Am incercat de cateva ori sa scriu si am lasat articolele cu titlu si cate un rand scris...Ca si cand cuvintele toate au murit...
Am simtit atata durere sufleteasca in lunile din urma incat nu am putut scrie decat pacatele la spovedanie.
Duc greu despartirea de oameni. Duc greu certarea nu din dragoste ci din pedeapsa.Duc greu despartirile...desigur pana la un punct, punct in care daca ajung sa nu-mi mai pese, nu exista cale de intoarcere. Dar ma despart greu, desi duc greu conflictele!Nu am invata de nicaieri sa intorc spatele cuiva!
Este normal ca durerea sa te schimbe, ca prin ea, prin durere, arzand sa te transformi intr-un alt om, numai ca imi doresc ca transformarea sa fie transformare intr-un om dupa planul lui Dumnezeu de mantuire a mea.
Dar este greu! Pentru ca este in adn-ul nostru de oameni facuti de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Lui, Demnitatea umana si dumnezeiasca! Si atunci cand tocmai asta vrea sa ti se stearga,demnitatea ta de om al lui Dumnezeu,in numele unei smerenii care nu asa ti s-a predat evanghelic, chiar daca spui " Doamne, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" e greu, obositor de greu de dus...
Am invatat, ca o concluzie finala a acestor luni de pandemie, ca nu trebuie sa corectez in nimeni nimic, ca nu trebuie sa predau nimanui nicio lectie, tocmai pentru ca nici eu nu stiu totdeauna cum sa procedez si cred ca nu prin mine, un om cu pacate, poate lucra Dumnezeu indreptarea cuiva.
Dar am inteles ca nici mie nu-mi este de folos sa stau in bataia vantului cainesc...
Aceasta sunt eu! Un om pe care nu l-a indreptat nicio lovitura ci ...bunatatea lui Dumnezeu!
Acum aproape 14 ani murea Grig intr-o clipa!Aveam sa raman cu doi adolescenti in grija, rebeli, indurerati si hotarati sa nu tina cont decat de durerile lor! In toti acesti ani, singurul care mi-a oblojit ranile a fost Dumnezeu! Desi lovitura venise prin El.Pentru ca in toate incercarile se ascunde doar Dumnezeu, Cel care iti aduce si rezolvarea .
Am petrecut, in acesta luna mai, catva timp cu Filip si George. Si mi-am amintit perioada cand copiii mei erau mici si stateam uneori, cel mai adesea in zilele de sfarsit de saptamana si de concediu, cu ei! Cum imi beam cafeaua cu ei alaturi, cum ne plimbam in parc, cum le citeam povesti... si i-am revazut pe copiii mei in cei mici, delicatetea Ruxandrei in delicatetea lui Filip, incapatanarea lui Andrei in incapatanarea lui George, dulceata si intelegenta sclipitoare a lui Andrei in fiii lui, dar m-am vazut si pe mine bucurandu-ma de fiecare moment, exact ca atunci cand imi cresteam proprii copii! Pentru ca viata trebuie sa fie o bucurie, ca dar suprem al lui Dumnezeu! Am ras cu ei!Am mancat dimineata impreuna anafura si impreuna am baut aghiazma in canuta mica de la Diveevo. Ne-am jucat de-a vanzatorul si cumparatorul! Am citit carti! Ne-am rugat impreuna dimineata si seara...Am dormit impreuna somn odihnitor de dupa amiaza si somn lung de noapte...
Am simtit ca am pasit cumva intr-o viata in care chiar daca voi muri intr-o zi, voi trai mereu cu ei in ceea ce i-am invata sa faca, sa fie!
Imi este clar ca sunt imperfecta si departe de cum ar trebui sa fiu! Pentru ca doar lor, celor mici le iert toate cele care din neputinta de a- si exprima sentimentele iau forme nepotrivite! Dar bunica Elena sau bunicuta Elena iarta si iubeste mult !
Da, am petrecut timp pretios, timp de mai cu ei!
Si m-am gandit de cate ori,in acesti aproape 14 ani, am trait langa oameni care doar m-au jefuit neintelegand ca partea cea buna a sufletului meu e cea in care nu exista card de credit si nici vreo demnitate lumeasca!
Continui drumul! E poate prea lung! Acum cateva zile, un om simplu, intr-un magazin vorbind despre mine mi-a zis"Batrana".Atat a vazut din mine! Ceva ce nici nu se vedea!Adica parul meu aproape albit strans in elastic si ascuns sub basma neagra!Dar eu vreau ca in acesta lume atat de vanduta exteriorului stralucitor, sa fiu o babuta cu basma neagra si suflet alb!Da, continui! Cat timp voi avea, continui drumul!
Vreau sa ma pot ruga pe acest drum:pentru cei dragi mie, pentru rudelele mele de sange, cele dupa trup, dar si pentru cei pe care Dumnezeu mi i-a adus in cale, pentru cei aflati in nevoi si necazuri, dar si pentru cei pentru care, stiindu-i in bine lumesc, nimeni nu se roaga si Doamne cate nevoie avem toti de ajutor! Vreau sa reusesc sa iert gresitilor mei.Vreau sa multumesc lui Dumnezeu pentru darurile primite si pentru bucuriile duhovnicesti harazite...Vreau sa cobor in sufletul meu in lumina iubirii dumnezeiesti, pentru ca eu cred ca doar asa Il voi intalni pe Iisus Hristos si doar asa, prin rugaciune, va creste si in mine, in sufletul meu, acel pom "in care vin pasarile cerului si se salasluiesc in ramurile lui"(Matei 13, 32).
Da, continui drumul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu