Cat de rar privesc cerul!
Imbatranesc. M-am privit in pozele din pelerinaj si am constatat ca am cel mai adesea privirea in jos, privire de om vinovat si chiar sunt adusa de spate. Cineva, un preot, ma striga dispretuitor "babo", intr-un timp ma irita putin, acum m-am obisnuit cu vorba, o merit, mi se cuvine. Nici macar nu mai am nume.
Privesc atat de mult in mine, incat in afara bisericilor si a oamenilor, rar mai vad ceva...
In seara asta am fost la Grig. Am ramas acolo, stergandu-i placa de pe mormant, mult timp dupa ce prietenii mei au plecat. Si intr-un timp, am ridicat capul si am privit in departare... Si am vazut asfintitul superb al zilei acesteia de final de septembrie. Peste crucea lui, intr-un colt... puzderii de nuante de roz, pana la violet colorau cerul lui. Si era o pace si o liniste care parca vorbea pentru el. Cersatorii, cu care am fost ferma:
-Acum nu va dau nimic!
au inteles si au plecat lansand semnale celorlalte cete ca ,"Acum, nu se da nimic!"
Si am ramas singura! Cu pretul unui pacat, mi-am castigat linistea mea si intimitatea de acolo. Altfel m-ar fi asaltat o multime, ar fi vorbit, m-ar fi compatimit si as fi petrecut cu ei, timpul nostru.
Cat de repede coboara noaptea! Vroiam sa vad iar noaptea in cimitir, in locul acela, am zabovit doar putin si cand m-am intors...pe cer, in loc opus asfintitului, luna enorma, ca un ban de aur...stralucea peste cruci. Si cat ai clipit, deja era noapte. Am plecat impartindu-ma intre dorinta de a ramane si gandul de a ajunge acasa...
-Intr-o zi am sa raman aici, mi-am spus. Am sa-mi iau doar o paturica sa ma invelesc sau poate un sal negru, si am sa raman sa vad cum e rasaritul acolo, la locul lui.
Sau mai bine astept, sa vad acest lucru, cand Dumnezeu va randui...
Am plecat si la prima trecere cu semafor, un nene cu parul alb, sprijinit de o bicicleta, m-a intrebat:
-Veniti de la cimitir, ca vad ca sunteti in negru?
Retorica!
Mila l-a navalit, nu stiu cum, vorbea impleticindu-se si nici nu se tinea prea bine de bicicleta si nici bicicleta de el.
-Nu treceti decat pe verde! m-a sfatuit si a continuat sa ma insoteasca discret, mergand pe langa bicicleta, pana am intrat in oras. Ca sa ma protezeze. O baba care venea de la cimitir, trecand printr-un cartier de romi!
Ma gandeam ca nevasta poate il va certa cand va ajunge acasa si o sa vada ca e baut, si nu va sti niciodata ce fapta frumoasa a facut, asa baut cum era! De cate ori nu procedam asa cu cei din viata noastra? De cate ori nu m-am suparat pentru fleacuri, fara sa stiu cate lucruri minunate a facut peste zi! Si lucrurile acele minunate sunt poate plata lui la vami! Asa si tovasarul meu, cetatean turmentat.
Cert e ca atunci cand am ramas singura si am vrut sa treversez strada, desi nu am fost imprudenta, un biciclist a trecut milimetric prin fata mea! Un pic a lipsit sa nu ma tranteasca in mijlocul strazi!
Intunericul deja, in cateva zeci de minute era desvarsit. Acolo insa e o candela mare pusa de Nicolae, care nici macar nu l-a cunoscut. Si ea lumineaza...Si luna mare, rotunda, ca un ban de aur.
Doamne, rasplateste Tu, insutit pe toti cei care mi-au intins o mana in intristarea mea si daruieste-le mila Ta fara margini.
Iar lui, daruieste-i, Doamne odihna Ta! Si un loc in Imparatia Ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu