marți, 28 septembrie 2021

George cel mic

Stiam ca il voi iubi!L-am si luat in brate din primul moment al vietii lui ca pe un odor scump, foarte pretuit! George-Gabriel!Nepotul meu cel mic,fratele lui Filip! Acesta va fi toata viata lui:fratele lui Filip si spre deosebire de toti fratii acestei lumi, el cred ca va fi totdeauna fericit ca este fratele lui Fi!

Acesti copii imi umplu viata cu ceva ce nu credeam ca voi mai avea:bucuria copilariei!  

Nu stiu daca cineva are un merit pentru  cum este George! Probabil si mama lui si tatal lui si fratele si bunicii si matusa si unchiul si finii  lor care le umplu casa atat de des incat sa fie o constanta in viata lor, sigur toti au contributia lor la educatia lui George! Dar el are meritul veseliei pe care o are! Un copil pozitiv, un copil fericit pentru ca asa simte inima lui : sa fie fericit, sa vada totdeauna paharul plin in fata lui !

Sunt multe de povestit despre el...cum rade in cascade,cum isi iubeste mama si declara ferm"iubec mama", cum ne asteapta razand fericit pe presul de la usa cand venim si cum ne conduce cu pupici cand plecam, cum primeste cadourile noastre declarand fericit:
-Aceasta e ceea ce imi doream! E pefelata mea!

despre somnul lui fericit langa mama lui si trezirea lenta cu multa tacere si gandacire langa bratul ei...despre alergarea lui prin casa si modul in care apare in usa camerei zicand:
-Bunicuta Elenuta, ce faci?

despre joaca de-a pomelo si modul in care imi vinde toate legumele pe bani putini, despre mersul cu el la biserica si sarutul icoanelor  si cum o saluta pe Maica Domnului:

-Salut mana, Maica Domnului!

Este un copil fericit, nascut intr-o familie care si-a dorit copii si a inteles ca a-i iubi inseamna a-i creste nu numai daruindu-le hrana si imbracaminte ci si a-le hrani inimile si mintile...

Traim o toamna frumoasa, dar pentru noi trista...Insemnam in calendar curand trei luni de la plecarea Georgianei si sapte ani de la plecarea mamei...Aproape nu e timp de alte reuniuni...George creste repede, deja merge la gradinita  cucerind lumea asa cum a facut-o de la prima secunda de viata, vorbeste aproape perfect, spune poezii, canta frumos si ne imbratiseaza larg plin de dragoste...Ne bucuram de fiecare progres pe care il face crescand si multumesc lui Dumnezeu pentru firescul vietii lui. Astazi a implinit 3 ani!

Este o mare binecuvantare, pentru mine,sa parcurgem impreuna acesti primi ani din viata, atat cat Dumnezeu imi ingaduie mie...Stiu, simt ca  si pentru el e important ca ma are si modul in care mi-a inventat diminutive cu care ma striga imi demonstreaza ca ma iubeste!

Il strang in brate cu aceiasi teama de la nasterea lui cand l-am luat in brate,  de a nu strivi corola de minuni pe care Domnul ne-a daruit-o intr-o zi de final de septembrie care trece usor, usor spre Acoperamantul Maicii Domnului.

La multi ani, pui mic!La multi ani, Georgica!


 

miercuri, 22 septembrie 2021

Reflectii la aniversare la 65 de ani

 Unde se duc anii cand se duc?

Pentru mine anii s-au dus in multe amintiri!

 Mama imi povestea,in fiecare an al vietii mele, ca in septembrie,intr-un an de demult,intr-o zi de joi,dupa asfintitul soarelui, un cocor a traversat satul de pe malul stang al Oltului in care traiau parintii mei cu cele doua fetite pe care le aveau si a lasat intr-un leagan ca o copaie din lemn, o fetita micuta, rozalie ca un bujor  si cuminte cum nu mai vazuse nimeni...

Deasupra cocorului fusese un arhanghel.Peste ani aveam sa-l vad intr-un vis!Frumos ca un inger dintr-o icoana,inalt, cu ochi luminosi si blanzi,cu aripi stranse pe langa corp, purtand in mana o sabie, ma privea patrunzator, dar plin de voiosie, dupa o lupta castigata cu intunericul!Biruitorul meu arhanghel Mihail !

El a stat langa ingerul meu pazitor, veghind copilaria mea frumoasa si tineretea cu lecturile ei, cu multe ore de invatat, cu visele mele pentru care am luptat ani si ani...La 18 ani ma vedeam  la maturitate, undeva intr-un tribunal, pe un scaun mare de judecator, purtand roba cu esarfa alba.La 25 de ani, ca si la 15 ani, ma vedeam mama de copii multi, macar 5, daca nu 7...fete si multi baieti.Totdeauna ma inchipuiam ca fiind o sotie eleganta si totusi priceputa la toate treburile casnice. Ma vedeam scriind carti autobiografice in care sa povestesc cum este viata, cum e sa iubesti, cum este sa fii fericit, dar si nefericit uneori! Pentru ca ce este viata decat o succesiune de impliniri si esecuri? Dar imi imaginam ca voi avea putere sa trec peste neimpliniri, ca voi putea dansa pe plaja pana la 70 de ani si voi putea bea sampanie pe varf de munte si la 80 de ani!

Am implinit cateva din cele visate si am depasit multe din visele pe care nu indrazneam sa le am!

Am invatat la o facultate de top intr-o promotie care a dat multi specialisti, ministrii, decani ai facultatilor de Drept,am legat timpuriu prietenii solide cu oameni care mi-au fost sprijin asa cum si eu le-am fost lor, dar desi am lucrat in aceasta profesie, nu am fost judecator pe un scaun inalt.Pentru ca nu mi-am mai dorit! Visul adolescentei mele fusese un vis care nu se potrivise cu firea mea.Ar fi trebuit poate sa lucrez undeva in invatamant sau intr-o redactie la o revista literara...

. Am iubit si nu am fost iubitaAm iubit si am fost iubita.Am iubit si am pierdut iubirea.

Am nascut copii, dar nu am nascut pe toti cei sapte pe care ii doream adolescenta...Dar i-am iubit si ii iubesc cu toata iubirea pe care as fi daruit-o la mii de copii! Am adoptat, de a lungul ultimilor ani cativa tineri si tinere care sunt copiii mei dupa suflet si am depasit numarul pe care il visasem adolescenta.

Am construit cateva case, am avut o pisica, un catel, un acvariu cu cativa pestisori...

Cam astea au fost "realizarile' mele ! Nu mare lucru! Ma vad acum la 65 de ani, o femeie care isi arata perfect varsta, cu genunchii mari, plini de boli, cu gleznele duble, cu inima fragila si tensiune oscilanta!

Pot muri oricand! Ca oricare din cei care cititi acum sau mai tarziu...Nu avem nicio garantie de nicaieri ca vom parcurge si dimineata, daca Dumnezeu a stabilit in cartea vietii noastre ca finalul e aproape!

E tarziu! Repede se face tarziu !Si inca nu stiu prea bine cine sunt eu!  Dar nu ma mai intreb decat daca eu, cea de acum, sunt pe placul Creatorului meu si al arhanghelului care m-a pazit si inca ma pazeste... 

Cad deseori...Desi nu-s judecator, uneori ma cred judecator si dau sentinte pe care le comunic ...Si stiu ca nu-i bine! Stiu ca trebuie sa-mi vad doar de calea mea, de pacatele mele, de neimplinirile mele...dar pentru ca ma loveste realitatea acestei vietii in care simt ca nu ma mai potrivesc, pentru ca inca am chef de conversatii,  vorbesc si vorbesc inca prea mult... 

 Cand suntem singuri suntem smeriti... lupta cu mandria incepe cand langa noi sta o alta persoana!

Sunt tot mai constienta de acesti doi vectori: timpul si singuratatea!Si cred ca amandoi, daca reusesc sa ma privesc obiectiv, chiar critic, imi pot fi prieteni si ajutor in lupta mea pentru mantuire!

Da, au trecut multi ani ! Desigur inca ma vad fetita cu genunchi juliti, inca simt mirosul sanului mamei, inca am nostalgia balciului, in care ma duceau  in acest anotimp parintii, cu surorile mele si verisorii mei, inca imi amintesc anii de scoala si estompat vad chipuri de copii care mi-au fost colegi... Inca imi amintesc caldura zilelor de septembrie in care incepeam cursurile scolare si motaiala din banci, la amiaza...Liceul si pe doamna diriginta Dimache Ludmila,pe Cristina si Adela, frumoasa noastra Fanica cu chipul senin si ochi verzi,pe Violeta si pe Angela, Rodica, Rica si iarasi Rica...Marian si Dorinel ...  Inca imi amintesc plaja pe malul Borcei unde mergeam vara!Toamnele in care plecam la facultate...Si dintre toate noptile imi amintesc noaptea de vara in care m-am plimbat pana la ziua pe strazi cu Iulian, frumosul meu vecin, cu care nu am vrut sa ma casatoresc, desi el ma iubea atat de mult! De cativa ani si Iulian si-a incheiat calatoria pamanteasca!

Imi amintesc ... multe imi amintesc... iubiri...lacrimi...impliniri...neimpliniri...sarcinile ...nasterea copiilor si apoi cresterea lor...

 Cred ca nu am fost nici un copil bun, nici o iubita buna, nici o sotie buna si nici macar mama buna nu am fost! Dar m-am straduit din toate puterile sa fiu asa cum isi doreau altii sa fiu...Gresit! Am aruncat de-a lungul vietii multe din vise, mult din ceea ce mi-as fi dorit sa fiu, sa am si m-am straduit sa fiu cum altii isi doreau! Si am suferit pentru ca visele lor nu puteau intra in inima mea! Am gresit! Stiu azi la 65 de ani ca am gresit! Si greseala a fost din lipsa rabdarii! Daca as fi avut rabdare sa mai astept putin... sa fi primit la timp cuvenit in viata mea alti oameni care au ajuns, dar au ajuns prea tarziu, nu pentru ca era tarziu, ci pentru ca nu am asteptat...eu am facut sa fie tarziu...

Regret! Desigur regret cateva lucruri! In general am scos din ceea ce am trait, tot ce am putut scoate mai bun! Am fost o fata ambitioasa! Am fost o tanara care a luptat sa nu fie scoasa de pe campul de lupta al vietii.Mi-am amintit la timp de rememorare a aniversarii, anul acesta, cum era in anii nostri de tinerete, cand veneam, spre exemplu, la mare cu doi copii carora imi doream sa le ofer o vacanta frumoasa...Si mi-am amintit sacrificiile pe care le faceam sa putem ajunge la mare, sa stam la hotel in Mamaia, sa mancam la restaurant, sa-i duc in satul de vacanta, la Delfinariu, sa le ofer pe plaja si gogosile si bananele pe care le vindeau unii si pozele pentru care strigau fotografii:

-Nu dati banii pe prostii, faceti poze la copii!

Si desi greu,reuseam sa-i aduc si sa-i bucur si sa ne bucuram si noi cu ei...Marea pe care o iubeam cu totii atat de mult!Dar totdeauna ma simteam ca  si cand nu acesta e tot ce trebuia sa fac! 

Apoi au urmat alte lucruri mai importante...

 Cred ca am stiut cumva din totdeauna ca voi fi mult timp singura, ca imi voi creste singura copiii, ca imi voi asuma toate responsabilitatile de parinte singur ... si asa a fost! 

Aveam  51 de ani la moartea lui Grig, Andrei 22 ani si Ruxandra 18!

Nu a fost usor! A trebuit sa accept ca  am trait gresit, desigur nu in totalitate, dar esential! Si la 51 de ani, din dragoste pentru un barbat care murise din vina doctorului, din vina lui...din vina mea...am ingenunchiat asteptand ca Dumnezeu sa-mi arate ce trebuie sa fac pentru viitor! Si Dumnezeu nu a intarziat sa-mi spuna! Si eu am ascultat!

Doar ca tot ce am inceput sa fac, sa traiesc, am aflat cu mari zgomote ca nu e ceea ce se asteptau altii sa fac. Cred ca singura care nu a incercat niciun moment sa ma scoata de pe calea mea buna, a fost Ruxandra, desi ea era cea mai tanara! Dar pentru prima data in viata nu mi-a mai pasat! Am pus pe trupul meu inca tanar, inca frumos, un voal negru,din cap pana la podea, am dat din picioare pantofii cu tocuri,am daruit cartile pe care le citisem si-am strans la piept Sfanta Scriptura si cartea de rugaciuni daruite de parintele Albu!Am trait toti acesti ani asa cum am putut! In multe lacrimi, in rugaciune, in biserici si schituri...in calea sfintilor si a lui Dumnezeu... Si am curajul sa spun ca in acesti ani, am fost si fericita! Atatea bucurii mi-a dat Dumnezeu cat nu am trait in toti ceilalti ani!Am gasit linistea pe care o doream...Am asezat in mine apele care curgeau navalnic inainte...s-au limpezit marile... Am inteles ca limanul adevarat este Dincolo, dar ca sa pot sa-l gasesc trebuie  sa incep sa-l caut de aici! 

Privesc acum asfintitul!

Am fost la mare cu Ruxandra si sotul ei, Lucian!

 Am petrecut cateva zile cu ei pe locurile copilariei lor si a tineretii noastre! M-au cazat cu ei intr-un apartament mare in Constanta cea eleganta.


 Din pat vedeam marea si soarele asfintind si rasarind! M-au dus la cele mai frumoase si bune restaurante ,pe tarmul marii si in Mamaia de nord in complexul Fratelli... Seara, pe malul marii langa un pian alb am mancat fructe de mare si am ascultat Chopin... 


  

Am mers cu gondola peste Mamaia pe care acum treizeci de ani o strabateam cu picioarele goale! 


Am mers cu barca in largul marii cautand delfinii... 

Nu a fost lucru pe care sa ni-l dorim si sa nu ni-l oferim...

Acolo, pe tarmul marii, copiii acestia frumosi si destepti, adevarate repere pentru generatia lor, mi-au zis ca ei asteapta de la mine o carte!

- S-a scris atat de mult! Ce as putea eu sa mai scriu nou ?Nimic nu este noua sub soare!-le-am spus eu.

Dar ei mi-au spus ca tocmai ei au nevoie ca cineva  sa le spuna pe intelesul lor simplu ca Iisus Hristos ii iubeste asa cum sunt! Si cu  zambetul lor larg dar putin jenat, recunosteau ca se asteapta ca Hristos sa-i gaseasca acolo unde sunt: la birourile lor cu cate doua laptopuri deschise zi si noapte si nu in bisericile pline de granit si cu cupole aurite in care ei intra rar...

I-am bucurat cu adevarul acesta! Da, Hristos vine mereu dupa noi oriunde am fi,  atata timp cat noi nu-L gonim si ...cu o lacrima cred ca Hristos merge dupa ei/dupa noi si cand Il gonim... si ne asteapta si zeci de ani, pana la sfarsitul vietii noastre pamantesti ... 

Ii spuneam Georgianei/Georgeta sora mea draga, adormita acum aproape trei luni,ca la capatul drumului nostru  totdeauna este Hristos! Trebuia doar sa-L recunoastem si sa-l iubim... Dar cine Il iubeste Il si bucura...

Asa ca foarte important este, ca intr-o relatie de iubire, sa ne gandim si ce ar trebui sa -I dam si lui Dumnezeu! Si, da, asa cum imi scrie parintele pustnic "Frumusetea vietii nu e un afront credintei. E un firesc!"

Si iar privesc un asfintit ...pana departe si pana aproape... Mi-e inca foarte greu fara sora mea, fara familia ei...ma pregatesc de un alt parastas... 7 ani mama, trei luni sora mea! Ma simt cumva coplesita de tristetea despartirilor lumesti...Si Ina va implini curand sase ani de la moarte...Dorm putin, foarte putin, poate pentru ca stiu ca timpul pamantesc se scurge repede si clepsidra mea e plina, foarte plina la un capat, noptile sunt o panda la luna, luna pe care acum o iubesc mai mult ca in tinerete... stelele se vad bine in intuneric...Sunt trista , foarte trista pentru atatea lucruri facute prost, sunt si mai trista pentru cele nefacute ... Dar peste toate, cu ajutorul lui Dumnezeu zambesc, multumesc pentru inca un asfintit si ... ca bilant,imi spun ca si la tarmul marii, acum doua saptamani, ca pana acum,lumeste am reusit! Dar reusita mea este doar in aceasta a doua parte a vietii mele, cea in care ajutorul meu a fost si e de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul!Si singura mea lauda, dupa cuvantul dumnezeiescului Pavel,este in Hristos care ma sprijina! Urmeaza ...

Cu rabdare, acum stiu cat de important e sa ai rabdare ... raman pe cale! 


























vineri, 3 septembrie 2021

Noapte de septembrie

 Este deja tarziu.Dar nu pot sa dorm si nici macar sa citesc...Alaturi mica mea valiza sta desfacuta asteptand ca dimineata sa pun in ea lucrurile agatate pe dulap...Plec si am emotii...Pentru ca se apropie ziua mea de nastere,fetita mea ma  va duce maine la mare!Si eu ma simt ca si Goe! Plina de bucurie si emotie! Vor fi numai doua zile, dar eu am pregatit pentru aceste zile multe lucruri de imbracat, din dorinta ca Ruxandra sa nu se simta jenata cu mama ei,dar si un nou costum de baie pentru ca imi doresc sa ma scufund in mare. Nu stiu daca o voi mai face vreodata, atat timp cat voi mai trai. Si mi-e dor de 'marea aceasta mare si larga in care se gasesc taratoare, carora nu este numar, vietati mari si mici"(psalmul 103)! 

De cativa ani, cred ca dupa America, mi-am dorit sa merg la mare...cu sentimentul ca asa cum spune Marin Sorescu 

"M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării,
Dar am uitat în care.

Zilnic mă cobor în adânc
Și strecor marea printre degete,
Să dau de mine.

Uneori mă gândesc
Că m-a mâncat un pește uriaș
Și eu îl caut acum pretutindeni
Să-l ajut să mă înghită tot.

Fundul mării mă atrage și mă înspăimântă
Cu milioanele de scoici
Asemănătoare.

Oameni buni, eu sunt într-una din ele,
Dar nu știu care.
De câte ori nu m-am dus drept către una,
Spunând: ”Acesta sunt eu”
Când deschidem scoica,
Era goală."
Poate...poate voi reusi sa pun in sufletul meu un pic de pace, un pic de liniste ...un strop de impacare ...sa pot continua drumul pe care m-am oprit acum doua luni si fix o zi! 
Am sa va spun... am sa va scriu ...

sâmbătă, 28 august 2021

Chipul meu/Reflectii scurte in vara anului 2021

 26 august 2021. Stiu exact ce zi este astazi! S-au intamplat ceva evenimente care fac ca aceasta zi sa fie memorabila.Dupa o revederea de seara,in viata mea, e prima zi senina  dupa cativa ani...dar  e ziua in care tatal Ancai si bunicul lui Andrei a fost prohodit... e ziua pensionarii Dorinei, secretara noastra... si mai inainte de acestea,e ziua praznuirii sfintilor,Adrian si Natalia...

Nu uit ce zi a fost, pentru ca "a fost' este corect sa scriu, acum, cand deja este, 28 august 2021

Ce repede trece timpul vietii noastre! Ca ieri eram o adolescenta cu parul lung impletit in codite si astazi nu reusesc sa ma privesc in oglinzi fara sa fiu surpinsa...Un chip schimbat ma priveste si nu ma recunosc in ochii  care ma privesc. Sunt eu si nu sunt eu...Dar cine mai sunt oare eu?

Mi-am cumparat in anii din urma multe lucruri de imbracat, evident f f multe, tot negre. Ele pe sit-urile pe care le-am comandat, aratau foarte bine, numai ca punandu-le pe mine am constatat ca pareau a fi alte produse decat cele vazute. Pentru ca...pentru ca eu, nu sunt nici macar fizic, femeia care eram, si nici femeia pe care eu o cred a fi asezata in trupul meu.

Eram acum cateva zile intr-un magazin de bijuterii, cautand un pandant cu Maica Domnului pentru a-l cumpara sa-l daruiesc. Probabil am vorbit ceva mai tare, pentru ca o doamna eleganta, imbracata intr-o rochie eleganta,alba, a venit spre mine privindu-ma fix ...

Si-a dat masca de la gura jos si privindu-ma a inceput sa planga:

-V-am recunoscut dupa voce!

Si m-a plans ca pe ceea ce sunt :un mort! Am luat-o in brate si am leganat-o bland, ca pe un copil, ca pe unul din putinii oamenii care ma vor plange!Dar plansul lor va fi de mila ca eu am iesit din trupul si sufletul in care eram.

Era o doamna pe care am avut-o studenta la primul meu curs de Dreptul muncii/ Resurse umane tinut acum 14 ani, chiar pe vremea aceasta! Inainte de moartea lui Grig.

Desigur m-as fi schimbat si daca Grig ar fi trait, dar sunt sigura ca chipul meu ar fi fost altfel! Am pierdut fericirea! Dar am gasit bucuria!

 Bucuria de a-i multumi lui Dumnezeu pentru oamenii din viata mea. Bucuria de a fi aflat ca viata e doar o etapa, ca dupa ea este doar o virgula si totul continua Dincolo.

Bucuria  de a spera ca, asa cu mila lui Dumnezeu, intr-o zi ma voi adauga  neamului meu adormit si prietenilor mei deja plecati spre Rasaritul cel adevarat!

Bucuria de a parcurge drumul zilnic spre biserica, asteptand intalnirea cu doi oameni! Atat, doi oameni!Cine sunt ei? Tudorica "nebunul frumos" al orasului nostru, omul care locuieste intr-o camaruta la parterul unui bloc langa serviciu meu. El ma asteapta in drum,in fiecare dimineata. Abia trezit din somn, fara sa fi vorbit cu cineva pana la mine, asa cum si eu nu vorbesc cu nimeni pana la el, ne privim zambitori si ne spunem veseli:

-Buna dimineata!

Si ne uram cate ceva ... sa ne fie ziua frumoasa...Si vad in ochii lui bucuria de a ma fi cunoscut si nu pentru ca nu las mana lui intinsa, ci pentru ca imi pasa de mana lui!De foarte multe ori nici nu vrea sa primeasca banul meu, iar uneori imi spune ca unei mame:

-Mi-e sete si mi-e foame.

Cred ca el vede in ochii mei, ceea ce vede micul Georgica,nepotul meu, sau Filip cel frumos, sau Ruxandra cea buna...multa iubire, chiar multa iubire!

Si ma despart de Tudorica care  striga in urma mea:

-Sa te rogi si pentru mine!

si imi continui drumul spre manastire, trecand pe langa o spalatorie auto ...imi ridic cu o mana poala fustei lungi si negre sa nu o murdaresc in apa cu care ei spala masinile si totdeauna de langa o roata de masina, un barbat micut, negricios, imi striga:

-Sarut mana!

Nu stiam cine este. Luni de zile m-a salutat zambind...el un muncitor -salahor intr-o spalatorie auto ...eu o femeie cu haine negre si basma pe cap...ca doua punti peste viata. Si intr-o zi m-am oprit si l-am intrebat cum il cheama:
-Ion!Ion, ma cheama, doamna!

Si uite asa incepe ziua mea! Cu doi oameni din lumea in care nu as fi pasit acum 14 ani, decat in campanie electorala!Si, Doamne, cat as fi pierdut!

Imi beam ceaiul dimineata sau cafeaua cu cei asemenea mie:vanzatori de iluzii! Vorbeam despre altii si imparteam lumea intre noi si ei!

Parcurg acum , segmentul acesta de timp asezata in segmentul  celor care erau"ei" dar simt cu toata durerea cumplita a inimii mele, ca eu aici imi gasesc odihna...in bucuria de a  salutata de cei care nu-mi datoreaza nimic!

Si toate aceste trairi se vad pe chipul meu...deja chipul unei femei care  cauta in ea puterea de a se pregati de sfarsit si de inceput...

Nu spun ca e usor! Domnul stie cat e de greu! A fost o vara in care eu am pierdut doi oameni dragi: o sora si un monah de mana caruia ma tineam si sub epitrahilul caruia ingenunchiam... Dumnezeu mi-a cerut totdeauna mult! Dar oare nu mult mi-a daruit? Nu mult imi da?

Incerc sa ridic chipul meu de acum, dar nu pot, sincer nu pot...in inima mea canta cineva de aproape doua luni slujba inmormantarii ... “Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive!"

Gol am intrat in acesta viata si tot asa voi iesi, parasind toate! Voi lasa trupul acesta stricacios si chipul care astazi e al unei femei pe care lumea deja o plange...Frumoasa a fost si este aceasta mare pe care am plutit atatea decenii, dar recunosc ca doar cand carmaciul meu a fost Hristos, doar atunci sufletul meu a gasit liniste fara intristare! Si diminetile mele, in aceasta etapa a vietii mele sunt dimineti linistite...mai creste tensiunea arteriala sau scade prea mult, dar privind cerul care arata deseori  ca o mare, nu-mi pot dori decat ca aceasta corabie a vietii mele sa aibe un vant prielnic, dupa voia lui Dumnezeu  si dincolo de norii vesniciei, sa ajung la limanul cel lin!







sâmbătă, 14 august 2021

46 DE ZILE


 Atat au trecut! 46 de zile ...

Rareori am fost despartite asa de mult. Asa sunt surorile! Indiferent de suparari, indiferent de nemultumirile pe care le au, surorile se vad mereu, vorbesc, isi destainuiesc micile si marile nemultumiri...Pe noi, boala ei ne-a apropiat si mai mult decat copilaria traita impreuna. Dar imi amintesc atat de bine cum era cand eram copii, fetite mici si mama ne cusea cu acul, adica nu la masina de cusut, rochite din stamba. Si totdeauna modelul era acelasi pentru noi doua, iar eu priveam in final rochita ei frumoasa,stand impecabil pe ea,in timp ce pe mine se aseza nu prea frumos! Si nu intelegeam cum e posibil ca tot rochita ei sa fie mai frumoasa decat a mea. Am inteles peste ani, reamintindu-mi chipul nostru in rochitele acelea, ca  rochitele nu erau identice: mama stia ca eu nu sunt prea frumoasa si imi acoperea manutele cu maneci mai lungute, fusta rochitei era mai lunga sa nu se vada piciorusele strambe si mult prea subtiri, in schimb rochita ei era perfecta pentru trupusorul ei rotunjor de fetita...Dar cu cat drag o priveam in rochita ei frumoasa !

Mi-o amintesc la toate varstele. Mi-o amintesc eleva la liceu. Mi-o amintesc invatatoare in primii ei ani de serviciu. Mi-o amintesc mireasa. Mi-o amintesc la nunta mea purtand o rochie neagra din catifea, cu un singur umar, o adevarata provocare pentru acei ani si la botezul Ruxandrei ...Apoi atatea intalniri... atatea imagini imi vin in minte incat plina ma simt de amintirea ei ...dar dureroasa! Ii impartim lucrurile. Si desigur incepem cu cele mai frumoase. Costumele ei de festivitati de deschidere de an scolar sau de final de an scolar...nunta lui Andrei...botezul lui Ane-Mary...

-Acesta de la nunta lui Radu il vreau eu-zice Marinela, sora cea mare!

-Desigur!

Incuvintez desi stiu ca nu-l poate purta pentru ca e o marime nepotrivita ei. Dar ea stie acesta si zice:

-Il vreau ca amintire!

Ne-a lasat atatea amintiri, fizic vorbind!O casa intreaga plina de viata lor intreaga! O casa cu draperiile trase . O casa care nu mai respira dupa plecarea lor! Nici casa nu mai vrea! Ma gandeam la miile de fotografii cu elevii ei! La zecile de casete video cu" lectii  deschise" sau "inspectii" sau cum se vor mai numi...Ani de zile cand mergeam la ea, intre felurile de mancare deosebite pe care ni le dadea, ne punea sa vedem inregistrarile acestora si noi ne cam nemultumeam, totdeauna insa in spatele ei , ca sa nu o suparam...Si ma intrebam plangand cu amar ce vom face cu ele...Glasul firav de mic print al lui Filip, fara sa stie gandul meu, mi-a zis in dimineata dupa moartea ei:
-Poate imi dati mie toate amintirile cu copiii ei!

O, da! Dam fiecaruia dupa cum cere! Dar nu pot da nimanui durerea de a nu o mai avea! Ce este o sora ? Pentru mine este o aripa cu care am zburat prin ani lungi si plini de neprevazut!Si acum ma simt incompleta.

Desigur ea stia cel mai bine totul! De la cum trebuia sa scriu in clasa I,pana la baiatul care era cel mai potrivit sa fie prietenul meu, de la cum sa-mi cresc copiii si pana la cum sa-mi plang barbatul mort!Dar eu nu am asculat-o in toate si cred ca era normal sa-mi traiesc propria viata asa cum mi se potrivea mie ! Si mie mi se potrivea altceva decat ei. In mod cert!

46  de zile fara o vorba la telefon. Atatea evenimente petrecute fara sa vorbim! Si cate vor mai urma...

Ramane doar amintirea acelui chip peste care eu, sora mai mica am tras voalul, fruntea pe care eu am sarutat-o de multe ori cu durerea despartirilor trupeste definitive! Pentru ca desi cred in Inviere, desi ma rog pentru mantuirea ei si a mea,cred ca nu ma voi mai intalni cu ea  asa cum o stiam, ci ca faptura de lumina si iubire, purtand chip semanand lui Hristos Cel Inviat!

Si ma bucur cu cutremur! Si cad in genunchii mei cu piele tocita si-L rog pe Dumnezeu, ca aceasta cale pe care sufletul ei a plecat, sa fie o cale fericita, la capatul ei sa fie Hristos, asa cum i-am spus ca o sa fie! Plec si genunchii inimii mele si-n prag de prohodire a Maicii Domnului, o rog pe Multmilostiva Maica sa o primeasca in ceata femeilor fara copii trupesti, dar cu sute de copii dupa suflet...Acolo, intre ei, eu stiu ca este si fratele nostru, George, plecat la Domnul, mic, la numai 5 luni, cu cativa ani inainte de nasterea ei.In memoria lui, ea a purtat numele purtatorului de biruinta,Gheorghe...El. micutul George a purtat primul in familia noastra acest nume!Si ea, cu delicatetea ei si cu iubirea ei de neam , de familie, desi prunc, totdeauna il trecea pe pomelnicul ei! Ma bucur sa ma gandesc ca tine de mana un copil ...pana cand ma voi adauga lor ...pana cand ii voi putea imbratisa, ii sarut cu sarutarea lacrimilor, a rugaciunii, a pocaintei!    


marți, 13 iulie 2021

Iulie 2021

 As vrea mereu sa-i telefonez si sa-i spun... sa-i spun cum este azi... sa-i povestesc ce am visat azi noapte...sa-i spun cum a fost la priveghiul ei, la inmormantarea ei, de parca nu am impartit cu ea toate acestea!

Le-am impartit! Asa cum am impartit o viata de 64 de ani ai mei.

Sora mea mijlocie!

 Aceasta este ea!Sora mea mijlocie!

Cea sub a carui directa supraveghere am fost,cu ochi si atentie pe care nu le-am inteles deplin nici macar acum,acum cand este atat de tarziu!

Cand abia ma nascuse mama, ea, sora mea mijlocie,a plans mult! Ii era greu sa-mi  dea locul ei din bratele mamei!Ani de zile plansul ei a fost o taina a ei Dar, intr-o zi, au gasit-o in camera, langa mine, punand, plina de gingasie, pe mine toate carpele cu care infasa papusile  si spunandu-mi cuvinte pe care doar ea si eu le puteam auzi...si eu nu le puteam intelege...

Oare ce inseamna pentru un pui de om o sora mai mica?Dar mai tarziu cand puii se transforma in adolescenti, in tineri, in oameni maturi?

Totdeauna am fost mandra de surorile mele, dar eu sunt sora mai mica!Ele, erau niste fete frumoase,mereu impecabile la tinuta,fie ca se jucau pe strada, fie ca se aflau la scoala,foarte bune la invatatura,destepte, si politicoase, respectoase cu lumea.Fata de ele, eu eram o mucoasa, cu genunchii juliti,cu tivul mereu rupt si buzunare atarnand jalnic, pline de batiste mototolite... Dar, unde eram eu,era fie o carte deschisa, fie zarva de copii care jucau fotbal!Total diferite...Ele erau papusile frumoase ale parintilor, eu eram cocorul slab  cu pene zbarlite...

Cred ca dincolo de imperfectiunile mele, cand a realizat ca nimic nu ma poate indrepta asa cum si-ar fi dorit, a recunoscut ca m-ar fi iubit oricum as fi fost... si m-a iubit, acceptand ca unele lucruri nu sunt chiar total gresite!

Mi-a cumparat primii blugi! M-a sfatuit sa economisesc bani si mi-a comandat niste bluzite pe care le-am purtat in anii de liceu...m-a luat cu ea in tabara undeva in Moldova lui Stefan, mi-a masurat cu centimetru locurile in care croitoreasa a cusut floricele cu perle pe rochia mea de mireasa, mi-a botezat un copil , pe Ruxandra-Maria si mi l-a crescut pe Andrei de la 5 la 14 ani!Cata binecuvantare sa ai frati sau surori mai mari! Ele amandoua au fost reperele mele, dar recunosc ca eu mi-am urmat drumul meu fara sa incerc sa le imit in ceva fiind mult prea diferita de ele!

S-a maritat prima dintre noi.Parca o vad intr-o rochie alba lucrata la Casa de Moda de pe Calea Victoriei si cu o toca plina de floricele albe ...frumoasa, nespus de frumoasa si delicata, cu ochii ei mari,negri, calzi...apoi ziua urmatoare a imbracat o rochie roz-mov culoarea florilor de mar...Din zeci, sute de rochii pe care le-a purtat,pe acestea mi le aduc aminte cel mai bine

Ea avut o fragilitate cu care a parcurs viata ...o sensibilitate ...deseori era bolnava, dar isi ducea totdeauna boala cu mutenie ...ea si sotul ei drag...Ca un semn al continuitatii binecuvantarii Domnului cu neamul nostru,  bunicii paterni s-au numit Radu si Rada,  ea s-a numit Georgeta, sotul ei George, iar baiatul meu, Andrei si  sotia lui, Andreea...Si asa ne arata Domnul ca binecuvinteaza,potriveste totul, pana si numele...

A locuit in orasul copilariei noastre cateva decenii. A fost invatatoare la  scoala cea mai prestigioasa din oras si a invatat sa scrie si sa citeasca, sa socoteasca,dar mai ales sa fie oameni,zeci de serii de copii" Ceea ce sunt astazi ii datorez si doamnei invatatoare" aveau sa spuna  multi dintre fostii elevi.

"Ce a însemnat Georgiana pentru școală, ce a însemnat pentru noi?A fost capul deciziilor, a fost sufletul școlii și inima care a bătut pentru fiecare copil în parte și pentru prestigiul școlii în totalitate. ... o sală de clasa sau muzeul făcut sau alta locație din scoala merită să poarte numele ei.
Georgiana a fost un munte de generozitate, de altruism, a fost mama miilor de copii cărora le-a marcat viața și sprijinul tuturor. Dumnezeu va judeca drept si cu iubirea Lui nesfârșită și îi va pune sufletul în rândul dreptilor. Sa te rogi și pentru noi ca prin durerea si neliniștea noastră să nu îi ingreunam drumul printre îngeri! Sa ne găsim liniștea și să ne întărim credința!"-asa avea sa-mi scrie o prietena si colega de scoala.
 Cuvinte ale celor care au cunoscut-o in partea foarte importanta a vietii ei, profesia, poate mai mult ca noi, familia ei!
Stiam ca e bolnava, desi dorise sa tina ascuns de noi, familia ei, acest lucru... Cu totii am fost alaturi de ea, desi, boala intinzandu-se pe opt ani, dese au fost momentele ei de singuratate...Intr-o zi sotul ei s-a imbolnavit si toata atentia ei s-a mutat pe el...L-a ingrijit un an de zile cu un devotament cum nu am mai vazut...Si anul trecut, pe 23 mai 2020, sotul ei, George cel linistit si cel care se credea ca o va ingriji pana la finalul vietii ei, a murit lasand-o singura intr-o casa care avea sa devina colivia din care pe 2 iulie 2021, sufletul ei avea sa se inalte spre Imparatia lui Dumnezeu.
Asa a randuit Dumnezeu ca noi, surorile ei, sa fim ultimii oameni pe care i-a vazut, ultimii cu care a vorbit...Voi purta ca pe o rana amintirea momentului despartirii noastre cand nu stiam ca e ultimul moment ...Si sunt in mine toate cuvintele spuse, toate sfaturile pentru nepoti, pentru stranepoti...dar sunt in mine si toate cuvintele nespuse...
Ne doare ceea ce intelegem prea tarziu... in fata mortii suntem singuri,iar cand incepem sa ne simtim singuri, incepem deja sa murim putin cate putin...si ea cred ca incepuse sa moara de mai mult timp... Dureros, atat de dureros! Mai ales ca iubise viata, viata care ii daduse atatea bucurii! 
I-am descris un sentiment pe care il am puternic:acela ca la capatul drumului meu, eu simt si cred ca ma asteapta, Hristos! Dar ca Hristos o asteapta si pe ea la capatul drumului ei...Vorbeam despre moartea mea, eu deja impacata cu moartea mea"Hai, vino, moarte, sa bem impreuna cafeaua"  Dar cat de mult imi doresc sa-i fi spus ca nu  conteaza ca nu esti fizic langa cineva, atata timp cat ramai in inima unui om! Si ea a ramas in insasi inima mea pentru ca asa sunt fratii, ei fac parte din inima ta, din trupul tau fizic, in inima surorii mai mari care a iubit-o nespus de mult, a nepotilor pe care i-a iubit, in inima sangeranda a lui Andrei, in amintirile lui Filip si ale micutului George... 
Traiesc zile triste... facem pomeniri, impodobesc colive, tamai mormantul ei, a parintilor si socrilor ei, al sotului ei, de la un capat la altul al lumii nostre ortodoxe am cerut celor cunoscuti sa se roage pentru mantuirea sufletului ei, e ca si cand incerc sa mai ridic o povara ramasa, dar ea singura, ea cu ingerul ei coboara in iadul in care spun sfintii ca este acum, spre cunoastere, sufletul ei, pana la Judecata din a 40-a zi! Si in toata caldura acestei verii simt ca-mi ingheta inima ca nu pot sa o imbratisez, nu pot sa-i spun"Nu-ti fie frica, sunt aici, eu sora ta mai mica, si impreuna vom strabate toate aceste intinderi de durere si vom iesi la Lumina!Si vom Invia".
Ingenunchez in tacerea casei mele, de la moartea ei totul e ravasit, acesta e modul meu de a-mi umple gandurile, fac aparent curat peste tot, dar doar ravasesc...ravasesc dulapurile, sertarele, caut ceva, nu stiu insa ce...caut amintiri, imagini cu ea, caut ceva sa miroasa ca ea a curat si parfum de levantica... dar nu-i nimic nicaieri...nimic...nimic...nimic...doar in inima mea langa rana aceasta care e inima mea, e zambetul ei bland si-s ochii care privesc spre capatul drumului! Da, acolo, acolo sigur o asteapta Hristos!       

marți, 6 iulie 2021

LUNA IUNIE 2021

 Incet, luna cireselor coapte si a mosilor de vara, se duce spre departarea in care nu exista decat amintiri...

Am fost plecata! Intr-o zi, fara sa anunt pe nimeni, am strans cateva lucruri, cam fara mult discernamant, toate negre si nesifonabile si am plecat in lume...Undeva la capatul drumului meu de cateva sute de kilometri ma asteptau cateva persoane care aveau sa se adauge,  in ceea ce numesc  dupa Diveevo, lumea mea secreta...familia mea secreta, prietenii si prietenele mele adevarate, oamenii care ma iubesc fara a-mi datora iubirea... Darul lui Dumnezeu pentru mine, pentru ca atunci cand lumea ma dezamageste cu luptele ei in care devin parte invinsa, abandonata, imi amintesc ca exista ei si ei m-ar ridica din orice necaz, ar schimba crucea mea pe umarul lor, ar ingenunchia si ar cere mila lui Dumnezeu pentru mine.Si stiu ca asta fac!

Am petrecut intre ziduri inalte, sub cer cel mai adesea ploios, un timp de respiro si de rugaciune... Nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte indiferent de ce loc mi s-ar fi oferit...Sub ascultarea unei starete pe care am iubit-o din prima privire pe care am pus-o pe chipul ei ...

Am cunoscut acolo maicute care munceau ca niste albine fara zumzet, dar pline de nectar pe buze...

Am cunoscut trei preoti care, fiecare, intr-un mod unic dar in acelasi duh al dragostei in Hristos,mi- au aratat ca in Hristos nu exista straini, toti iti sunt apropiati, toti iti sunt dragi...Inca imi amintesc cum intr-o zi, cand ma impartasea, unul dintre parinti, plin de bucurie, radea cu rasul acela al bucuriei ca esti la potir, ca Il primesti pe Hristos-ul pe care parintele Il cunostea deplin!

Am petrecut zile de odihna duhovniceasca sub umbrela muncii si ascultarii!

Am degustat viata in manastire pe care unii o traiesc la masura patericului...

Si intr-o zi, un monah coborat de la Frasinei a venit si cand m-a vazut mi-a zis inaintea cuvintelor mele:

-Du-te inapoi in lume. Este nevoie de tine acolo!...

Si a pus epitrahilul pe capul meu, mi-a spus rugaciunea de dezlegare de pacate ...

Si am plecat! Pe drumul de intoarcere, am aflat ca boala surorii mele avansase mult si doctorii ei curanti, cu cruzimea tineretii lor, ii spusesera ca mai are de trait pe acest pamant doua-trei luni...

Trebuia sa ma intorc, pentru ca trebuia sa trag voalul despartirii peste inca un chip drag, al ei!