Drum lung pana la Dorna Arini. Se inserase deja. Autocarul inghitea parca fara spor kilometri, noi tot mai tacuti, tot mai obositi priveam cand pe geamul aburit, cand pe cartile de rugaciune. Alaturi, doamna fragila de langa mine, traia tragedia de a fi anuntata ca singura ei sora, o femeie de aproape 50 de ani, se stingea intr-o lupta cumplita cu cancerul. Fiica ei, o tanara de doar 28 de ani, mama a doi copilasi, o ingrijea speriata de moarte si suferinta ei:
-Se sufoca! Nu poate respira!
-Pune-i oxigenul, iubito! Pune-i masca-ii zice de la sute de kilometri, sora de langa mine.
-Sa cheme preotul! Sa o spovedeasca si s-o impartaseasca!-insistam eu de alaturi
E tot ce stiu. Niciodata nu cred ca ma voi mai gandi la doctor ca urgenta, totdeauna la preot, la duhovnic...Fie ce-o fi, dar sufletul sa fie curatit prin spovedanie.
Ne aplecam pe carti...
-Haideti sa citim Paraclisul Maicii Domnului! "Catre Nascatoarea de Dumnezeu sa alergam noi pacatosii si smeritii si sa cadem cu pocainta, strigand din adancul sufletului: stapana, ajuta-ne, milostiveste-te spre noi; grabeste ca pierim sub multimea pacatelor, nu intoarce pe robii tai deserti, ca pe tine singura nadejde te-am castigat"..." "Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta. Sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta."
Asa am parcurs drumul pana acolo. As fi vrut sa ma adun in ganduri pe care sa le spun cand voi ajunge, dar suferinta pe care o stiam acolo, pe scaunul de langa mine si mai ales la Amara in casa femeii aceea, era mai mare decat orice...
Autobuzul se hurduba pe drumuri stricate, se inclina spre rapa...in jos se vedea Bistrita...intunericul cobora peste Bucovina minunata si intr-un tarziu am ajuns:
-Mergem direct cu bagajele la trapeza, la masa. Maicile ne asteapta!-au spus preotii care ne insoteau.
Desi era intuneric am vazut dincolo de portile mari, imense, o alee urcand spre niste constructii superbe, asemanatoare cu patria mea, Barsana! Eram acasa!
Cu cata bucurie am urcat. Sunt deja obosita. Inima mea uneori nu mai poate duce nici bucuriile. Cred ca am sa mor in timpul unei slujbe sau in momente ca cele pe care le-am trait atunci sau acum cand scriu. Pentru ca e atata bucurie in a-ti lipi sufletul de lucrurile Domnului incat...motorul se poate opri.
Am mers la trapeza si m-am asezat cu un grup si colega mea de autobuz, la capatul unei mese.
Si acolo, cand asteptam mancarea, a intrat imbracat in vesminte rosii, fericit, sa ne salute...omul pentru care am parcurs acest drum! Parintele Gavriil! Radea! Radea pentru ca Parintele are bucuria sfintilor in iubirea pentru oameni, radea pentru ca era fericit implinindu-se asteptarea sfintiei sale. S-a apropiat de o masa, salutand cu iubire persoane de care nu-l lega decat domiciliul acestora, in Slobozia, pe care nu le-a mai vazut poate niciodata si intorcandu-se spre usa ...m-a vazut in picioare!
Doamne, cate bucurie pentru noi! Si cata iubire in ochii Parintelui, iubirea lui Hristos! Am plecat capul si mainile Parintelui l-au luat cu blandete si bucurie in imbratisarea pe care Dumnezeu a dat-o preotilor pentru capetele noastre!
Surpiza. Eram o surpriza si de aceea explozia de bucurie a fost atat de mare, neoprita de nimic conventional. Mi s-au umezit ochii, mi s-a incalzit inima si s-a bandajat cu balsamul mirului, al rugaciunii Parintelui.
L-am vazut pe parintele Gavriil, in ziua in care l-am depus pe Grig la manastire. Nu ne cunostea. Delicat si atent a venit la capul lui si a citit din psaltirea pusa de maica Varvara. L-a tamaiat, s-a rugat la Dumnezeu pentru el cand eu inca nu stiam si nu puteam sa o fac. S-a rugat pentru copiii mei. S-a rugat pentru mine. Eram atat de distrusa incat, desi sunt dintotdeauna o persoana civilizata, nici macar nu i-am vorbit, nu m-am apropiat sa-l intreb ce face sau sa-i multumesc. Ziua urmatoare era 12 decembrie si era praznuit Sf Spiridon. Parintele slujea bineinteles sfanta liturghie, Grig era asezat ca un print in mijlocul manastirii...in cosciug, eu ma miscam dupa cum doream, prin biserica, ilogica, nestiind ce se petrece acolo (la mai mult timp ma miram cu fetita mea, cum de nu ne-a dat cu cadelnita in cap), nebune, nebune...dar Parintele cu rugaciunea sa, cu inima sa mare, ne facuse cel mai mare dar, ne pomenise la proscomidie, se rugase si se pusese intr-un fel ghezas pentru noi. A urmat inmormantarea din care eu nu stiu nimic, intr-un timp m-am intrebat daca am avut coliva, dar sigur, maica cu celelalte maicute, au avut grija de asta...au slujit multi preoti si singurul pe care baiatul meu, abia iesit din adolescenta, nu l-a platit, a fost Parintele (o, da, a mai fost un preot venit doar din iubire si compasiune sa slujeasca la moartea lui, ce daruri mari, Doamne, am primit!). Au urmat apoi parastase, drumuri in cimitir, ectenii ori de cate ori doream sa mai fac ceva acolo, slujirea crucii...
Parintele Gavriil si maica Varvara mi-au dat primele carti sa citesc si primele reviste. Imi zambea cu intelegere si iubire, ma sfatuia cand ii ceream o vorba. Imi amintesc si acum cum intr-o zi, distrusa de durere, am plecat din biroul meu, am intrat in curtea manastirii cautand iar un raspuns la:
-Unde e sufletul lui, Doamne! De ce acum?
Si Parintele mi-a spus ca atunci sufletul dragului meu era cel mai aproape de Dumnezeu si ca Dumnezeu l-a cules cu iubire, pregatind pentru el intalnirea cu Raiul din care am fost izgoniti...
Parintele m-a incurajat cand am hotarat sa pastrez imbracamintea neagra, nu atat ca semn al doliului, cat ca semn al unei alte vieti...
Am fost in mijlocul unui conflict pe care Parintele il traia, am fost martor al unor incercari diavolesti, incercand pe cat ma tineau puterile sa ajut...dar Dumnezeu a incuvintat ispita si intr-o zi a plecat. Spre marea durere a multora si eu eram unul din cei care am regretat cel mai mult.
Totdeauna am fost mirata de modul in care desi stia legatura puternica pe care o aveam cu cei prin care venea ispita, nu m-a considerat vinovata, nu m-a ocolit, nu m-a evitat. Parca chiar mai mult...cu aceeasi iubire m-a intampinat mereu.
Si asa ma primea si acum!
Ne-am revazut dupa masa in biserica. Parintele ne astepta sa ne spuna o vorba, sa ne asculte problemele. Parintele avea o bucurie atat de mare pentru noi incat radea mereu iar eu, dincolo de problemele pe care le aveam, zambeam tamp, zambeam stiind ca acele clipe sunt atat de repede trecatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu