Proscura - s-a nascut in anul 1868, in localitatea ruseasca Karilsk, din regiunea Cernigov. Parintii sai, Evsevii si Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori si credinciosi. Din cei sapte copii ai familiei, cinci erau baieti, Luca fiind cel mai mic dintre acestia.
Muncind inca de mic, impreuna cu toti membrii familiei sale, tanarul Luca a avut o viata destul de grea; copil fiind, din pricina unei cazaturi la joaca, el va schiopata toata viata cu un picior. Ramas orfan de tata inca de mic, iar mama lui cazand la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalti frati muncind afara.
Studiile elementare au fost urmate de tanar la Scoala din satul natal. Pentru ca avea o minte luminata, profesorul l-a randuit sa aiba grija de elevii mai mici. Inca din aceasta perioada a copilariei, Luca a simtit o atragere deosebita fata de muzica bisericeasca, precum si fata de cantarile vechi bisericesti. Astfel, nu dupa multa vreme, Luca avea sa canta foarte bine la vioara, iar mai apoi, in corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tanarul ii indruma pe ceilalti coristi, iar la 14 ani ajunsese deja sa conduca intregul cor al bisericii din sat.
Inca de mic, tanarul Luca a avut o viata curata si o rugaciune smerita; pentru aceasta, el a fost invrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicesti. Astfel, adesea il vedea pe diavol, fie cand mergea singur pe drum, fie cand lucra ceva in casa, ori in curte. Cum era si firesc, dorinta dupa viata monahala nu a intarziat sa apara in inima tanarului.
Cand avea putinta, Luca mergea la Manastirea Rahla, aflata la o distanta de 19 kilometri de satul sau, spre a lua aminte la viata monahilor rugatori. Abia dupa moartea mamei sale, renuntand la partea sa de mostenire, Luca a mers la manastirea iubita, spre a se calugari. Aici, staretul l-a randuit pe tanar in corul bisericii, asteptand momentul potrivit spre a-l calugari.
In scurta vreme, vestea despre viata curata si mintea luminata de har a tanarului Luca s-a raspandit in toata regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grija locului in care se afla manastirea, l-a luat pe tanarul nevoitor, spre intristarea calugarilor de la Manastirea Rahla, si l-a asezat in Manastirea Sfanta Treime, o manastire din localitatea Cernigov. Cu aceasta ocazie, episcopul a spus calugarilor: "Asta e un asa Luca, de care o sa intrebe toata lumea."
Luca s-a intristat de dorinta episcopului, el iubind mult manastirea in care se instalase dintru inceput, insa in noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a aparut si l-a binecuvantat. A doua zi, in zori, luand binecuvantare de la staret, Luca a plecat la drum. La inceput, dupa dorinta episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminaristi.
Manastirea Sfanta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns in monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, in anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar dupa o vreme, egumen. Parintele Lavrentie, om de statura mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip bland si luminos; parul ii era alb ca zapada, iar fata emana bucurie; ochii albastri trimiteau parca spre cer.
Vestea despre bunatatea si darul inainte-vederii Parintelui Lavrentie se raspandea tot mai departe. Toata viata, sfantul a rostit rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul." Cuvintele duhovnicesti ale cuviosului erau pline de har si roditoare. Parintele ii iubea pe toti si era repede saritor la orice nevoie; lumea umbla in grupuri dupa el, dorind sa auda un cuvant de invatatura sau pentru a-i cere un sfat de mantuire.
In vremurile grele, in care manstirile trebuiau inchise de autoritati "pentru reparatii" (1930), parintele a trait la poalele unui munte, la o vaduva drept-credincioasa. La aceasta, parintele isi petrecea tot timpul intr-o micuta camera, in post si rugaciunea.
In anul 1941, dupa ce a inceput razboiul, sfantul a redeschis fosta manastire de calugari din Cernigov, transformat-o in manastire de maici, precum si Manastirea Domnitskii; in prima manastirea vietuiau 75 de maici, iar in cea de a doua, numai 35. Sfantul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum si de refacerea bisericilor si a cladirilor monahale.
La un moment dat, sfantul a proorocit, zicand: "Din acest moment eu voi mai trai un an si jumatate. Anul 1950 va va arata, iar in 1952 veti vedea multe rele." Cuvantul i s-a implinit intocmai, caci Sfantul Lavrentie a trecut la cele vesnice in anul 1950, iar in anul 1952, Manastirea Domnitskii a fost inchisa de autoritati, "pentru reparatii".
In toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slabit, a participat la ultima sa priveghere; dupa slujba, el a fost dus pe maini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfantul s-a impartasit zilnic, pana in ultima zi. Dupa o boala de cateva luni, Sfantul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit intru Domnul în anul 1950, in ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, dupa citirea Psaltirii si a altor rugaciuni. Trupul sau a ramas in biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se catusi de putin. In ziua de 20 februarie 1950, sfantul a fost coborat in mormant.
“Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după „Tatăl Nostru”, iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică şi să te rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum stă lumânarea”.
“Lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus! În minte trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se nimereşte, şi acest lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum“.
“Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în Cartea Vieţii‘”.
Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător.
“Părintele adesea repeta: – «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică, făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se umpleau ochii de lacrimi amare“.
“Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament, la care Părintele a întrebat-o: - Ea te ajuta pe tine cu ceva? – Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine. – Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare. – Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse Părintele şi s-a apucat de treabă. Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut pentru înmormântare, dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe sora sa că vine la dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând: <<Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?>>”.
La manastire se gaseste bastonul sfantului Lavrentie , baston cu care preotul avand binecuvantarea maicii starete ne-a atins pe fiecare pe spate, pe cap, pe membre...pentru tamaduire
Manastirea Elet ne-a apropiat de sfantul Lavrentie si asa, cunoscandu-l mai bine, am mers la Catedrala Sfintei Treimii pentru a ne inchina la moastele sfantului.Catedrala Sfintei Treimii din Cernigov avea sa ni-l aduca in viata noastra nu numai pe sfantul Lavrentie dar si pe sfantul Teodosie si pe sfantul Filaret.
Sfantul Teodosie, Arhiepiscop de Cernigov, aflarea moastelor, 9 septembrie
In 1896, sinodul rus l-a canonizat oficial pe Sfantul Teodosie (…1696), arhiepiscop de Cernigov, vietuitor din sec. XVII. In acest scop, s-au facut cercetari amanuntite de catre inspectorii arondati, cu martori, referitor la minunile Intamplate la mormantul acestuia din catedrala Sfintilor Boris si Gleb (Cernigov). Tot atunci s-a recunoscut autenticitatea sfintelor sale moaste.
De origine nobila, Sfantul a urmat colegiul In cadrul manastirii Teofaniei din Kiev, fiind pregatit teologic aici de profesori celebri (calugari, preoti si episcopi). Fara a-si finaliza studiile, din cauza unui razboi survenit cu polonezii, care a determinat Inchiderea partiala a colegiului, el s-a calugarit In Lavra Pesterilor din Kiev, primind numele de Teodosie, In cinstea Sfantului Teodosie de Kiev (pomenit la 3 mai). Desi a fost solicitat ca arhidiacon si administrator al resedintei mitropolitane de catre mitropolitul Dionisie Balaban, Sfantul Teodosie a cautat un loc retras, cu reguli monahale severe, mergand la manastirea Krutit din Cernigov.
Ulterior, a fost numit egumen de Korsun, egumen de Kievo-Vidubit, a ctitorit schitul de pe insula Mihailovschina – unde l-a lasat ca Ingrijitor si administrator pe ieromonahul Iov Opalinsky – a ajuns arhimandrit de Elet (Cernigov), apoi, In 1692, arhiepiscop de Cernigov. Ca egumen, a avut In grija mai ales manastiri care fusesera In stapanirea uniatilor sau ale iezuitilor si dominicanilor, pe care le-a restaurat si reorganizat. De fapt, acesta era motivul pentru care accepta parasirea locurilor sale singuratice.
A avut si o perioada In care a fost acuzat ca „tradator de tara”, de catre un episcop, dar calomnia a iesit la iveala In scurt timp, fiind scos de sub acuzare.
Ca ierarh, a considerat prioritate Intarirea credintei ortodoxe a pastoritilor sai prin restaurarea lacasurilor de cult, prin ridicare de biserici si manastiri noi, ceea ce a si aplicat, ctitorind In special biserici In cinstea Maicii Domnului.
Apoi, a acordat un interes deosebit dezvoltarii monahismului si modului selectionarii candidatilor pentru preotie. A patronat scoala clericala din Cernigov, unde a fost elev Sfantul Ioan Maximovici, ajuns mai tarziu arhimandrit de Cernigov In locul sau si mitropolit de Tobolsk.
Vindecarile petrecute In urma rugaciunilor credinciosilor la mormantul sau au atras atentia autoritatilor bisericesti, care au stabilit doua sarbatori In cinstea acestui Sfant, trecute In sinaxarele ruse: la 5 februarie si la 9 septembrie. Pana In 1896, Sfantul Teodosie de Cernigov avusese un cult local, neoficial, In virtutea memoriei vietii sale sfinte, pastrate de Biserica.
LA PROSLĂVIREA ARHIEPISCOPULUI FILARET…
*
Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului (1802-1866) a fost unul din cei mai învăţaţi arhierei ai sec. al XIX – lea. Abslovind Şcoala Duhovnicească din Şaţk, Serminarul Teologic din Tambovsk şi Academia Teologică de la Moscova, el toată viaţa şi-a închinat-o studiului, ştiinţei şi slujirii lui Dumnezeu. În anii de studiu tânărul seminarist şi viitorul ierarh l-a vizitat pe Sfântul Serafim de Sarov, care de altfel i-a şi prezis că va fi un mare luminător al Bisericii şi va deveni vestit în toată Rusia şi ca om de ştiinţă.Familia de „Gumilevski” i-a fost pusă în timpul seminarului – pentru simplitate (de la latinescul “humilis” – smerit). A fost călugărit în timpul ultimului an de studiu la Academie, fiind în curând hirotonit în treapta de ieromonah. Rămânând în continuare în Academia de la Moscova în calitate de profesor, ieromonahul Filaret a predat aici Istoria Bisericii Universale, Teologia Morală, Teologia Pastorală şi Teologia Dogmatică.În 1833 a fost numit inspector, iar în 1835 – rector al Academiei de la Moscova, fiind tot atunci ridicat în treapta de arhimandrit. Anume lui îi aparţine idea traducerii în limba rusă a tuturor scrierilor Sfinţilor Părinţi, idee pe care mai târziu a susţinut-o şi Sfântul Filaret (Drozdov) – Mitropolitul Moscovei. În anul 1941 arhimandritul Filaret a fost hirotonit în treapta de episcop de Riga, iar în 1848 a fost transferat în episcopia de Harikov unde în 1857 a fost înaintat în treapta de arhiepiscop. Abia în 1859 viitorul sfânt cu moaşte a fost numit Arhiepiscop al Cernigovului. Aici şi-a desfăşurat activitatea sa arhipastorală în ultimiii şapte ani ai vieţii.
În timpul holerei din 1866 arhiepiscopul Filaret a întreprins o vizită în cadrul eparhiei sale pentru a-i întări în credinţă pe credincioşii săi slăbiţi cu duhul din cauza acelei mari cumpene care a secerat mii de vieţi omeneşti. Dar, cu voia lui Dumnezeu renumitul ierarh s-a îmbolnăvit pe drum şi în data de 9 august a trecut la cele veşnice, murind în localitatea Konotop. De la Konotop până la Cernigov l-au petrecut pe ultimul drum mai mult de zece mii de oameni.
Sfântul a fost înmormântat sub altarul catedralei Sfintei Treimi din Cernigov. Astăzi Sfintele sale moaşte sunt aşezate spre cinstire în această biserică alături de moaştele Sfinţilor Teodosie şi Lavrentie al Cernigovului.
Momentele traite la raclele celor trei sfinti au fost atat de extraordinare, atat de incarcate de evlavie, incat preotul care slujea in catedrala a venit si ne-a deschis raclele permitandu-ne astfel sa ne plecam capetele pe sfintele lor moaste.Am cantat cu lacrimi in ochi acatistul sfantului Lavrentie si ne-am rugat pentru ajutorul sfantului in lupta noastra permanenta cu ispitele .Si Sfantul ne-a binecuvantat cu mirosul sfant al sfintelor lui moaste si chiar cu mai mult decat atat...Catedrala ne-a facut un dar...un vesmant al sfantului Lavrentie al Cernigovului, vesmant la care credinciosii din Romania se pot inchina...
Cand am plecat, am plecat fericiti!
Si ziua nu se incheiase!
Am vizitat apoi manastirea Pocrov unde ne-am inchinat la moastele Sf Imparatese Anastasia si ale Cuvioasei Sofia si la icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului.
Marea prinţesă Aleksandra Romanova s-a născut în 1838. Toată viaţa s-a ocupat cu opere de binefacere. În Sankt Petersburg a întemeiat Obştea surorilor de caritate „Acoperământul Maicii Domnului", timp de 17 ani a fost preşedintaSocietăţii orfelinatelor, în care se aflau aproximativ 5000 de orfani.
MONAHIA DE NEAM ÎMPĂRĂTESC
de Olena Karetnik
Mulţi nu au înţeles viaţa ei. Cei care erau obişnuiţi să o vadă în catifea, în palatele împărăteşti, nu şi-o puteau închipui în veşmântul monahal. Nu oricine va putea înţelege de ce Marea Prinţesă cu numele Romanov şi-a părăsit palatul. Ea era convinsă că trebuie să caute nu o împărăţie pământească, ci Împărăţia Cerească.
Prinţesa Alexandra a mers la Kiev. Rămăseseră deja în urmă Sankt Petersburg-ul, Moscova, Ţarskoe Selo, deşertăciunile lumii... Împreună cu copacii de dincolo fereastră pluteau amintirile vieţii trecute: „Prinţesa Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a căsătorit cu Nikolai Nikolaevici - fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr al II - lea".
Iată copii mici de tot... soţul Nikolai Nikolaevici... amanta lui - balerină la teatrul imperial... un echipaj s
trălucitor... Apoi, nouă ani lungi - doar la pat...
trălucitor... Apoi, nouă ani lungi - doar la pat...
Starea de sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la catedrală şi palat". Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ" - repeta ea adesea.
Visa la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale. În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare răsuflare.
Aşa s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos. Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski: „Roagă-te, robule al Domnului. Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia".
Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.
Totul în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei - Marea Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni, spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii, îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl numea „monahism viu".
Nu toţi contemporanii Alexandrei Petrovna înţelegeau intensa ei activitate. S-au găsit unii care obiectau categoric faţă de necesitatea unui „monahism viu". Aceştia insistau că mănăstirea este doar un loc de rugăciune şi lucrare lăuntrică sufletească şi că nu trebuie să se amestece cu viaţa lumească.
Fără să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze pentru
oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.
oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.
Vieţuitoarele mănăstirii au descris detaliat în jurnalele lor modul de viaţă şi programul Alexandrei, în care nu era răgaz de odihnă. „Matuşka se aşeza să ia prânzul la orele 5 seara. Istovită, plină de sânge după operaţii, uneori nici nu-şi schimba hainele. Nu permitea închiderea uşilor pentru a auzi zgomotul făcut de bolnavi sau glasul acestora. Lăsa totul şi fugea, dădea ploşti sau lighene. Înainte să se ducă la culcare, mergea cu tămâie şi cu o lumânare aprinsă prin saloane şi tămâia bolnavii şi întregul spital. După aceea citea rugăciuni. Se trezea devreme, la orele 4. Întocmea meniul, scria scrisori, mergea la Liturghie. Pe sugarii care se aflau în spitalul mănăstirii, Marea Matuşkă îi legăna cu mult drag, iar leagănul îl aşeza lângă canapeaua ei. Noaptea ea însăşi verifica ca nu cumva copilaşii să strice cusăturile de după operaţie."
Uneori doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea".
În fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament dorea.
În anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Slava „mănăstirii prinţesei" şi a „spitalului alb" (aşa îl numeau, deoarece pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii. Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere, brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul Prinţesei - Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II - lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.
Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii. Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia. De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.
Cea mai scumpă operă a prinţesei - Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe corpuri de clădiri.
Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae se slujeşte Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru călugăriţele în vârstă.
Mai sunt încă multe de făcut: Catedrala Sfântului Nicolae îşi aşteaptă cele 15 cupole. Este posibil ca mănăstirii să-i fie restituite spitalele şi din nou se va naşte „monahismul viu". Acelaşi din care a început şi Mănăstirea Acoperământului.
Venerând-o pe Marea Matuşkă Anastasia, pelerinii cred în sfinţenia ei, cred în faptul că o dată cu trecerea timpului va fi canonizată şi va fi cinstită de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.
Sfântă Cuvioasă Anastasia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
MEGALINARIE:
Roagă-te, plăcută lui Dumnezeu,
Pentru pacea lumii şi unirea Bisericii,
Căutând din ceruri, Sfântă Anastasia,
Spre cei care te cântă şi te cinstesc cu dor.
Noaptea tarziu ne-am oprit la usa Gradinii Botanice.Portile erau inchise! Drumul nostru spre sfantul Iona era inchis! Dar Dumnezeu nu-si lasa pelerinii sai! Cineva a venit exact atunci si ne-a deschis! Am trecut prin frigul taios al noptii, cerul era deja negru, intunecat. SFANTUL IONA.Imi ramasese in minte si mai ales in inima
“Cuviosul Iona din Kiev s-a nascut la sfarsitul secolului al XVIII-lea si a murit la inceputul secolului al XX-lea. A trait 108 ani. Inca de mic copil Iona a fost luat la cer de trei ori, prima oara la un an, apoi pe la 5-6 ani si a treia oara a fost in Împaratia Cereasca pe la 7-9 ani. Toate acestea sunt scrise in cartea despre viata Cuviosului. A fost ucenic al Sfantului Serafim de Sarov timp de opt ani. In scrierile despre viata Sfantului Serafim nu se aminteste despre Cuviosul Iona, insa legenda spune ca atunci cand Iona s-a dus la Sarov, staretul Serafim i-a spus: ”De ce ai intarziat? Te astept de doi ani. Mi-a aratat Maica Domnului ca vei veni”. Cuviosul Iona avea atunci 30 de ani.
Inainte de a muri sfantul Serafim de Sarov l-a indrumat pe Iona sa plece la manastirea Belobereskaia. Aici Cuviosului i s-a aratat de mai multe ori Maica Domnului care i-a spus sa plece la Kiev, pentru a ridica o manastire. Dar Iona se considera nevrednic sa faca o lucrare atat de mare. A plecat insa la Kiev si s-a oprit la manastirea Vidubitki. Credinciosii, afland despre harul lui Iona, au inceput sa vina la manastire, in numar tot mai mare, pentru a cere ajutorul parintelui. Aceasta a trezit invidia unor calugari cu mai putina credinta si Iona incepe sa fie prigonit chiar in interiorul bisericii.
Cuviosul Iona pleaca din manastire si se stabileste pe un deal din apropiere unde isi ridica o chilie. In martie 1865 i se arata din nou Maica Domnului, indemnandu-l din nou sa ridice o manastire. Maica Domnului stropeste cu apa sfintita locul viitoarei manastiri, momentul fiind imortalizat in doua fresce din Biserica Sfintei Treimi . In jurul Cuviosului Iona se aduna mai multi calugari si enoriasi cu posibilitati materiale mai mari. In 1870 incepe zidirea Manastirii. Inca de la intemeiere manastirea a avut reguli foarte stricte. Aici nu erau primiti calugari de la alte manastiri ci numai tineri cu sufletul curat, neprihanit. Postul era sever, slujbele erau foarte lungi iar regulile vietii monahale erau foarte stricte. Nu e de mirare ca din aceasta manastire au iesit multe inalte fete bisericesti.
Cuviosul Iona a avut parte de o viata zbuciumata fiind, nu de putine ori, persecutat de oameni din afara bisericii dar si din interiorul ei. Prin intrigi a fost pana la urma inlaturat de la conducerea manastirii, in ultimii ani ai vietii sale. A avut insa foarte multi fii duhovnicesti si foarte multi multi oameni credinciosi l-au ajutat aducand cele necesare pentru construirea acestei biserici incepute in secolul al XIX-lea. Cuviosul a spus ca dupa moarte el va fi mucenic. In anii '50 niste vandali au descoperit mormantul, l-au scos pe Cuvios din sicriu, i-au taiat capul si au jucat cu el fotbal. Aici in racla sunt acum moastele sfantului dar fara cap. Capul este probabil undeva peste granita, dus probabil de vreun credincios. Perioada comunismului a fost una foarte grea.“
In anul 1934 comunistii au inchis manastirea Cuviosului Iona iar mai tarziu au deschis mormantul acestuia.Sfintele moaste au fost mutate intr-un cimitir din Kiev dar in 1993 au fost aduse din nou in manastire de catre noua obste de calugari si asezate in racla in cripta bisericii. Cuviosul Iona a fost canonizat in 1996 de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Cuviosul Serafim de la Virita a prorocit ca va veni o vreme cand se va ridica mult tineret care se va duce la biserica si o va lua pe calea credintei. Si aici in aceasta manastire vine intr-adevar foarte mult tineret. În nici o manastire din Kiev nu gasesti atatia tineri care participa la slujbe. Biserica este arhiplina la slujbe iar calugarii sunt foarte primitori. In manastirea sfantului Iona functioneaza o scoala duminicala si sunt organizate foarte multe activitati atat pentru tineri cat si pentru cei varstnici. Desi manastirea este in centrul orasului, si este destul de greu de organizat viata monahala,in ceea ce priveste ajutarea oamenilor, aceasta este cea mai primitoare, cea mai apropiata de oameni manastire din Kiev.In manastire exista niste ceasuri mari care au fost donate Cuviosului de catre Balzac. Ceasurile bat la fiecare sfert de ora pentru ca monahii sa-si aduca aminte de rugaciune.
Mesele incarcate pentru pomenirea adormitilor
Era noapte tarziu cand am plecat iar prin gradina botanica. Biserica era inca plina de tineri exact ca in prorocia Sfantului Serafim de Virita si sfantul asculta povestile lor si rugaciunile...
Ne-am planificat, ca la camin,in ce ordine intram la dus, eu mi-am revendicat prima pozitie si apoi...pregatita de somn am scris pe biletele adresa de email, telefonul si blogul pentru prietenele mele.Am impartit evangheliile pe care le aveam , ca Grig pomenit pe ele sa plece, sa le urmeze stiind ca daca ele se vor ruga, mila Domnului va fi si peste ele ...
Ultima noapte impreuna.Doamna Mimi deja obosita si cu banii terminati isi facea curaj:
-Mai, mai Elena, mie daca imi mai trebuie iau de la tine!
Aurelia radea! Doamna Ioana ne privea cu un soi de tristete stiind ca e ultima seara, numai Ileana parea sigura ca ne vom reintalni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu