SFANTUL LUCA AL CRIMEEI-Prietenul Dariei si al nostru

Daria este o fetita pentru venirea careia in aceasta lume, noi ne-am rugat sfantului Luca al Crimeei.

Era un timp in care viata noastra era fara Daria. Mergeam impreuna la biserica, vorbeam zilnic la telefon, mancam impreuna, incepusem sa mergem impreuna in pelerinaje...Eu,Nicolae si Mioara...Fiecare cu durerea lui si toti cu durerea celuilalt.

In urma cu trei ani, ei doi, prietenii mei, traisera tragedia de a fi partasi la suferinta si moartea singurului lor copil...Dani, Daniela

http://www.amintiri-tarzii.blogspot.ro/2012/07/dani.html
Vieti in care fiecare isi luase crucea . Dar era  atata tristete si goliciune in viata lor,incat singurul lucru pe care ajunsesem sa-l cerem pentru ei era:un copil.
Si in plina arsita a vietii noastre ne rugam sfantului Luca al Crimeei.E sfantul cel mai apropiat parca duhovnicului nostru.Si atunci si noi l-am cunoscut.Sfant rus, contemporan noua.
Am sa transcriu un pic din viata sfantului Luca!

Pe 11 iunie, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului, om de ştiinţă valoros şi vestit, profesor de chirurgie, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale, dar şi un mare propovăduitor şi pătimitor pentru dreapta credinţă în vremea stăpânirii bolşevice din Rusia.

Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui Felix Voino-Iaseneţki, în Kesţ, Crimeea răsăriteană, pe 27 aprilie 1877, şi a primit din botez numele Valentin. Credinţa sa a fost înrâurită de apropierea Lavrei Peşterilor (familia se mutase în Kiev), precum şi de o Sfântă Scriptură, primită cu prilejul absolvirii liceului. Avea un mare talent artistic, precum şi dorinţa de a şi-l cultiva, însă asupra acestuia a predominat dorinţa sa de a-i ajuta pe ţăranii săraci din jur, aşa că s-a înscris la cursurile şcolii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903.

În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg. Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operaţiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală şi tratarea infecţiilor piogenice (care au devenit mai târziu pentru el un subiect de studiu). Valentin avea şi o credinţă uriaşă pentru acele vremuri grele – familia sa găzduia lunar o maică de la mănăstirea Fiodorovski, şi mergea regulat la biserică. El refuza să opereze fără să se roage mai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnului din sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. La un moment dat, oficialităţile comuniste au dat jos icoana; atunci, Valentin a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi aşezată la locul ei. După puţină vreme, soţia unui oficial al Partidului a avut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în mod anume pe Valentin. El însă s-a ţinut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autorităţile s-a supus cererii sale, au aşezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operaţie.

Soţia lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit prematur. Deşi Valentin şi-a plâns mult soţia, a izbutit totuşi să vadă mâna Domnului ce-l călăuzea chiar şi-n aceste clipe grele – Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajute cu creşterea copiilor, şi l-a chemat la preoţie. Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie, Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeieşti chemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie şi preot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului şi a intrat în monahism (a luat numele Luca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma în lucrarea apostolească şi de tămăduitor al trupurilor şi sufletelor), fiind hirotonit episcop.

Era o perioadă foarte grea pentru Biserica Rusă, care era atacată şi de-a dreapta, de zeloţi şi fanatici, precum şi de-a stânga, de guvernarea atee şi „biserica vie” pe care o odrăslise. Din pricina mărturisirii credinţei sale, în ciuda uriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice, Sfântul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şi surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi alte locuri cumplite.

Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Luca sunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961.

Uimitoarele virtuţi ale Sfântului Luca, precum şi nemărginita sa dragoste pentru Domnul şi aproapele au întărit din preaplin turma credincioşilor în acele vremuri grele, ale statului ateu. După moartea sa, Partidul Comunist s-a folosit de propagandă şi de intimidare pentru a zădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dar dragostea şi dăruirea copleşitoare ale credincioşilor au năruit aceste uneltiri. Deşi s-a vrut ca procesiunea de îngropare să ţină doar câteva minute, fără cinstiri şi cântări bisericeşti, ea s-a sfârşit după ore bune, căci credincioşii s-au aşezat în jurul dricului şi l-au împiedicat să gonească spre cimitir. Un stol uriaş de porumbei a urmat în chip minunat cortegiul, de la biserică până la cimitir.

Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Luca au fost dezgropate, în prezenţa a aproape 40.000 de oameni. Moaştele sale răspândeau o mireasmă negrăită, iar inima sa rămăsese nestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care a avut-o pentru Hristos şi aproapele său. După trei zile, pe 20 martie, moaştele sale au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995, Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt, hotărâre încuviinţată de întreg sinodul Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnele sfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii de minuni, cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe sfântul Său.

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său. Prigoanele, calomnierile, suferinţele, păţaniile de necrezut, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, exilările – chipul lui sfinţit şi viaţa mucenicească – au multe de oferit creştinului zilelor noastre. Ca mulţi dintre noi, el s-a aflat în faţa dilemei de a-L alege pe Hristos şi a urma căii Sale pătimitoare sau de a urma duhului acestui veac, căldicel, care fuge de suferinţă, de jertfă, de mărturisire – şi, în cele din urmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragoste este, şi cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru dânsul” (I Ioan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru care trebuieşte” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat în ceata sfinţilor pe Sfântul Ierarh Luca, a cărui pildă să ne învrednicim toţi a o urma, pentru rugăciunile sale.

Grupaj realizat de Radu Hagiu .

Articol apărut în nr. 17 din “Familia Ortodoxă”

Acesta e sfantul la care noi ne rugam... 

In anul 2011 s-a nascut Daria.Fetita prietenilor mei. Era ziua in care praznuiam Pogararea Sfantului Duh, ziua de duminica,in timpul sfintei si dumnezeesti liturghii,12 iunie.

Ce bucurie! Dumnezeu incepuse sa priveasca spre noi daruindu-ne daruri mari si fetita era poate primul dintre ele! Ce bucurosi am fost!

Priveam nasterea ei ca pe o minune!Eram in biserica cand am aflat ca s-a nascut. Am plecat imediat dupa terminarea slujbei spre spital si de acolo, din curte, total ametiti, realizand insa ca e prea devreme, sa putem sa o vedem, ne-am intors la biserica, pentru rugaciuni .Desi simteam nevoia sa multumim, doar atat, sa nu mai cerem nimic, doar sa multumim, biserica era singurul loc in care ne puteam stapani tremurul sufletelor si bucuria si lacrimile..

Peste cateva zile, cand i-a privit certificatul de nastere, Nicolae a constatat ca "din greseala" fetitei i -s-a trecut ca zi de nastere nu 12 iunie, ci 11 iunie, ziua in care este praznuit sfantul! Si Daria a ramas in acte si in inima mea, ca fiind nascuta pe 11 iunie, ziua de praznuire a sfantului Luca! 

Daria ne invata acum tandretea. Ne daruieste flori si zambete . Ne invata sa fim sinceri. Ne aminteste mereu sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primim de la EL.

Dumnezeu mi-a daruit doi copii deosebit de inteligenti pe care i-am invata de mici, zeci de poezii si povesti. Dar nu-mi amintesc sa-i fi invata Tatal nostru. Altcineva a facut-o. Si altcineva i-a invata sa-si faca semnul crucii.Sau poate au invatat singuri.

Daria a fost copilul cu care noi am indreptat lucrurile facute stramb.Pe Daria stiu insa ca  noi trei am invatat-o Tatal nostru ! Nu a fost un moment anume de lectii!A fost momentul meselor noastre dupa ce ne intorceam de la biserica. Acum, uneori, Daria spune rugaciunea! Chiar si cand cu noi sunt ...preoti.Daria spune cu sfintiile lor.

Are propria ei icoana reprezentandu-l pe Sfantul Luca.I-am daruit-o cand a implinit un an.Si icoana  sfintei Daria pe care i-am daruit-o la botez.I-le-a pictat o pictorita de biserici pe care o iubesc foarte mult,Laura.

Si Daria imi spune mereu:

-Haide, nana!Sfintii!

Adica sa o iau in brate si sa o duc la icoana sfantului Luca si  a sfintei Daria, sa multumim impreuna si sa le sarutam.

In seara aceasta, desi este putin racita, Daria a fost la vecernie cu litie in cinstea sfantului Luca! I-am impodobit icoana  cu flori si ne-am rugat impreuna pentru ea, ca binecuvantarea sfantului sa nu o paraseasca niciodata.Si i-am multumit sfantului pentru ca, totdeauna ne-a ascultat rugaciunile,  ajutandu-ne sa dobandim  si noi,macar un pic, o scanteie din  marea lui credinta  in Hristos, Dumnezeul parintilor nostri.

 Maine Daria va implini  deja 2 ani!Nu ii doresc Dariei lucruri mari. O las in grija sfantului Luca, cu credinta ca sfantul stie sa o ajute mai bine decat o pot face eu, ca drumul vietii ei sa fie un drum care sa  o duca spre Dumnezeu , sa fie copil al lui Dumnezeu. E tot ce conteaza! Eu doar o imbratisez strans, strans si ma rog'' O, prea laudate parinte, culme a episcopilor si rugator pentru toata lumea, nu inceta a mijloci pe langa Hristos ca sa ne daruiasca iertare de pacate, incat sa strigam fierbinte:Aliluia!"Si am mare speranta in ajutor, pentru ca sfantul Luca e prietenul nostru!

Rugaciunea de dimineata si vanzatorul de la toneta de ziare

Uneori noaptea e lunga, pentru ca e in ea, nerabdarea mea de a ajunge la Sfanta Liturghie.Adorm dorindu-mi, ca daca Dumnezeu imi da dimineata aceasta, sa ma duca in biserica pentru slujba. Iubesc Utrenia.Este atat de frumoasa cu psalmii ei plini de rugaciuni.Este de fiecare data ca si cand in intuneric il asteptam pe Dumnezeu.Cei sasea psalmi:3,37, 62, 7 , 102 si 142 sunt cei pe care ii vom auzi si la Judecata si in timpul necesar pentru rostirea lor, va fi judecata noastra. Singuri ne vom duce in locul pe care ni-l-am" castigat " prin cum am trait...

1. Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.

2. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,

3. În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta.

4. Că mai bună este mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor lăuda.

5. Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele.

6. Ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea.

7. De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine, că ai fost ajutorul meu...Psalmul 67

E atata liniste si tanguire si pocainta...

In intunericul pacatelor noastre vine sentimentul de mangaiere si nadejde... Dumnezeu este Domnul...Si bucuria Invierii pe care inca o cantam.

Nu am stat astazi in biserica toata sfanta liturghie. Abia inceputul. Era tarziu. Din pricini stiute de Dumnezeu, slujba a inceput mai tarziu, la mine fiecare minut este important, asa ca mi-am spus la un moment dat ca voi sta pana la prima ectenie.

Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea,pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm

Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm

Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N) Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentruPrea Sfinţitul  Episcopul nostru (N), pentru cinstita preoţime şi cea întru Hristos diaconime, şi pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm.

Pentru carmuitorii tarii noastre, pentru mai marii oraselor si satelor... , Domnului să ne rugăm. 

Pentru sfânt locaşul acesta, ţara aceasta şi pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.

Pentru Pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pen tru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm.

Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să fim izbăviţi noi, de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.

Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. 

Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.

Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Am simtit fiecare cerere.Am stat pentru ele, gandind cat de important este, ca noi, cei putini care reusim sa ajungem in biserica, sa ne rugam constienti, pentru toate aceste cereri.

Suntem un oras maricel.Foarte multi, chiar daca si-ar dori sa ajunga la biserica nu pot sa o faca...unii muncesc la locuri unde disciplina este severa, altii sunt bolnavi, altii sunt elevi, altii sunt tinuti in casele lor de pricini binecuvantate de Dumnezeu...altii inca nu-l cunosc pe Dumnezeu asa cum este si cred ca e suficient sa fie buni si sa nu pacatuiasca pacate de moarte, altii ii intorc spatele si se inchina altor dumnezei, asa ca  e responsabilitatea noastra a celor care L-am gasit sa mergem acolo si sa dam in inima noastra raspuns preotului"Da, Doamne! Tie, Doamne!Doamne, miluieste!"

Eu ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare secunda pe care pot sa o petrec in casa Lui, pentru fiecare vorba pe care o aud acolo...

Dimineata in drum spre biserica am oprit la o taraba sa cumpar revista "Manastiri ortodoxe" si barbatul care imi vinde de cateva luni revista, prietenul meu, care chiar  mi-o opreste saptamana de saptamana, desi poate nimeni nu ar lua-o de pe taraba, dar el, grijuliu mi-o pune deoparte,imi spune:

-Ati vazut ce bun este Dumnezeu?

Era in intrebarea lui adevarul pe care il traise. Dumnezeu ca sprijinitor al vietii lui ii aratase!

-Sigur, ii spun eu. Cum ati vazut ca este bun?

Deja zambeam.

-Ma durea foarte tare un rinichi(durerile acestea sunt cumplite) , am mers la toaleta si imi era foarte rau.Si m-am rugat"Doamne, ajuta-ma sa fiu sanatos, sa-mi cresc fetele!!"Am plans si m-am rugat si durerea m-a lasat. Dumnezeu m-a facut sanatos!

-Vedeti? Acum nu trebuie sa uitati sa-i multumiti! Si cel mai bine o puteti face in biserica Lui. Mergeti la biserica?Macar duminica si de sarbatori!

-...Duminica si de sarbatori....

-Cum va numiti? Dan, Daniel!

Numele lui a pornit cu bucurie spre mine si cu bucuria lui, rugaciunea!"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-l pe Daniel!"

Nu poate, sigur , nu m-am rugat cat ar fi trebuit dimineata aceasta. Din biserica am plecat dupa iesirea cu sfintele daruri.In urma mea a ramas Domnul asezat in sfintele vase, aripa arhanghelului il tragea pe parinte spre sfanta masa...rugaciunea sfintie sale, cu lacrimi curata lumea. 

Eu mi-am adus atat, un pic de aport, doar un pic si l-am purtat si-l port cu drag in gand pe Daniel, vanzatorul de la toneta, care pe ploaie uneori, in frig, in ninsoare, in soare torid, imi pune deoparte revista si ma asteapta,prietenul meu care a aflat cat de bun este Dumnezeu!

Amintiri din tinerete si Manastirea Vladimiresti

Este un viata mea un moment despre care nu am vorbit niciodata, dar la care m-am gandit de nenumarate ori in toti acesti ani care au trecut de atunci.

Eram foarte tanara, cred ca undeva in anii  1977-1978. Era primavara-vara si participam la cursurile gratis pe care Facultatea de Drept le organiza pentru pregatirea celor care doreau sa participe la examenul de admitere.Din orasul meu plecam spre Bucuresti cu un tren personal, din acelea cu vagon mare, comun.Trenul venea de la Constanta, strabatand incet, cu rabdare Baraganul. Ma asezam undeva la geam, imi scoteam cartile si invatam tot drumul. Din cand in cand vorbeam cu cei de langa mine. Eram o tanara frumoasa. Fotografiile de atunci si amintirea mea ma arata grozav de subtire, cu parul lung si drept, pana aproape de mijloc, frumos dar decent  imbracata, totdeauna zambitoare, senina si profunda in vorbe.Intr-unul din aceste drumuri saptamanale, sigur in drum spre Bucuresti, la ducere deci, am intrat in vorba cu vecinul meu de bancheta. Discutia a inceput de la cartile pe care le citeam...domnul era in varsta si cu o tinuta saracacioasa, aproape comuna cersatorilor. Asa cum am fost totdeauna apropiata  celor "mai altfel"dintre semeni, nu mi-a pasat si am discutat mult cu domnul...filozofie, istorie, literatura...citisem atat de mult! Mintea mea era plina de literatura rusa si franceza si bajbaiam dupa adevaruri "supreme": VIATA, MOARTE, IUBIRE...Mi-a placut sa vorbesc si mai ales sa-l ascult cu acel domn. Se simtea in el altceva, oricat de tanara eram, am inteles ca altcineva se ascundea sub haine si chip. Kilometrii se scurgeau incet sub roti, o cortina era pe punctul de a se ridica,undeva se simtea o raza cum incearca sa vina spre mine...Si poate prea devreme, mult prea devreme, domnul-cersator din fata mea mi-a spus:

-Si eu am facut Facultatea de Drept si Teologia. Am fost preot . Si am fost in inchisoare la Gherla...

Si eu  am inghetat de spaima, spaima copilariei mele, ca cineva ma va urmari si va sti ca am discutat cu el, ca tatal meu va fi iar arestat si eu voi purta aceasta vina a arestarii lui.Stiam, asa fusesem crescuta, ca nimeni nu trebuie sa stie ceva despre noi, ca cei mai rai, cel mai mare dusman ai nostru este Securitatea avand mii de chipuri, mii de tentacule, in fiecare colt, in fiecare secunda, in fiecare chip...Asa mi-se spusese, sa fug de cei care au trecut prin experiente similare cu a tatalui meu, sa nu vorbesc cu nimeni, sa nu cumva cineva sa afle nici macar locul nasterii noastre...

Si asemenea lui Petru m-am lepadat de el, de calatorul trimis de Dumnezeu spre mine. Am amutit plina de spaima, el a crezut ca spaima mea este cauzata de el si s-a retras din discutie cu eleganta marilor domni pe care eu nu aveam sa-i mai  cunosc.Raza de lumina dumnezeeasca s-a retras pentru cativa zeci de ani si drumul nostru a continuat in tacere.
Cat de diferita ar fi putut fi viata mea daca as fi avut curajul sa vorbesc mai departe!Cine era oare preotul din fata mea? Oricat as vrea sa-mi amintesc chipul lui, nu pot sa gasesc in mintea mea nimic, nici macar amintirea vorbelor pe care mi-le-a spus.
Ma rog acum pentru el.Posibil ca acum,dupa atatea decenii sa fie deja adormit intru Domnul. Parintele spunea ca ne putem ruga pentru cei carora nu le stim numele. Pomeneste-l, Doamne, pe barbatul acela din tren, daruieste-i iertare de pacate si Raiul Tau nesfarsit. Indulceste-l cu bunurile Tale ceresti.Si daruieste-mi si mie iertare pentru pacatul de a nu-l fi imbratisat in ziua aceea.
Am sa ma rog pentru el. Il caut de mult timp in chipul si in identitatea preotilor generatiei lui si in fiecare cred ca am gasit ceva din ceea ce ar fi putut sa fie. Poate e sfant in imparatia lui Dumnezeu, nadajduiesc asta si imi place sa cred ca de acolo, priveste spre mine.

 Sfintii ne stiu. Ei ne privesc mai mult decat credem noi. Ei ne insotesc in aceste zbateri pe care aiurea le traim.Sunt multi sfinti.Cerul lumii noastre e plin si plin e si pamantul tarii noastre. Toti cei care se mantuiesc sunt sfintii, spune Parintele. Asta mi-a rasturnat definitiv ideea mea despre sfintenie si sfinti.Era un timp al copilariei mele cand imi imaginam ca sfintii au fost fapturi asemenea arhanghelilor, asemenea heruvimilor si serafimilor, ei au trait totdeauna in ceruri si tocmai de aceea sunt sfinti.

Am aflat ca nu e adevarat, cu mare surprindere si copilul vesnic ascuns in mintea mea, nu numai in inima, copilul care credea orice minciuna spusa de cineva, a trebuit sa accepte.Sfintii au fost pe pamant si oricare dintre noi, daca, nu numai vom crede, dar ne si vom pocai  pentru pacate,cu zdrobire de inima, ne putem sfintii.

E cale lunga pentru mine. Dar simt permanent prezenta lor in viata mea. Cineva il intreba pe un parinte, daca ne putem ruga sfintilor romani si parintele ne-a incurajat sa ne rugam sfintilor romani, martiri in inchisorile comuniste.

Ei, sfintii ni-se descopera, dupa randuiala lui Dumnezeu si mila Lui pentru noi.

Acum doi ani am ajuns la Manastirea Recea.Am cunoscut-o acolo pe maica stareta Cristina si  intr-un moment in care am ramas singure, i-am povestit despre moartea lui Grig, i-am cersit rugaciunea pentru el si sfintia sa, mi-a promis ca se va ruga .O maica deosebita ca tinuta.O maica intelectuala, ajunsa in manastire tarziu...In viata ei, Dumnezeu randuise sa-l ajute pe un preot prigonit si acesta, lucrarea sfintiei sale, a adus-o maica stareta la una din cele mai mari, mai noi, mai frumoase manastiri din Romania, manastire facuta impreuna:Manastirea Recea.E vorba de parintele Ioan Iovan.

A fost prima data cand am auzit de parinte.M-am inchinat la marmantul alb, din marmura, cred ca l-am si tamaiat...si gata. Dar numele parintelui a ramas undeva in mintea mea...Nu pot, chiar nu pot sa-mi desprind gandul de parintele Ioan si e in gandul meu, bucuria de a-l fi gasit, de a-l fi "cunoscut" , chiar daca numai asa trecand prin acele locuri atat de dragi parintelui :Manastirea Vladimiresti si Manastirea Recea.

Transcriu mai jos biografia Parintelui Ioan si cateva fotografii din arhiva personala cu manstirea Vladimiresti.

Pe 26 iunie 1922, se naște Silviu Cornel - al optulea copil al preotului Gavriil și prezbiterei Maria Iovan, din Husasău de Criș, jud. Bihor.

A frecventat primele trei clase, la școala primară din satul natal iar clasa a-IV-a o termină la Oradea.

Între anii 1934-1942 a urmat studiile medii la liceul Emanuil Gojdu din Oradea, din care ultimele două sub ocupație maghiară - la Liceul Sf. Ladislau, secția română, cu profesori maghiari.

Perioada 1942-1946 este cea în care a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj, nerecunoscută de statul maghiar, dar care funcționa cu sprijinul consulatului român. Teza de Licență, susținută la Facultatea de teologie din Sibiu era intitulată: “Sfânta Euharistie și viața mistică”. Tot în 1946, s+a înscris la doctorat, la catedra de dogmatică a PărinteluiDumitru Staniloie. A urmat cursurile pentru doctorat, timp de 2 ani, perioadă în care a susținut și câteva lucrări. În paralel, a studiat dreptul- la Facultatea de Drept din Cluj.

După terminarea Facultății de Teologie, a primit cea mai bună catedră de profesor de religie, la Liceul Gheorghe Barițiu din Cluj și la Liceul Comercial de fete. L-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca,  de la Sâmbăta de Sus și peMaica Veronica, stareța Manastirii Vladomiresti, venită acolo în căutarea unui duhovnic. Părintele Arsenie, care fusese câteva luni, duhovnicul Mănăstirii Vladimirești, i-a spus Măicuței: “Ți-am pregătit un “munte”, dar lasă-l să mai crească!”

Pe 26 mai 1948 a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari – singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc și în prezența episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimirești, cu Hramul Adormirea Maicii Domnului, din loc. Tudor Vladimirescu, situată între Tecuci și Galați.

Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către P.S. Antim Nica, Episcopul Galațiului, la Mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de IOAN.

Între 1948 și 1955 Părintele Ioan a slujit la Manastirea Vladimiresti.

"Deasa împărtășire" și spovedania în comun 

La sugestia Maicii Veronica, a adus inovația desei împărtășiri cu Hristos Euharistic, așa cum făceau primii creștini, și fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioși veniți la locul sfânt și sfințitor, pentru a-i ajuta pe toți, a purces cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici, la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare). La acuzațiile că spovedește în bloc, Părintele răspundea: “Și diavolul fură sufletele tot în bloc!”A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic și la ordinul organelor de represiune ale statului (și chiar ale celor de la Moscova), încep presiunile asupra Părintelui Ioan și a Mănăstirii Vladimirești. Episcopul de Galați îl somă să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în București, iar în ultimul rând să-și ia concediu medical. Aceste somații, după cum au recunoscut cei din conducerea Bisericii, erau din rațiuni de stat.

Caterisirea și prigonirea 

Pe 27 ianuarie 1955 a avut loc la Consistoriul eparhial monahal din București, procesul de caterisire al Părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai ușor pe mâna autorităților. Pe 21 februarie 1955 i s-a înmânat Sentința de caterisire și excludere din monahism, pe care pe bună dreptate Părintele o considera netemeinică și nelegală în fața Lui Dumnezeu și continuă să slujească și să-l mărtuirisească pe Hristos cu același foc. I s-a luat dreptul de a mai sluji, nu însă și harul.

Pe 29 martie 1955 sute de ostași înarmați au invadat în forță Mănăstirea și l-au arestat pe Părintele Ioan, pe Maica Veronica și pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu Maica Teodosia și Maica Mihaila Nicoară, secretara Mănăstirii. Un an mai târziu a fost desființată Manastirea Vladimiresti și maicile împrăștiate. S-a judecat Procesul, în care sentința dată a fost condamnarea la moarte, comutată în muncă silnică pe viață.

Executarea sentinței a început la Penitenciarul Semicerc din Galați, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiții de exterminare. A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei și frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomenești, ca să se roage de fiecare dată în poziția de rugăciune, în picioare. A fost transferat la Spitalul închisorii Văcărești de deținuți politici. A urmat apoi să slujească în cele mai mari “Catedrale” ale țării: Jilava, Gherla, Aiud. Amintirile din închisoare sunt prezentate în capitolul «Memorialul Durerii ». Întărește cu cuvântul și cu Sfânta Împărtășanie, mii de deținuți. Refuzând reeducarea, a fost totuși eliberat de la Aiud, în urma Decretului de amnistiere, la 1 august 1964.

Securitate însă îl tracasa în continuare, atât pe Sfinția Sa cât și familia și de aceea s-a mutat la București, într-o locuință a unei foste maici de la Vladimirești. In 1966, continuându-și misiunea de preot, așa cum a făcut și în închisoare de altfel, i s-a înscenat un proces, judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcție”, respectiv oficierea Sfintelor Taine - spovedanie și împărtășanie - fiind caterisit. Din nou a fost condamnat și obligat să execute pedeapsa prin muncă. După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, la sora Maicii Marionila, dar era ținut sub aceeași minuțioasă supraveghere de catre Securitate, uneori fiind chiar agresat. In august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credința soborului risipit al Mănăstirii, a fost arestat a treia oară și dus la închisoarea din oraș. In același an în octombrie a fost condamnat la 1 an închisoare.

Revenirea 

In august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ținta unor calomnii și scenarii compromițătoare. În această atmosferă tensionată, obosit și decepționat sufletește, a început sa se preocupe de revenirea în cler. A facut zilnic următoarele drumuri: la Sfintele Moaște, Patriarhie și Securitate, rugându-se și la Dumnezeu și de puternicii zilei. Patriarhul Justinian însă rămânea ferm pe poziția lui, dând vina pe Securitate, iar aceasta pe Patriarhie.

În sfârșit, pe 26 iunie 1979 (ziua de naștere) după 24 de ani de caterisire, obținu aprobarea de a sluji oficial. Fu trimis la Manastirea Cernica, unde i se permise să slujească odată pe săptămână iar în 1980 i se dadu voie să oficieze Sf. Liturghie la Manastirea Plumbuita din București, de data aceasta, în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. Aici reuși oarecum, să continuie Lucrarea sa duhovnicească de mântuire a oamenilor, prin spovedanie și împărtășanie mai frecventă, până în 1989. Se redeschide Manastirea Vladimiresti, dar Părintelui Ioan nu i se dădu voie să vină.

Rămase la Plumbuita unde stareț era Simion Tatu – fiul duhovnicesc al Părintelui Ioan. În 1991 fu transferat la Mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureș, și era considerat cel mai mare Duhuvnic al Ardealului și chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganței” - al lui Hristos - pe pământ, având aceiași naturalețe ce l-a caracterizat toată viața. A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, din postura de teolog autentic, adică, nu numai vorbește despre Dumnezeu ci și trăiește în Dumnezeu cu care s-a unit. A dobăndit Rugaciunea Inimii încă din tinerețe, dar a desăvârșit-o, ajungând la stadiul de “clarvedere”. În 1991-2006 asistă în tot acest timp la imaginea dureroasă, a unei lumi ce se predă treptat, neputincioasă în fața răului. Colectivul mănăstirii îl protejează, ținându-l în chilie și îndemnând vizitatorii să-și caute alt duhovnic. Însă Părintele Ioan, chiar bolnav fiind, iese întotdeauna - la Sf. Liturghie, spunând: “Îmi iubesc nespus neamul acesta și vreau să-i slujesc cu orice preț, până la capăt!”

Moare pe 17 mai 2008, la Mănăstirea Recea.

Nu l-am legat pe parintele Ioan nici de manastirea Vladimiresti, pana in seara aceasta.Desi ar fi trebuit.Dar, probabil, ca si in amintirea din tineretea mea, e un timp in care trebuie sa e coaca in noi Adevarul.Altfel nu -L putem primi.

Am ajuns la acesta Manastire in  primavara aceasta in Duminica Iertarii, inainte de inceperea Postului Mare. Este aici o pace si o oaza de liniste dobandita greu, cu pretul a multor lacrimi si jertfe. Am cumparat( pentru un pret ridicol de mic)  din magazinul manastirii o icoana pe sticla reprezentand-o pe Maica Domnului cu Pruncul sfant,icoana micuta, pictata in stil bizantin de o maica in varsta care a dorit sa ramana necunoscuta.Pretul urma sa fie contributia   maicii deja prea in varsta ca sa munceasca, la cheltuielile manastirii .Am cumparat icoana cu gandul la fiica mea, dorindu-mi sa i-o daruiesc, ca  langa aceasta icoana sa-si aduca rugaciunea ei  catre Maica Domnului si sa nu o paraseasca niciodata. Din atatea icoane pe care le-am vazut vreodata, aceasta mi-a vorbit de fiica mea! Si in felul acesta Maica Domnului ramane sa ne vorbeasca si  de manastirea Vladimiresti, locul pe care si l-a dorit pentru ridicarea acestei manastiri.

PASUL

Pasul absent

Doar un pas ne desparte.

Nu ştiu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui

eu pe altul

şi între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape

ca să rămânem atât de departe

doar un pas ne desparte

şi între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.

Octavian Paler

Nu este noapte reala. E doar noaptea sufletului meu cautandu-te.Am adormit auzind ploaia cazand pe pervazul ferestrei noastre.Oare aveam pervazul cand tu ai plecat?M-am trezit in intunericul camerei.Dusmani imi muscau din picioare ...Sau poate nu erau dusmani, erau prieteni trezindu-ma pentru slujba de dimineata...Sfanta liturghie in care inca plang...

Un pas lipseste sa fim impreuna.Si parca acel pas il schitez spre tine, in sfanta si dumnezeiasca Liturghie. Uneori simt cum ceva ma atinge si desi poate fi un drac, imi spun ca e doar ingerul meu spunandu-mi sa fiu mai atenta.

Ar trebui sa plec spre Tribunal, azi e ziua in care colegii tai se strang acolo si imi este greu sa merg... De fiecare data privesc mereu printre ei, cautandu-te!Atat de aproape si nu pot sa te prind.Atat de aproape, unul de altul, imbratisati, striviti, in iadul din mine. In iadul acestei despartiri meritate, atat de profund meritate...

Curge intre noi acest rau al regretului de a nu fi fost in viata noastra un timp al apropierii de Dumnezeu, un timp al iubirii, in care iubirea sa fi fost prezenta impreuna acolo, despartiti tot de un pas, partea din mijloc a bisericii,cea care separa femeile de barbati...un timp in care tu sa fi stat la strana si sa fi cantat si pentru mine:

-Noi care pe heruvimi inchipuim...

Sa fi iesit dimineata purtand in palma anafura...zambind...multumind...sa fi facut acel pas, doar acel singur pas care ne despartea de Dumnezeu ...

Pot indrepta ceva? Pot eu, ramasa aici sa fac acel pas absent atatia zeci de ani si el sa stearga distanta pana la Dumnezeu si sa te aduca si pe tine alaturi? Nadajduiesc ca da...Ma simt asemenea talharului rastignit pe cruce privind spre Domnul, atat doar ca el era doar spectator, eu am fost insa intre cei care strigau Rastingneste-l...

Vindeca-ma, Doamne ca sunt neputincios! Numara-mi, Doamne ,pasii mei obosit spre tine si sterge cate un pacat pentru un pas...

Ganduri de dimineata.

Ieri am fost sa o vizitez pe mama, mama mea general.Va amintiti ? Orice intalnire cu mama e un moment de a-mi vedea exact locul in univers. Adica la usa, la colt!

In primul rand m-a certat ca i-am dus prea multe lucruri.Se uita in sacosi total nemultumita, desi ii cumparasem cele mai bune produse din piata:ciresele cele mai mari, capsunile cele mai coapte, rosii romanesti de Giurgiu(  pentru ca asa am fost sfatuita in piata sa cumpar desi,nu stiu de ce sunt asa bune!)castraveti,cartofi noi, medalioane de peste...nimic nu a parut ca o multumeste, nici macar vizita mea... Ma stie vesnic ocupata, vesnic pe fuga, timpul meu de 24 de ore neajungandu-mi pentru mare lucru si in grija ei de mama, ar fi preferat probabil sa-mi fi vazut de programul obisnuit... Si tot in grija ei de mama considera ca am cheltuit prea mult pentru ea. Of, Doamne fa sa-mi amintesc anii in care mama ne aseza la masa intai pe noi pe copii si ei nu-i era foame decat dupa ce noi terminam de mancat!Dar noi, doream totdeauna sa impartim cu ea fiecare dumicat. Niciodata o portocala nu se manca de unul singur, totdeauna se impartea in patru, noi fetele si mama, iar mamei nu-i "placea" niciodata si partea ei in final se impartea iar in trei... 

Am pregatit masa de seara, apoi am discutat pana tarziu despre neamurile mamei pe care eu nu le cunosc, dar care formeaza parte a universului mamei mele.Povesti...

-Cosmin(un stra- stranepot de verisor al mamei) ar fi trebui de mult sa termine Medicina iar nevasta lui Farmacia. Au stat 9 ani intr-un camin studentesc in Bucuresti cheltuind pensia bunicilor si salariile parintilor si acum se intorc acasa, cu faculatile abandonate, se pare ca el a facut o scoala postliceala, dar ea nu a facut nimic! Se intorc la tara la tatal lui Cosmin cu trei copii si unul in burta!

-Asta e! Macar a facut ceva!Ia auzi! 4 copii!-spun eu cu admiratie sincera.

-Sigur, scoala de copii! De aceea au plecat ei de acasa?

E greu sa schimbi ceva intr-un om care a parcurs deja 86 de ani si inca intr-o mama general!

Dimineata m-a trezit la ora 5, 45 de minute, desi autobuzul era la ora 6.30 iar de la ea la autogara fac exact 3 minute.

-Haide, scoala-te!

Si ea incerca inaintea mea sa se dea jos din pat!

-Unde te duci?

-Sa-ti fac pachetul!

-Nu, te rog , lasa ca-l fac eu!

A pleca din casa mamei fara pachet de mancare este o mare impolitete!

Mi-e draga mama mea general! Nu cred ca a pierdut vreo batalie! Copii ei si chiar si nepotii sunt o dovada a luptelor ei castigate. Eu sunt unul din ostasii invinsi pe campurile de batalie! Dar faptul ca am un serviciu, o casa si cativa copii(e drept ca dupa mama doi au fost cam multi)demonstreaza ca mama a avut dreptate in toate.

Am plecat si am lasat-o pe balcon privindu-ma critic.Oare ce nu facusem bine? Cred ca am uitat sa ma pieptan si costumul meu era cam subtire pentru dimineata racoroasa.Sigur ma va suna sa ma intrebe daca nu am racit.

Am plecat  cu un microbuz, inghesuita pe o bancheta mica.Mi-am scos micul ceaslov din geanta, mi-am pus baticul pe cap  si am vorbit cu Domnul tot  drumul...

Port in inima o mahnire pentru niste lucruri care se intampla in jurul meu si inca nu ma simt pregatita sa scriu despre ele. Schimbari pe care mi-e greu, da imi e greu sa le primesc cu seninatate si imi este greu sa gasesc rugaciune potrivita pentru acum, rugaciune care sa se potriveasca cu "Fie voia Ta, Doamne!"

Parca in niciun moment psalmul 142 nu mi-s-a parut atat de potrivit ca acum...  Intins-am catre tine mainile mele...

1. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.

2. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.

3. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.

4. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.

5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.

6. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.

7. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.

8. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.

9. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.

10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.

11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.

12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Cred ca doar Dumnezeu stie ce ne este de folos, dar uneori imi este atat de greu in incercari si teama vine din gandul ca poate vremurile din Apocalipsa sunt acestea pe care le traim si nu voi lua hotararea cea buna, cea mantuitoare. Pot, da, pot sa-mi pierd viata, dar nu-mi pot permite sa pierd mantuirea lui Grig, a copiilor mei, a prietenilor , a neamului meu adormit, pentru ca daca as pierde ar insemna sa-mi pierd si propria mantuire. O viata fara cei dragi mie, ar fi o viata fara Hristos!

Am coborat din microbuz in latura vestica a Manastirii Sfintii Voievozi. Am intrat in manastire exact cand preotul terminase de citit evanghelia zilei. In biserica frumoasa nu era decat o prietena si in latura barbatilor doi barbati:un avocat prezent zi de zi si un domn putin mai in varsta, om de afaceri. La strana un calugar si in altar un preot. Deci 6 (sase) insi cu mine. Liturghia curgea un pic prea repede, dar cu lumina si cu ciripitul pasarelelor prin geamurile inalte.

Am plans gandind:

-Of, Doamne, auzi rugaciunile noastre pentru ca mult te iubim! Suntem putini aici, dar multi te iubim ,Doamne!

Slujirea era la epicleza.Ochii mei erau plin de lacrimi...Stateam exact la usa bisericii si usa s-a deschis brusc si un numar mare de preoti si cateva femei cu capetele acoperite au intrat in biserica. Ca prin farmec s-au oprit din miscare, toti inauntru ... 

-Luati, mancati, acesta este Trupul meu, Care  se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor...Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele meu, al Legii celei noi, Care pentru voi si pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor.Ale Tale dintru ale Tale, Tie ti-le aducem de toate si pentru toate...

Cata liniste poate fi intr-o biserica! Cum de nu auzim serafimii? Cum de nu auzim ingerii? Pacatele mele imi acopera urechile mele si poate astfel Dumnezeu ma apara ...

-Ingerul a strigat catre Cea plina de daruri, Curata Fecioara, bucura-te!Si iara zic ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant!

La strana era doar un calugar. In acel moment 10-15 preoti s-au apropiat de strana si au cantat minunat, minunat.In biserica pana atunci aproape goala, toti preotii, multi, 20-30...cantau slavind Invierea  si pe Maica Domnului.

Ce spuneam? Ca nu auzim ingerii? Nu auzim serafimii?Ba da. Dar nu suntem vrednici sa-i identificam in cei de langa noi!Ce ii spuneam lui Dumnezeu mai devreme? Ca il iubim multi?

Si Dumnezeu mi-a raspuns atingandu-mi pleoapele umede:

-Stiu, fata mea, stiu!

O, Doamne, Tu toate le stii!

Si e in inima mea resemnarea si  bucuria  de a spune ''Fie voia Ta, Doamne!" 

CONSTANTA SI PRIETENII MEI

Sunt zile in care Dumnezeu te poarta pe drumuri pe care nu crezi ca ai porni. Eram obosita, parastasul pentru soacra mea, sfarsitul de saptamana plin pe care il avusesem ma indeptatea sa cred ca voi petrece duminica in catedrala mea, chiar imi propusesem sa merg de noapte, de la primul Amin la ultimul. Numai ca noapte tarziu, Nicolae si Mioara m-au invitat sa plecam dimineata la prima ora, la Constanta, la slujba la biserica in care Elena, draga noastra Nutica, merge in toate sarbatorile si duminica. Chiar mi-au spus:

-Nana,este tarziu, nu avem de unde sa luam cadou, asa ca dumneavoastra sunteti cadoul nostru pentru ei!

Imi amintesc o piesa de teatru pentru copii, in care o fetita era invatata sa vorbeasca frumos:

-Primesti un cadou de ziua ta. Ce spui cand il primesti?

-E nou? intreba fetita...

Asa si aici! Un cadou vechi, purtat, un pic jerpelit si pe deasupra, un cadou care era luat inapoi!

Cand m-am culcat, eram pe punctul de a-i refuza.

Peste noapte am visat troita pe care am ridicat-o pentru Grig. Era in curtea unei alte biserici, dar cand am privit-o se transformase intr-o poarta maramureseana frumoasa, deosebit de frumoasa. Biserica era undeva intr-un loc pe care il vedeam in miscare, verde, totul era minunat inverzit...

Si m-am trezit plina de jena sa-i anunt ca nu merg, asa ca...am plecat spre Constanta impreuna cu ei si cu Daria...

Abia cand ne apropiam de Constanta mi-am amintit, privind din goana masinii, verdele frumos, identic cu cel pe care il priveam...Macii rosii, fini, delicati isi scuturau capetele in graul inalt...Din loc in loc rapita galbena si iar macii napadind graul...

Biserica la care am mers este Biserica Sfantul Haralambie.Mare ne-a fost bucuria sa vedem in sfantul altar un preot tare drag noua, din Slobozia, pe parintele Catalin Stanciu.Sambata ma anuntase prin sms, ca sotia sa nascuse la Constanta, al treilea copil, o fetita, Elena, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca ne vom intalni la slujba de duminica in Constanta.Biserica la care slujeste in Sobozia Parintele Catalin, e cea la care am ridicat ...troita pentru Grig, troita pe care am visat-o noaptea...Mare esti, Doamne si minunate sunt lucrurile Tale!

Ne-am imbratisat si m-am aplecat si am sarutat mana sfintita a tanarului un pic mai mare decat fiul meu, mana care la fiecare sfanta liturghie tine copia care inteapa coasta Domnului meu!

A fost o slujba de duminica deosebit de frumoasa. Biserica plina. Multi copii, dar mult mai multi adulti responsabili si credinciosi.Liniste, pace, rugaciune. Nu stiu langa cine am stat, stiu ca la un anume moment langa mine era Mioara si mai stiu ca din biserica se auzeau glasuri deosebit de frumoase ale credincioaselor.Din iubire preotii bisericii l-au rugat pe parintele Catalin sa slujeasca ca la sfintia sa acasa! Parintele Catalin a tinut evanghelia, Parintele a tinut pe pieptul lui Sfatul Potir, Parintele a impartasit,Parintele a tinut predica... Duminica Slabanogului...

Singuratatea slabanogului care nu avea niciun prieten, niciun om care sa-l arunce in scaldatoarea vindecatoare, trebuie sa fi fost ca infinita multiplicare a singuratatii dureroasa a fiecaruia dintre noi in unele etape ale vietii noastre.38 de ani de suferinta si singuratate. 38 de ani de cand acest om singur, intr-o multime de oameni bolnavi, fiecare insotit de rude si prieteni , astepta un moment in care poate cineva il va ajuta sa intre in scaldatoare.Singur intr-o multime de oameni.Singur, asteptand pe cineva mai milos, sau mai putin bolnav decat el, care sa-l ajute sa intre in scaldatoare.38 de ani de boala si de rabdare.Pentru ca slabanogul nu carteste niciun pic! Este doar persevrent in credinta sa ca intrarea in acea apa il poate vindeca.Niciun moment in 38 de ani nu se indoise de puterea lui Dumnezeu de a-l vindeca.
 Fiecare insa era preocupat de bolnavul lui! Este firesc sa porti de grije celui drag! Dar de ce oare niciun om vindecat nu a revenit sa-l ajute si pe el? Oare de ce niciun prieten sau ruda  al unui bolnav vindecat, nu a revenit sa-l ajute si pe el?Asa facem fiecare dintre noi! Vizitam bolnavi in spital si acolo ducem ceva celui drag noua, discutam cu cei de alaturi, "socializam"si plecam la casele noastre, inchizand usile reale dar si  "usile" gandurilor despre ei, cei care raman in suferinta. Si nu revenim  decat daca avem un alt bolnav al nostru !
Singurul care nu pleaca este Dumnezeu!
Vindecarea vine din aruncarea noastra in Vitezda, acesta Biserica Mantuitoare in care se savarsesc marile taine: Botezul,Spovedania, Maslu, Sfanta Euharistie...
 Oare de ce ii spune slabanogului?‘Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti pentru ca să nu-ţi fie ţie mai rău’ (Ioan 5,14).
Nu cumva chiar asta vrea sa spuna Iisus?Ca este mult formalism in noi, multa rutina, multa nepasare.Nu cumva acesta este semnalul pe care Iisus Hristos ni-l da fiecaruia dintre noi prin acesta evanghelie, sa nu uitam odata vindecati noi ,de cei  care raman in suferinta, sa nu uitam sa ajutam , sa nu uitam de noi insine si ca vindecarea din boala trupeasca nu poate veni decat prin vindecarea din boala pacatelor si doar asa se poate mentine sanatatea?
Am plecat in biserica intrebandu-ma in mintea mea care este sensul adanc al evangheliei stiind insa ca oridecate ori o voi citi, si ori cate predici voi auzi, de fiecare data voi intelege inca un lucru nou.SPRE SLAVA LUI DUMNEZEU!

Dupa masa de pranz in familie, am plecat in oras , sa ne inchinam la catedrala Sf. Apostoli Petru si Pavel.Stiu Constanta de mic copil. Am venit zeci de ani aici.Cea mai buna prietena din facultate locuieste in Constanta si totdeauna veneam vara la ea. Mai apoi, Mamaia a fost locul de joaca al copiilor mei.Cunosc restaurante,magazine, hoteluri, acvariu, Satul de vacanta. Dar nu am intrat pana duminica  in Catedrala! Niciodata.Si spun asta ca sa-mi plec iar capul in fata lui Dumnezeu si sa-mi vad pacatele.

Catedrala este deosebit de frumoasa. Desi este plina de schele(Slava lui Dumnezeu pentru ele, inseamna ca intr-o zi va arata minunat!)este in ea un aer sfant! 

Biserica este construita dupa planurile arhitectului Ion Mincu, in stil neo bizantin. 

Sculptura prezenta pe catapeteasma, strane, candelabre, policandre si sfesnice - aliaj metalic din bronz cu alama - este realizata la Paris, de catre casa Andre Dore, dupa planurile lui Ion Mincu.

Pictura catedralei a fost repictata in fresca, intre septembrie 1959 si noiembrie 1965, fiind opera pictorilor Gheorghe Popescu si Niculina Dona, din Bucuresti.

Maica Domnului , icoana facatoare de minuni pictata la manastirea Durau dupa modelul unei icoane aduse de la Muntele Athos

Odoare de mare pret. Sfinte moaste!

Sfintele oseminte ale Sfantului Andrei Criteanul Sf. Auxentiu ale Sf. Simeon Stâlpnicul, Epictet si Astion,Zotic, Atal, Camasie si Filip  de la Niculitel, ale Sfantul Pantelion care odata pe an vine si in orasul meu la biserica Sfantul Dimitrie...Nu pot sa va spun ce bucurie sa te apleci pe sfintele moaste si sa te rogi lor! 

Deosebit de frumoase sunt cele doua fresce de la intrarea in catedrala si care infatiseaza Raiul si Iadul ale caror imagini am sa le postez mai tarziu...

Am plecat cu inima plina de bucurie din catedrala si cu dorinta de a reveni. Ne-am plimbat apoi pe malul marii..am dus-o pe Daria in macii din fata Acvariului.Gandul mi-a zburat iar la Grig si la seara tarzie cand asteptam un rezultat medical pentru mine si el m-a dus la Acvariu ca sa -mi distraga atentia de la asteptare, iar eu ma consideram puternica si prea putin speriata, desi eram moarta de frica....Apoi ne-am plimbat pe malul marii , era frig, era noiembrie 2005 si eu ma gandeam doar la copii si cat de greu le-ar fi  fara mine, niciun moment nu m-am gandit cat de greu i-ar fi lui Grig fara mine...Si, acum stiu cat de mult suferea si cat de trist era sufletul lui pentru mine...

Duminica marea era senina...In departare nu se vedea niciun vapor, toate erau parca in larg purtand inima mea si bucuria mea pentru ziua care se petrecea intre prieteni dragi.

Si am mai primit un dar! Virgil, prietenul si fratele meu m-a dus la Biserica Sfantul Mina, biserica in stil maramuresan , biserica deosebit de frumoasa...imbinand in ea frumusetea  sufletul romanesc indiferent de zona cu credinta aceeasi, in vecii vecilor .Amin.

A fost o zi in care am invata iar cat de important e sa ai prieteni, frati in acelasi duh, sa fii inconjurat de oameni care implinesc firesc evanghelia lui Iisus Hristos si care sunt oricand gata sa te arunce in Vitezda, salvandu-te din ghiarele nevazutilor urati, oameni care se roaga pentru tine si o fac pentru ca e firesc in viata lor sa iubeasca, sa imparta cu altul painea lor, timpul, veselia si uneori tristetea. Oameni care stiu ca trebuie sa multumim lui Dumnezeu si pentru prietenie.