Drum bun, Mariana

Azi dimineata telefonul meu a sunat ca sa-mi aminteasca ca azi se implineste un an de la moartea lui Marian.Va amintiti? Barbatul care a murit intr-un Centru al celor fara adapost, cel pe care nu l-a revendicat nimeni si nici nu l-a cauta nimeni in acest an.Acum doua saptamani, oameni care nu l-au cunoscut, i-au  facut parastasul de an in acelasi Centru.Iar Marian, si-a dobandit un loc pentru totdeauna pe pomelnicul multora dintre noi.
In decembrie anul trecut, printr-o conjunctura am cunoscut o tanara de 28 de ani, bolnava de cancer,mama unei fetite de 9 ani.Avea o mana amputata de la umar, era ingrozitor de slaba si intr-o mare suferinta fizica.Nu i-am vazut chipul, desi am stat putin in camara de 6 mp in care locuia.Chipul ei era plecat in jos de durere si eu m-am aplecat  si instinctiv am sarutat-o pe fruntea acoperita de o caciula.
Nu am putut, efectiv, nu am putut sa ma apropii de ele, asa cum ar fi trebuit! O doamna minunata din jurul meu, a preluat-o si a ajutat familia sufleteste si nu numai...in tot acest interval.  Acum doua zile Mariana a fost externata din spital.Stia ca va muri curand.Luni ceruse ea singura  ca preotul  din spital sa vina sa o spovedeasca si sa o impartaseasca.Prin grija lui Norine, englezoaica care se ocupa de nefericitii nostrii, mult prea saraci ca societatea sa-i vada,o doamna de la aceasta fundatie s-a ocupat si i-a facut dosarul de pensionare, dar inca nu a reusit sa primeasca prima pensie...
Erau atat de saraci! Si fetita lor, un ghem de om, ramas  din pruncie  fara mama.Stiu insa ca Dumnezeu o va ajuta pentru ca Dumnezeu iubeste orfanii! Eu stiu asta! Si copii mei.
Drum bun, Mariana, spre Domnul! Imi doresc ca intr-un timp, sa reusesc sa-ti vad chipul si el sigur, gandesc, ca va avea stralucirea sfintilor.
Dar tot legat de saracie, vroiam sa va spun ca azi am vazut si simtit ca a venit Primavara! Dupa sovaieli, dupa intoarceri, dupa ninsori aprige,.dintr-o data, am zarit Primavara.
Conduceam un tanar preot la o familie cu multi copii.Si Primavara se ascunsese in pamantul moale al curtii in care locuiau.Intr-o casa din chirpici, partial daramata,intr-o camera mica, mica in care se aflau doua paturi invelite in paturi jegoase , o masuta mica si o soba cu plita, Primavara se furisase.Era printre cei 5 copii pe care mama ii lasase singuri, unii in grija celorlati.
Tatal este plecat la un cioban, iar mama plecase sa adune fier vechi.Ei, copii  nu aveau nicio jucarie. In mizeria cumplita a casei lor, ei isi petreceau un timp care nu se masoara pentru ca nu foloseste la nimic.
Cele mari, doua fetite  care ar trebui sa fie la scoala, una clasa intai si una a treia,dar nu merg la scoala, au iesit in intampinarea noastra desculte! Noroiul moale dar inca rece al Primaverii se lipise de picioarele lor nespalate de...mult...In mod surpinzator unghiile de la picioarele fetitelor  erau date cu lac rosu, anticipand frumusetea dorita.Parul lor lung, galben ca al Ilenei Cosanzeana era atat de incalcit incat ma gandesc ca singura solutie ar fi o foarfeca mare! Dar fetele erau de o frumusete atat de perfecta incat as fi facut orice sa le scot de acolo!
-Da-mi-le sa le spal! i-am zis mamei spontan, cand a venit alergand de pe campuri.
Macar atat sa fac! Sa spal doi-trei copii care nu au intrat niciodata intr-o cada cu apa calda. Sa dau jos zdrentele in care erau imbracati, imbracaminte permanenta:zi-noapte , sa-i spal si sa-i hranesc.
Dar apoi...ce?Ce ii asteapta pe acesti copii? Din familii analfabete. Fara nici un ajutor social, pentru ca mama are buletin de o alta localitate  si primaria de aici nu poate s-o ia in evidenta.Iar ea e prea saraca si nestiutoare sa mearga sa faca ceva. Si unde sa lucreze, daca ar vrea totusi?Cine ar primi o femeie atat de murdara si cu atati copii?
Ce facem cu saracii nostrii? Cu romanii nostrii, pentru ca acesti copii sunt romani nu tigani! 
Ce sansa au acesti copii daca cineva nu-si face curaj si anunta autoritatile? Ce face societatea? Locuiesc intr-un oras. Strazile pe care am mers , pana acolo sunt asfaltate si porti mari cu garduri imense acopera proprieti luxoase.Dar strazile , pentru ei, sunt pustii.Abia cand au vazut ca acolo, pe locul acela fara gard s-a oprit o masina, au aparut la garduri cumetrele sa vada cine  a venit.Desi era ora la care pe aragaz in case cu copii fierbe o ciorba, nimeni nu a pus , atat, cinci polonice pentru cinci copii, ca sa-i hraneasca si pe acestia.
Dar toate aceste ganduri  sunt doar lumesti.Pentru ca duhovniceste lucrurile stau altfel.
Este o pericopa evanghelica care s-a citit acum de curand in biserica:
"Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica."-Matei, cap 25;31-46
Si ma intreb si eu ca si sfintii parintii:oare nu putea Dumnezeu sa-i faca bogati pe acesti oameni, pe Marian, pe Mariana , pe acesti copii desculti si flamanzi?Sau nu poate sa-i faca acum? Nu poate Dumnezeu sa -i mute intr-o casa calduroasa si curata? 
Sigur ca , da.Dar caile lui Dumnezeu pentru mantuire sunt cai stiute doar de El.Copii acestia care cresc saraci si murdari, flamanzi intr-o camera minuscula,fara televizor sau radio, au pe pereti multimi de icoane! Nu stiu cine le-a pus! Dar ei cresc privind icoanele si Maica Domnului din hartia colorata frumos si Iisus Hristos ii pazeste si, uite-i crescand sanatosi, vigurosi si ceva mai mult, ajutandu-i si pe altii la mantuire!
Sa nu-i uitam pe cei saraci si mai ales sa nu-i judecam pentru ca sunt lenesi si nu au,mai degraba sa ne bucuram ca Dumnezeu ni-i arata .
Astazi am ajuns acolo intamplator.M-a condus o tanara mama, care are la randul ei doi copii si care din cand in cand ii hraneste si pe acestia.Dulce, serioasa si omenoasa cum rar am cunoscut.Si un preot tanar, pe care desi saracia si mizeria l-au intristat, si-a tras sufletul si si-a facut imediat un plan de ajutor. Cu ce a inceput?Intreband daca sunt botezati (sunt) si apoi notandu-si numele copiilor: Cristina, Florentina, Georgiana, David si Ionut.Ca  sa-i poarte in  rugaciunea sfintie sale  si sa-i ajute ca  chipul lui Iisus Hristos  sa straluceasca vesnic in chipurile lor.Si  apoi facandu-si un plan cu ceea ce trebuie facut si lumeste pentru ei.
Am plecat si am lasat Primavara cu ei, sa le bata cu raze de soare tot mai calde in geamurile lor mici si murdare  si sa le inmugureasca pomii care ii vor hrani.Dupa mila Domnului!

Florile

Iubesc florile.Din totdeauna iubesc florile.Si iubesc toate florile:bujorii plini de petale fine, lipite de degetele care ii mangaie, nestiind ce sa faca, cum sa rasplateasca frumusetea lor, macii sensibili si repede morti, ca si iubirea, trandafirii nobili si putin trufasi in maretia lor, crinii imperiali dar si crinii Maicii Domnului, albi, inalti pe lujere subtiri si totusi viguroase, musetelul cu petale mici si miezul galben...primulele iubitoare de lumina si apa, panselutele in mii de culori, galbene, mov, grena dulce, albe ca zilele acestea ...galbenelele care coloreaza toata vara si banutii in mii de culori...lalelele...garoafele mari, pline de fuste crete si cele mici, roz, nevinovate ca si copilaria...

Si traiesc zile in care florile parca au disparut din viata mea si disparand ele, am pierdut iarasi ceva important.

Mi-e teama sa scriu.De cateva zile ma tot gandesc ca poate e momentul sa ma opresc asa cum am oprit intr-un timp florile sa poposeasca in casa mea daruindu-le din momentul in care le primeam, sfintelor icoane sau lui Grig.

Mi-e teama sa scriu. E ca si cand simt ca scriind ochi dispusi doar sa sfartece vorbele vor fi intunecati si nu mai vreau sa simt intunericul nimanui.

Dar scrisul meu a fost atat timp o legatura cu copii mei,cu Parintele Gavriil, cu Virgil, cu Elena, cu ...Violetele mele, Nadia, Anamaria,Vasile,Liliana,Simona,Gina, Anelinda, Mirela,Radu...George...Ioana,Adelina...prietenii mei...cu mii, cu deja zeci de mii de cititori incat ma intreb :imi pot permite sa ma las rasfatata in tristetea mea si sa nu mai scriu?

Ce s-ar fi intamplat daca cei care au scris inainte de mine, ar fi abandonat la prima piatra primita in cap?

Blogul acesta este al meu! Doar eu detin creionul cu care modific!Ma rog si Ruxandra care mi- l- daruit, dar ea doar rectifica cate ceva daca eu ii cer!Cine nu vrea sa citeasca, cine nu e de acord...sa nu-l deschida! Nu percep nici un leut pentru ...gandurile mele, pentru ca nimic nu e pretios, si chiar daca va lua forma unei carti, am promis ca o voi darui fara bani tuturor.

Dar, am sa scriu, pentru ca asta simt ca trebuie sa fac.Probabil nu am sa mai postez pe facebook, dar cine vrea sa vina dupa mine, sa o faca.

Avem atatea de povestit.Tocmai am terminat Noul Testament.Trebuie sa va povestesc!Si sa va citez din el! E Postul Mare. Nu am scris despre Canonul cel Mare! Stiu! Sfintii parinti nu au povestit despre ei.Dar eu nu sunt decat o femeie care isi doreste ca si samarineanca sa arunce galeata si sa fuga in lume strigand: 

"Veniti sa vedeti un om care mi le-a spus pe toate cate le-am facut! Nu cumva acesta este Hristosul?" Evanghelia dupa Ioan cap 4;29

Framantarile sufletesti

„Sufletul frământat de tot felul de gânduri, de necazuri, de îndoieli, e ca un ocean din al cărui vifor nu se vede o ieşire. E un infinit finit în monotonia aceloraşi valuri, mereu variate în marginile acestei monotonii. Străfundul lui închis în el însuşi e una cu moartea, care în viaţa viitoare va fi şi mai mult un tumult fără sfârșit şi totuşi monoton.

Dar sufletul care se linişteşte de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, în care toate se luminează, e deschis mângâierii şi asigurării bunătăţilor infinite ale lui Dumnezeu. Lumina aceasta îi este o adevărată sărbătoare. Ea e singura cale pe care se poate înainta mereu în mod real”.(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 695 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 579)

Suntem prin firea noastra nestatornica si neascultatoare intr-o permanenta agitatie.De mici, din pruncie.Uitati-va la prunci! Se agata cu manutele de la primul contact cu lumea.Ne agatam instinctiv de altii, ne cataram pe picioarele tatalui cautand, tot mai sus, tot mai sus, ne tinem de poala mamei sa nu ne pierdem echilibru, siguranta...si din pacate, lupta pentru siguranta lumeasca.

Ne zbatem si de cele mai multe ori, nu ne oprim oricat de sus ajungem.
Vad in amintirile vietii mele toate acele momente de reusita in care nu ma opream decat pentru a incepe altceva.Momente in care nu multumeam "nimanui", toate erau incununarea muncii mele, a stradaniei pentru obtinerea acelei reusite.
Ultima mea fotografie din viata dinainte ma arata, cu doar cateva zile inainte de moartea lui Grig, iesind pe usa casei mele:imbracata intr-un palton lung,elegant, din stofa de lana, pus peste un costum de firma...eram proaspat coafata la cea mai buna stilista din oras, machiata, mirosind a parfum frantuzesc...M-am oprit in usa apartamentului si i-am spus Ruxandrei:
-Fa-mi o fotografie asa!
Din sufragerie, Grig ma privea lung, atent, dar fara sa spuna un cuvant.Eram, mai eram, femeia de care se indragostise fulgerator intr-o seara de septembrie?
Mergeam sa-mi iau o distinctie cu care judetul ma cinstea in ziua aceea.Si momentul a ramas imortalizat.Dovada unei vietii in care social culesesem tot ceea ce imi propusesem.Dar si dovada unei vietii in care fara Dumnezeu, traiam intr-un ocean de valuri din care nu aveam nicio iesire si intelegeam pe undeva, ca nici nu mai aveam nicio satisfactie.Asa cum spune Parintele Staniloae, fundul oceanului meu ma atragea cu monotonia lui si singura, niciodata nu as fi gasit calea sa ies.
Nu am nici acum o viata linistita.Nu stiu nici acum cat de bine fac lucrurile pe care le fac, cat implinesc Evanghelia.Sigur intristez pe unii, mahnesc pe altii.Sigur smintesc pe altii.In biserica smintesc pentru ca ...smintesc.In afara bisericii smintesc pentru ca traiesc in lume, cu responsabilitati sociale, si duc acolo o femei care nu mai seamana cu cea pe care o stiau si care arata tot mai mult ca ...femeia de la lumanari.Si este greu pentru lume sa nu ma judece.
O intrebam pe o femei foarte credincioasa si inteleapta din biserica, ce este gresit in atitudinea mea in biserica si ea a tresarit:
-Nu stiu sa spun acum, pentru ca nu m-am gandit, eu nu am vazut nimic.Dar asa e:smintim pe unii!
Nu imi doresc decat sa ajung la masura in care sa nu-mi pese de  cum ma vad unii, sa-mi fie egal ce se intampla dincolo de mine, sa am doar constiinta lui Dumnezeu si astfel sa simt doar lumina Lui, cu credinta ca asa cum spune Parintele, aceasta e adevarata sarbatoare.

Ganduri de Bunavestire

Am fost atat de mult plecata in pelerinajul meu in Ucraina, cel faptic si apoi efortul de a-l retrai si rescrie, incat ma simt ca si cand am revenit.

Si iarna geroasa pe care am gasit-o in Ucraina m-a urmat in tara mea, in orasul meu.

Am trait prima saptamana de post.Plina de ispite. Uitasem cum e.Priveam nedumerita la cei de langa mine, plini de inversunare, cerand satisfactii lumesti, revendicativi. Priveam la o fata tare draga care dintr-odata nu putea sa ma mai vada decat dand drumul vorbelor  urate. Aproape uitasem cum e lumea!Si culmea, cand a sosit sfarsitul de saptamana, din biserica au sosit in valuri aceleasi lupte.Am primit palme.Am primit restul de scuipat care ii ramasese cuiva, dupa ce privise cu dusmanie intrega lume...

Am uitat de ce.Am petrecut o parte din noapte in tristete pentru sufletul celei care lovise, o fata mai mica decat fiica mea cu 1 an si patru luni si ma gandeam, de cate ori nu procedam asa, de cate ori nu uram fara motiv, doar pentru ca nu reusim prea bine in lumea aceasta atat de materiala  si pragmatica.De cate ori nu smintim pe altii, cu ceea ce pare ca noua ne este bine, cand de fapt ne taram in greutati, in neputinte, in spaime...

Vineri noaptea am luat ca si canon in mainile mele Noul Testament pentru a citi  capitolul 11 din Epistola catre Evrei.Si nu am putut sa-l mai las! Vineri, sambata, duminica, zi, noapte, cu timp si fara timp, am citit Noul Testament. Doar cateva pagini ma despart de o lectura integrala.Citeam si plangeam. Desigur nu este prima data cand citesc Noul Testament, dar... e prima data cand el ma copleseste.A fost ca si cand, din pagini, cineva a coborat spre mine si eu desi traisem toate minunile, desi ma inchinasem Lui, eram partas la rastignire, dupa ce Il lovisem.

Se apropia Bunavestirea!Undeva Fecioara Maria primea vestea nasterii Mantuitorului, pleca capul si spunea" Iata roaba Ta.Fie mie dupa cuvantul Tau!", si desi trebuia sa simt bucuria, nu puteam, pentru ca deja traisem rastignirea si fusesm partas la clipa cand prin inima Maicii, dupa prorocire, trecuse sabia.

Milenii de la aceste momente s-au scurs si totusi ele sunt actuale, si atat de repetabile incat ma intreb, cum putem spera sa ne mantuim fara mila Tatalui?

Priveam ieri in biserica icoana Maicii Domnului pe care nu erau decat cateva flori.Cum o cinstim? Cum am praznuit Bunavestire? Fetita aceea care m-a palmuit, era in primul rand in biserica, probabil cu ochii larg deschisi la sfantul altar.

Eu, undeva mai in spate, ma gandeam pentru care din multele pacate, a ingaduit Dumnezeu si lovitura aceasta? Ce era gresit in atitudinea mea, unde smintisem? 

Si dintr-odata am realizat ca Maica Domnului sta nevazuta in fata noastra si ca ar trebui macar sa dorim ca chipul ei sa se reflecte in ochii nostrii.Nu-i pot semana! Ma lupt si plang de cinci ani sa seman un pic cu ea, sa aduc macar blandete in viata celor de langa mine si uite,desi tac, aduc vrajba, tulburare si spini.Si asta face ca chipul Maicii sa nu se mai vada dincolo de geamul murdar al sufletului meu...

Si m-am gandit la toate acele femei pe care  Domnul Iisus le-a intalnit in viata Sa.La femeia samarineanca asezata la ceasul al  6-lea la fantana sa ia apa, cea care a plecat de acolo aruncand galeata si viata intrega de pacat,plecand pe drumul vestirii Lui , drum al mortii ei din pacate dar  si  al Invierii.La femeia cananeanca disperata de boala fiicei ei, dar smerita si convinsa ca El o poate vindeca.La Maria, sora lui Lazar cu care a plans Iisus moartea lui Lazar.La Maria Magdalena care a luat un vas cu mir din alabastru si a turnat mirul pe capul Lui...ramanad ca milenii, oriunde se va propavadui evanghelia sa se povesteasca ceea ce a facut ea, la Maria Magdalena, Maria si Salomea care au plans la rastignirea Lui stand in multime si nelapadandu-se de El.La ele cand au venit dimineata la mormant  si plangeau...Femeie de ce plangi? 

Ma gandea la ele, toate aceste sfinte femei, in inimile carora se oglindea lumina Maicii Domnului, fiice adevarate ale Ei,cele care au  cinstit firea femeiasca .La cele care nu s-au lepadat de El si au prefigurat prin viata lor, sfintele pe care le vedem pe peretii bisericilor noastre.

M-am rusinat de viata mea si poate nu atat de ceea dinainte de moartea lui Grig, aceea prin lipsa lui Iisus din ea, este poate mai usor de acceptat , cat de viata de acum  si de multimea greselilor mele.

E Postul Mare.Sigur vin ispitele.Dumnezeu le ingaduie ca eu sa ma smeresc mai mult, ca eu sa-mi plec nu numai capul dar si inima , sa-mi amintesc pacatele si sa ma asez, acolo unde imi este locul, intre cei care stau la poarta bisericii incercand sa auda bataia prin care Cineva ne cheama. 

Fost-am plecată, departe-am plecat,
Departe de inima mea;
Când m-am întors, pe înserat,
La uşă, era Cineva,
Stătea la uşă şi bătea.

Ce vrei şi Cine eşti? – L-am întrebat –
Dă-Te deoparte din calea mea!
El doar o clipă S-a întristat,
Dar sta tot la uşă; şi tot bătea.

Vreun cerşetor – mi-am zis – dar frumos Bărbat!
N-am, Omule, azi, ce să-Ţi ofer!
Îmi spuse, zâmbind: Eu nimic nu cer,
Stau, doar, la uşă şi bat.

Uitând de El, am adormit,
Cu sufletul greu, încercat;
Şi,-n somn, „Cerşetorul” frumos mi-a zâmbit:
Nu-i nimeni în lume fără păcat!
Iată, Eu stau la uşă şi bat…
Florentina-Loredana Dalian


|

UCRAINA-SPRE ROMANIA- ULTIMA ZI DIN PELERINAJ

Urma sa plecam la ora 5.Ultima trezire la Goloseevo.Am reusit impreuna cu fetele mele sa fim printre primele care coboram.Trageam cu greu de bagaje pe hol cand am constatat ca domnul cel in varsta, poate chiar cel mai in varsta , imbracat doar in camasa, tinand in mana o cana cu un fierbator, mergea spre camera in care dormea doamna, sotia sa...sa-i faca supa!Nici nu am stiut ce sa fac:sa ma ingrijorez sau sa rad?

Am ras.Neputinte.Asta spusese cu o zi mai inainte o doamna un pic mai agitata din grup:

-Cu totii avem defecte:unii intarzie, altii intra in fata altora la pangar sa cumpere ei primii, acestea sunt neputintele noastre.De aceea venim pe aici, sa scapam de ele.Cu totii suntem bolnavi.

Prin negura zilei am pasit incet spre iesirea din manastire.Pe langa pangar, prin portile mari am trecut gandindu-ma cand voi mai reveni...Este extraordinar cum devin "Acasa" locuri in diverse parti ale lumii.Ele confirma inca odata ca suntem fapturi ale aceluiasi Ziditor , ca traim in acelasi duh si pentru asta , oriunde e Hristos este Acasa.

Am asteptat soferul sa deschida cala, am asezat bagajele grupate si apoi ...pe locul meu , a treia bancheta din fata, locul din interior.Alaturi,linistita si trista doamna Ioana, in spate Aurelia si doamna Mimi deja obosita.Pe lateral fetitele, acum deja prietenele noastre...

In una din seri  erau foarte suparate ca trebuiau sa doarma in camera de 10 persoane, cu doua doamne mai in varsta care sforaiau.Nu va puteti da seama cat erau de suparate si cat au plans! Cand le-am intalnit la dus, impreuna cu Ileana, profitand de ocazie, le-am vorbit amandoua:

-Trebuie sa fim toleranti cu persoanele mai in varsta care au neputinte fizice.Nici doamnele cand erau tinere nu sforaiau.Cred ca si noi sforaim.Uite eu stiu doua fetite:una Alina care e de varsta ta si una care are un an si jumatate si pe care o cheama Daria.Au dormit impreuna si dupa un timp au venit si au povestit:

-M-a trezit Daria-a zis Alina.Cred ca sforaim ca m-a tras de nas si m-am trezit!

-Pocu! Pocu! -a zis Daria facand ca porcul.

Deci, poate si voi sforaiti si nu stiti.

Fetitele s-au amuzat si ajutate si de restul doamnelor si de parintii lor foarte atenti la toate aspectele legate de educatia lor, au reusit sa se integreze perfect in camera cu mult zgomot.Toleranta poate egala iubirea.Sau daca nu ne putem iubi, macar sa ne toleram unii pe altii.

Si uite-ne acum pe drumul de intoarcere.Ziua se lumina...Intinderi mari ...albe...Ghidul nostru, Marin Osoianu de la Pelerinaje Ucraina parea usor obosit si tacut.Am profitat de tacerea diminetii si am dormit un pic...apoi am citit slujba utreniei gandindu-ma la Romania si la catedrala mea unde urma sa se faca pomenirea celor adormiti.Prietenii mei pregatisera coliva si pentru Grig si toti cei dragi mei  adormiti .Stiam ca Parintele il va pomeni pe Grig, de asemenea ceilalti preoti care ne pomenesc, dar gandul ca eu intr-o astfel de zi sunt pe drumuri ma macinase in ultimile zile...Si cum Dumnezeu nu ne lasa, parintele ne propusese sa oprim seara la un supermarket si sa facem dupa posibilitati cumparaturi  care sa inlocuiasca coliva si sa facem si noi pomenirea celor adormiti , in masina ...

Asa am si facut.Seara am cumparat din supermarket o multime de lucruri de mancat, am scris pomelnicul adunand in el pe cei dragi, fiecare nume o lacrima si zeci de mii de lacrimi numele tau, dragul meu...Il intrebam in cursul anului cand deja incepeam sa visez vacanta urmatoare:

-Unde mergem la anul, Grig?

-Rusia!-raspundea invariabil.Si eu muream de ras, crezand ca e doar ironic cu dorinta mea de a merge mereu in apusul Europei.

Si uite-ne acum, Grig, strabatand impreuna pamantul frumos al Rusiei cum o stiam noi in scoala, pentru ca te-am dus cu mine, asa cum am facut-o de atatea ori si te-am asezat la poalele Maicii Domnului si la Talpita ei sfanta si la izvorul ei si pe sfantele moaste ale sfantui Iov si ale tuturor sfintilor cu dorinta de a mai face ceva pentru sufletul tau si cu durerea ca nu pot face mai mult...Priveste campurile albe si reci ale Rusiei tale pe care nu ai reusit sa o vezi, priveste-o acum, dragul meu si asculta cum il rog pe milostivul Dumnezeu sa-ti daruiasca iertare de pacate si pacea lui nesfarsita!

Cu sfintii odihneste Hristoase sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este durere nici intristare nici suspin...

Si ne-am rugat cu totii si noi mirenii si preotii, si tinerii cuminti care ne-au insotit...Cantau cu totii rugaciuni minunate pentru iertarea lor si lacrimile noastre curgeau sapand urme adanci pe chipuri...Cu sfintii...Of, Doamne, macar mai aproape de Tine!

Si pamantul Ucrainei acoperit de zapada, sub rotile autocarului se schimba in pamant in care deja se vedea graul inverzit, ca o inviere...

Am impartit apoi cele cumparate.O doamna profesoara de matematica, acum pensionara, m-a privit cu tristete si mi-a zis:
-Ce mult impartiti!Dupa aceasta  si dupa  culoarea pe care o purtati, imi dau seama ca ati pierdut de curand pe cineva foarte drag!

Am incuviintat dand din cap.Nu am putut raspunde de frica lacrimilor pe care ma luptam sa le stapanesc, dar am gandit.Totdeauna am sa simt ca timpul de cand l-am pierdut pe Grig e scurt, ca acum s-a intamplat asta...

M-am odihnit zdrobita pe scaun...Doamna Mimi impartea vinul nostru cumparat impreuna si era fericita:

-Mai, mai, Elena, toata lumea s-a bucurat de vin si a zis"Dumnezeu sa-i ierte!"

Sotul doamnei Mimi a murit tanar,era procuror iar doamna Mimi avea abia 36 de ani...copilul lor era in clasa aVa.Din fericire,desi erau anii de ateism ai Romaniei, sotul doamnei a murit spovedit si impartasit.Dumnezeu sa-l aseze cu dreptii, iar lor sa le daruiasca mila Sa nesfrasita.

Dupa ce am mancat cele impartite sau mai bine zis cele primite ca milostenie, ne-am odihnit iar un pic si restul de zi a trecut usor intr-o admosfera extraordinar de placuta.Fetitele au mers la microfon si au umplut restul de timp.Au cantat.Au spus poezii.Totul a fost bineinteles numai si numai cu caracter religios.Ghidul nostru pornise un concurs in care fiecare pelerin era invitat la microfon sa-si demonstreze talentul, uramand ca apoi prin tragere la sorti sa premieze pe participanti.S-au inscris multi...Au cantat in grupuri...Maica Domnului si Domnul Nostru Iisus Hristos au fost cinstiti prin glas,emotii, fluier...Cu totii au primit premii de la organizatorul excursiei Pelerinaje Ucraina.

-Pelerinii au talent!-zicea micuta Maria si pana mai spuneau pelerinii maturi ceva, improvizau fetitele ceva si mai frumos!

Decana de varsta a grupului ne-a spus ca a fost un pelerinaj reusit, in care ea a facut sporturi extreme:maraton, patinaj artistic, sarituri peste garduri, catarari pe franghie...dar a fost fericita cu noi si oricand ar mai merge!

Am trecut vamile lumesti.Patru vami. Cand am intrat in tara toti am aplaudat pamantul tarii noastre sfinte si gandul ni-s-a plecat cu smerenie spre sfintii noastrii iubiti pe care Dumnezeu ni i-a daruit.Si noi avem! Da, si noi avem sfinti!Si sfinte icoane in care e zugravita Maica Domnului! Dar ii iubim si-i vom cinsti si pe cei pe care acum i-am cunoscut, cei de la care ducem icoane si apa sfintita si ulei de maslu si binecuvantari...

Imi doresc sa putem pastra mult timp binecuvantarea pe care sigur ei ne-au dat-o si frumusetea locurilor sa ramana nu numai in pozele facute de noi ci si in inimile noastre.

Si imi doresc ca cei pe care i-am cunoscut aici,copii si parintii lor, ghid, sofer, preoti, femei si barbati, dragele mele Anamaria, Ileana, Aurelia, doamna Mimi, doamna Ioana, tineri si varsnici, sa aibe o viata care sa-i duca la mantuire si daca nu-i voi mai intalni aici, pe pamantul acesta, sa-i recunosc in ceruri si ...ei sa ma recunoasca pe mine.Cu nadejdea Invierii noastre.

La ora 21.30 am fost in orasul X.Pelerinii s-au mai imbratisat odata,si-au luat bagajele grele si au plecat spre case.Ziua urmatoare urmau sa se vada la biserica,eu singura in parcare urma sa ma urc in alta masina a unor prieteni dragi care venisera sa ma ia si sa ma duca acasa.Si ghidul, Marin, care se intorcea spre Iasi cu soferul si Alina una din fetele din grup....Restul spre casa...

Dar si noi am ajuns foarte devreme si foarte bine acasa.Pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai,Doamne, milieste-ne pururea!

                                                            SFARSIT PENTRU ACUM

Ucraina-a sasea zi

Pelerinajul meu in frumoasa Ucraina se apropia de sfarsit.Deja oboseala incepea sa se vada in modul in care motaiam in autocar, dar peste toate era o bucurie sfanta...Seara ajunsesem tarziu la Goloseevo.Trageam cu totii de bagaje cat mai multe, dupa ce vizitasem si manastirea SF Mc.Flor si Lavru, iar pe drumul de intoarcere oprisem si la un magazin de prezentare al unei fabrici de ciocolata, bagajele noastre erau tot mai mari, tot mai grele... Am petrecut un rest de noapte linistite deja cunoscandu-ne si impartasindu-ne cu bucurie fiecare din experienta  duhovniceasca proprie , ne-am facut rugaciunile fiecare dupa canoanele pe care le avem si ne-am culcat.

Dimineata clopotelul avea sa ne trezeasca pentru ultima data acolo, la Goloseevo.Ziua urmatoare plecare urma sa fie inaintea  clinchetului clopotelului.

Am coborat in curte si m-am indreptat spre biserica, si acolo am coborat la sfanta Alipia.

Fusta mea neagra si broboada mare cu care imi acoperam capul m-a aratau probabil ca pe o maicuta, nu stiu, dar m-am trezit cu o maica care ingrija paraclisul in care se afla racla sfintei Alipia, dandu-mi un brat de lumanari sa le duc sus in biserica si sa le pun in sfesnice.M-am inchinat si m-am rugat  la racla si apoi am urcat in biserica.Recunosc ca imi era teama sa ma apropii de sfesnicele in care ardeau lumanari,acolo este o liniste desavarsita si nimeni nu se plimba aiurea prin biserica, dar ce puteam face? Am facut ascultare si cu atentie maxima am pus lumanarile!

Am participat la sfanta liturghie care s-a tinut la ora 6.Deja cantarile preotilor si ale stranei, desi in slavona veche, imi sunau cunoscute.Si locul in care deja m-am rugat de cateva ori in viata mea, era un loc al meu si asa va ramane in amintire.

Am plecat dupa sfanta liturghie, spre  Cernigov.Prima oprire a fost la Manastirea Adormirea Maicii Domnului Elet.Manastirea este un loc minunat a carei existenta se lega de Maica Domnului si sfantul Lavrentie al Cernigovului

Sfantul LAVRENTIE , este un sfant rus renumit pentru minunile si proorociile sale. Sfantul este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 20 ianuarie, cand acesta a trecut la cele vesnice.

Sfantul Lavrentie din Cernigov - dupa numele sau de botez, Luca Evseevici Proscura - s-a nascut in anul 1868, in localitatea ruseasca Karilsk, din regiunea Cernigov. Parintii sai, Evsevii si Hristina, au fost oameni simpli, dar muncitori si credinciosi. Din cei sapte copii ai familiei, cinci erau baieti, Luca fiind cel mai mic dintre acestia.

Muncind inca de mic, impreuna cu toti membrii familiei sale, tanarul Luca a avut o viata destul de grea; copil fiind, din pricina unei cazaturi la joaca, el va schiopata toata viata cu un picior. Ramas orfan de tata inca de mic, iar mama lui cazand la pat, lui Luca i-au revenit mai toate sarcinile casei, ceilalti frati muncind afara.

Studiile elementare au fost urmate de tanar la Scoala din satul natal. Pentru ca avea o minte luminata, profesorul l-a randuit sa aiba grija de elevii mai mici. Inca din aceasta perioada a copilariei, Luca a simtit o atragere deosebita fata de muzica bisericeasca, precum si fata de cantarile vechi bisericesti. Astfel, nu dupa multa vreme, Luca avea sa canta foarte bine la vioara, iar mai apoi, in corul bisericii, precum era obiceiul elevilor. La numai 12 ani, tanarul ii indruma pe ceilalti coristi, iar la 14 ani ajunsese deja sa conduca intregul cor al bisericii din sat.

Inca de mic, tanarul Luca a avut o viata curata si o rugaciune smerita; pentru aceasta, el a fost invrednicit de Dumnezeu cu multe daruri duhovnicesti. Astfel, adesea il vedea pe diavol, fie cand mergea singur pe drum, fie cand lucra ceva in casa, ori in curte. Cum era si firesc, dorinta dupa viata monahala nu a intarziat sa apara in inima tanarului.

Cand avea putinta, Luca mergea la Manastirea Rahla, aflata la o distanta de 19 kilometri de satul sau, spre a lua aminte la viata monahilor rugatori. Abia dupa moartea mamei sale, renuntand la partea sa de mostenire, Luca a mers la manastirea iubita, spre a se calugari. Aici, staretul l-a randuit pe tanar in corul bisericii, asteptand momentul potrivit spre a-l calugari.

In scurta vreme, vestea despre viata curata si mintea luminata de har a tanarului Luca s-a raspandit in toata regiunea. Astfel, episcopul Antonie, care purta de grija locului in care se afla manastirea, l-a luat pe tanarul nevoitor, spre intristarea calugarilor de la Manastirea Rahla, si l-a asezat in Manastirea Sfanta Treime, o manastire din localitatea Cernigov. Cu aceasta ocazie, episcopul a spus calugarilor: "Asta e un asa Luca, de care o sa intrebe toata lumea."

Luca s-a intristat de dorinta episcopului, el iubind mult manastirea in care se instalase dintru inceput, insa in noaptea cu pricina, Maica Domnului de la Cernigov i-a aparut si l-a binecuvantat. A doua zi, in zori, luand binecuvantare de la staret, Luca a plecat la drum. La inceput, dupa dorinta episcopului, Luca s-a ocupat de tinerii seminaristi.

Manastirea Sfanta Treime din Cernigov este locul unde Luca a fost tuns in monahism, primind numele de Lavrentie. Mai apoi, in anul 1895, el a fost numit ieromonah, iar dupa o vreme, egumen. Parintele Lavrentie, om de statura mijlocie, nedezlipit de toiagul lui, avea un chip bland si luminos; parul ii era alb ca zapada, iar fata emana bucurie; ochii albastri trimiteau parca spre cer.

Vestea despre bunatatea si darul inainte-vederii Parintelui Lavrentie se raspandea tot mai departe. Toata viata, sfantul a rostit rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul." Cuvintele duhovnicesti ale cuviosului erau pline de har si roditoare. Parintele ii iubea pe toti si era repede saritor la orice nevoie; lumea umbla in grupuri dupa el, dorind sa auda un cuvant de invatatura sau pentru a-i cere un sfat de mantuire.

In vremurile grele, in care manstirile trebuiau inchise de autoritati "pentru reparatii" (1930), parintele a trait la poalele unui munte, la o vaduva drept-credincioasa. La aceasta, parintele isi petrecea tot timpul intr-o micuta camera, in post si rugaciunea.

In anul 1941, dupa ce a inceput razboiul, sfantul a redeschis fosta manastire de calugari din Cernigov, transformat-o in manastire de maici, precum si Manastirea Domnitskii; in prima manastirea vietuiau 75 de maici, iar in cea de a doua, numai 35. Sfantul s-a ocupat mult de corul bisericii, precum si de refacerea bisericilor si a cladirilor monahale.

La un moment dat, sfantul a proorocit, zicand: "Din acest moment eu voi mai trai un an si jumatate. Anul 1950 va va arata, iar in 1952 veti vedea multe rele." Cuvantul i s-a implinit intocmai, caci Sfantul Lavrentie a trecut la cele vesnice in anul 1950, iar in anul 1952, Manastirea Domnitskii a fost inchisa de autoritati, "pentru reparatii".

In toamna anului 1949, cuviosul Lavrentie, fiind tare slabit, a participat la ultima sa priveghere; dupa slujba, el a fost dus pe maini la chilia sa, de unde nu s-a mai ridicat din pat. Bolnav fiind, sfantul s-a impartasit zilnic, pana in ultima zi. Dupa o boala de cateva luni, Sfantul Cuvios Lavrentie de Cernigov a adormit intru Domnul în anul 1950, in ziua Botezului Domnului, la ora 10.30, dupa citirea Psaltirii si a altor rugaciuni. Trupul sau a ramas in biserica vreme de patruzeci de zile, neschimbandu-se catusi de putin. In ziua de 20 februarie 1950, sfantul a fost coborat in mormant.

“Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după „Tatăl Nostru”, iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică şi să te rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum stă lumânarea”.

“Lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus! În minte trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se nimereşte, şi acest lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum“.

“Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în Cartea Vieţii‘”.

Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător.

“Părintele adesea repeta: – «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică, făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se umpleau ochii de lacrimi amare“.

“Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament, la care Părintele a întrebat-o: - Ea te ajuta pe tine cu ceva? – Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine. – Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare. – Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse Părintele şi s-a apucat de treabă. Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut pentru înmormântare, dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe sora sa că vine la dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând: <<Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?>>”.

La manastire se gaseste bastonul sfantului Lavrentie , baston cu care preotul avand binecuvantarea maicii starete  ne-a atins pe fiecare pe spate, pe cap, pe membre...pentru tamaduire

Manastirea Elet ne-a apropiat de sfantul Lavrentie si asa, cunoscandu-l mai bine, am mers la Catedrala Sfintei Treimii pentru a ne inchina la moastele sfantului.Catedrala Sfintei Treimii din Cernigov avea sa ni-l aduca in viata noastra nu numai pe sfantul Lavrentie dar si pe sfantul Teodosie si pe sfantul Filaret.

Sfantul Teodosie, Arhiepiscop de Cernigov, aflarea moastelor, 9 septembrie

In 1896, sinodul rus l-a canonizat oficial pe Sfantul Teodosie (…1696), arhiepiscop de Cernigov, vietuitor din sec. XVII. In acest scop, s-au facut cercetari amanuntite de catre inspectorii arondati, cu martori, referitor la minunile Intamplate la mormantul acestuia din catedrala Sfintilor Boris si Gleb (Cernigov). Tot atunci s-a recunoscut autenticitatea sfintelor sale moaste.

De origine nobila, Sfantul a urmat colegiul In cadrul manastirii Teofaniei din Kiev, fiind pregatit teologic aici de profesori celebri (calugari, preoti si episcopi). Fara a-si finaliza studiile, din cauza unui razboi survenit cu polonezii, care a determinat Inchiderea partiala a colegiului, el s-a calugarit In Lavra Pesterilor din Kiev, primind numele de Teodosie, In cinstea Sfantului Teodosie de Kiev (pomenit la 3 mai). Desi a fost solicitat ca arhidiacon si administrator al resedintei mitropolitane de catre mitropolitul Dionisie Balaban, Sfantul Teodosie a cautat un loc retras, cu reguli monahale severe, mergand la manastirea Krutit din Cernigov.

Ulterior, a fost numit egumen de Korsun, egumen de Kievo-Vidubit, a ctitorit schitul de pe insula Mihailovschina – unde l-a lasat ca Ingrijitor si administrator pe ieromonahul Iov Opalinsky – a ajuns arhimandrit de Elet (Cernigov), apoi, In 1692, arhiepiscop de Cernigov. Ca egumen, a avut In grija mai ales manastiri care fusesera In stapanirea uniatilor sau ale iezuitilor si dominicanilor, pe care le-a restaurat si reorganizat. De fapt, acesta era motivul pentru care accepta parasirea locurilor sale singuratice.

A avut si o perioada In care a fost acuzat ca „tradator de tara”, de catre un episcop, dar calomnia a iesit la iveala In scurt timp, fiind scos de sub acuzare.

Ca ierarh, a considerat prioritate Intarirea credintei ortodoxe a pastoritilor sai prin restaurarea lacasurilor de cult, prin ridicare de biserici si manastiri noi, ceea ce a si aplicat, ctitorind In special biserici In cinstea Maicii Domnului.

Apoi, a acordat un interes deosebit dezvoltarii monahismului si modului selectionarii candidatilor pentru preotie. A patronat scoala clericala din Cernigov, unde a fost elev Sfantul Ioan Maximovici, ajuns mai tarziu arhimandrit de Cernigov In locul sau si mitropolit de Tobolsk.

Vindecarile petrecute In urma rugaciunilor credinciosilor la mormantul sau au atras atentia autoritatilor bisericesti, care au stabilit doua sarbatori In cinstea acestui Sfant, trecute In sinaxarele ruse: la 5 februarie si la 9 septembrie. Pana In 1896, Sfantul Teodosie de Cernigov avusese un cult local, neoficial, In virtutea memoriei vietii sale sfinte, pastrate de Biserica.

LA PROSLĂVIREA ARHIEPISCOPULUI FILARET…

*

Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului (1802-1866) a fost unul din cei mai învăţaţi arhierei ai sec. al XIX – lea. Abslovind Şcoala Duhovnicească din Şaţk, Serminarul Teologic din Tambovsk şi Academia Teologică de la Moscova, el toată viaţa şi-a închinat-o studiului, ştiinţei şi slujirii lui Dumnezeu. În anii de studiu tânărul seminarist şi viitorul ierarh l-a vizitat pe Sfântul Serafim de Sarov, care de altfel i-a şi prezis că va fi un mare luminător al Bisericii şi va deveni vestit în toată Rusia şi ca om de ştiinţă.Familia de „Gumilevski” i-a fost pusă în timpul seminarului – pentru simplitate (de la latinescul “humilis” – smerit). A fost călugărit în timpul ultimului an de studiu la Academie, fiind în curând hirotonit în treapta de ieromonah. Rămânând în continuare în Academia de la Moscova în calitate de profesor, ieromonahul Filaret a predat aici Istoria Bisericii Universale, Teologia Morală, Teologia Pastorală şi Teologia Dogmatică.În 1833 a fost numit inspector, iar în 1835 – rector al Academiei de la Moscova, fiind tot atunci ridicat în treapta de arhimandrit. Anume lui îi aparţine idea traducerii în limba rusă a tuturor scrierilor Sfinţilor Părinţi, idee pe care mai târziu a susţinut-o şi Sfântul Filaret (Drozdov) – Mitropolitul Moscovei. În anul 1941 arhimandritul Filaret a fost hirotonit în treapta de episcop de Riga, iar în 1848 a fost transferat în episcopia de Harikov unde în 1857 a fost înaintat în treapta de arhiepiscop. Abia în 1859 viitorul sfânt cu moaşte a fost numit Arhiepiscop al Cernigovului. Aici şi-a desfăşurat activitatea sa arhipastorală în ultimiii şapte ani ai vieţii.

În timpul holerei din 1866 arhiepiscopul Filaret a întreprins o vizită în cadrul eparhiei sale pentru a-i întări în credinţă pe credincioşii săi slăbiţi cu duhul din cauza acelei mari cumpene care a secerat mii de vieţi omeneşti. Dar, cu voia lui Dumnezeu renumitul ierarh s-a îmbolnăvit pe drum şi în data de 9 august a trecut la cele veşnice, murind în localitatea Konotop. De la Konotop până la Cernigov l-au petrecut pe ultimul drum mai mult de zece mii de oameni.

Sfântul a fost înmormântat sub altarul catedralei Sfintei Treimi din Cernigov. Astăzi Sfintele sale moaşte sunt aşezate spre cinstire în această biserică alături de moaştele Sfinţilor Teodosie şi Lavrentie al Cernigovului.

Momentele traite la raclele celor trei sfinti au fost atat de extraordinare, atat de incarcate de evlavie, incat preotul care slujea in catedrala a venit si ne-a deschis raclele permitandu-ne astfel sa ne plecam capetele pe sfintele lor moaste.Am cantat cu lacrimi in ochi acatistul sfantului Lavrentie si ne-am rugat pentru ajutorul sfantului in lupta noastra permanenta cu ispitele .Si Sfantul ne-a binecuvantat cu mirosul sfant al sfintelor lui moaste si chiar cu mai mult decat atat...Catedrala ne-a facut un dar...un vesmant al sfantului Lavrentie al Cernigovului, vesmant la care credinciosii din Romania se pot inchina...

Cand am plecat, am plecat fericiti!

Si ziua nu se incheiase!

Am vizitat apoi manastirea Pocrov unde ne-am inchinat la moastele Sf Imparatese Anastasia si ale Cuvioasei Sofia si la icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului.

Marea prinţesă Aleksandra Romanova s-a născut în 1838. Toată viaţa s-a ocupat cu opere de binefacere. În Sankt Petersburg a întemeiat Obştea surorilor de caritate „Acoperământul Maicii Domnului", timp de 17 ani a fost preşedintaSocietăţii orfelinatelor, în care se aflau aproximativ 5000 de orfani.

MONAHIA DE NEAM ÎMPĂRĂTESC

de Olena Karetnik

Mulţi nu au înţeles viaţa ei. Cei care erau obişnuiţi să o vadă în catifea, în palatele împărăteşti, nu şi-o puteau închipui în veşmântul monahal. Nu oricine va putea înţelege de ce Marea Prinţesă cu numele Romanov şi-a părăsit palatul. Ea era convinsă că trebuie să caute nu o împărăţie pământească, ci Împărăţia Cerească.

Prinţesa Alexandra a mers la Kiev. Rămăseseră deja în urmă Sankt Petersburg-ul, Moscova, Ţarskoe Selo, deşertăciunile lumii... Împreună cu copacii de dincolo fereastră pluteau amintirile vieţii trecute: „Prinţesa Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a căsătorit cu Nikolai Nikolaevici - fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr al II - lea".

Iată copii mici de tot... soţul Nikolai Nikolaevici... amanta lui - balerină la teatrul imperial... un echipaj strălucitor... Apoi, nouă ani lungi - doar la pat...

Starea de sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la catedrală şi palat". Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ" - repeta ea adesea.

Visa la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale. În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare răsuflare.

Aşa s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos. Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski: „Roagă-te, robule al Domnului. Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia".

Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.

Totul în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei - Marea Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni, spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii, îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl numea „monahism viu".

Nu toţi contemporanii Alexandrei Petrovna înţelegeau intensa ei activitate. S-au găsit unii care obiectau categoric faţă de necesitatea unui „monahism viu". Aceştia insistau că mănăstirea este doar un loc de rugăciune şi lucrare lăuntrică sufletească şi că nu trebuie să se amestece cu viaţa lumească.

Fără să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze pentru oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.

Vieţuitoarele mănăstirii au descris detaliat în jurnalele lor modul de viaţă şi programul Alexandrei, în care nu era răgaz de odihnă. „Matuşka se aşeza să ia prânzul la orele 5 seara. Istovită, plină de sânge după operaţii, uneori nici nu-şi schimba hainele. Nu permitea închiderea uşilor pentru a auzi zgomotul făcut de bolnavi sau glasul acestora. Lăsa totul şi fugea, dădea ploşti sau lighene. Înainte să se ducă la culcare, mergea cu tămâie şi cu o lumânare aprinsă prin saloane şi tămâia bolnavii şi întregul spital. După aceea citea rugăciuni. Se trezea devreme, la orele 4. Întocmea meniul, scria scrisori, mergea la Liturghie. Pe sugarii care se aflau în spitalul mănăstirii, Marea Matuşkă îi legăna cu mult drag, iar leagănul îl aşeza lângă canapeaua ei. Noaptea ea însăşi verifica ca nu cumva copilaşii să strice cusăturile de după operaţie."

Uneori doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea".

În fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament dorea.

În anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Slava „mănăstirii prinţesei" şi a „spitalului alb" (aşa îl numeau, deoarece pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii. Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere, brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul Prinţesei - Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II - lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.

Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii. Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia. De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.

Cea mai scumpă operă a prinţesei - Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe corpuri de clădiri.

Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae se slujeşte Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru călugăriţele în vârstă.

Mai sunt încă multe de făcut: Catedrala Sfântului Nicolae îşi aşteaptă cele 15 cupole. Este posibil ca mănăstirii să-i fie restituite spitalele şi din nou se va naşte „monahismul viu". Acelaşi din care a început şi Mănăstirea Acoperământului.

Venerând-o pe Marea Matuşkă Anastasia, pelerinii cred în sfinţenia ei, cred în faptul că o dată cu trecerea timpului va fi canonizată şi va fi cinstită de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.

Sfântă Cuvioasă Anastasia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

MEGALINARIE:

Roagă-te, plăcută lui Dumnezeu,

Pentru pacea lumii şi unirea Bisericii,

Căutând din ceruri, Sfântă Anastasia,

Spre cei care te cântă şi te cinstesc cu dor.

Noaptea tarziu ne-am oprit la usa Gradinii Botanice.Portile erau inchise! Drumul nostru spre sfantul Iona era inchis! Dar Dumnezeu nu-si lasa pelerinii sai! Cineva a venit exact atunci si ne-a deschis! Am trecut prin frigul taios al noptii, cerul era deja negru, intunecat.  SFANTUL IONA.Imi ramasese in minte si mai ales in inima

“Cuviosul Iona din Kiev s-a nascut la sfarsitul secolului al XVIII-lea si a murit la inceputul secolului al XX-lea. A trait 108 ani. Inca de mic copil Iona a fost luat la cer de trei ori, prima oara la un an, apoi pe la 5-6 ani si a treia oara a fost in Împaratia Cereasca pe la 7-9 ani. Toate acestea sunt scrise in cartea despre viata Cuviosului. A fost ucenic al Sfantului Serafim de Sarov timp de opt ani. In scrierile despre viata Sfantului Serafim nu se aminteste despre Cuviosul Iona, insa legenda spune ca atunci cand Iona s-a dus la Sarov, staretul Serafim i-a spus: ”De ce ai intarziat? Te astept de doi ani. Mi-a aratat Maica Domnului ca vei veni”. Cuviosul Iona avea atunci 30 de ani.

Inainte de a muri sfantul Serafim de Sarov l-a indrumat pe Iona sa plece la manastirea Belobereskaia. Aici Cuviosului i s-a aratat de mai multe ori Maica Domnului care i-a spus sa plece la Kiev, pentru a ridica o manastire. Dar Iona se considera nevrednic sa faca o lucrare atat de mare. A plecat insa la Kiev si s-a oprit la manastirea Vidubitki. Credinciosii, afland despre harul lui Iona, au inceput sa vina la manastire, in numar tot mai mare, pentru a cere ajutorul parintelui. Aceasta a trezit invidia unor calugari cu mai putina credinta si Iona incepe sa fie prigonit chiar in interiorul bisericii.

Cuviosul Iona pleaca din manastire si se stabileste pe un deal din apropiere unde isi ridica o chilie. In martie 1865 i se arata din nou Maica Domnului, indemnandu-l din nou sa ridice o manastire. Maica Domnului stropeste cu apa sfintita locul viitoarei manastiri, momentul fiind imortalizat in doua fresce din Biserica Sfintei Treimi . In jurul Cuviosului Iona se aduna mai multi calugari si enoriasi cu posibilitati materiale mai mari. In 1870 incepe zidirea Manastirii. Inca de la intemeiere manastirea a avut reguli foarte stricte. Aici nu erau primiti calugari de la alte manastiri ci numai tineri cu sufletul curat, neprihanit. Postul era sever, slujbele erau foarte lungi iar regulile vietii monahale erau foarte stricte. Nu e de mirare ca din aceasta manastire au iesit multe inalte fete bisericesti.

Cuviosul Iona a avut parte de o viata zbuciumata fiind, nu de putine ori, persecutat de oameni din afara bisericii dar si din interiorul ei. Prin intrigi a fost pana la urma inlaturat de la conducerea manastirii, in ultimii ani ai vietii sale. A avut insa foarte multi fii duhovnicesti si foarte multi multi oameni credinciosi l-au ajutat aducand cele necesare pentru construirea acestei biserici incepute in secolul al XIX-lea. Cuviosul a spus ca dupa moarte el va fi mucenic. In anii '50 niste vandali au descoperit mormantul, l-au scos pe Cuvios din sicriu, i-au taiat capul si au jucat cu el fotbal. Aici in racla sunt acum moastele sfantului dar fara cap. Capul este probabil undeva peste granita, dus probabil de vreun credincios. Perioada comunismului a fost una foarte grea.“

In anul 1934 comunistii au inchis manastirea Cuviosului Iona iar mai tarziu au deschis mormantul acestuia.Sfintele moaste au fost mutate intr-un cimitir din Kiev dar in 1993 au fost aduse din nou in manastire de catre noua obste de calugari si asezate in racla in cripta bisericii. Cuviosul Iona a fost canonizat in 1996 de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

Cuviosul Serafim de la Virita a prorocit ca va veni o vreme cand se va ridica mult tineret care se va duce la biserica si o va lua pe calea credintei. Si aici in aceasta manastire vine intr-adevar foarte mult tineret. În nici o manastire din Kiev nu gasesti atatia tineri care participa la slujbe. Biserica este arhiplina la slujbe iar calugarii sunt foarte primitori. In manastirea sfantului Iona functioneaza o scoala duminicala si sunt organizate foarte multe activitati atat pentru tineri cat si pentru cei varstnici. Desi manastirea este in centrul orasului, si este destul de greu de organizat viata monahala,in ceea ce priveste ajutarea oamenilor, aceasta este cea mai primitoare, cea mai apropiata de oameni manastire din Kiev.In manastire exista niste ceasuri mari care au fost donate Cuviosului de catre Balzac. Ceasurile bat la fiecare sfert de ora pentru ca monahii sa-si aduca aminte de rugaciune. 

Mesele incarcate pentru pomenirea adormitilor

Racla cu sfintele moaste ale sfantului Iona

Era noapte tarziu cand am plecat iar prin gradina botanica. Biserica era inca plina de tineri exact ca in prorocia Sfantului Serafim de Virita si sfantul asculta povestile lor si rugaciunile...

Am ajuns tarziu la Goloseevo.Bagajele erau stranse si urma sa ne mutam intr-o alta camera cu cinci locuri, ceea ce facea ca grupul nostru initial sa se stranga.E greu sa cari mereu kilograme bune de diverse lucruri, gentile sunt mari, deja s-au adugat o multime de icoane pentru prieteni si pentru cei care au nevoie de ele, pe deasupra Maica Domnului zugravita in atatea icoane ma determinase sa tot cumpar si  trageam dupa mine sacosi mari ...in cala autocarului mai aveam din cumparaturi...dar Dumnezeu care imi stie neputinta , cand nici macar nu ma intrebam cum le voi cara, mi-a trimis pe sotul Ilenei si pe Mihaela, fetita preotului si mi-au luat bagajele si le-au mutat in camera.

Ne-am planificat, ca la camin,in ce ordine intram la dus, eu mi-am revendicat prima pozitie si apoi...pregatita de somn am scris pe biletele adresa de email, telefonul si blogul pentru prietenele mele.Am impartit evangheliile pe care le aveam , ca Grig pomenit pe ele sa plece, sa le urmeze stiind ca daca ele se vor ruga, mila Domnului va fi si peste ele ...
Ultima noapte impreuna.Doamna Mimi deja obosita si cu banii terminati isi facea curaj:
-Mai, mai Elena, mie daca imi mai trebuie iau de la tine!
Aurelia radea! Doamna Ioana ne privea cu un soi de tristete stiind ca e ultima seara, numai Ileana parea sigura ca ne vom reintalni.