Sfintii Rafail, Nicolae si Irina

Sfintii Rafail, Nicolae si Irina sunt praznuiti azi, 9 aprilie.

Imi sunt foarte dragi, desi nu m-am inchinat moastelor lor, nu am vizitat manastirea in care sunt si nu am stiu nimic despre ei pana acum patru ani si jumatate.In noiembrie 2008, Bogdanel-Petrisor, aflat acum in Imparatia lui Dumnezeu, un tanar de 33 de ani si fratele lui, Mugurel, dupa un pelerinaj in Grecia, mi-au daruit icoana sfintilor si cartea" Viata din morminte" scrisa de IPS Dimitrie Mitropolit de Gumenissa .

Am asezat icoana la loc de cinste in casa si astfel sfintii au devenit ocrotitori ai mei... Sunt multe de spus, dar nu se pot spune toate! Am convingerea ca atunci cand imi este greu, ca atunci cand cad, atunci cand plang, ca si atunci cand rad...sfintii sunt alaturi de mine si mai cred ca vor mijlocii si pentru mantuirea mea.

500 de ani de tacere.500 de ani pana cand sfintii singuri au aratat martiriul lor si si-au aratat numele, viata si mai ales puterea lor sfanta prin multime de minuni.Si de atunci vorbesc mereu.

 Sfaturile Sfinților sunt adevarate cuvinte de scris, cum spune apostolul Pavel pe insasi inima noastra

a) Nu lăsați sufletul să rătăcească în ma­terie, în lucrurile stricăcioase ale lumii. Viața nu are nici o valoare, dacă nu ne îngrijim de suflet. Prin urmare, nu vă lăsați duși în ră­tăcire, căci astfel vă pierdeți sufletul.

b) Calea lui Hristos este cu multe necazuri și suferințe.

c) Printre îndatoririle voastre de creștini este și aceea de a-i iubi pe semeni și de a-i ierta mereu. Dacă faceți acest lucru, vă veți umple de bucurie și de sănătate sufletească și trupească.

d) Întotdeauna cereți Creatorului să vă ierte. El știe toate faptele și gândurile cele ascunse pe care oamenii nu le mărturisesc, probabil din ru­șine sau din lipsă de tărie în a spune adevărul.

e) Noi îi vindecăm pe cei care cred în noi și se apropie de noi cu credință.

f) Sufletul milostiv iubește, ajută, mân­gâie, devine părtaș la suferința aproapelui. El lucrează pentru răspândirea Evangheliei, mâ­nat fiind de dragostea sa față de cel păcătos.

g) Fericit este omul care urmează învă­țătura lui Hristos. El este fericit în această viață vre­melnică și în viața de după moarte, căci sufletul nu piere la moarte, ci continuă să existe.

Am preluat un material pe care il postez cu dorinta ca sfintii Rafail, Nicolae si Irina sa fie cunoscuti de cat mai multi crestini.Si indrept catre acestia o rugaciune pentru a mijloci catre Dumnezeu  pentru copii lui Bogdanel-Petrisor,si-mi amintesc, acum cand scriu, ca  fetita lui Bogdanel  se numeste...Irina!

Doxologia – Viața Sfinților Mucenici Rafael, Nicolae și Irina

“Prin voia lui Dumnezeu, în anul 1922, po­pulația de origine greacă din Asia Mică a fost nevoită să se retragă în teritoriile gre­cești. Mulți creștini, speriați de persecuțiile turcilor, s-au re­fugiat în insula Lesvos. Șapte familii de refugiați s-au îngrămădit într-o casă veche din satul Thermi, care aparținuse unui turc bogat, dar fu­sese pără­sită, fiind consi­derată „bântuită de fantome”. Casa avea deasupra ușilor și fe­res­trelor bucăți de mar­mură, frumos sculptate, care aparținuseră unei biserici.

1. O făgăduință uitată

Prin voia lui Dumnezeu, în anul 1922, po­pulația de origine greacă din Asia Mică a fost nevoită să se retragă în teritoriile gre­cești. Mulți creștini, speriați de persecuțiile turcilor, s-au re­fugiat în insula Lesvos. Șapte familii de refugiați s-au îngrămădit într-o casă veche din satul Thermi, care aparținuse unui turc bogat, dar fu­sese pără­sită, fiind consi­derată „bântuită de fantome”. Casa avea deasupra ușilor și fe­res­trelor bucăți de mar­mură, frumos sculptate, care aparținuseră unei biserici.

Noii locatari ai imobilului vedeau în preaj­ma sărbătorilor un preot înalt, cu o pri­vire blândă, cădind și binecuvântând. Dar preotul cel cu pri­virea plină de bunătate nu apărea numai în a­ceastă casă, ci, deseori, se înfățișa pe colina Ka­ryes unde se mai păs­trau încă zidurile de la o biserică pustni­cească închinată Maicii Dom­nu­lui. Locui­torii din Karyes au văzut de multe ori această bi­sericuță inundată de o lumină cerească și au auzit cântări de o frumusețe nepămân­tea­nă. Cu toate că se afla pe moșia unui turc, în a­ceastă bisericuță se săvârșea Sfânta Litur­ghie o singură dată pe an: în ziua de marți din Săptămâna Lu­minată. Nimeni nu știa de ce se săvârșea Sfânta Li­turghie în acea zi, dar se păstra această tradiție sfântă.

În 1923, în urma tratatului de la Lau­sanne, s-a făcut schimb de populație între Grecia și Turcia. Colina Karyes care apar­ți­nuse unor turci urma să fie dată în pro­prie­tatea refugiaților greci. Pentru acest pământ, o grecoaică foarte credincioasă s-a rugat Maicii Domnului și a făgăduit că, dacă va primi acest pământ bine­cuvântat, va rezidi bise­rica Maicii Domnului. Rugăciunea ei a fost as­cul­tată și întreaga colină Karyes a intrat în posesia familiei Marangos. Anii s-au scurs, Constantin Marangos a trecut la cele veș­nice, dar făgă­du­ința de a rezidi bi­serica a fost dată uitării.

În 1959, Constantin Marangos s-a ară­tat în vis urmașilor lui și i-a rugat cu insistență să construiască biserica. În iulie 1959 s-a început construcția bisericii, pe temelia celei vechi.

2. Osemintele unui necunoscut

Curățindu-se pământul din interiorul bi­se­ricii, s-a găsit o piatră verticală, care era parcă pusă ca semn. Aici s-a descoperit un mormânt cu un schelet întreg, cu mâinile în­crucișate pe piept. Craniul era la o distanță de 30 cm de trup, iar mandibula lipsea. În locul ei era o cărămidă cu trei cruci încrus­tate pe ea. La deschiderea mormântului, o mireasmă foarte plăcută s-a răs­pândit în jur.Un mun­citor a adunat osemintele într-un sac și le-a pus la ră­dăcina unui măslin. Aici au stat mai multe zile. Într-o zi, după termi­narea lucrului, mun­ci­torul care a descoperit acele oseminte a încercat să ridice sacul, însă era de ne­clintit. După mai multe încercări, munci­torul s-a închinat și nu­mai după aceea a putut ridica sacul.

3. Prima minune

La 8 septembrie 1959 a avut loc sfințirea bi­sericii închinate Maicii Domnului, protec­toarea colinei Karyes și a noastră a tuturor. În biserică, într-o raclă, se aflau osemintele acelui creștin necunoscut. O femeie în vârstă din Thermi era bolnavă de multă vreme; doctorii nu-i dădeau speranțe de vindecare. În biserica nou zidită, fe­tele femeii s-au rugat pentru mama lor. Bolnava a visat un călugăr înalt, cu o privire blândă, care i-a spus să se ducă să se închine la osemintele din biserica cea nouă și se va vindeca. „Ose­min­tele care s-au găsit sunt ale mele”, a mai adăugat el. Atunci a avut loc prima tămăduire dintr-un lanț de vindecări și minuni care continuă și astăzi.

4. Ofițerul Gheorghe Lascaridis

Sfântul Rafael le-a descoperit unor per­soane, în vedenii sau în vise, date legate de viața sa. Numele de mirean al sfântului a fost Gheorghe Lascaridis. S-a născut în satul Milos din pro­vincia Ithaca. Încă de tânăr a plecat de acasă și a studiat medicina și filo­sofia. După terminarea studiilor s-a înrolat ca ofițer în armata bizantină. Tânărul ofițer Gheorghe era energic și hotărât și comanda aproximativ o mie de oameni când a fost trimis într-o misiune de luptă. „Am fost trimis cu o armată din Mistra ca să ajutăm crești­nilor care luptau împotriva turcilor”, a spus chiar Sfân­tul Rafael unor cre­dincioși în vis. Armata condusă de el n-a apucat să participe la luptă, pentru că până să ajungă ei, creștinii fuseseră înfrânți. Sfântul a mai spus: „Am îmbrățișat monahismul în urma înfrângerii creștinilor în lupta de la Varna”. Viitorul sfânt a trăit trei ani în Mănăs­tirea „Sf. Ioan Bote­ză­torul” din Macedonia, unde egu­men era părintele Ioan pe care-l numește „bă­­trân sfânt”. La tunderea în monahism a primit nu­mele Rafael.

Părintele Rafael a plecat la Atena unde a slujit ca preot și predicator la Biserica „Sf. Di­mitrie” Lombardiari. Într-una din călăto­rii­­le sale misionare, părintele Rafael a ajuns în Franța unde l-a întâlnit pe tânărul grec Nicolae care studia într-o universitate.Nico­lae, fascinat de predica viitorului sfânt, a părăsit viața lu­mească și l-a urmat. Nu după mult timp, Nicolae a fost hirotonit diacon. În anul 1453, Constan­tino­po­lul a căzut în mâna turcilor. Un an mai târziu, turcii au invadat Tracia. La 14 martie 1454, retrăgându-se din fața invaziei păgâne, părintele Rafael și diaconul Nicolae au plecat cu o corabie din Alexandropolis în insula grecească Lesvos, în satul Thermi. Ei s-au așezat în Mănăstirea „Nașterea Maicii Dom­nului”, unde, după o vreme, părintele Rafael a devenit stareț.

Pe lângă mănăstire era un orfelinat și un pre­­ventoriu unde săracii bolnavi se înzdră­ve­neau sub îngrijirea starețului Rafael. Multe vin­decări ale trupurilor și ale sufletelor o fi săvârșit starețul Rafael… Și astăzi Sf. Rafael împarte nenumărate vindecări trupurilor și sufletelor bolnave sub po­vara de păcate. Nu el este Vindecătorul, ci el împarte mila lui Dum­nezeu celor care au cre­dință. Pocăința adâncă și măr­turisirea curată mar­­­chează întot­deauna începutul vindecării noastre dăruită de Dumnezeu prin sfinții Săi.

5. Făcliile Paștilor anului 1463 în Thermi

Insula Lesvos a fost cucerită de turci încă din 1462, dar aceștia nu au urcat până în Thermi. În 1463, creștinii s-au răsculat îm­potriva turcilor. Răscoala a fost înăbușită în sânge, iar turcii au bănuit că mănăstirea din Thermi a avut un rol în răscoală, așa că au atacat-o și au distrus-o. Sf. Rafael a po­vestit martiriul sfinților de la Thermi:

„În Vinerea Mare turcii ne-au arestat când să­vârșeam slujba Prohodului”.

Starețul Rafael a fost bătut cu sălbăticie; mai întâi a fost lovit cu patul puș­tilor peste mâini, până au para­lizat. Apoi a fost tras de barbă și de păr, doborât la pământ și chinuit. Plin de sânge, părintele Ra­fael le-a arătat crucea pe care o purta la gât și le-a spus:

„Noi acesteia ne închinăm și niciodată nu ne vom lepăda de ea”.

Și dia­conul Nicolae a fost bătut și chinuit cumplit; fiind mai plăpând, a făcut infarct. Starețul Rafael a fost omorât în chip sălbatic, fiind tăiat cu fierăstrăul prin gură. Aceasta s-a pe­trecut în marțea luminată.

Atunci au ars și făclii mai mici: Rafael, prunc de 11 luni, copilul primarului, a fost smuls de turci din brațele mamei sale și călcat în picioare. Și sora lui, Irina, care avea doar 12 ani a avut de pătimit: mai întâi, turcii i-au tăiat o mână pe care au aruncat-o în fața părinților ei, nădăjduind că vor scoate de la ei ceva despre răscoală. Apoi chinuitorii i-au deschis gura fetei și i-au turnat apă clocotită. În cele din urmă au ars-o de vie într-un vas mare de lut. Acest vas al muceniciei se află astăzi în mănăstirea de pe colina Karyes. Maria, mama Irinei, a fost ținută legată de un copac; din cauza suferințelor a făcut stop cardiac. Elena, o fetiță orfană de 15 ani, care era în grija prima­rului, a fost și ea chinuită și ucisă.Vasile, primarul, tatăl Irinei, a fost tor­turat și înjun­ghiat. Teodor, învățătorul sa­tului, a fost chinuit îndelung, iar la sfârșit, deca­pitat și capul i-a fost pus între picioare. Așa au fost găsite sfin­tele lui moaște.

După ce au săvârșit îngrozitoarele crime, turcii au aruncat mănăstirea în aer.

În noaptea următoare, câțiva creștini din sat, împreună cu un preot bătrân, au îngropat tru­purile mucenicilor. Pe Sf. Rafael l-au în­mor­­mân­tat înăuntrul bisericii dărâmate, iar pe ceilalți, în curte.

6. La plinirea vremii

A fost voia Domnului ca sfintele moaște să fie aflate după aproape 500 de ani,iar desco­perirea lor să se facă chiar sub îndru­marea sfinților mucenici. Ei s-au arătat în vise sau vedenii unor oameni credincioși cărora le-au des­­coperit mucenicia lor, dar și unde tre­buiau să sape ca să găsească urme ale sfintei mă­năs­tiri. Dintre obiectele desco­perite se pot aminti: un en­­golpion înfățișând pe Hristos Pantocrator, care a fost găsit sub pardoseala vechii biserici, și o pe­cete patriar­hală, cu icoana Maicii Dom­nului pe o parte și icoana Ar­hanghelului Mihail pe cea­laltă parte, desco­perită în mormântul Sf. Nicolae.

7. Ascultarea

Creștinii care s-au învrednicit să fie unelte ale tainei de pe colina Karyes au fost oameni cu multă credință și smerenie. Ei au înțeles că sfinții sunt înaintașii noștri și călăuzele noastre spre Hristos. Acestor oameni le-a fost încercată cre­dința și ascultarea, pentru că, în1961, sfinții le-au cerut credincioșilor să dă­râme biserica pe care cu atâta dragoste și efort o zidiseră cu nu­mai doi ani înainte. Cum să dărâme biserica în care atâtea minuni se petrecuseră? Nu este oare înșelare de la cel viclean? Acestea și alte întrebări fră­mân­tau clerul și credincioșii. De­cizia întârzia.

8. Dărâmarea bisericii

Între ianuarie și aprilie 1961, însăși Maica Domnului, Împărăteasa cerului și a pămân­tului, s-a arătat în vis mai multor per­soane care se stră­duiseră pentru construcția bisericii. Lup­taseră cu autoritățile, înfrun­ta­seră împotri­virea necredin­cioșilor, dar dra­gostea lor se opunea ascultării. Cu multă blândețe, Stăpâna îngerilor și a oa­me­nilor le-a spus: „Icoana este înăuntru în altar, sub bi­serică”. Toți credeau că este vorba despre icoana Maicii Domnului.

Ctitorul și constructorul bisericii, Anghel Rallis, a luat dureroasa hotărâre zicând:

„Dacă este voia lui Dumnezeu să o dărâmăm ca să se afle icoana, eu o voi zidi din nou”.

La 5 mai 1961 s-a făcut ultima priveghere în mica bisericuță de pe colina Karyes; s-au cântat diferite tropare, paraclisul și acatistul Maicii Dom­­nului. La miezul nopții s-au auzit multe zgomote înăbușite, biserica s-a zguduit în întregime, iar de undeva de sub altar se auzea foarte clar un plâns îndurerat ca de copil.

În timp ce această bisericuță se dărâma, ală­turi s-a ridicat alta din lemn. Rugăciunea nu trebuia întreruptă. Săpăturile făcute exact în locul indicat în vise de Sf. Muceniță Irina au condus la descoperirea unei icoane din aur cu Prea­slăvitul chip al lui Iisus Pantocrator. De pe acest engolpion, chipul Mântuitorului emană în jurul lui atâta bunătate, atâta lumină și iertare!

9. Alte făclii vii

Sf. Rafael a povestit mai multor persoane că acest loc a mai fost scăldat de un val de sânge mucenicesc. În vechime, pe colina Ka­ryes fusese o mănăstire de călugărițe. La 11 mai 1235, mă­năstirea a fost jefuită de pirați sângeroși. Stareța Olimpia, monahia Eufrosina și alte călugărițe au fost supuse unor chinuri înfricoșătoare. Sf. Mu­ceniță Eufrosina a fost spânzurată de un copac și apoi a fost făcută făclie vie. Sfintei Mucenițe Olimpia i-au ars trupul cu lumânări aprinse, apoi, cu un fier în­roșit în foc, i-au străpuns capul de la o ureche la cealaltă. La sfârșit, au țintuit-o în cuie pe o ușă cu care a și fost îngropată. Moaștele Sf. Olimpia se află astăzi în Mănăstirea „Sf. Rafael” din Thermi.

10. Altă minune

Când s-a găsit mormântul Sf. Olimpia, au fost găsite și cuiele cu care a fost pironită. Unul dintre aceste cuie a fost luat de o femeie evla­vioasă și păstrat cu multă grijă. Acest obiect care fusese cândva unealtă a crimei era acum acoperit de mir binemirositor care niciodată nu se ter­mina. Un monah a aflat aceasta și l-a cerut spunând: „Dă-mi cuiul să însemnez cu el în chipul crucii ochii surorii mele care este în primejdie să orbească și se află la spital pentru operație”. Mi­nunea s-a săvârșit: ochii bolna­vei s-au vindecat. S-au mai deschis și ochii duhovnicești ai multora din cei care, privind, nu vedeau.

11. Aflarea agheasmei

Atât cât au durat săpăturile, sfinții au vorbit în vise sau vedenii despre agheasma mănăstirii. Se cunoștea că aceasta se afla în spatele altarului într-o galerie. Într-un vis, Sfân­­tul Rafael a arătat un măslin bătrân și a spus: „Aici să săpați, exact sub el, nici la dreapta, nici la stânga”. Galeria de agheasmă a fost descoperită la data de 13 iunie 1961, la exact un an după descoperirea moaștelor Sf. Mu­cenic Nicolae. Agheasma s-a aflat la mai mult de doi metri adâncime; izvora continuu din stâncă. Prima vindecare cu această agheasmă s-a făcut imediat după descoperire. Mama cre­din­cioasă a unui copil bolnav de osteomie­­lită s-a rugat Maicii Domnului și sfinților de pe colina Karyes, a crezut și Dumnezeu i-a vindecat copilul. De atunci agheasma curge și tămăduirile curg.

12. Sfaturile Sfinților

a) Nu lăsați sufletul să rătăcească în ma­terie, în lucrurile stricăcioase ale lumii. Viața nu are nici o valoare, dacă nu ne îngrijim de suflet. Prin urmare, nu vă lăsați duși în ră­tăcire, căci astfel vă pierdeți sufletul.

b) Calea lui Hristos este cu multe necazuri și suferințe.

c) Printre îndatoririle voastre de creștini este și aceea de a-i iubi pe semeni și de a-i ierta mereu. Dacă faceți acest lucru, vă veți umple de bucurie și de sănătate sufletească și trupească.

d) Întotdeauna cereți Creatorului să vă ierte. El știe toate faptele și gândurile cele ascunse pe care oamenii nu le mărturisesc, probabil din ru­șine sau din lipsă de tărie în a spune adevărul.

e) Noi îi vindecăm pe cei care cred în noi și se apropie de noi cu credință.

f) Sufletul milostiv iubește, ajută, mân­gâie, devine părtaș la suferința aproapelui. El lucrează pentru răspândirea Evangheliei, mâ­nat fiind de dragostea sa față de cel păcătos.

g) Fericit este omul care urmează învă­țătura lui Hristos. El este fericit în această viață vre­melnică și în viața de după moarte, căci sufletul nu piere la moarte, ci continuă să existe.

13. Actuala mănăstire

În toamna anului 1961 au început lucrările de construcție a Mănăstirii Sfântului Rafael. Slujba din noaptea de Înviere și din marțea luminată din anul 1963 au fost prăznuite cu multă solem­nitate în biserica nouă. Mănăs­tirea are Para­clisul Agheasmei și o biserică pe două nivele: jos se află moaștele Sf. Mucenici Nicolae și Irina, iar în biserica de sus se află moaștele Sf. Mu­cenic Rafael. Deasupra lo­cului unde se găsesc moaștele Sf. Rafael se află o icoană din mozaic a sfântului; cei care cu cre­dință își lipesc urechea de această icoană pot auzi deslușit cântări dum­nezeiești, de undeva din afara lumii materiale, cântări care nu se pot descrie, fiindcă nu avem mijloace, nici termeni de comparație. În biserica de jos se săvârșește zilnic Sfânta Liturghie. Sta­reța mă­năstirii a spus unor pelerini: „Aici se săvârșesc zilnic minuni”.

14. O concluzie, pentru unii nouă

Un bărbat care a muncit la săpăturile de la Karyes, care l-a văzut pe Sf. Mc. Rafael în vise, dar și în stare de veghe, a spus:

„Nu mă mai preocupă dacă voi mai trăi cinci zile sau o sută de ani. Este unul și același lucru, deoarece sunt sigur că viața noastră se continuă după moarte”.

Pentru noi, creștinii, important este cum va fi exis­tența noastră de după această viață. La aceasta, cu lacrimi cugeta și Sf. Efrem Sirul:

„Oare ce ne va întâmpina pe noi după despărțirea sufletului de trup?”.

15. „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui” (Ps. 67,36)

Celor care L-au preamărit pe pământ, Dum­­nezeu le revarsă din belșug daruri cerești și-i face vrednici de a săvârși minuni. Sfinții ne întăresc credința noastră în Înviere și ne în­deamnă ca, prin pocăință și fapte bune, să lucrăm pentru învierea sufletelor noastre din moartea păcatului.

Pe sfinții mucenici ai lui Hristos, pe dum­nezeiescul Rafael, pe vrednicul Nicolae, îm­preună cu fecioara Irina, mijlocitorii noștri, cu cântări să îi mărim.

Familia Ortodoxa nr 4 (27) /2011:

Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina noii mucenici şi facători de minuni ai lui Hristos (9 aprilie)

De aproape cinci secole, se impământenise printre locuitorii insulei greceşti Lesvos obiceiul sa vină în Martea Luminata la ruinele unei mănastiri de lânga satul Thermi, în partea de miazanoapte a Mitiliniului. Nu se mai ştia anume din ce pricina apăruse acest evlavios obicei — oamenii işi aminteau doar că oştenii turci îi omoraseră, cu multa vreme in urmă, pe monahii de acolo. In 1959, un sătean credincios, Anghelos Rallis, a hotarat sa ridice un paraclis deasupra ruinelor mănăstirii. In acel an, pe 3 iulie, muncitorii care lucrau acolo au descoperit slavitele moaşte ale Sfântului Rafail, pe când curăţau locul de dărâmături si gunoaie; la scurta vreme, Sfântul Rafail, impreund cu Sfântul Nicolae, diaconul mănăstirii, şi Sfânta Irina, o fetiţa ce mucenicise şi ea impreuna cu dânşii, au inceput să li se arate multor locuitori ai Lesvosului, istorisindu-le povestea lor. Totodată, Sfintii noi-mucenici le spuneau oamenilor dorinţa lor să fie cinstiţi, să se zugrăveased icoanele şi să li se alcătuiască slujba. Vestitul Fotios Kontoglou le-a pictat icoana, potrivit marturiilor celor carora li se arătaseră sfintii, iar parintele Gherasim Mikraghiannanitul, din Sfântul Munte, le-a scris slujba. Nenumărate sunt minunile săvarşite de atunci prin mijlocirea Sfântului Rafail şi a celor proslăviţi impreună cu el — cei ce se inchina Sfinţilor se tamăduiesc grabnic de boli şi neputinţe, şi dobândesc intărire în credinţă. (R.H.)

La 26 octombrie 1960, Myrsini Dorgouna din Thermi a văzut următoarea minune: s-a dus de dimineaţă la Preasfânta din Karyes, ca sa aprindă candela. Când s-a apropiat de biserică, a auzit o psalmodie şi i s-a părut că mai mulţi pelerini cântă impreună. Apropiindu-se de lăcaş, nu a văzut pe nimeni. A intrat inăuntru să se inchine şi a aprins candelele. Dintr-o dată s-a văzut inconjurată de o lumină şi a auzit nişte şoapte din raclele cu moaştele Sfinţilor. De spaimă, a fugit imediat. In aceeaşi lună, Elena Karadimitriou a văzut în faţa ei, imediat cum a prins-o somnul, doi preoţi.Unul dintre ei era Sfântul Rafail, care purta veşminte de aur şi un epitrahil cu cruci de aur. Avea şi mătănii la gât. Frumuseţea lui era de nedescris. Avea părul ondulat, ochii mari, albaştri, pielea îi era albă, barba puţin incarunţită, arata voinic, ca un arhiereu. Celălalt, Sfântul Nicolae, era mai mic de statură, slab şi purta o rasa neagră. Sfântul Rafail i-a spus Elenei:

„Venim din Karyes. Ne-am coborât in sat şi am facut câte o cruce peste casele celor credincioşi. Am trecut şi pe la tine să ne vezi, că atâta ne tot rogi. Te doare ceva?“

Atunci Elena i-a spus:

„Sfinte Rafail, am o durere in spate de ani de zile şi nici un doctor nu poate să o vindece”.

Imediat sfântul i-a insemnat de trei ori spatele cu mâna sa şi i-a zis:

„Elena, te-ai facut bine“.

Apoi i-a spus:

„Ieşi afară şi priveşte“.

Ieşind in uşa, a văzut icoana Preasfintei facută din marmură de sus pană jos. Atunci sfantul i-a spus din nou:

„Această icoană este ingropată in pământ acolo sus şi se apropie timpul când va ieşi afară“.

Atunci Elena s-a trezit şi, din cauza emoţiei, a plâns. Durerea din spate i-a disparut, şi s-a insănătoşit, slavind pe Dumnezeu şi pe Sfinţi.

In decursul lunii noiembrie a anului 1960, s-au dus să dea o Liturghie la bisericuţa din Karyes doua surori din Mytilini, Katina Zavarini şi Eleftheria Skoufou, căci ii visasera de multe ori pe cei doi sfinţi nou-arătaţi. Printre visele pe care le vazuseră este şi urmatorul: Eleftheria Skoufou a visat o clădire foarte frumoasa, in intregime albă. La intrare era adunată lume multă şi s-au aşezat la coadă. La uşa clădirii stătea un cleric foarte frumos, inalt, cu camilafcă, ca şi când el ar fi primit lumea. Atunci Eleftheria l-a intrebat:

„Ce este aici, părinte?“

Iar acela i-a răspuns:

„Este clinică. Oamenii vin aici şi se vindecă“.

Eleftheria a Intrebat din nou:

„Cine sunteţi?“,

iar preotul i-a răspuns:

„Sunt doctorul cel mare al clinicii, Sunt Sfântul Rafail“.

La aceste cuvinte, Eleftheria s-a trezit.

Maria Dourgouna simţea de câteva zile o durea mâna. S-a dus la doctor, iar acela i-a dat medicamente pentru reumatism, care insă nu au ajutat-o in vreun fel. Intr-o seară, la 18 noiembrie 1960, şi-a facut, ca intotdeauna, rugăciunea şi l-a rugat pe Sfantul Rafail sa-i vindece mâna. Când s-a culcat, i-a vazut in vis pe Sfântul Rafail, pe Sfântul Nicolae şi pe Maica Domnului, care au intrebat-o:

„Ce ai, Maria?“

Iar aceea le-a arătat mâna şi i-a privit inlăcrimata. Atunci Preasfânta îi spune:

„Ridica-te, sa mergem la biserică. Cât despre mâna ta, uit-o de acum. N-o să te mai doară!“.

Când au ajuns la mica biserică din Karyes, Maria a văzut o grădină in care erau pomi plini de roade. Atunci Preasfânta i-a zis:

„Acum du-te să vezi raclele cu moaşte“.

Când s-a apropiat de racle, a văzut ca ambele racle erau invelite in steaguri, care aveau deasupra semnul Crucii. Atunci Preasfânta i-a zis:

„Aceştia sunt eroi!“

In acea clipă, Maria s-a trezit. Nu mai simţea nici o durere la mână.

Extrase din cartea „Semn minunat” a lui Fotios Kontoglou

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2012/04/19/sfintii-mucenici-rafael-nicolae-si-irina/ )

SFINTELE FEMEI (II)

Simteam ca nu am spus tot, ca este ceva esential care nu a fost spus, care imi scapa .Si dimineata pregatindu-ma pntru slujba de duminica, am deschis Biblia si am citit evanghelia zilei( Marcu 8:34-38; 9:1)

"Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împrăţia lui Dumnezeu venind întru putere."

Si am inteles ca mesajul acesta, e cel pe care l-au auzit sfintele femei, lepadandu-se de viata plina de liniste, urmandu-i lui Hristos,  au inteles ca drumul pe care pasesc e un drum al crucii , al suferintei si al lepadarii de sine. Au acceptat ca bucuriile lor vor fi doar bucuriile celorlalti, ca vor plange cu cei in nevoi si se vor bucura cu ei, ca trebuie sa accepte viata ca pe o lupta cu patimile, cu slabiciunile firii,si punandu-si dorintele pe ultimul rand, considerandu-se moarte pentru viata aceasta, tocmai atunci vor dobandi Viata.
Mantuitorul ne-a chemat la o viata pe cruce, dandu-ne exemplul Sau, de curaj.

Dar in marea Sa iubire, Iisus Hristos ca si Dumnezeu Adevarat, ne da libertatea de alege,El  ne spune, "Oricine voieste sa vina dupa Mine..."Avem libertatea de a alege, fie viata acesta in nepasare si indestulare, fie o viata de lepadare de eu-l egoist si primirea din mana Mantuitorului a crucii pregatite pentru noi.Si eu cred ca sfintele femei au primit crucile lor cu bucurie: erau cruci incarcate de flori si spini: sfanta Elena avut crucea prigoanei...mult timp, asemenea Mantuitorului,  nu a gasit unde sa-si plece capul, traind tristetea de a-si pierde chilia,manastirea arzand de doua ori, surorile izgonind-o, fata pe care o crestea intorcandu-i spatele, dar ea stia ca trebuie sa nu cerem mai mult decat El a avut, pentru ca scris este..".vulpile au vizuini si pasarile  cerului cuiburi,  Fiul Omului insa  nu are unde sa-Si plece capul"(MATEI 8: 20), si dupa lacrimi si rugaciuni si acceptarea crucii, Dumnezeu  i-a daruit o prietena pentru restul de viata si a refacut manastirea in care sfanta a ramas pana la moartea fizica si Invierea in ceruri.

"Privita omeneste deci, Crucea este osteneala, rabdare, su­ferinta, lupta impotriva raului; si fiindca acestea nu pot fi ocolite in viata, nici crucea nu poate fi ocolita, tot omul trebuie sa-si poarte crucea sa. Plata pacatului este moartea: crucea ispasirii si a suferintei este fireasca in acest veac. Prin suferinta Sa, Man­tuitorul insa a deschis o noua perspectiva asupra Crucii: su­ferinta, dar nu spre moarte, ci spre viata, popas spre bucuria Invierii. Putina suferinta a Crucii ne scapa de vesnicia mortii. De aceea Hristos astepta cu dor Crucea, iar mucenicii cautau si se bucurau de chinuri, stiind ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18)spune Parintele Petroniu 

Aceasta cruce a osteneli si a uitarii de sine au dus-o si sfanta Anastasia ingrijind bolnavi si sfanta Dositeea, nevoindu-se in post si rugandu-se pentru lumea intreaga.

Au asteptat ceva de la lume?Le-a daruit lumea ceva? 

Nici nu au asteptat si nici nu au primit. Dumnezeu le proslavise in Ceruri si acolo au luat cununa nemuririi.

Asa cum spunea Parintele ieri la predica, crucile  lor au fost altar sfintit cu sangele nevointelor si arma a mantuirii.

Oare unde au cautat sfintele femei mangaiere in greutatea purtarii crucilor ? Stiu cat e de greu si cum uneori lumea intrega pare ca se inchide in fata ta si chiar se inchide si Dumnezeu isi doreste sa ramai singur.Pentru ca singuratatea ta este locul in care il gasessti cel mai bine pe Hristos.El singur sta acolo  si dupa ce bate la usa ta, te asteapta sa deschizi. Si asa cum spune Sfantul Luca al Crimeeii :

"Niciodată nu vor afla mîngîiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mîngîiere în necazuri? Despre aceasta Sfîntul Proroc David spune: “Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu”. Fericiţi cei ce află mîngîiere adîncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţîşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament – însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adîncă şi mai înaltă mîngîiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei.(Sf. Luca al Crimeei, La porţile Postului Mare. Predici la Triod)

Si eu imi port crucea: e crucea pierderii lui Grig, a singurului sprijin permanent si neconditionat pe care Dumnezeu mi l-a dat.Lipsa lui de 5 ani si cinci luni, lipsa acelui om pe inima caruia sa ma plec si sa plang, lipsa ajutorului lui financiar,lipsa singurului om care nu m-a judecat si nu m-a condamnat niciodata...Si mai am pe crucea mea si alte flori frumoase de ciulini:clevetiri, calomnii, vorbe urate. Imi plac ciulinii pentru ca au in salbaticia lor o frumusete incredibila.

Aseara tarziu, rascolita de greutatea crucii mele, de ciulinii care imi patrunsesera in palme,desi e probabil cea mai mica cruce din univers, eu, femeia neputincioasa, am intors spatele lumii si m-am intors spre Dumnezeu, stiind ca in El este sprijinul si mangaierea.Dimineata cand m-am trezit,crucea mea era deja mai usoara de dus. 

Si mi l-am amintit iar pe Mantuitorul spunand: "In lume necazuri veti avea: dar indrazniti, eu  am biruit lumea"(Ioan cap16;33)

Sfintele femei(I)

Am adormit gandindu-ma sa scriu despre ele.Despre sfintele femei.
M-am trezit la ora 3 gandindu-ma sa scriu despre ele.

La ora 6, inainte sa plec la biserica, am deschis calculatorul si am inceput sa scriu...Aveam sa las insa sa termin  seara tarziu.
Evanghelia dupa Ioan.

"Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine 15 aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi. 16 Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor. 17 De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. 18 Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu".(Evanghelia dupa Ioan cap 10)

Eu sunt oaia care nu era dupa nastere din staulul acela. De generatii multe, din totdeauna,  neamul meu s-a nascut  si a trait pe acest pamant, in acest spatiu in care oamenii au crescut oi, au facut agricultura, au facut mici mestesuguri...Din neamul acesta din care m-am zamislit, au fost  asemenea levitilor, preoti. Noi am fost neamul dupa care Iisus a plecat, pentru ca noi auzindu-l sa  iubim glasul Lui si sa fim o singura turma si un pastor.

Si ele, sfintele femeile la care m-am gandit in noapte, nici ele nu erau din staulul acela, si ele erau nascute departe de locul in care se nastea Iisus. In pamantul Rusiei. In pamant bun  pentru ca desi impanzit de vrajitoare si magie, un cneaz plin de Duh Sfant i-a bagat in Nipru si la anul 988 dupa Hristos, i-a botezat.



Sfântul prinţ Vladimir, era inainte de convertire un păgân copleşit de păcate, care aducea chiar şi jertfe umane zeilor.
Nici măcar bunica sa, Sfânta Olga (cu dată de pomenire la 11 iulie), nu l-a putut influenţa pe nepotul ei, deşi a încercat să-i înfăţişeze frumuseţea Ortodoxiei.
Instalat ca prinţ în Kiev, în anul 980, Vladimir s-a dedicat ridicării de temple zeului viking al tunetului, ducând o viaţă imorală. Un eveniment i-a mişcat, totuşi, inima: în 983, la vremea sacrificiului uman pentru zei, în urma unei victorii militare, sorţii au căzut pe negustorul Teodor şi pe fiul său, Ioan, care au fost ucişi cu cruzime, la 12 iulie.
Cei doi erau creştini, iar tăria credinţei lor a lăsat o amprentă în sufletul prinţului, mai mult decât orice altceva acesta cunoscuse până atunci.
Răscolit, a început să se intereseze de credinţele monoteiste, începând să se îndoiască de adevărul idolilor.
Cu dorinţa de a-l influenţa pe prinţ, au sosit atunci La Kiev, în grabă, emisari musulmani din Bulgaria, evrei, germani catolici şi greci ortodocşi. Prinţul a fost receptiv numai la cuvintele celor din Bizanţul ortodox. Dar nu s-a mulţumit cu atât. El însuşi a trimis ambasadori in Bizanţ, care să se convingă despre religia grecilor. Aceia au participat la o Sfântă Liturghie oficiată cu mare fast în Catedrala Sfânta Sofia, mărturisind după aceea:
„Nu mai ştiam dacă ne aflam în cer sau pe pământ. Căci n-am găsit în altă parte o altă ceremonie, de o asa frumuseţe negrăită. Ştim doar că, acolo, Dumnezeu rămâne împreună cu oamenii... iar cultul ortodox depăşeşte pe oricare altul. Nu putem uita acea frumuseţe şi, suntem siguri, ne-ar fi cu totul imposibil să trăim în Rusia altfel decât ei!"
Convins pe deplin de mărturia ambasadorilor săi, Vladimir s-a hotărât să se boteze. Au urmat câţiva paşi, până să obţină mâna Annei Porfirogeneta, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, dar în 988, la Kiev (sau, după alte surse, în 989, la Cherson), s-a creştinat, cu numele de „Vasile".
A urmat creştinarea întregului popor aflat sub stăpânirea prinţului kievian, dărâmarea idolilor şi zidirea de biserici în locul templelor păgâne. Schimbarea totală a prinţului, care a devenit fidel soţiei, milostiv şi împodobit cu toate virtuţile creştine, l-a făcut sa devina model pentru poporul său.
O grijă deosebită a sa a fost aceea a ctitoririi unei splendide biserici închinate Adormirii Maicii Domnului, chiar pe locul martiriului primilor mucenici de pe pământ rus: Teodor şi Ioan (pomeniţi la 12 iulie).
Deşi trecut prin suferinţe, prin invidii si trădări, prinţul Vladimir (Vasile) a trecut în pace la Domnul, fiind condus de mulţime de popor, în 15 iulie 1015, pe ultimul său drum, la Catedrala din Kiev.
Sfintele sale moaşte au fost împărţite între mai multe biserici (la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova, la Biserica Lavrei Peşterilor din Kiev etc...).
Iată cum, o slujbă săvârşită după toată rânduiala, într-o CATEDRALA somptuoasă - nu pentru fală, ci pentru a reflecta o parte din frumuseţea Ortodoxiei - a putut convinge... un prinţ şi, odată cu el, un popor!

Si credinta ortodoxa a fost urmata sute de ani,de femei sfinte la care m-am gandit intreaga noapte:Sfanta Dositeea la care m-am inchinat la Kitaev.Uitati pestera in care s-a nevoit, locul ei de rugaciune si mai ales viata pentru rugaciune, locul unde l-a primit pe cel care urma sa fie Sfantul Serafim de Sarov, pentru cuvant de folos.Si i-a spus:

-Mergi in Padurile Sarovului si acolo te vei mantui!

Sfanta Dositeea se tragea dintr- familie foarte bogata, din neamului lui Dimitrie Donskoi, unul din cnezii, rusi, acesta fiind la randul lui, urmasul de suflet al lui Serghie de Radonej.Din copilarie, Dositeea si-a dedicat viata lui Dumnezeu, s-a retras la manastire cand era mica si s-a ascuns sub nume barbatesc si 

s-a prezentat drept un tanar fiu de taran serb. 

In acele vremuri taranii serbi nu se puteau calugari.

Din aceasta cauza, Dositeea nefiind calugarita, a sapat aceasta grota si s-a rugat aici lui Dumnezeu timp de 12 ani.

Calugarii din manastire ii aduceau o data pe saptamana paine si apa.

Despre calugarul care se ruga in aceasta grota, a mers vestea in lume, si aici au inceput sa vina multi oameni in cautarea unui ajutor.

La un moment dat, aflandu-se la Kiev si afland despre minunile savarsite de calugarul din grota, Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru I, a venit aici sa-l cunoasca,si chiar sa intervina, pentru ca biserica sa permita calugarirea lui Dositei.

Cuvantul ei a fost decisiv si tanarul taran serb care era de fapt tanara,de vita nobila, a devenit calugarul Dositei.

Calugarul Dositei era vazator cu duhul. Tot el l-a indrumat si pe calugarul Teofan sa plece pe insulele Solovet.

Numai dupa moartea Dositeei au aflat ca ascetul era femeie.

Mare bucurie sa fii oaspetele unei sfinte!Intalnirea cu sfanta ramane pentru totdeauna prilej de amintiri frumoase.

Ma gandesc apoi la Printesa Alexandra a carei viata desi putea sa fie o viata de liniste si rasfat, a fost o viata jertfita celor suferinzi si saraci.

Uitati cum arata Cuvioasa Anastasia din Kiev!Am intalnit-o la manastirea Pocrovski.Era seara tarziu.Biserica era plina.Sute de oameni, unii in altii, in liniste se inchinau la sfintele ei moaste si la icoana.Cu credinta si cu iubire sfanta raspunde tuturor.Uitati actul prin care se stabileste de catre Sfantul Sinod Ortodox Ucrainian proslavirea sfintei 

Cuvioasa nevoitoare monahia Anastasia (Marea Prinţesă Aleksandra Petrovna Romanova) (+13/26 aprilie 1900).

Examinând viaţa, faptele, nevoinţele şi minunile şi luând în considerare cinstirea pe care poporul o aduce Cuvioasei nevoitoare monahia Anastasia (Romanova),

DISPUNEM:

1. Se binecuvintează proslăvirea pe plan local şi cinstirea monahiei Anastasia (Marea Prinţesă Aleksandra Petrovna Romanova).

2. Se aprobă reprezentarea iconografică a sfintei.

3. Se aprobă proiectele prezentate pentru Troparul şi Condacul Sfintei Cuvioase Anastasia din Kiev.

4. Rămăşiţele Sfintei Cuvioase Anastasia de la Kiev să fie considerate sfinte moaşte.

5. Pomenirea Sfintei Cuvioase Anastasia să se facă Joi în Săptămâna Luminată şi în ziua aflării moaştelor ei 20 octombrie/2 noiembrie.

6. Se aduce mulţumire Atotmilostivului Dumnezeu, minunat întru sfinţii Săi, că ne-a arătat o nouă rugătoare pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru poporul nostru.

Si uite cum arata inainte! Dar ea intelese se cat de temporara este fericirea acesta, cat de usoara, cat de efemera... Si a dorit desavarsirea in inchinarea vietii ei celor pe care lumea ii uita, cei bolnavi, cei flamanzi.

Cum de a stiut  sa aleaga?

Ma gandeam in noapte trecuta la sfanta Dimitria, care imi este foarte draga, poate si pentru ca numele sfintei e apropiat de numele pe care Grig mi l-a lasat.

Nici ea nu era din neamul acela, si nici macar rusoaica nu era.

Sfanta Cuvioasa Dimitra este bulgaroaica, s-a nascut la Silistra. Sotul acesteia a fost ucis in timpul razboiului Crimeii de la mijlocul secolului al XIX-lea si, dupa aceasta, ea si-a dedicat intreaga viata Bisericii si a mers pe urmele Sfantului Andrei - cel dintai chemat dintre Apostoli- catre Kiev si acolo a pus temelia unei manastiri.

A fost, de asemenea si la Sankt Petersburg. Acolo a simtit ca ii sosise ceasul din urma, s-a calugarit, a primit numele de Dimitra si apoi a fost inmormantata la Kiev. 

Uitati aici imagini de la canonizarea sfintei Dimitria si a sfintei Olimpia.

Au slujit Mitropolitul Ilarion de Dorostol (delegat al Bisericii Ortodoxe din Bulgaria), arhiepiscopii Mikolai de Bilogorodsk, Visarion de Ovruci şi Korosten, episcopii Serafim de Iahotin, Ioasaf de Nova Kakhovka, Alexandru, de Pereiaslav-Khmelnitski (Secretar al Primatului UOC), Panteleimon de Vasilkiv.

În cursul Sfintei Liturghii a fost oficiată o slujbă de canonizare a sfintelor Dimitra şi Olimpia. Au fost facute ultimele slujbe ale panihidei (parastas) pentru cele doua femei pioase, după care episcopii Ioasaf de Nova Kakhovka şi Berislav, şi Panteleimon deVasilkiv au citit decizia Sfântului Sinod al UOC (act oficial nr 32, din 18 aprilie şi actul oficial nr 34 din 8 mai 2008) de canonizare şi trecere în rândurile Sfinţilor, la nivel local: Sfânta monahia Dimitra (Egorova) şi schimonahia Olimpia (Strigaliova).

Si ca un magnet gandul meu era la Sfanta Elena Behteeva.Praznuita dupa calendarul noastru, ieri, 5 aprilie.Uitati icoana ei!

Frumusetea ei este extraordinara.Era ca si celelalte o femeie dintr-o familie instarita.Avea slugi care sa o hraneasca, sa-i faca toate poftele, sa o rasfete...Parinti, frati...Si a ales ...

Si ea ca si celelalte au ales sa auda chemarea, glasul bland al Pastorului.Si odata ce s-au intors cu fata spre El, au lepadat cele pamantesti si precum spune sfantul Ioan Gura de Aur despre sfinti mucenici " 

priveau cu ochii credinţei împărăţia cerurilor şi pe îngerii ce stăteau de faţă şi îşi aduceau în minte acele negrăite bunătăţi.

Şi, mutându-şi cugetul acolo, nu s-au mai întors către nimic din cele văzute. Şi privind la mâinile călăilor sfâşiindu-le trupurile, şi la focul acesta material, şi la cărbunii fremătând aprinşi, ei îşi zugrăveau focul gheenei, şi aşa întărindu-şi gândul, se avântau spre acele grozăvii, neluând în seamă durerea de aici ce se cuibăreşte în trup, ci râvnind doar veşnica odihnă. Şi cugetând cele de sus, după îndemnul fericitului acestuia, au străbătut până unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi nu s-au încurcat cu nimic din cele văzute, ci pe toate le-au trecut cu vederea, socotindu-le ca pe un vis şi umbră, din pricină că gândul lor era întraripat de dorirea celor ce vor veni."

Ma gandeam cu admiratie si iubire la modelul acestor sfinte femei si la cat de greu ne este noua, celor care nici macar nu am beneficiat de educatia, bunastarea si  rasfatul acestor femei pana la  momentul plecarii lor pe drumul implinirii evangheliei,celor crescuti in gradinite de stat, inregimentati in uniforme identice, in  sabloane, sa rupem din confortul nostru pentru a ajuta pe altii.Cat de usor ma indreptatesc pentru linistea acestei seri in care nu am facut nimic pentru altul si doar pentru mine!

Cu ce curaj sa indrept rugaciunea mea spre ele, cerandu-le ajutorul?

Dimineata, la slujba de pomenire a sfintilor zilei, cineva, asezase pe masa alaturi de prinoase , icoana sfintei Elena si strana a cantat troparul sfintei Elena

. "Intru tine, Maica, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand Crucea, ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucru cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioasa Maica Elena, duhul tau"

Si troparul a fost cumva raspunsul la toate gandurile mele care ore in sir s-au invartit in jurul sfintelor.

Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile sfintelor: Elena, Sfintei Anastasia, sfantei Dimitria, Sfantei Dositeea, Sfantei  Olimpia si ale tuturor sfintelor Tale, miluieste -ne si ne mantuieste si pe noi ! Si ajuta-ne sa le avem ca model de implinire a Evangheliei Tale.

Sfânta Cuvioasă Elena Behteeva (Florovskaia) din Kiev, Ucraina

Sfânta Cuvioasă Elena Behteeva (Florovskaia) din Kiev, Ucraina (23 martie)

Aceasta s-a născut în anul 1756 în Zadonsk, guberia Voronej din Rusia, într-o familie înstărită şi de vază, primind numele Ecaterina. Familia sa, precum şi rudeniile sale, se aflau în relaţii apropiate cu sfântul ierarh Tihon din Zadonsk (pomenit la 14 mai si 13 august) care venea din vreme în vreme la dânşii şi stătea câte două luni sau mai mult. Evlavia prieteniei cu sfântul Tihon s-a transmis fără îndoială şi tinerei Ecaterina, care la 18 ani, mânată de dorul de a petrece departe de desfătările cele vremelnice ale lumii acesteia, plecă pe ascuns din casa părintească îndreptându-se către mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Voronej.

Mare fu întristarea părinţilor ei care începură să o caute pretutindeni până o aflară. Aceştia încercând a o convinge să se întoarcă din drumul cel plin de osteneli pe care îl apucase, fură ei înşişi înduplecaţi de neclintirea fiicei lor şi de cuvântul cel plin de înţelepciune al egumenei.

După intrarea sa în mănăstire, luă asupra sa sarcina educaţiei unei orfane dintr-o familie de vază dar săracă şi începu a petrece în îndelungi postiri şi în rugăciune neîncetată. Curând, vestea bunei sale sporiri se răspândi în împrejurimi, mulţi cercetând-o pentru a primi povăţuire duhovnicească. Aceasta stârni nemulţumirea egumenei care se strădui cu orice chip să o îndepărteze din mănăstire, vrăjmăşie ce cuprinse curând şi inimile maicilor precum şi a elevei sale. Astfel, cuprinsă de adâncă mâhnire tânăra Elena se rugă Domnului şi sfântului ierarh Tihon din Zadonsk şi curând primi mângâiere căci căzând istovită într-un somn adânc îl visă pe sfântul ierarh care îi spuse:

- Te-ai plâns că ţi s-a luat tot. Să ştii că te voi răsplăti pentru pierderea ta cu o mângâiere neaşteptată.

În locul elevei sale, se apropie de sora Elisabeta (mai apoi, în monahism, Evghenia), cu care hotărî să plece la Kiev pentru a afla o mănăstire unde să se poată nevoi în pace.

După sosirea la Kiev, îşi luară cu chirie un ungher sărăcăcios departe de oraş şi zilnic mergeau la Marea Lavră a Peşterilor, unde se rugau cu multe lacrimi sfinţilor sfintei lavre. Aici, aflând despre necazurile tinerelor surori, sfântul Antonie Smirniţki (ieromonah iar mai apoi stareţ al lavrei, trecut în rândul sfinţilor la 24 iunie 2008) le ajută să intre în mănăstirea Sfinţilor Flor şi Lavru (Florovski) din Kiev.

După o vreme, în mănăstire izbucni un incendiu care prefăcu în scrum şi chilia lor. Cele două nevoitoare, primind nenorocirea ca fiind voia Domnului, se întoarseră în Voronej încercând a intra din nou în obştea unde vieţuiseră mai înainte, însă curând primiră vestea că mănăstirea Florovski se va reînfiinţa. Cuprinse de bucurie, se întoarseră la Kiev. În călătoria lor, întâmpinară multe greutăţi, foame, mizerie şi multe alte lipsuri, încât cu greu ajunseră la locul dorit. Sălăşluindu-se din nou în mănăstirea Florovski, după o vreme le arse din nou chilia, iar ele fură izgonite din mănăstire. Acestea rugându-se iară fierbinte Domnului şi sfinţilor marii lavre, primiră ajutor curând căci un om de vază din Voronej care sosise la Kiev şi cunoştea familia sfintei cuvioase Elena, îl înduplecă pe mitropolitul Kievului Serapion să binecuvânteze întoarcerea celor două nevoitoare la mănăstirea de unde fuseseră izgonite. Ierarhul promise, însă făgăduinţa fu împlinită abia de succesorul său, mitropolitul Evghenie care era rudă îndepărtată cu sfânta Elena. Astfel, în anul 1817, pe când sfânta Elena avea 61 de ani, fură reprimite în mănăstirea lor unde petrecură până la sfârşitul vieţii lor.

Mulţi primeau mângâiere şi tămăduire sufletească din blândeţea sfintei Elena, din iubirea sa de aproapele şi din pacea pe care toţi cei care o cercetau o simţeau în inimile lor. Iar ea se nevoia în taină în privegheri de toată noaptea, în rugăciuni fierbinţi pentru întreaga lume şi în postiri, acoperindu-le pe toate în haina smereniei şi simplităţii purtării. Pentru virtuţile sale cu care se împodobise în urma îndelungii răbdări în toţii ani vieţii sale de strâmtorări şi necazuri, sfânta Elena era iubită de toţi.

Pe când avea 78 de ani, în primăvara anului 1834, fu cuprinsă de boală, căci se apropiase clipa părăsirii celor pământeşti. Sfânta Elena, care îndurase multe necazuri întreaga sa viaţă, primi boala cu o neobişnuită răbdare, adâncindu-se în rugăciune şi având liniştea primirii a toate ca din mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. 

Când fu împărtăşită cu Sfintele Taine, rosti cu multă însufleţire cuvintele „Cred, Doamne!”, căci după cum povesti maicilor după aceea, văzu sfântul potir cuprins de o lumină cerească.

După ce îşi ceru iertare întregii obşti, plecă în pace pentru a se sălăşlui în locaşurile cele de sus ale Domnului, fiind îngropată în mormântul sfântului ierarh Tihon din Zadonsk. Acest mormânt sărăcăcios şi-l pregătise sfântul ierarh cu mult timp înainte de adormirea sa cerând cu stăruinţă să fie înmormântat acolo, însă după plecarea sa la cele veşnice, mormântul se află prea strâmt, iar fraţii îl îngropară în altul, împărţind apoi sărăcăcioasa agoniseală a sfântului printre care şi acest mormânt care ajunse la sfânta Elena, iar aceasta îl păstră vreme de 50 de ani.

Vreme de aproape două veacuri, mulţi credincioşi aflară mângâiere şi izbăvire din necazuri, nevoi, boli şi neputinţe, la mormântul său, iar toţi simţiră în sufletele lor aceeaşi pace pe care sfânta Elena o răspândea încă din viaţă tuturor celor care o căutau.

Din rânduiala lui Dumnezeu, afându-se cinstiele sale moaşte, la 6 octombrie 2009 sfânta Elena fu proslăvită cu sfinţii. În cuvântul de la canonizare se vorbi despre preţuirea pe care stareţi şi mireni o aveau pentru dânsa, precum şi de puterea de a dărui mângâiere în necazuri.

Din slujba de proslăvire a Sfintei Elena

Moaştele Sfintei Elena

+ * + * +

Mănăstirea Florovski din Kiev

Sursă: http://sfintisiicoane.wordpress.com

Inima mea

Vreau astazi sa scriu despre inima mea.

Am fost totdeauna un om atat de prietenos incat am agatat de inima mea multi oameni.Va povesteam ca in copilarie joaca copiilor incepea cu mine si se sfarsea noaptea tarziu...

Am stat in parcuri zile intregi pentru ca eram prietena cu totii copii si nu puteam sa ma despart usor de ei...

Imi amintesc o zi in care am plecat dimineata in  singurul parc din oras  si m-am jucat acolo cu randuri-randuri de copii.Ei veneau, se jucau cu mine,ni-se adaugau alti copii...unii plecau acasa...veneau altii...eu insa ramaneam acolo, soldat la datorie! M-am dat in barcute atat de mult, incat imi era rau de la clatinarea ritmica a lor...Intr-un tarziu, cand parcul s-a golit, m-am hotarat sa plec spre casa.Era deja seara, imi amintesc , soarele asfintea bland peste oras si eu abia ma taram pe strada spre casa.Eram obosita de joaca, flamanda si murdara.Imi priveam picioarele slabe, doua bete negre si cumplit de murdare, praful parcului stropit de apa de la tasnitoare lasase urme luungi...Si ma gandeam:

-Mama o sa ma omoare cand o sa ajung acasa!Si are tot dreptul!

Numai ca mama cand m-a privit, a inteles ca orice vorba era prea mult, cu mine deja se invartea casa...Tin minte, a desfacut patul si in ceasafurile ei albe, apretate si impecabil scrobite,mirosind a lavanda, m-a bagat asa cum eram, murdara...pentru somnul de noapte.

Si niciodata nu am iubit-o pe mama mea ca atunci pentru intelegerea neputintei mele.

Am strans langa mine toti copii cu handicap fizic si pe cei slabi la invatatura.Am fost mama ranitilor lumii.Si asa am ramas si acum.Prietenia a fost un alt mare dar al lui Dumnezeu pentru mine.Si inima mare in care au avut loc toti.Mi-o amintesc vag pe prima mea prietena, pe frumoasa Claudia,cu parul blond si frumos imbracata, care venea in vacante la bunica si cu care imparteam merele din pomii vecinilor.Am impartit cu Cristiana, prietena de mai tarziu, povestile ei de iubire  si simpatia comuna pentru prietenul ei!Oare cum il chema?

Am o veche prietenie de 30 de ani cu Petre, baiatul plin de teribilisme care m-a ajutat sa inteleg Bucurestiul si capcanele lui.

 Prietena mea cea mai buna, Mariana, este fosta colega de facultate si suntem una langa alta de zeci de ani...

Tedy este sufletul meu geaman de cand Andrei a implinit un an, exact in ziua aceea a inceput prietenia noastra ...

 Pe Ina, nu am putut niciodata sa ma supar atat de mult incat sa nu iert, sa nu revin...

Am iubit-o pe Lacramioara atat de mult incat am transferat iubirea pentru ea, in fata ei si o vad asa cum nimeni nu poate , in rasul  senin, in timbrul vocii si in seninul privirii ei desi ochii sunt altii.

Am trait cu Camelia o prietenie care ne-a dus pe strazile Granadei si pe tarmul Adriaticei... si mai apoi , pe alei in cimitirul lui Grig...

Am trait bucuria ca Marcela sa ajunga foarte tanara director de spital judetean, imi amintesc ca i-am trimis flori in ziua aceea...din plinul inimii mele!

Am leganat copiii prietenelor mele si i-am iubit si insotit de la botez la aniversari si apoi la nunti.

L-am iubit pe Grig si nici dupa moarte, iubirea mea nu s-a stins, dar mai mult decat iubirea ne-a legat o extraordinara prietenie.Si asta pentru ca prietenia a fost singurul lucru perfect pe care l-am facut in viata mea.Atat timp cat am daruit inima mea, nu am mai stiut niciodata cum sa-mi iau inima goala inapoi.

Am strans langa mine multi oameni.Si nu am facut nimic deosebit pentru asta.Doar i-am placut grozav de mult si asta, asa cum zice romanul, in toata inima.Am crescut cu multi dintre ei, am evoluat impreuna implinindu-ne ca indivizi iar prieteniile noastre au fost carma de care ne-am tinut.

-Am astazi examen!Tine-mi pumnii! Am cunoscut un baiat bun! Roaga-te sa ma iubeasca! Sunt insarcinata! Sa vii la botez...

Cate momente din viata mea cu prietenii alaturi. Niciodata singura! Niciodata!

Cand Grig a murit, eu, femeia care traisem pana atunci,Doina, cum ma numeam atunci, a murit cu el si din ingenuncherea mea s-a ridicat o alta femeie. Sunt astazi o femeie cu broboada pe cap, nemachiata si parfumata cu mir.Si sunt Elena.

Dar am langa mine prietenii vechi, de iubirea lor bucurandu-ma inca si am langa mine prieteni noi, oameni pe care daca Grig nu murea, nu i-as fi cunoscut.Sunt "babele" mele din biserica, sunt fratii mei de potir, cei care se spovedesc la acelasi duhovnic,sunt prietenii mei de pelerinaje, finii pe care i-am facut in acesti ani si pe care ii tot fac, familiile in care copii mei ma introduc cu viata lor... Si am prieteniile de pe internet, la o alta dimensiune a trairii si a apropierii noastre, cei multi din lista mea de prieteni, cei care citesc blogul meu si sunt partasi la trairile mele, cei de care ma rog la Dumnezeu sa nu ma pierd, pentru ca sunt la fel de valorosi si dragi ca si prietenii vechi.Ei imi trimit mesaje de incurajare, ei se vad reflectati in amintirile mele, ei imi pun pe peretele de facebook canute cu cafea sau ceai si biscutei in forma de inima, ei ma intreaba cum ma mai simt...ei afla poate primii din fuga internetului ce fac, cum gandesc, cum ma mai simt si poate inaintea familiei mele si a prietenilor vechi inalta o rugaciune si pentru sufletul meu...Si-s multi pentru ca mare e inima omului!

Iubesc oamenii pentru ca iubesc lumea reflectata in ei, pentru ca Il  iubesc pe Dumnezeu mai presus de toate si pentru ca stiu cat de mult isi iubeste Dumnezeu fiecare faptura. 

Imi este mai usor, de cand am inteles ca nu trebuie sa am asteptari de la nimeni.A iubi inseamna a darui fara sa astept ceva in loc.

Atunci cand iubesti pe cineva, indiferent de evolutia relatiei, si tu ai o mare satisfactie: satisfactia de a iubi cu adevarat pe cineva.Daca celalalt ramane sau pleaca, depinde numai de el. Daca tu il iubesti pentru ca el sa ramana, aceasta nu este iubire. Prietenia pe care o traiesc acum , ca si iubirea tineretii se daruieste fara conditii, ea este un angajament, intr-adevar, dar fata de mine insumi.  Ma angajez sa-i ofer celuilalt inima mea si rugaciunea mea.,,Prieten se numeste omul care te ajuta fara ca verbul sa fie urmat de un complement circumstantial de timp sau de loc sau de mod.",imi spune un prieten nou, Ionel Marius, pe facebook cand ii scriu ca ma pregatesc sa postez ceva despre prietenie.Doar ca sa ma ajute!

Ofer prietenia mea si ma angajez sa nu-l critic, sa nu judec, sa nu emit judecati in ceea ce il priveste . Ma ofer sa-l primesc pe celalalt cu toate slabiciunile lui, cu defectele, cu angoasele lui .Si vazand nu numai partea lui luminoasa, cat mai ales intunericul sufletului lui, din iubire si  prietenie inseamna sa-l alin, sa-i dau motive de lumina, de curaj, de sperante.Inseamna sa-l urmez oriunde are nevoie de mine, pana si in iadul lui personal, iad in care impreuna trebuie sa luptam.

Prietenie inseamna sa-ti poarte cineva de grija si sa-l doara cand te doare si pe tine..

A fost un timp de incercari, in care un prieten drag, am simtit ca e tulburat si atunci razand i-am spus:

-Gata, s-a terminat! Mergi la duhovnic si spune-i ce crezi despre mine! Nu poti sa-mi spui mie, spune-i lui!

Si nu am tacut pana cand, scuturat de Dumnezeu, nu s-a intors spre mine cu zambetul vechi!Si asta a fost dovada prieteniei  noastre!

Cand stai foarte mult timp cu un om, ajungi sa-i cunosti destul de bine slabiciunile si defectele. Desigur, ma bucur nespus pentru reusitele prietenilor mei, dar nu le intorc spatele pentru esecuri.A ramas in inima mea copilul acela care aduna langa el pe cei mai neajutorati si in slabiciunea lor se vedea parca mai mult iubirea mea...Nu imi doresc decat ca toti sa-l cunoasca pe Dumnezeu si sa se inchine Lui, cu iubire, astfel incat sa-i am si Dincolo.

Si retraiesc de multe ori plansul si tristetea prietenilor lui Grig  la moartea lui si vad inca in plansul lor,lacrima lui Iisus la moartea lui Lazar si-mi amintesc cum le spuneam  sa se roage pentru sufletul lui, intelegand ca lacrima unui prieten poate sa-ti aduca Invierea.

Au inflorit corcodusii!

In drum spre biserica, in dimineata aceasta , am zarit din fuga masinii , iarba verde dintre blocurile cartierului pe care il strabateam si ridicand ochii din iarba...printre blocuri am zarit, exact cand spuneam:

-Vor inflori pomii!

un pom inflorit!

Si m-am gandit cu bucurie la cat de minunat e Dumnezeu si cat de mult ne bucura in fiecare clipa.Trebuie doar sa dorim sa primim darurile lui.

Si corcodusul inflorit peste noapte, alaturi de zidurile bisericii mele, este un semn ca Dumnezeu primeste inca rugaciunile unora si invie din iarna lunga si grea, natura care trebuie sa ne hraneasca.Si prin asceza si rugaciune infloreste si sufletele noastre pregatindu-le pentru Marea Inviere.

Sunt multi oameni vrednici, rugatori pentru lume.Eu insami am cunoscut multi.Si asta a fost tot binecuvantarea lui Dumnezeu si lucrarea Sa cu mine. Ca sa inteleg ca aceasta e calea si trebuie sa lupt sa ma mentin aici, pe mijloc.Desigur nu e usor. Dar cine sunt eu ca sa ma plang de asta?Desigur loviturile altora vin cand le astept mai putin, blogul a devenit exact cum mi-a spus cineva ca va fi , un prilej de durere si incercari...

Le primesc pe toate. Nu am zis eu ca Postul Mare ma face fericita si iubesc incercarile? Am pacatuit, am pacatuit, Doamne , ispitindu-Te uitand ca scris este 

"Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău"(Luca cap 4:12).

Trebuia sa-mi plec capul sub mana Ta la sfintele icoane si sa cer mila Ta si sa-mi amintesc ca  voia Ta trebuie sa fie  in toate.

Culeg ceea ce am semanat, dar am asa un gand ca un zambet al Dariei careia tinand-o in brate, i-am aratat azi primul pom inflorit,ca Dumnezeu va ridica povara de pe sufletul meu si ploaia aceasta de primavara va trece si florile vor ramane in locul lor, nu numai pe ramurile pomilor, dar si in sufletul meu .

Si va doresc si voua, bucurii si liniste si sa nu fiti incercati mai mult decat puteti duce, astfel incat ochii vostrii ridicati spre darurile lui Dumnezeu, sa nu aibe decat lacrimi de recunostiinta si bucurie!

Si va doresc din suflet aceasta pentru ca daca cititi aceasta, sunteti si ai mei si inseamna ca ati ajuns aici si din iubire, chiar daca unii nu vor sa recunoasca...

A treia saptamana din Postul Mare

Au trecut deja doua saptamani si uite, din cea de-a treia,  pana si a doua zi este aproape terminata.

"Îmbrăcatu-m-am cu întinăciunea cea rea a greşealelor mele, şi din bucuria cămării am fost izgonit. Milostiveşte-Te spre mine cu negrăită îndurarea Ta, ca spre fiul cel pierdut, Dumnezeule, şi mă miluieşte."

Simt in cei de langa mine dorinta  de curatire de pacate:cozile la spovedit sunt tot mai mari, tineri veseli, dar de fapt, ingrijorati de spovedanie si de momentul in care trebuie sa ingenuncheze si sa se marturiseasca, femei care cauta rezolvari spectaculoase la probleme acute, crize familiale...boli...patimi...toate stau puse in fata noastra.Si preotii deja obositi, privind lung multimea celor care vor sa se spovedeasca...Si cu fiecare zi , cozile sunt parca mai lungi...

Dar este spovedania noastra  o stare de pocainta?

Parintii filocalici spun ca pacatele sunt iertate de Dumnezeu, atunci cand nu le-am mai face, cand le uram si ne scarbim atat de mult, incat nu le-am mai repeta.

Si oare le-am urat ata de mult incat nu le-am mai face?

Cred ca pacatul cel mai frecvent e judecarea aproapelui.

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; Căci cu judecată cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsură cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2)

Si totusi din mandrie si lipsa iubirii judecam si osandim!Ne indreptatim in fiecare clipa pentru toate, pentru lucrurile mari din viata noastra si pentru cele mici, detinem solutia,dreptul, adevarul...

Pentru ca nu iubim! Daca ar fi iubire in inimile noastre, asa cum face o mama care isi iarta pruncul care o deranjeaza cu plansul si ceva mai mult de iertare e disperata ca plange si cauta sa-l impace, asa am face si noi!

Dar nu putem pentru ca nu exista iubire!Ne deranjeaza orice: faptul ca altcineva sta in locul nostru in biserica desi...de unde avem noi loc in biserica? Ne deranjeaza ca altcineva vorbeste mai mult cu Parintele. Ne deranjeaza ca altcineva se impartaseste mai des...Privim prea mult spre alti si prea putin spre noi!

Cineva intreba cate lumanari se pun pe coliva si daca e corect ca cineva sa puna lumanare pe coliva ta si era revoltat de lumanarile- pastilute pe care le pune lumea pe coliva. 

-Care cine stie prin cate maini au trecut!

-Sigur ca da, o singura lumanare.Si doar fiecare sa puna lumanare pe coliva sa.Doar n-o sa primiti toate lumnarile nespalate de la altii pe coliva voastra!-a spus cu umor Parintele!

O deranjasera lumanarile multe puse de altii si...faptul ca in ideea ca pui pentru mortii tai,unele persoane nu prea vrednice la facut coliva, pusesera lumanari aprinse pe coliva ei!

Unde e vesmantul iubirii nostre?

Astazi am fost la spital, la Urgenta.Am ajuns pe picioarele mele, cum spune romanul, frumos imbracata si parfumata.Special.Stiu cum ne privesc oameni, mai ales in spitele! Si acolo la sectia unde am ajuns era extrem de aglomerat.Sapte bolnavi asteptau sa fie bagati in seama, asezati pe canapele, palizi, incercanati de suferinta...avand alaturi genti mari din rafie, pe care scriau nume de supermarketuri.Personalul de acolo egal ca numar cu bolnavii era, infloritor!Scriau in foi, vorbeau tare, se bucurau ca se vad unii cu altii:

-Salut! Bine ai venit Smurd!

Fete in uniforme rosii, verzi...machiate puternic, rujate,coafate, mirosind a parfum si cafea!

Am stat un timp si am observat ceea ce se intampla acolo, luptand cu amintirile dureroase.Dar, desi lumea era aceeasi, locul era schimbat mult de cand am fost cu Grig, acum...5 ani si 4 luni...

Bolnavii?Sunt obisnuiti cu suferinta, iar personalul medical cu ei! Nu au nume decat daca, vorba lui Paunescu, cunosti un doctor de spital, in rest...

Eu cunosteam! Si am fost ingrijita impecabil! Si eu eram cea mai putin in nevoi din toata lumeaa.O batrana de 78 de ani legata de scaunul cu rotile sa nu cada...un barbat in papuci plecat de acasa, asa cum era in momentul in care nu a mai putut indura...un barbat care nu-si amintea medicamentele pe care le ia zilnic...un cersetor cu vesnica lui punga in mana, asteptand mila de la cineva.

Dar acolo nu era decat mila lui Dumnezeu peste noi!Si doar El singur este indreptatit sa ne  judece, dar din iubire, nici Dumnezeu nu ne judeca dorind moartea noastra... 

Dumnezeu nu isi lasa pe fii lui! O asistenta tanara, frumoasa si vesela mi-a pus branula.De alaturi o alta m-a intrebat:

-Cum va numiti?

-Doina- Elena- am spus

-Dumneavoastra sunteti deci Doina- Elena.Soacra mea vorbeste mereu de dumneavoastra!Elena B e soacra mea!

Si lumea mea intrega a navalit peste mine si patul meu putin murdar in care cine stie cati amarati au zacut pana in acel moment, s-a umplut de rugaciunea lor!

-Tii post?-a venit intrebarea acuzatoare de la doctorita.

Adica, de aceea esti aici!Aceasta e cauza!

-Nu de aceea sunt aici!

-Postul nu face rau nimanui!-a zis incet asistenta ca sa nu deranjeze sefa!Am vazut asta si pe mine si pe familia mea.Dar eu nu pot sa zic nimic, pentru ca nu pot rezolva nimic.Tac din gura si spun Tatal nostru!Atat.Spun mereu Tatal nostru!

" Domnul ne-a poruncit: Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca nu cândva să cădeţi în ispită (26, 41) - iar noi dormim, fiindcă suntem depărtaţi de Domnul, întristaţi, deznădăjduiţi, leneşi sau pur şi simplu nepăsători. Şi cât de mulţi sunt nefericiţii care uită adeseori, câteodată de tot, pătimirile îndurate pe Cruce de Hristos şi calcă poruncile Fiului lui Dumnezeu, nesocotind sfinţenia Sângelui Legământului, cu care au fost sfinţiţi, şi jignesc Duhul harului (v. Evr. 10, 29)! Trebuie să plângem pentru aceştia: mântuieşte-i, Doamne! Să ne plecăm, dar, cu frică şi cutremur înaintea nemăsuratei măreţii a pătimirilor lui Hristos. Să cădem la Cruce şi să cântăm din toată inima: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă învierea Ta slăvim!”Cuvinte în a treia săptămână din Postul Mare - SFANTUL LUCA AL CRIMEEI

Si rugaciunea femeii acestea tinere aduce binele si mila lui Dumnezeu mai mult decat perfuziile puse cu nepasare pentru durerea altora.

Am plecat din spital dupa ce i-am daruit tinerei asistente Evanghelia dupa Luca(de ce din toate evangheliile dimineata luase la mine tocmai acesta evanghelie?) grabita sa scap de doctorita care ma sfatuia prieteneste, tipand:

-Termina cu  biserica- de asta esti bolnava!E o prostie.Biserica e o prostie!

In spatele ei tanara deja se ruga in tacere, i-am aruncat o privire si razand am plecat.Din greseala am iesit pe usa care ma ducea foarte departe de statia de taxi, dar imediat a aparut o masina de la societatea mea, din...neant! Si  un om drag si apropiat m-a adus acasa.Dumnezeu si Biserica mea il trimisese!

Iubesc Postul! Iubesc zilele din Postul Mare  poate si pentru aceste incercari.