Simt toamna, o simt dupa raceala diminetilor si dupa caldura dulce a amiezelor. Imi amintesc anii tineretii mele, cand aveam ca pasiune pictura si mergeam toamna in parc, in timpul zilei, sa fac schite...Aerul mirosea ca acum, a targ, a must, a mici si pastrama servite pe fund de lemn...a iubire deja pe sfarsite. Totul, orice iubire, cand eram tanara, tinea atat, o vara. Cand venea toamna, nimic nu incapea in gandurile molesite de soare, in inima inghetata de racoarea diminetii... Lecturi...pictura...desen...o alta lume in care trecutul se stergea dintr-odata.
Si au trecut multe toamne de singuratate cautata, acceptata cu bucurie, toamne in care ma redescoperam in adancul fiintei mele. Si ma placeam asa cum eram! Si imi eram suficienta. Doar de aniversari, se tulbura in mine ceva, parca stiind ca dintr-o toamna, lucrurile se vor schimba.
23 de toamne, de fapt 24, privind spre omul de langa mine, mai atenta la el, decat la mine. Am pe frigider, prinsa intre magnetii din calatorii noastre, o fotografie cu noi, exact la inceput de toamna, in ultima noastra toamna impreuna ...
"Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata", spune Octavian Paler.
Noi am trait toamna poate mai mult decat orice anotimp. Adoram sa ne plimbam pe strazi, pana la marginea orasului, mancand alune si marturisindu-ne intamplarile zilei. Adoram sa stam la o terasa si sa mancam impreuna, incalziti de dulceata soarelui de toamna. Adoram sa intraziem dimineata de la serviciu si sa ne bem impreuna cafeau vorbind. Stiam ca e tarziu, ca uneori primesc reprosuri pentru intaziere, dar imi ziceam:
-Merita sa mai stau cu el putin!
-Merita sa mai stau cu el putin!
Adoram sa ne petrecem o parte din noapte in bucatarie, vorbind in timp ce el facea interminabile calcule matematice, sa descopere formula dupa care sa castige la 6 din 49, cu geamurile larg deschise...Era fascinat de luna! De multe ori ma trezea din somn si ma chema pe balcon. Mergeam supusa si bleaga de somn si acolo el imi spunea:
-Uite, priveste, luna!
Uneori ma trezeam brusc, alteori il bodoganeam si plecam imbufnata la somn...Ceea ce nu traim la timp...azi as sta nopti dupa nopti, cu ochii pironiti pe stele doar, doar mi-or spune ceva...
Il adora pe Octavian Paler. Ii urmarea emisiunile si imi spunea ca e singurul pe care poate sa-l mai asculte, ca e in Paler revolta pe care si el o traieste considerandu-se mintit, inselat, tradat...Il citea pe Paler. Ultimul lui cadou de Sfantul Nicolae a fost o carte de Paler.
"Nu am inteles ca tot ce nu am iubit la timp, am pierdut"-spune Paler.
Si poate nici nu l-am iubit atat de mult cat mult era in inima mea, poate am fost atat de fericita ca e al meu mai mult decat al oricui, incat am transformat zilele noastre in mult automatism, in multa rutina...Ar fi trebuit sa-l privesc mai mult. Era un barbat atat de frumos, atat de special! La orice ora din zi sau din noapte, la oboseala sau la odihna, arata la fel...si avea o blandete si o inteligenta care se vedeau fara sa faca niciun gest, fara sa spuna o vorba...Dar ma obisnuisem cu el langa mana mea, in jumatatea mea de pat, pe scaunul de langa mine in bucatarie... Asa facem cu totii! Am pierdut...
Spuneam astazi cuiva, ca anul 2007, a fost un an in care am pierdut mari valori. PF Teoctist, Octavian Paler, Dobrin, Pitis, Pavaroti...el...
Grig, ii spunea fiicei noastre adolescenta atunci,"Va trebui sa puneti ceva in locul acestor valori. Veti reusi?" 10 decembrie 2007, data mortii lui Grig!
Pe crucea lui alba, e scris un gand al lui Octavian Paler. "A muri inseamna a te muta pe o stea" Cuvintele au venit usor si au ramas sculptate in marmura.
Abia acum, de curand, am inteles ca steaua lui, steaua lor ar putea fi un semn al regelui David, sau chiar mai mult decat atat, un simbol al Mantuitorului care este Steaua Stelelor...
Au trecut ani...multi ani, patru ani si noua luni de la mutarea lui pe Steaua Minunata a lui Dumnezeu, iar noi, desi am trait, am plans, am ras, am jelit sau petrecut uneori, nu am pus nimic in locul lui, pentru ca sunt oameni pe care nimic nu-i poate inlocui, ei sunt atat de extraordinari incat e o binefacere sa traiesti langa ei, un privilegiu, iar atunci cand se indeparteaza cumva, ramane amintirea lor atat de puternica incat...oricand pot apasa clanta usii, oricand iti pot cere sacoul preferat, sau o ciorba fierbinte.Asa sunt ei! De aceea dulapurile lor raman pline de lucrurile lor, asezate frumos pe umeras, ani si ani...ani si ani...poate azi...poate maine...Pana atunci, steaua lor ramane deasupra, veghind lacrima noastra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu