Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni
PS Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor
Încă din secolul al IV-lea, Sfântul Chiril al Alexandriei observase că în Evanghelia după Ioan, capitolul al XVII-lea, Mântuitorul vorbeşte şi în calitate de preot, şi în calitate de jertfă, iar în secolul al XVI-lea, David Chytraeus (1531-1600) a numit capitolul al XVII-lea al scrierii ioaneice „Rugăciunea arhierească a lui Iisus”.
Rugăciunea a fost consemnată numai de Sfântul Evanghelist Ioan şi cuprinde cele trei forme de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. De ce n-au surprins această rugăciune şi ceilalţi evanghelişti în scrierile lor? Nu ştim! În rugăciunea arhierească, Hristos Se prezintă Tatălui ca jertfă pentru noi.
Capitolul în discuţie este împărţit în trei părţi distincte. Fiecare parte îşi are dimensiunea şi intensitatea ei.
În prima parte, Hristos s-a rugat pentru Sine, zicând: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (v. 1). Să credem că preamărirea Unuia este în raport cu preamărirea Celuilalt? Nicidecum! În interiorul Sfintei Treimi nu este o relaţie de genul „îţi dau ca să îmi dai”.
Exegeţii interpretează versetul astfel: arată-Mă pe Mine oamenilor, pentru ca atunci când ei Mă vor cunoaşte pe Mine, de fapt Te vor putea cunoaşte pe Tine. Vedeţi, Tatăl Se slăveşte prin slava Celui Ce este Unul-Născut din El, iar Cel Unul-Născut din El, Fiul, Îi acordă slava care I Se cuvine, arătând din ce Tată S-a născut; la rândul Său Tatăl, întorcându-I slava – cum spune părintele Dumitru Stăniloae – arată al cui Tată este, adică al lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aşa încât, lauda preamăririi va trece de la Tatăl la Fiul şi de la Fiul la Tatăl, graţie deofiinţimii Persoanelor Sfintei Treimi.
Hristos Îi cere Tatălui să-L preaslăvească cu slava dumnezeiască, în calitate de Om, nu de Dumnezeu.
A-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici de pe pământ presupune o pregustare a vieţii veşnice
Ca Dumnezeu, El o avea. Numai că – prin Întrupare – Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor; şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7). Însă, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin Întrupare la slava dumnezeiască pe care a avut-o la El mai înainte de a fi lumea. În acest sens, a spus: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să te preaslăvească (v. 1), precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui” (v. 2). Atenţie! Hristos este responsabil cu împărţirea vieţii veşnice. Viaţa veşnică, sau moştenirea Împărăţiei cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credinţă şi fapte bune, căci spune Apostolul: „Credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici de pe pământ presupune o pregustare a vieţii veşnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viaţă. Este acel deja şi nu încă al Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care-l trăieşte orice credincios şi mărturisitor al lui Hristos, spune părintele Dumitru Stăniloae.
În acest sens, începutul vieţii veşnice se pune de aici, de pe pământ; dacă nu punem – prin strădania credinţei şi a faptelor bune – început vieţii celei veşnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut. Şi dacă va fi aşa, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog, cum vom năzui la sfârşitul veacurilor să ne întâlnim cu un necunoscut, cu cineva cu care n-am dorit să ne întâlnim toată viaţa?
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă, dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea unicului Fiu al Tatălui şi de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor. Dumnezeu este unic şi adevărat, dar tot atât de unic şi adevărat este Fiul, cât şi Duhul Sfânt. Nu poţi să-L cunoşti pe Tatăl şi să intri în comuniune cu El, făcând abstracţie de Fiul şi de Duhul Sfânt. Îl cunoşti pe Dumnezeu privind la cuvintele, la faptele şi la viaţa pilduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa, naşterea de fii prin Taina Sfântului Botez. Or, după această misiune împlinită de Fiul, misiune primită de la Tatăl pentru ca să ne facă împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (v. 5).
Este vorba despre slava Sa dumnezeiască, slavă care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14). Cum, de altfel, El Însuşi a spus: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 15). Aşadar, slava Tatălui este şi slava Lui.
Ca Dumnezeu adevărat avea o slavă nemărginită.
Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Hristos „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (Dumnezeu)” (Evrei 1, 3). Însă acum, El cere ca strălucirea slavei Sale să copleşească şi trupul Său, pentru că numai prin El – ca Om – putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă oamenilor nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu, ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, făcut Om.
Pe lângă cele arătate, în misiunea Sa Hristos a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu – ca Tată al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh – celor pe care Dumnezeu Însuşi i-a dat Fiului, deşi ei erau ai lui Dumnezeu. Dar care, la rândul lor, au cunoscut că toate câte I-au fost date Fiului sunt de la Tatăl (Ioan 17, 7); adică toate câte sunt ale Fiului sunt şi ale Tatălui. Acestea toate înseamnă: domnia asupra stihiilor, stăpânirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării şi învierii, precum şi cuvântul Evangheliei.
Iar cele pe care le-a primit, le-a dat lor: „Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis” (v. 8). Cuvintele date lor de Cuvântul i-au asigurat de identitatea şi provenienţa Cuvântului întrupat.
Şi aşa cum, prin primirea cuvintelor Lui, s-au unit cu Hristos şi, implicit, cu Tatăl, de la Care El le spunea cuvintele, prin primirea harului lui Dumnezeu se realizează acea unitate harică între noi şi El, fără ca cineva să se confunde cu El. Această unitate a fost realizată mai întâi cu Sfinţii Apostoli, apoi cu cei care cred în Fiul lui Dumnezeu întrupat.
În partea a doua a rugăciunii, Iisus se roagă pentru Apostoli: „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17, 9). Dacă am citi acest verset izolat de text, am avea impresia că Mântuitorul exclude lumea din rugăciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta.
Sfinţii Apostoli, deşi au fost din lume, au fost consacraţi slujirii lui Dumnezeu; de aceea putem spune că ei au fost daţi de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui. Căci toate sunt comune Lui şi Tatălui. El Însuşi a spus: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (v. 10), aceste „toate” fiind: Fiinţa, Firea, Voia, Sfatul, Stăpânia, Puterea, Înţelepciunea şi Bunătatea.
În continuare, Fiul se roagă pentru întărirea comuniunii celor ce cred în El şi au dragoste faţă de El şi de cuvântul Evangheliei Sale, zicând: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean.
Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 11-19).
Aşadar, după ce Iisus s-a rugat pentru Apostoli ca să-i păzească Dumnezeu-Tatăl în credinţă, urmează partea a treia – rugăciunea pentru credincioşi: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog – spune Iisus – ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 20-26).
Prin urmare, Mântuitorul Hristos cuprinde, printr-o viziune de ansamblu asupra viitorului, întreaga Biserică, pe toţi cei ce vor crede în El, până la sfârşitul veacurilor, prin predica Apostolilor şi a urmaşilor lor, membrii ierarhiei bisericeşti, pentru ca toţi să se facă părtaşi de slava Lui.
Rugăciunea Fiului a fost ascultată de Tatăl. De unde ştim? O spune Sfântul Arhidiacon Ştefan: „Iar Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7, 55). Însă acest loc „de-a dreapta lui Dumnezeu” nu este doar apanajul sfinţilor, ci şi al celor care cred în Hristos şi în Evanghelia Sa. Toţi ne vom face părtaşi stării celei de-a dreapta; adică cei cărora Fiul lui Dumnezeu le va zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
Sfântul Apostol Pavel spune efesenilor: „Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri. Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 19-22).
Hristos, în rugăciunea Sa, vrea ca Tatăl să-i iubească pe oameni întocmai ca pe Fiul Său. Şi aceasta întrucât suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17).
Interesantă este remarca părintelui Stăniloae, care spune că Fiul este Fiu al lui Dumnezeu în mod ontologic, pe când oamenii primesc calitatea aceasta prin voinţa lui Dumnezeu, prin har; noi suntem prin Hristos fii ai lui Dumnezeu, dar numai prin harul Duhului Sfânt. Desigur, Hristos, Care este Acelaşi, ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8), va continua să ne descopere în veşnicie taina Sa, care este taina Împărăţiei lui Dumnezeu, adică taina zilei celei neînserate.
Rugăciunea arhierească este un model de rugăciune pentru noi toţi
Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, Acela vă va învăţa toate” (Ioan 14, 26; cf. Isaia 1, 10). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „El, în zilele trupului Său, a adus cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel Ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5, 7).
Fie ca şi noi, pentru „evlavia noastră”, întocmai celor 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, să fim auziţi de Dumnezeu, Aici şi Dincolo!
(Titlul şi intertitlul aparţin redacţiei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu