Reflectii asupra vietii /partea a saptea

Simt cumva un freamat de revenire la viata...E ca si cum catva timp, nici eu nu stiu cat, viata mea a fost oprita intr-un punct in care se putea intampla orice.Desi nimic nu se sfarseste, ci totul merge mai departe, mereu mai departe,pentru ca  chiar daca secundele acestei lumi se sfarsesc, totul se duce si mai Departe...

Am avut un timp lung, mai mult de un an in care starea mea de sanatate nu a fost deloc buna. Dar fiind cel mai adesea singura, nu am avut cui sa ma plang decat rareori si tot rareori sa primesc sfaturi, pe care,recunosc ca nu le-am urmat...
Eram undeva la inceputul anului 2018, inainte de Postul Mare, cand a inceput suferinta mea fizica. Parintele meu duhovnic si parintele pustnic nici nu au binecuvantat post aspru sau plecarea undeva la o manastire pentru mai multa nevointa ... si am inceput postul cum am putut, iar dupa post, starea de sanatate s-a degradat brusc si ...fara sa tin seama de cum ma simteam, am plecat pe unde hotarasem ...Crimeea, Georgia, Israel si apoi Rusia... doua luni si jumatate numai Diveevo! Cu alimentatie corecta,dar intr-o alta cultura gastronomica...intr-o alta randuiala ... si maica mea, cea in grija careia eram la Diveevo, era ingrozita vazand ca slabesc cu fiecare zi mai mult...dar prin putere dumnezeiasca, eu faceam tot ceea ce trebuia cu entuziasm, cu bucurie, participam la toate slujbele, munceam, stateam foarte mult in picioare ... intr-o singura noapte cand ma doborase durerea,  am visat un parinte  care-mi spunea:

-Nu te ridicaa din pat, spune doar:"  Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu mantuieste-ma!"

Si am ramas in pat pana aproape de ora 6.30 ceea ce era un adevarat rasfat...

Si am revenit din Rusia si toata lumea zice:
-Vai, ce mult ati slabit!

Dar mie mi se parea ca e foarte bine , oricum pusesem cam multe kilograme in ultimii ani ...

Am plecat in America si am continuat asceza... dar ma simteam bine cu hrana putina si sanatoasa...legume fierte... fara carne... nici macar peste nu mancam decat foarte, foarte rar...

Si m-am intors din America si au inceput cu adevarat problemele...Multe nopti nedormite cu dureri cumplite de stomac.La inceputul lui noiembrie am facut in sfarsit niste analize medicale!Si au iesit prost!  Dar a fost doar o confirmare ca nu bat campii, ci chiar mi-e rau! Dar am continuat sa nu fac nimic... doar ca nu mai puteam manca mai nimic fara dureri mari... Am fost la o slujba de maslu si parintele care slujea , desi ii spusesem ca sunt bolnava, nu s-a apropiat cu epitrahilul asa ca... am zis ca nici maslu nu e pentru mine, l-am taiat dupa lista si...au mai trecut inca aproape o luna jumatate...nici sfanta impartasanie nu am putut sa mai primesc de frica ca nu voi reusi sa nu vars...

Si ochii au inceput sa se duca in fundul capului ... si nimic din ceea ce aveam de imbracat sa mai stea pe mine ... si a venit Craciunul cu bucuria lui, deja dadusem jos doua, chiar trei masuri la haine si imi cumparasem o garderoba intreaga ...Ioana si Nicoleta ma chemau la Putna...dar eu abia puteam merge la Closca la slujba de noapte...Si in ziua de Craciun am ramas cu Ruxandra ...am mancat putin ...cate putin din ceea ce pregatisem si noaptea, Ruxandra a vazut cat de rau imi este...Pana sa ma dezmeticesc din suferinta, m-a programat la o clinica privata ... a mai urmat o priveghere de  Sfantul Vasile cel Mare si pe 3 ianuarie am plecat la Bucuresti...pe 8 ianuarie deja faceam prima endoscopie ...
-Doamna draga, cu dumneavoastra oricand am putea sa reluam procedura aceasta !-mi-a spus zambind larg doctorita ...
Ma comportasem duhovniceste, adica executasem tot ce mi-a cerut fara niciun discernamant propriu, ascultarea de altul pana la a-i multumi pentru ca te sfarteca... asa aveam sa fac peste cateva zile  si in sala de operatii cand aveam sa ma trezesc din anestezie, multumeam tuturor ca m-au ingrijit , inclusiv celor de pe hol pe langa care trecea targa pe care eram... chiar si Ruxandrei...si chiar meritau sa le multumesc!
Deci in cateva zile am suportat o interventie chirurgicala ...
Nu voi nota amanuntele.Cu binecuvantarea parintelui duhovnic si a parintelui pustnic,am ales o clinica de stat ...un spital universitar, ca trupul meu, boala mea sa fie obiect de studiu si altora...si sa nu coste mult.
Si viata m-a asezat iar intr-un pat simplu de spital...in pijama , cu capul acoperit cu batic ...avand pe noptiera Noul Testament cu psalmi si pe cearsaf , langa mana mea, metania ...
Si am vazut ca suntem vremelnici ...
Si am simtit adierea sfarsitului in dulceata anesteziei care m-a rupt de lume ...
Eram in sala de operatii singura, fara a avea in spital pe nimeni, Ruxandra pe care o sfatuisem sa nu vina dimineata ci dupa terminarea operatiei,nu rezistase sa nu vina si era in fuga prin oras spre spital, Andrei era probabil la un meci de tenis, iar Andreea cu doi copii mici in grija... surorile urmau sa vina dupa amiaza sa ma vada...
Eu, ca la Judecata eram singura cu o armata de doctori langa mine...Dezbracata de "hainele de nunta"si invelita cu un halat verde,pe masa pe care urma sa ma opereze, langa un computer care urma sa ma monitorizeze 
Un doctor tanar imi sparsese venele de la mana stanga, cele de la incheitura palmei , cele de pe palma, cele de mai sus... Acul ma sfredelea cautand un loc...In spatele medicului, o tanara privea foarte atent si evident nemultumita si discret, fara sa supere, a intervenit:
-Ma lasati pe mine?
-Sigur!
-Multumesc-i-a spus tanara
Si intr-o clipita,  acul din mana ei a gasit fara durere vena, si branula a fost pusa usor!
Vai, ce fete destepte sunt fetele noastre!Si baietii desigur!
In spatele lor a aparut medicul care urma sa ma opereze. Un barbat tanar si frumos si senin, plin de dulceata!O bucurie sa-l vezi, chiar si intr-o sala de operatii! 
-Ce faceti, doamna?
-Va asteptam, domnul doctor!
-Gata, incepem!
-Doamne ajuta!
Mi-am amintit ca vazusem undeva un  ceas ... era pe perete chiar in partea dreapta si l-am privit...arata ora 9.38...
Aceasta era ora anesteziei ...Dupa cateva ore aveam sa vad, ca exact la acea ora, la 9.38, parintele meu duhovnic imi scrisese"Curaj! Ne rugam"si am stiut ca parintele a coborat dupa mine in iadul in care fusesem si daca Dumnezeu m-a ridicat pentru rugaciunile lor a facut-o!
Nu am avut timp de nimic dupa "Doamne ajuta" si privitul ceasului.
M-am trezit dupa cateva ore cand ei ma strigau, asa cum de mult, lumea nu ma mai striga
-Doamna Dumitru! Doamna Dumitru, treziti-va!
Si m-am intors din ceva ce nu voi sti niciodata ce a fost!
Cum murim in drogurile anesteziei, cum doctorii ne taie si ne umbla in interiorul trupului nostru si cele stricate se arunca...cum ei ne cos ca pe niste saci si apoi revenim la o lume care isi continua, secunda cu secunda, mersul...
Si mi-am spus iar ca suntem fragili chiar daca am implinit de mult 60 de ani... tot fragili suntem...tot dependenti unii de altii ...si am inteles ca Dumnezeu desi i-a spus lui Adam dupa facerea lui binecuvantandu-l    "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!", putem stapani tot ce Dumnezeu ne-a dat sa stapanim, dar cazand din Rai, tocmai pentru a ne ajuta, ne-a dat fragilitate trupeasca si sufleteasca ca sa ne ajutam unii pe altii si sa ne iubim mai mult...
Pentru ca mult i-am iubit pe toti cei care m-au ajutat...de la doctori pana la rezidenti , pana la asistente , ingrijitoare si colegele de salon...Jenica, Maria, Maria, Tanta...
Si am vazut ca nu pot sa ma descurc singura! Ca pana si pentru lucruri mici trebuie sa ma ajute cineva, o infirmiera, o colega de salon sau copilul meu...
Am vazut cum este sa nu te cunoasca nimeni, sa fii doar un pacient oarecare, dar lumea sa te trateze conform educatiei pe care ea o  are si conform inimii pe care o poarta in piept...Am vazut cum este sa fii neputincios si un copil de trei ani sa-ti dea mana sa te scoli din pat... si am intelas si mai bine cuvintele evanghelistului Ioan ..."Cand erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti."
Si am primit ajutorul lor cu drag ...
Nu stim cui ii este dat sa se mantuiasca ingrijindu-te pe tine!
Din rationamente simple am fost iarasi in grija nurorii mele, pentru ca ea, din toata familia era singura care  era toata ziua acasa, ingrijindu-l pe George si astfel nu ramaneam singura...
Am trecut prin dureri pe care le credeam disparute operandu-ma, dar desi unele au disparut, au aparut altele, urmare a anesteziei , a intubarii...Au inceput insomniile ...Mai mult timp de gandire, de analiza a vremelniciei noastre , a fragilitatii noastre... Si am vazut ca nu sunt singura !
Agatati de pieptul si bratele mele au fost nepotii mei...
Si langa inima mea am simtit inimioarele lor batand si am simtit ca iubirea vindeca! 

 M-am bucurat de diminetile in care ei se rostogoleau in patul bunicii si de serile in care Filip voia ca eu sa-i citesc toata Biblia, cartea de rugaciuni si talcuiriiile canoanelor sfantului Antonie cel Mare si nu puteam trisa nicio pagina de inceput...

M-am bucurat de intamplarile marunte... momentul aproape ritual al venirii lui Filip de la gradinita si al plamadirii brioselor...el scotand toate "inghedientele" 

 m-am bucurat sa-i stiu alaturi, sa traiesc bucuria de a-l privi pe Filip mergand pe trotineta prin casa si pe George spunand primele silabe... 
Am inteles ca esti mai bun, mai fericit daca  ceea ce gandesti, ceea ce iubesti, este pornit din avantul si bunatatea si dezinteresul inimii si mintii tale!Dar si ca degeaba iubesti daca nu ai respect pentru persoana iubita!
Am inteles deplin ceea ce imi spune de cateva luni parintele meu ,ca nu trebuie sa astepti nimic de la nimeni si ca nimeni nu-ti datoreaza nimic, nici macar propriul tau copil, dar ca e minunat ca cineva sa te tina de mana ! Dar tu esti dator tuturor pentru ca fiecare din noi este un mic dumnezeu prin creatie si har...
Am inteles ca poate veni un timp in care alaturi de tine pasesc copiii tai   si ei sunt la fel de atenti la pasii tai, asa cum si tu erai la primii lor pasi...si oricat de impliniti si de iubiti ar fi , fericirea lor cea mai mare in acel moment, este ca tu pasesti zambind increzatoare, cu speranta ca drumul din fata voastra e inca lung... cu coborasuri si cu urcusuri, dar am inteles   ca de fapt, cert, in suferinta intima  ... esti singur ! Si tu si ea si el... Doar ca impreuna, strangand bratul de alaturi, pe fiecare, suferinta il ridica  la Dumnezeu! Si acesta e marele castig al suferintei!