46 DE ZILE

 Atat au trecut! 46 de zile ...

Rareori am fost despartite asa de mult. Asa sunt surorile! Indiferent de suparari, indiferent de nemultumirile pe care le au, surorile se vad mereu, vorbesc, isi destainuiesc micile si marile nemultumiri...Pe noi, boala ei ne-a apropiat si mai mult decat copilaria traita impreuna. Dar imi amintesc atat de bine cum era cand eram copii, fetite mici si mama ne cusea cu acul, adica nu la masina de cusut, rochite din stamba. Si totdeauna modelul era acelasi pentru noi doua, iar eu priveam in final rochita ei frumoasa,stand impecabil pe ea,in timp ce pe mine se aseza nu prea frumos! Si nu intelegeam cum e posibil ca tot rochita ei sa fie mai frumoasa decat a mea. Am inteles peste ani, reamintindu-mi chipul nostru in rochitele acelea, ca  rochitele nu erau identice: mama stia ca eu nu sunt prea frumoasa si imi acoperea manutele cu maneci mai lungute, fusta rochitei era mai lunga sa nu se vada piciorusele strambe si mult prea subtiri, in schimb rochita ei era perfecta pentru trupusorul ei rotunjor de fetita...Dar cu cat drag o priveam in rochita ei frumoasa !

Mi-o amintesc la toate varstele. Mi-o amintesc eleva la liceu. Mi-o amintesc invatatoare in primii ei ani de serviciu. Mi-o amintesc mireasa. Mi-o amintesc la nunta mea purtand o rochie neagra din catifea, cu un singur umar, o adevarata provocare pentru acei ani si la botezul Ruxandrei ...Apoi atatea intalniri... atatea imagini imi vin in minte incat plina ma simt de amintirea ei ...dar dureroasa! Ii impartim lucrurile. Si desigur incepem cu cele mai frumoase. Costumele ei de festivitati de deschidere de an scolar sau de final de an scolar...nunta lui Andrei...botezul lui Ane-Mary...

-Acesta de la nunta lui Radu il vreau eu-zice Marinela, sora cea mare!

-Desigur!

Incuvintez desi stiu ca nu-l poate purta pentru ca e o marime nepotrivita ei. Dar ea stie acesta si zice:

-Il vreau ca amintire!

Ne-a lasat atatea amintiri, fizic vorbind!O casa intreaga plina de viata lor intreaga! O casa cu draperiile trase . O casa care nu mai respira dupa plecarea lor! Nici casa nu mai vrea! Ma gandeam la miile de fotografii cu elevii ei! La zecile de casete video cu" lectii  deschise" sau "inspectii" sau cum se vor mai numi...Ani de zile cand mergeam la ea, intre felurile de mancare deosebite pe care ni le dadea, ne punea sa vedem inregistrarile acestora si noi ne cam nemultumeam, totdeauna insa in spatele ei , ca sa nu o suparam...Si ma intrebam plangand cu amar ce vom face cu ele...Glasul firav de mic print al lui Filip, fara sa stie gandul meu, mi-a zis in dimineata dupa moartea ei:
-Poate imi dati mie toate amintirile cu copiii ei!

O, da! Dam fiecaruia dupa cum cere! Dar nu pot da nimanui durerea de a nu o mai avea! Ce este o sora ? Pentru mine este o aripa cu care am zburat prin ani lungi si plini de neprevazut!Si acum ma simt incompleta.

Desigur ea stia cel mai bine totul! De la cum trebuia sa scriu in clasa I,pana la baiatul care era cel mai potrivit sa fie prietenul meu, de la cum sa-mi cresc copiii si pana la cum sa-mi plang barbatul mort!Dar eu nu am asculat-o in toate si cred ca era normal sa-mi traiesc propria viata asa cum mi se potrivea mie ! Si mie mi se potrivea altceva decat ei. In mor cert!

46  de zile fara o vorba la telefon. Atatea evenimente petrecute fara sa vorbim! Si cate vor mai urma...

Ramane doar amintirea acelui chip peste care eu, sora mai mica am tras voalul, fruntea pe care eu am sarutat-o de multe ori cu durerea despartirilor trupeste definitive! Pentru ca desi cred in Inviere, desi ma rog pentru mantuirea ei si a mea,cred ca nu ma voi mai intalni cu ea  asa cum o stiam, ci ca faptura de lumina si iubire, purtand chip semanand lui Hristos Cel Inviat!

Si ma bucur cu cutremur! Si cad in genunchii mei cu piele tocita si-L rog pe Dumnezeu, ca aceasta cale pe care sufletul ei a plecat, sa fie o cale fericita, la capatul ei sa fie Hristos, asa cum i-am spus ca o sa fie! Plec si genunchii inimii mele si-n prag de prohodire a Maicii Domnului, o rog pe Multmilostiva Maica sa o primeasca in ceata femeilor fara copii trupesti, dar cu sute de copii dupa suflet...Acolo, intre ei, eu stiu ca este si fratele nostru, George, plecat la Domnul, mic, la numai 5 luni, cu cativa ani inainte de nasterea ei.In memoria lui, ea a purtat numele purtatorului de biruinta,Gheorghe...El. micutul George a purtat primul in familia noastra acest nume!Si ea, cu delicatetea ei si cu iubirea ei de neam , de familie, desi prunc, totdeauna il trecea pe pomelnicul ei! Ma bucur sa ma gandesc ca tine de mana un copil ...pana cand ma voi adauga lor ...pana cand ii voi putea imbratisa, ii sarut cu sarutarea lacrimilor, a rugaciunii, a pocaintei!