Amintiri din tinerete si Manastirea Vladimiresti

Este un viata mea un moment despre care nu am vorbit niciodata, dar la care m-am gandit de nenumarate ori in toti acesti ani care au trecut de atunci.

Eram foarte tanara, cred ca undeva in anii  1977-1978. Era primavara-vara si participam la cursurile gratis pe care Facultatea de Drept le organiza pentru pregatirea celor care doreau sa participe la examenul de admitere.Din orasul meu plecam spre Bucuresti cu un tren personal, din acelea cu vagon mare, comun.Trenul venea de la Constanta, strabatand incet, cu rabdare Baraganul. Ma asezam undeva la geam, imi scoteam cartile si invatam tot drumul. Din cand in cand vorbeam cu cei de langa mine. Eram o tanara frumoasa. Fotografiile de atunci si amintirea mea ma arata grozav de subtire, cu parul lung si drept, pana aproape de mijloc, frumos dar decent  imbracata, totdeauna zambitoare, senina si profunda in vorbe.Intr-unul din aceste drumuri saptamanale, sigur in drum spre Bucuresti, la ducere deci, am intrat in vorba cu vecinul meu de bancheta. Discutia a inceput de la cartile pe care le citeam...domnul era in varsta si cu o tinuta saracacioasa, aproape comuna cersatorilor. Asa cum am fost totdeauna apropiata  celor "mai altfel"dintre semeni, nu mi-a pasat si am discutat mult cu domnul...filozofie, istorie, literatura...citisem atat de mult! Mintea mea era plina de literatura rusa si franceza si bajbaiam dupa adevaruri "supreme": VIATA, MOARTE, IUBIRE...Mi-a placut sa vorbesc si mai ales sa-l ascult cu acel domn. Se simtea in el altceva, oricat de tanara eram, am inteles ca altcineva se ascundea sub haine si chip. Kilometrii se scurgeau incet sub roti, o cortina era pe punctul de a se ridica,undeva se simtea o raza cum incearca sa vina spre mine...Si poate prea devreme, mult prea devreme, domnul-cersator din fata mea mi-a spus:

-Si eu am facut Facultatea de Drept si Teologia. Am fost preot . Si am fost in inchisoare la Gherla...

Si eu  am inghetat de spaima, spaima copilariei mele, ca cineva ma va urmari si va sti ca am discutat cu el, ca tatal meu va fi iar arestat si eu voi purta aceasta vina a arestarii lui.Stiam, asa fusesem crescuta, ca nimeni nu trebuie sa stie ceva despre noi, ca cei mai rai, cel mai mare dusman ai nostru este Securitatea avand mii de chipuri, mii de tentacule, in fiecare colt, in fiecare secunda, in fiecare chip...Asa mi-se spusese, sa fug de cei care au trecut prin experiente similare cu a tatalui meu, sa nu vorbesc cu nimeni, sa nu cumva cineva sa afle nici macar locul nasterii noastre...

Si asemenea lui Petru m-am lepadat de el, de calatorul trimis de Dumnezeu spre mine. Am amutit plina de spaima, el a crezut ca spaima mea este cauzata de el si s-a retras din discutie cu eleganta marilor domni pe care eu nu aveam sa-i mai  cunosc.Raza de lumina dumnezeeasca s-a retras pentru cativa zeci de ani si drumul nostru a continuat in tacere.
Cat de diferita ar fi putut fi viata mea daca as fi avut curajul sa vorbesc mai departe!Cine era oare preotul din fata mea? Oricat as vrea sa-mi amintesc chipul lui, nu pot sa gasesc in mintea mea nimic, nici macar amintirea vorbelor pe care mi-le-a spus.
Ma rog acum pentru el.Posibil ca acum,dupa atatea decenii sa fie deja adormit intru Domnul. Parintele spunea ca ne putem ruga pentru cei carora nu le stim numele. Pomeneste-l, Doamne, pe barbatul acela din tren, daruieste-i iertare de pacate si Raiul Tau nesfarsit. Indulceste-l cu bunurile Tale ceresti.Si daruieste-mi si mie iertare pentru pacatul de a nu-l fi imbratisat in ziua aceea.
Am sa ma rog pentru el. Il caut de mult timp in chipul si in identitatea preotilor generatiei lui si in fiecare cred ca am gasit ceva din ceea ce ar fi putut sa fie. Poate e sfant in imparatia lui Dumnezeu, nadajduiesc asta si imi place sa cred ca de acolo, priveste spre mine.

 Sfintii ne stiu. Ei ne privesc mai mult decat credem noi. Ei ne insotesc in aceste zbateri pe care aiurea le traim.Sunt multi sfinti.Cerul lumii noastre e plin si plin e si pamantul tarii noastre. Toti cei care se mantuiesc sunt sfintii, spune Parintele. Asta mi-a rasturnat definitiv ideea mea despre sfintenie si sfinti.Era un timp al copilariei mele cand imi imaginam ca sfintii au fost fapturi asemenea arhanghelilor, asemenea heruvimilor si serafimilor, ei au trait totdeauna in ceruri si tocmai de aceea sunt sfinti.

Am aflat ca nu e adevarat, cu mare surprindere si copilul vesnic ascuns in mintea mea, nu numai in inima, copilul care credea orice minciuna spusa de cineva, a trebuit sa accepte.Sfintii au fost pe pamant si oricare dintre noi, daca, nu numai vom crede, dar ne si vom pocai  pentru pacate,cu zdrobire de inima, ne putem sfintii.

E cale lunga pentru mine. Dar simt permanent prezenta lor in viata mea. Cineva il intreba pe un parinte, daca ne putem ruga sfintilor romani si parintele ne-a incurajat sa ne rugam sfintilor romani, martiri in inchisorile comuniste.

Ei, sfintii ni-se descopera, dupa randuiala lui Dumnezeu si mila Lui pentru noi.

Acum doi ani am ajuns la Manastirea Recea.Am cunoscut-o acolo pe maica stareta Cristina si  intr-un moment in care am ramas singure, i-am povestit despre moartea lui Grig, i-am cersit rugaciunea pentru el si sfintia sa, mi-a promis ca se va ruga .O maica deosebita ca tinuta.O maica intelectuala, ajunsa in manastire tarziu...In viata ei, Dumnezeu randuise sa-l ajute pe un preot prigonit si acesta, lucrarea sfintiei sale, a adus-o maica stareta la una din cele mai mari, mai noi, mai frumoase manastiri din Romania, manastire facuta impreuna:Manastirea Recea.E vorba de parintele Ioan Iovan.

A fost prima data cand am auzit de parinte.M-am inchinat la marmantul alb, din marmura, cred ca l-am si tamaiat...si gata. Dar numele parintelui a ramas undeva in mintea mea...Nu pot, chiar nu pot sa-mi desprind gandul de parintele Ioan si e in gandul meu, bucuria de a-l fi gasit, de a-l fi "cunoscut" , chiar daca numai asa trecand prin acele locuri atat de dragi parintelui :Manastirea Vladimiresti si Manastirea Recea.

Transcriu mai jos biografia Parintelui Ioan si cateva fotografii din arhiva personala cu manstirea Vladimiresti.

Pe 26 iunie 1922, se naște Silviu Cornel - al optulea copil al preotului Gavriil și prezbiterei Maria Iovan, din Husasău de Criș, jud. Bihor.

A frecventat primele trei clase, la școala primară din satul natal iar clasa a-IV-a o termină la Oradea.

Între anii 1934-1942 a urmat studiile medii la liceul Emanuil Gojdu din Oradea, din care ultimele două sub ocupație maghiară - la Liceul Sf. Ladislau, secția română, cu profesori maghiari.

Perioada 1942-1946 este cea în care a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj, nerecunoscută de statul maghiar, dar care funcționa cu sprijinul consulatului român. Teza de Licență, susținută la Facultatea de teologie din Sibiu era intitulată: “Sfânta Euharistie și viața mistică”. Tot în 1946, s+a înscris la doctorat, la catedra de dogmatică a PărinteluiDumitru Staniloie. A urmat cursurile pentru doctorat, timp de 2 ani, perioadă în care a susținut și câteva lucrări. În paralel, a studiat dreptul- la Facultatea de Drept din Cluj.

După terminarea Facultății de Teologie, a primit cea mai bună catedră de profesor de religie, la Liceul Gheorghe Barițiu din Cluj și la Liceul Comercial de fete. L-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca,  de la Sâmbăta de Sus și peMaica Veronica, stareța Manastirii Vladomiresti, venită acolo în căutarea unui duhovnic. Părintele Arsenie, care fusese câteva luni, duhovnicul Mănăstirii Vladimirești, i-a spus Măicuței: “Ți-am pregătit un “munte”, dar lasă-l să mai crească!”

Pe 26 mai 1948 a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari – singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc și în prezența episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimirești, cu Hramul Adormirea Maicii Domnului, din loc. Tudor Vladimirescu, situată între Tecuci și Galați.

Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către P.S. Antim Nica, Episcopul Galațiului, la Mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de IOAN.

Între 1948 și 1955 Părintele Ioan a slujit la Manastirea Vladimiresti.

"Deasa împărtășire" și spovedania în comun 

La sugestia Maicii Veronica, a adus inovația desei împărtășiri cu Hristos Euharistic, așa cum făceau primii creștini, și fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioși veniți la locul sfânt și sfințitor, pentru a-i ajuta pe toți, a purces cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici, la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare). La acuzațiile că spovedește în bloc, Părintele răspundea: “Și diavolul fură sufletele tot în bloc!”A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic și la ordinul organelor de represiune ale statului (și chiar ale celor de la Moscova), încep presiunile asupra Părintelui Ioan și a Mănăstirii Vladimirești. Episcopul de Galați îl somă să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în București, iar în ultimul rând să-și ia concediu medical. Aceste somații, după cum au recunoscut cei din conducerea Bisericii, erau din rațiuni de stat.

Caterisirea și prigonirea 

Pe 27 ianuarie 1955 a avut loc la Consistoriul eparhial monahal din București, procesul de caterisire al Părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai ușor pe mâna autorităților. Pe 21 februarie 1955 i s-a înmânat Sentința de caterisire și excludere din monahism, pe care pe bună dreptate Părintele o considera netemeinică și nelegală în fața Lui Dumnezeu și continuă să slujească și să-l mărtuirisească pe Hristos cu același foc. I s-a luat dreptul de a mai sluji, nu însă și harul.

Pe 29 martie 1955 sute de ostași înarmați au invadat în forță Mănăstirea și l-au arestat pe Părintele Ioan, pe Maica Veronica și pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu Maica Teodosia și Maica Mihaila Nicoară, secretara Mănăstirii. Un an mai târziu a fost desființată Manastirea Vladimiresti și maicile împrăștiate. S-a judecat Procesul, în care sentința dată a fost condamnarea la moarte, comutată în muncă silnică pe viață.

Executarea sentinței a început la Penitenciarul Semicerc din Galați, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiții de exterminare. A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei și frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomenești, ca să se roage de fiecare dată în poziția de rugăciune, în picioare. A fost transferat la Spitalul închisorii Văcărești de deținuți politici. A urmat apoi să slujească în cele mai mari “Catedrale” ale țării: Jilava, Gherla, Aiud. Amintirile din închisoare sunt prezentate în capitolul «Memorialul Durerii ». Întărește cu cuvântul și cu Sfânta Împărtășanie, mii de deținuți. Refuzând reeducarea, a fost totuși eliberat de la Aiud, în urma Decretului de amnistiere, la 1 august 1964.

Securitate însă îl tracasa în continuare, atât pe Sfinția Sa cât și familia și de aceea s-a mutat la București, într-o locuință a unei foste maici de la Vladimirești. In 1966, continuându-și misiunea de preot, așa cum a făcut și în închisoare de altfel, i s-a înscenat un proces, judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcție”, respectiv oficierea Sfintelor Taine - spovedanie și împărtășanie - fiind caterisit. Din nou a fost condamnat și obligat să execute pedeapsa prin muncă. După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, la sora Maicii Marionila, dar era ținut sub aceeași minuțioasă supraveghere de catre Securitate, uneori fiind chiar agresat. In august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credința soborului risipit al Mănăstirii, a fost arestat a treia oară și dus la închisoarea din oraș. In același an în octombrie a fost condamnat la 1 an închisoare.

Revenirea 

In august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ținta unor calomnii și scenarii compromițătoare. În această atmosferă tensionată, obosit și decepționat sufletește, a început sa se preocupe de revenirea în cler. A facut zilnic următoarele drumuri: la Sfintele Moaște, Patriarhie și Securitate, rugându-se și la Dumnezeu și de puternicii zilei. Patriarhul Justinian însă rămânea ferm pe poziția lui, dând vina pe Securitate, iar aceasta pe Patriarhie.

În sfârșit, pe 26 iunie 1979 (ziua de naștere) după 24 de ani de caterisire, obținu aprobarea de a sluji oficial. Fu trimis la Manastirea Cernica, unde i se permise să slujească odată pe săptămână iar în 1980 i se dadu voie să oficieze Sf. Liturghie la Manastirea Plumbuita din București, de data aceasta, în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. Aici reuși oarecum, să continuie Lucrarea sa duhovnicească de mântuire a oamenilor, prin spovedanie și împărtășanie mai frecventă, până în 1989. Se redeschide Manastirea Vladimiresti, dar Părintelui Ioan nu i se dădu voie să vină.

Rămase la Plumbuita unde stareț era Simion Tatu – fiul duhovnicesc al Părintelui Ioan. În 1991 fu transferat la Mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureș, și era considerat cel mai mare Duhuvnic al Ardealului și chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganței” - al lui Hristos - pe pământ, având aceiași naturalețe ce l-a caracterizat toată viața. A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, din postura de teolog autentic, adică, nu numai vorbește despre Dumnezeu ci și trăiește în Dumnezeu cu care s-a unit. A dobăndit Rugaciunea Inimii încă din tinerețe, dar a desăvârșit-o, ajungând la stadiul de “clarvedere”. În 1991-2006 asistă în tot acest timp la imaginea dureroasă, a unei lumi ce se predă treptat, neputincioasă în fața răului. Colectivul mănăstirii îl protejează, ținându-l în chilie și îndemnând vizitatorii să-și caute alt duhovnic. Însă Părintele Ioan, chiar bolnav fiind, iese întotdeauna - la Sf. Liturghie, spunând: “Îmi iubesc nespus neamul acesta și vreau să-i slujesc cu orice preț, până la capăt!”

Moare pe 17 mai 2008, la Mănăstirea Recea.

Nu l-am legat pe parintele Ioan nici de manastirea Vladimiresti, pana in seara aceasta.Desi ar fi trebuit.Dar, probabil, ca si in amintirea din tineretea mea, e un timp in care trebuie sa e coaca in noi Adevarul.Altfel nu -L putem primi.

Am ajuns la acesta Manastire in  primavara aceasta in Duminica Iertarii, inainte de inceperea Postului Mare. Este aici o pace si o oaza de liniste dobandita greu, cu pretul a multor lacrimi si jertfe. Am cumparat( pentru un pret ridicol de mic)  din magazinul manastirii o icoana pe sticla reprezentand-o pe Maica Domnului cu Pruncul sfant,icoana micuta, pictata in stil bizantin de o maica in varsta care a dorit sa ramana necunoscuta.Pretul urma sa fie contributia   maicii deja prea in varsta ca sa munceasca, la cheltuielile manastirii .Am cumparat icoana cu gandul la fiica mea, dorindu-mi sa i-o daruiesc, ca  langa aceasta icoana sa-si aduca rugaciunea ei  catre Maica Domnului si sa nu o paraseasca niciodata. Din atatea icoane pe care le-am vazut vreodata, aceasta mi-a vorbit de fiica mea! Si in felul acesta Maica Domnului ramane sa ne vorbeasca si  de manastirea Vladimiresti, locul pe care si l-a dorit pentru ridicarea acestei manastiri.