Sărbătoarea împărătească a Înălţării are o mare importanţă pentru viaţa creştină şi duhovnicească, pentru că este legată de îndumnezeirea omului. În continuare, prin prezentarea celor mai importante aspecte hristologice ale acestui praznic împărătesc, vom încerca să-i înţelegem însemnătatea.
1. ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ
Pentru început, este necesar să vedem ce anume spune Sfânta Scriptură despre Înălţarea Domnului. Acest mare eveniment împărătesc este proorocit în Vechiul Testament şi este înfăţişat în Noul Testament. Nu vom expune aici toate fragmentele care conţin referiri la această sărbătoare, ci numai pe cele mai grăitoare, cu atât mai mult cu cât, în analiza care urmează, vom prezenta şi alte texte care se referă la Înălţarea lui Hristos.
În Vechiul Testament, există profeţii despre sfânta Înălţare, aşa cum există pentru toate celelalte evenimente împărăteşti. Profetul Iezechiel a avut o vedenie care se referă cu certitudine la Înălţarea lui Hristos: Atunci slava Domnului s-a dus de la prag şi s-a aşezat pe heruvimi. Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei şi s-au dus însoţiţi de roţi şi s-au oprit la poarta cea dinspre răsărit a templului Domnului, şi slava Dumnezeului lui Israel era asupra lor (Iezechiel 10, 18-19).
O profeţie şi mai reprezentativă care se referă la Înălţarea lui Hristos este cuprinsă în Psalmii lui David. Într-unul din aceşti psalmi este scris: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă (Ps. 46, 5); iar într-un alt psalm, se spune: Şi a plecat cerurile şi S-a coborât şi negură era sub picioarele Lui. Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului (Ps. 17, 11-12).
Din analize anterioare cunoaştem faptul că revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale Cuvântului neîntrupat. Ceea ce s-a proorocit în Vechiul Testament s-a înfăptuit prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Aşadar, în Noul Testament se vorbeşte de multe ori despre Înălţarea lui Hristos. În continuare, vom analiza trei categorii de referiri la Înălţarea Domnului.
Mai întâi de toate, despre Înălţare vorbeşte Însuşi Hristos în învăţătură Sa. Adresându-se ucenicilor Săi, înainte de a pătimi, El a spus: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl (Ioan 16, 28). De asemenea, cu altă ocazie, Hristos a afirmat: nimeni nu s-a siut în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer (Ioan 3, 13).
În al doilea rând, subiectul Înălţării se regăseşte în relatările unora dintre Evanghelişti. Mai concret, este vorba despre Sfântul Evanghelist Marcu (Marcu 16, 19) şi despre Sfântul Evanghelist Luca, la acesta din urmă, atât în Evanghelia sa (Luca 24, 50-53), cât şi în Faptele Apostolilor, la scrierea cărora a participat nemijlocit (Fapte 1, 3 şi 9-10). Amănunte despre Înălţare, ca şi despre felul în care aceasta a avut loc, sunt cuprinse în Cartea Faptelor Apostolilor, asupra căreia vom arunca o privire mai jos.
În al treilea rând, există multe fragmente apostolice din care putem vedea lipsa oricărei îndoieli a Apostolilor în legătură cu acest eveniment. În vechea Biserică, Înălţarea era unul dintre simbolurile fundamentale din ceremonia Botezului; cu alte cuvinte, ea era inclusă în mărturisirea de credinţă de dinainte de Botez. Atunci când se referă la cele mai importante aspecte ale lucrării mântuitoare a lui Hristos, adică a lucrării sfintei iconomii, Sfântul Apostol Pavel include şi Înălţarea: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă (I Tim. 3, 16). Referindu-se la puterea Tatălui, el spune că pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri (Efes. 1, 20). Desigur, aşa cum am mai spus, puterea Tatălui este şi puterea Fiului. După ce ne-a curăţit de păcat, Hristos a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte(Evrei 1, 3) şi a făgăduit tuturor celor care se vor uni cu El că vor şedea şi ei pe tronul Tatălui Său: Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3, 21).
Din fragmentele pe care le-am expus reiese foarte clar faptul că Biserica dă o mare importanţă evenimentului sfintei Înălţări, deoarece, aşa cum vom vedea în continuare, Înălţarea lui Hristos exprimă cel mai adânc înţeles al vieţii duhovniceşti.
2. DE CE S-A ÎNĂLŢAT DUPĂ PATRUZECI DE ZILE
Înainte de a intra în teologia Înălţării trebuie să vedem de ce anume Hristos S-a înălţat la patruzeci de zile de la Învierea Sa, având în vedere faptul că El nu a făcut niciodată ceva fără un motiv determinat. Toate au avut un anumit scop.
Invocând mărturiile Sfântului Grigorie al Acragandelor şi ale lui Macarie Hrisochefalul, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, prin întrupare, Hristos a primit trei naşteri: prima din Fecioara Maria, adoua prin Botez şi a treia prin Înviere. În toate cele trei naşteri, El a fost numit întâi născut, pentru că a fost întâi născut „între mulţi fraţi”, în sensul existenţei Sale în trup, apoi a fost întâi născut al noii zidiri şi, în al treilea rând, a fost întâi născut din morţi. Dacă privim cu atenţie, vom observa că, la patruzeci de zile după fiecare din aceste trei naşteri, a avut loc un eveniment important: la patruzeci de zile după Naştere, Hristos a fost adus la Templu, fapt ce corespunde sărbătorii Întâmpinării Domnului; la patruzeci de zile după Botezul Său în râul Iordan, l-a biruit pe diavolul care Îl ispitise de trei ori; la patruzeci de zile de la Înviere, S-a înălţat la ceruri, unde a adus Tatălui Său jertfa firii noastre.
Desigur, Hristos ar fi putut să urce la ceruri cu firea omenească imediat după Învierea Sa, dar nu a făcut acest lucru pentru că Învierea să nu pară o închipuire. După Înviere, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi şi a făcut minuni, întărind astfel credinţa acestora şi făcându-i martori ai Învierii Sale. După ce le-a spulberat îndoielile legate de adevărul Învierii şi le-a spus ce avea să se întâmple în legătură cu venirea Duhului Sfânt şi cu Înălţarea, Hristos i-a făcut pe ucenici martori ai Înălţării (Sfântul Atanasie cel Mare). Astfel, s-a constituit o mărturie de netăgăduit a acestui eveniment hotărât de Dumnezeu.
În fine, din multa Sa iubire de oameni, Hristos S-a smerit prin înţelegerea şi prin acceptarea neputinţei omeneşti. Aşa cum a luat asupra Sa toate acele patimi nepăcătoase, la fel a înţeles şi neputinţa firii omeneşti şi S-a golit pe Sine, săvârşindu-le pe toate astfel încât sa-l mântuiască pe om.
3. ÎNSEMNĂTATEA ÎNĂLŢĂRII LUI HRISTOS FAŢĂ DE
ALTE PRAZNICE ÎMPĂRĂTEŞTI
Nu se poate face o ierarhie a praznicelor împărăteşti. Fiecare dintre acestea este un eveniment mântuitor rânduit de sfânta iconomie, prin care Hristos a lucrat mântuirea neamului omenesc. Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a pătimit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Între toate acestea există o unitate minunată. Înălţarea este ultimul praznic împărătesc, în sensul că este punctul final al lucrării de mântuire a neamului omenesc.
Totuşi, Sfinţii Părinţi stabilesc o anumită comparaţie prin determinare a acestor sărbători. Spunem prin determinare, deoarece, dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, nu ar mai fi existat Învierea şi Înălţarea, iar dacă nu ar fi înviat, zadarnică ar fi fost întruparea.
Analizând dimensiunea şi valoarea Înălţării, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că mulţi oameni o consideră mai prejos decât celelalte sărbători, deoarece nu îi cunosc însemnătatea. Însă, la fel cum capul este podoaba trupului, sărbătoarea Înălţării este podoaba tuturor sărbătorilor şi plinirea tuturor praznicelor împărăteşti[1]. Prima sărbătoare este înfricoşătoarea şi minunata Naştere a lui Hristos după trup; a doua este sărbătoarea Bobotezei, la care Dumnezeu S-a arătat într-o măsură mai mare decât la prima; a treia este sărbătoarea Învierii, care a fost mai slăvită decât celelalte, deoarece, prin ea, moartea a fost biruită, dar nici aceasta nu a avut plinătatea desfătării, deoarece Hristos Se afla încă pe pământ. Însă praznicul Înălţării le-a umplut pe toate de bucurie, pentru că, după ce a deschis cerurile, Hristos ne-a dat să vedem privelişte străină, adică „propriul nostru trup aşezat pe tronul împărătesc”. Prin urmare, însemnătatea Înălţării constă în aceea că, după ce a fost îndumnezeită prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea omenească a fost aşezată pe tronul împărătesc, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.
Prin întruparea Sa, Hristos a îndumnezeit firea omenească. Însă oamenii nu cunoştau prea mult din măreţia slavei Sale şi tocmai de aceea nu L-au putut cunoaşte întru adevăr, L-au clevetit şi, în cele din urmă, L-au răstignit. Însă, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, oamenii au cunoscut cine este El cu adevărat. Astfel, prin Înălţare, lucrarea lui Hristos a umplut lumea de cunoaşterea lui Dumnezeu (Sfântul Diadoh al Foticeei).
Referindu-se la cele două mari sărbători, adică la Înviere şi la Înălţare, Sfântul Atanasie cel Mare spune că sărbătoarea Învierii ne dăruieşte armele biruinţei asupra morţii, în vreme ce Înălţarea lui Hristos ne urcă la cer. Cu alte cuvinte, după ce este schimbată comportarea omului pe pământ, el este urcat la ceruri. Prin urmare, biruinţa asupra morţii este o lucrare diferită faţă de urcarea firii omeneşti la tronul lui Dumnezeu. Tocmai de aici înţelegem superioritatea Înălţării sau, ca să ne exprimăm mai bine, prin acest eveniment putem constata desăvârşirea şi plinirea sfintei iconomii.
O altă diferenţă dintre Înviere şi Înălţare este că ucenicii nu au văzut începutul Învierii, ci numai sfârşitul ei – pentru că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a ieşit din mormânt, El fiind văzut după aceea, când El Însuşi a voit să fie văzut – în vreme ce, în cazul Înălţării, ucenicii i-au văzut începutul, adică L-au văzut pe Hristos cum Se ridica la ceruri, şi căutau cu privirea în sus pentru a-i vedea sfârşitul (Macarie al Filadelfiei).
Din nou trebuie să spunem că evenimentele împărăteşti sunt unite între ele şi nu se poate să acordăm o importanţă mai mare unuia sau altuia dintre ele. Totuşi, în funcţie de receptarea lor de către om, putem să observăm anumite diferenţe, având în vedere faptul că, de-a lungul vieţii duhovniceşti şi pe parcursul urmării lui Hristos, există un traseu ascendent. Mai întâi, ne naştem în Hristos, după aceea, biruim stăpânirea diavolului şi înviem, iar în cele din urmă, putem să trăim îndumnezeirea. Sfinţii Părinţi leagă sărbătoarea Înălţării de îndumnezeirea omului.
În acest context, Sfântul Grigorie Palama spune că Învierea este specifică tuturor oamenilor, în vreme ce Înălţarea are loc numai în cazul sfinţilor. Acest lucru înseamnă că, prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea şi a oferit tuturor darul Învierii, pentru că toţi vor învia la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, şi cei drepţi şi cei păcătoşi, dar nu se vor înălţa cu toţii. Numai cei drepţi, adică cei îndumnezeiţi, se vor învrednici de această mare trăire. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (I Tesal. 4, 16-17).
Aşadar, cu toţii vor învia, dar numai drepţii se vor înălţa şi vor fi răpiţi în nori pentru a-L întâmpina pe Hristos venind din cer. Aceasta presupune o mai mare unire şi comuniune cu El. Cei care participă la Înălţare participă practic la îndumnezeire şi tocmai de aceea, din punct de vedere soteriologic, Înălţarea este o sărbătoare mai însemnată.
4. ÎNĂLŢAREA ESTE SĂRBĂTOAREA AŞEZĂRII FIRII OMENEŞTI PE
TRONUL LUI DUMNEZEU
Din învăţătura Sfinţilor Părinţi pe care am înfăţişat-o anterior se vede limpede faptul că înţelesul sărbătorii nu este numai hristologic, ci şi antropologic. Prin Înălţarea Sa la ceruri, Hristos a înălţat şi firea noastră omenească.
De altfel, scopul lucrării sfintei iconomii a fost „ca Hristos să nu ne lase pe pământ, ci să ne înalţe la ceruri. Pentru că acolo este adevărata mântuire şi acolo ne vom desfăta din dulceaţa vederii preabunului nostru Împărat” (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Coborârea Cuvântului de la cer la pământ nu a însemnat o deplasare spaţială a Acestuia, ci o bunăvoire dumnezeiască, pentru că El nu Şi-a lăsat nici un moment tronul, ci a şezut pe acesta fără încetare, alături de Dumnezeu Tatăl. Iar acum, prin Înălţarea Sa, Hristos nu ridică la ceruri Dumnezeirea, pentru că El nu a fost niciodată despărţit de Părintele Său, ci aşează pe tronul ceresc firea noastră pe care a luat-o asupra Sa.
Aşadar, prin praznicul Înălţării, sărbătorim întronarea în ceruri a firii noastre. Odată cu Învierea şi cu Înălţarea firii omeneşti, sărbătorim şi începutul învierii şi înălţării fiecărui credincios în parte. De aceea, atunci când omul participă la Înălţarea lui Hristos, el nu mai este un om de pe pământ, aşa cum era primul om, ci este om al cerului, aşa cum a fost cel de-al doilea om, adică Hristos (Sfântul Grigorie Palama).
Exprimarea care spune că, după ce S-a înălţat la cer, Hristos a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19) provine din teologia simbolică. Ea arată Dumnezeirea Cuvântului – adică faptul că Hristos a fost mereu de o fiinţă cu Părintele Său, pentru că El Însuşi era Dumnezeu – dar şi că, fiind Dumnezeu-Om, Hristos a înălţat firea omenească la ceruri şi a făcut-o asemenea lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de-a dreapta lui Dumnezeu înseamnă slava şi cinstea Dumnezeirii, adică faptul că Fiul are slava Dumnezeirii pe care o are Părintele Său, iar după întruparea Fiului şi după înălţarea firii omeneşti, şi aceasta (firea omenească) participă la slava Dumnezeirii, iar Hristos este slăvit de întreaga zidire ca Dumnezeu-Om. Atfel, drepata Tatălui înseamnă unimea în fiinţă a Fiului şi a Tatălui, deoarece Fiul are aceeaşi fiinţă sau fire cu Tatăl.
Verbul a şedea are o mare importanţă. Sensul lui este de oprire, de instaurare, desemnând, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, stabilitatea şi statornicia firii. Cu alte cuvinte, Hristos are aceeaşi fire cu Tatăl, fără să sufere nici o schimbare. El rămâne Dumnezeu în veci. Astfel, „a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” înseamnă că „este de aceeaşi cinste [cu Dumnezeu]”.
Înţelesul praznicului este foarte înalt şi foarte important. Dacă prin Înviere a fost biruită stăpânirea morţii şi a diavolului, prin Înălţare firea noastră s-a suit la tronul lui Dumnezeu. În acest fel, şi nouă ni s-a dat posibilitatea să ajungem şi la trăirea Înălţării, adică a îndumnezeirii.
5. HRISTOS ESTE SINGURUL CARE S-A SUIT LA CERURI
Cuvântul analipsi[2](înălţare) provine din verbul analamvano[3], care printre altele, înseamnă şi a înălţa ceva/pe cineva. Prin acest cuvânt, se desemnează urcarea Dumnezeului-Om la cer şi aşezarea Sa pe tron împreună cu Părintele Său. Hristos S-a aflat tot timpul pe tron împreună cu Tatăl, însă acum, El a adus pe tron şi trupul omenesc. Observând Înălţarea lui Hristos la cer, vedem „o privelişte străină”, deoarece Făcătorul zidirii Se înalţă purtând armură omenească (Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului).
În afară de cuvântul analipsi (înălţare), în Sfânta Scriptură mai este folosit şi cuvântul anodos[4](urcare, suire): Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare… Între înălţare şisuire (urcare) există o diferenţă ce exprimă taina acestui eveniment. A se sui ( a se urca)se foloseşte mai ales pentru a desemna Dumnezeirea, iar a se înălţa, pentru a desemna firea omenească, trupul omenesc[5]. Cele două cuvinte se folosesc alternativ pentru ca noi să credem că Hristos este Dumnezeu şi om într-un ipostas. Aşadar, prin aceste cuvinte se exprimă taina Dumnezeului-Om (Sfântul Diadoh al Foticeei).
Hristos este primul şi singurul Care S-a suit la cer cu trupul pe care l-a luat de la Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Despre acest lucru avem încredinţare de la Însuşi Hristos, Care a spus: Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3, 13). Cuvântul nimeni nu lasă loc de nici o îndoială, deoarece a fost rostit de gura nemincinoasă a Domnului. Desigur, aşa cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, şi Maica Domnului a urcat la cer cu trupul, însă acest lucru s-a făcut după Înălţarea lui Hristos şi numai datorită faptului că trupul lui Hristos a fost zămislit din trupul ei. Dar şi în aceste condiţii, trupul Născătoarei de Dumnezeu primeşte îndumnezeirea, în vreme ce Trupul lui Hristos este izvor al harului necreat.
Încredinţarea dată de Hristos că nimeni altul în afară de El nu a mai urcat la cer pare a fi în contradicţie cu mărturia Sfintei Scripturi care spune că Profetul Ilie s-a înălţat la ceruri. Însă, dacă analizăm cu atenţie atât textul Sfintei Scripturi, cât şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vom constata că, în realitate, nu există o asemenea contradicţie.
Despre înălţarea Profetului Ilie este scris: deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt [ca][6]la cer (IV Regi 2, 11), în vreme ce, despre Înălţarea lui Hristos se spune: Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19). Observăm aşadar că, în cazul Profetului Ilie, se foloseşte sintagma ca la cer, în vreme ce, pentru Hristos, exprimarea este la cer.
Notând această diferenţă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că nu este vorba despre o deosebire de exprimare, ci despre o diferenţă teologică. Sintagma ca la cer are sens îndoielnic, în vreme ce la cer desemnează un fapt concret (Sfântul Epifanie). Aşadar, nu este vorba despre acelaşi lucru. Urcarea lui Hristos la cer nu poate fi pusă în nici un caz sub semnul îndoielii, deoarece exprimarea este clară.
Dincolo de această diferenţă, se pare că mai există încă una, care este mult mai importantă. După cum afirmă Părinţii Bisericii, chiar dacă s-a înălţat cu trupul, Profetul Ilie nu a urcat la cer, acolo unde este Dumnezeu, ci a mers într-un alt „spaţiu”. După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, Profetul Ilie se găseşte acum în Raiul pământesc, de unde a căzut Adam prin neascultare şi prin călcarea poruncii lui Dumnezeu. Cuviosul Nil susţine că Ilie se află în văzduh, care este mai presus de aer, dar mai prejos decât cerul.
Mai precis este Sfântul Grigorie Palama, care, cu simţul său teologic pătrunzător, dă acestui eveniment noi dimensiuni. El spune că, aşa cum, înainte de Învierea lui Hristos, au existat mai multe învieri, şi înainte de Înălţarea Sa, au existat mai multe înălţări. În Vechiul Testament, se spune că Profetul Ieremia a fost luat de un duh, Avacum, de un înger, iar Profetul Ilie a fost ridicat de un car de foc. Însă înălţarea tuturor acestora a fost „ca o mutare din loc”, adică într-o anumită măsură, a fost o deplasare în spaţiu, prin care au fost luaţi de pe pământ, dar nu au fost scoşi în afara lui. Cu alte cuvinte, nimeni dintre aceştia nu a trecut de atmosfera care înconjoară pământul. În mod similar, cei care înviau, mureau după o vreme din nou şi se întorceau în pământ. Însă Hristos a înviat, iar moartea nu a avut putere asupra Sa, după cum toate înălţările la ceruri au fost mai mici decât a Lui.
Din aceste cuvinte patristice, putem să tragem concluzia că Înălţarea Profetului Ilie în car de foc ca o schimbare de loc, ca un fel de moarte, care arată cam cum ar fi plecat oamenii de pe pământ dacă Adam nu ar fi păcătuit şi dacă moartea nu ar fi pătruns în zidire. Din toate acestea, putem să tragem concluzia că nimeni nu s-a suit la ceruri în afară de Hristos.
6. HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT CU TRUPUL
Din Sfânta Scriptură, rezultă fără putinţă de tăgadă că Hristos a urcat la ceruri cu Trupul. De asemenea, din învăţătura Bisericii noastre, ştim că firea dumnezeiască şi firea omenească nu s-au despărţit niciodată.
Grăitorul de Dumnezeu David scrie într-un Psalm de-al său: În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui (Ps. 18, 5-6). Tâlcuirea fragmentului de mai sus este că Dumnezeu Şi-a făcut din soare sălaş ales şi îi porunceşte acestuia să iasă ca un mire din odaia miresei şi să străbată în fiecare zi, ca un uriaş, calea de la răsărit la apus. Sfântul Grigorie Teologul spune că soarele este pentru lumea fizică ceea ce este Dumnezeu pentru lumea duhovnicească. Soarele zidit luminează lumea văzută, în vreme ce soarele nezidit luminează lumea nevăzută.
Tâlcuind greşit acest fragment din Psalmi, maniheiştii, care erau nişte eretici din primele veacuri ale creştinismului, susţineau, la fel ca Origen, că odată urcat la ceruri pentru a se odihni la sânul Tatălui Ceresc, Hristos S-a lepădat ca de o greutate de firea omenească, pe care a pus-o în discul soarelui, şi astfel, Dumnezeirea dezgolită S-a suit şi a şezut de-a drepata lui Dumnezeu Tatăl. Dimpotrivă, monofiziţii credeau că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască, iar firea omului s-a transformat în Dumnezeire.
Din punct de vedere ortodox, aceste două opinii nu au nici un temei. Sfântul Grigorie Teologul spune că cine crede că Trupul lui Hristos a fost lepădat şi aşezat în soare şi că Domnul a urcat la cer numai cu Dumnezeirea practic nu crede că Dumnezeu există în Trup şi nici că va fi în Trup la cea de-a Doua Venire. Adevărul este că cei care cred un asemenea lucru nu vor vedea slava celei de-a Doua Veniri, căci cum ar putea să o vadă, atâta vreme cât Trupul lui Hristos s-a pierdut şi a fost dezintegrat de elementele naturii?
Asemenea concepţii au pentru om consecinţe grave. Se ştie faptul că maniheiştii dispreţuiau trupul omenesc, acelaşi lucru fiind observat şi la monofiziţi, însă, desigur, într-un alt sens.
Aşadar, învăţătură Bisericii potrivit căreia Hristos S-a înălţat cu întreaga fire omenească şi cu trupul omenesc este strâns legată de îndumnezeirea propriei noastre firi şi de valoarea trupului omenesc. Nu ne lepădăm de trup şi nu îl considerăm ceva rău, pentru că trupul nu este o închisoare care trebuie lepădată şi distrusă pentru a ne elibera sufletul.
7. SUITU-S-A DUMNEZEU ÎNTRU STRIGARE
Profetul David spune: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă (Ps. 46, 5). Fără îndoială, aici este vorba despre o proorocie care s-a împlinit odată cu Înălţarea lui Hristos la ceruri. Tocmai din acest motiv, versetul de mai sus este rostit la începutul Sfintei Liturghii din ziua Înălţării Domnului. Tâlcuind acest fragment din Psalmi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu se foloseşte forma a fost suit, ci suitu-S-a, deoarece Hristos nu S-a suit cu ajutorul cuiva, ci prin propria Sa putere, ca un Dumnezeu. Hristos a urcat prin propria Sa putere, în vreme ce Profetul Ilie a fost înălţat de o altă putere. Întru strigare şi în glas de trâmbiţă arată biruinţa strălucită asupra morţii. Referindu-se la acest fragment, Cuviosul Nichita spune că întru strigare şi în glas de trâmbiţă exprimă imnul triumfal al oştirilor îngereşti, pentru că acestea vedeau prin puterea Duhului Sfânt că Cel care avea chip de om era de fapt Dumnezeu.
Potrivit tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi, întru strigare se referă la îngeri, iar în glas de trâmbiţă, la Apostoli care cântau cu glas de trâmbiţă imnele biruinţei şi ale triumfului.
Înălţarea lui Hristos s-a petrecut în linişte, pentru că numai ucenicii erau de faţă. Cu toate acestea, ea s-a făcut cunoscută până la marginile pământului. Nu mai este nimeni care să nu fi aflat de ea (Macarie Hrisochefalul). Acest lucru arată că toate marile evenimente au loc în linişte şi în tăcere. Chiar dacă renaşterea omului este nevăzută pentru ochii oamenilor lumeşti, ea produce o mare rezonanţă în toată lumea. Nu există o dovadă mai clară a existenţei lui Dumnezeu decât viaţa sfinţilor. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost necunoscuţi pentru lume, dar harul lui Dumnezeu i-a făcut cunoscuţi în toată lumea şi în toate veacurile.
8. SE URCA LA CERURI BINECUVÂNTÂNDU-I PE UCENICI
Sfântul Evanghelist Luca ne oferă amănunte reprezentative ale Înălţării lui Hristos la ceruri. După ce i-a dus pe ucenici până spre Betania, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51).
În Sfânta Scriptură, binecuvântarea este opusul blestemului. Binecuvântarea este legată pe de o parte de persoana care oferă ceva prin cuvânt sau prin faptă, iar pe de altă parte, de oferirea harului şi a energiei. Se ştie faptul că, în Sfânta Scriptură, transmiterea binecuvântării lui Dumnezeu către om se face prin diferite practici. După facerea primilor doi oameni, Dumnezeu i-a binecuvântat (Facerea 1, 28). Este reprezentativ felul în care Patriarhul Iacov i-a binecuvântat pe copiii lui Iosif. El şi-a aşezat mâna dreaptă pe capul lui Efraim şi pe cea stângă pe capul lui Manase şi i-a binecuvântat (Facerea 48, 13-15). De asemenea, înainte de moartea sa, Isaac l-a binecuvântat pe Iacov (Facerea 27, 23-29). Aceasta înseamnă nu că se dădea binecuvântare doar în timpul vieţii, ci şi atunci când oamenii plecau din această lume. Este interesant faptul că Elisei a luat binecuvântarea lui Ilie pe când acesta din urmă se urca la cer, pentru ca toţi să înţeleagă că duhul lui Ilie s-a odihnit peste el. De ceea, după ce l-au găsit pe Elisei, oamenii i s-au închinat până la pământ (IV Regi 2, 15). În vechiul Testament, exista credinţa că, prin binecuvântare, Profetul sau Patriarhul transmite viaţa, adică harul lui Dumnezeu.
În Evanghelii, vedem că Hristos i-a binecuvântat pe oameni de multe ori. Un caz aparte este acela al binecuvântării date copiilor. Sfântul Evanghelist scrie: Şi luându-i în braţe ,i-a binecuvântat punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Elementul binecuvântării se regăseşte şi în minunile pe care Hristos le-a făcut, mai ales în acelea care se săvârşeau prin punerea mâinii Sale pe diferite părţi ale trupului celor bolnavi, aşa cum a fost în cazul vindecării soacrei lui Petru, când S-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile (Matei 8, 15).
În vreme ce Hristos Se înălţa la cer, El îi binecuvânta pe ucenici, trimiţându-le harul Său. Este important de subliniat faptul că Hristos nu S-a oprit să-i binecuvânteze, pentru a începe abia după aceea să Se înalţe la cer, ci îi binecuvânta în timp ce urca. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Cu alte cuvinte, a început să-i binecuvânteze pe ucenici, dându-le acestora puterea de a împlini lucrarea poruncilor şi, în timp ce îi binecuvânta, Se ridica la cer. Astfel, Hristos a arătat că mereu îi va binecuvânta pe cei care ascultă de El şi le va da acestora bogăţie nesfârşită de har (Macarie Hrisochefalul).
Această imagine este prezentă în hagiografie sub chipul lui Hristos Care şade pe tron şi îi binecuvântează pe oameni, fapt ce arată că Hristos este Împăratul şi Domnul cerului şi al pământului, Cel ce trimite harul şi binecuvântarea Sa către oameni; El este singurul binecuvântat, Care, prin binecuvântarea Sa, întăreşte şi binecuvântează pe cei vrednici de binecuvântare. Proorocul David spune: deschizând Tu mâna ta, toate se vor umple de bunătăţi (Ps. 103, 29).
Dincolo de aceste tâlcuiri, faptul că Hristos îi binecuvânta pe ucenici în timp ce Se ridica la ceruri a însemnat că El va fi mereu alături de aceştia. El însuşi a dat încredinţarea:Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).
9. UCENICII STĂTEAU CU PRIVIREA AŢINTITĂ SPRE CER ŞI AU FOST ÎNCREDINŢAŢI DE VENIREA DIN NOU A LUI HRISTOS
Imaginea Înălţării lui Hristos este maiestuoasă. Ucenicii rămăseseră înmărmuriţi de uimire şi urmăreau cu bucurie şi cu nedumerire Înălţarea Domnului la ceruri. Sfântul Evanghelist Luca scrie în acest sens: Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat… şi privind ei, pe când El mergea la cer… (Fapte 1, 9-10).
După spusele Sfântului Atanasie cel Mare, ucenicul nu Îl vedeau pe Hristos urcând la cer, ci priveau tot timpul cu atenţie, ceea ce însemna că „încontinuu îşi aţinteau privirea în sus, spre Hristos”. Aşadar, a fost vorba despre o concentrare continuă a privirii. Am putea spune că stăteau ţintuiţi locului şi-L priveau pe Hristos, care Se înălţa la cer.
Dincolo de simţământul măreţiei imaginii lui Hristos Care Se înălţa la ceruri, acestă aţintire a privirii are şi înţelesul că cei care sunt creştini cu adevărat, au în permanenţă ochiul sufletului – care este gândul – întors spre cer. În acest context trebuie să analizăm îndemnul „sus să avem inimile”, pe care îl rosteşte preotul, sau „sus să avem gândul şi inimile”, din Sfânta Liturghie a lui Iacov, ruda Domnului. Cuvintele acestea sunt importante deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, patria noastră nu se află pe pământ, ci în cer. Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos (Filip. 3, 20). Cu o altă ocazie, Apostolul Pavel recomandă: Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ (Col 3, 2). Această aţintire a privirii înspre Hristos şi înălţarea minţii la El se află în legătură cu isihia minţii, adică de viaţa isihastă, care înseamnă desprinderea minţii de orice dorinţă lumească şi raportarea lui numai la Hristos. Desigur, în acord cu teologia isihastă şi neptică, aceasta înseamnă întoarcerea minţii în inimă, prin Hristos; în acest fel, gândul urcă la Dumnezeu. Aşadar, nu este vorba despre o devenire a drumului firesc al minţii, ci despre curăţirea şi iluminarea acestuia.
În timp ce ucenicii priveau la cer, îngerii, despre a căror participare la Înălţare vom vorbi mai jos, au spus că, aşa cum Hristos S-a urcat la ceruri, la fel Se va şi coborî: Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer(Fapte 1, 11). Aceasta înseamnă că, deşi nu-L mai vedeau pe Hristos, ucenicii au rămas cu privirea spre cer, în extaz şi în uimire.
Analizând mai atent aceste cuvinte îngereşti, Sfântul Atanasie cel Mare spune că, în realitate, îngerii le făceau cunoscut ucenicilor că Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac şi că va veni iarăşi cu Trupul Său, deoarece nu a luat trup de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu doar pentru a se folosi de el, ci pentru a rămâne în creaţie de-a pururi. Nu S-a întrupat numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac.
Cuvântul Arhanghelului se referă la cea de-a Doua Venire întru slavă a lui Hristos, pentru ca să judece viii şi morţii. Referindu-Se la cea de-a Doua Sa Venire, Însuşi Hristos a spus: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El… (Matei 25, 31). De altfel, învăţătura Sfântului Apostol Pavel referitoare la faptul că sfinţii vor fi răpiţi şi înălţaţi pentru a-L întâmpina pe Hristos, Care va veni cu slavă multă, se referă tocmai la această venire. De aceea, în Simbolul Credinţei, marturisim: „Şi iarăşi va să vină cu slavă”.
Cuvintele prin care îngerii vorbesc despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos sunt prezente şi în Vechiul Testament sub formă de proorocie. Profetul Daniel spune: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui (Daniel 7, 13). La această venire se referă şi cuvintele lui Hristos: şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30).
Din ceasul Înălţării lui Hristos şi până în cel al venirii Sale din nou este un loc gol, pentru că, între aceste două momente, se află Biserica, prin care ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi prin care suntem în comuniune cu El. De altfel, cei care sunt parte organică a Bisericii şi mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos, vor putea trăi, după măsura la care au ajuns, atât Înălţarea lui Hristos, cât şi slava venirii Sale.
10. LUMEA ÎNGERILOR ÎN TIMPUL ÎNĂLŢĂRII LUI HRISTOS
Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, adică Dumnezeu-Om adevărat. Fiindcă, prin întruparea Sa, Hristos nu a pierdut nici Dumnezeirea şi nici şederea pe tron alături de Părintele Său, El era însoţit în permanenţă de îngeri. Îngerii şi-au făcut apariţia la toate evenimentele împărăteşti: ei au fost cei care au slăvit întruparea lui Dumnezeu, cei care L-au slujit după biruinţa Lui asupra diavolului din pustie, L-au întărit în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani şi le-au vestit femeilor mironosiţe Învierea Sa. De asemenea, îngerii au fost de faţă şi la urcarea lui Hristos la ceruri.
În legătură cu evenimentul Înălţării, se spune că, în vreme ce ucenicii Îl vedeau pe Hristos înălţându-Se la cer, un nor L-a luat de la ochii lor. După aceea, au venit lângă ei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, care le-au spus că Hristos va veni iarăşi în acelaşi chip (Fapte 1, 9-11). Aşadar, la Înălţarea lui Hristos, au fost prezenţi mulţi îngeri, atât în chipul norului, cât şi în chipul bărbaţilor care purtau veşminte albe. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acest lucru nu este de mirare, căci dacă în permanenţă întreg văzduhul este plin de îngeri, cu atât mai firesc era ca, atunci când Hristos S-a înălţat la ceruri, să fie de faţă multe puteri îngereşti.
Îngerii sunt duhuri create de Dumnezeu, care au un rol dublu. Primul este de a-L slăvi fără încetare pe Dumnezeu, aşa cum vedem din multe texte ale Vechiului şi Noului Testament, iar al doilea este de a sluji spre mântuirea omului. Cuvântul anghelos[7](înger) provine din anghelo[8] (a anunţa) şi îi desemnează pe cei care anunţă ceva, care duc oamenilor veştile legate de mântuirea lor[9]. Prezenţa îngerilor la Înălţarea lui Hristos a fost proorocită în Vechiul Testament. Profetul Iezechiel a avut o vedenie uimitoare: Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei şi s-au dus însoţiţi de roţi (Iezechiel 10, 19). La rândul său, grăitorul de Dumnezeu David spune: Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat: zburat-a pe aripile vântului (Ps. 17, 12).
Aceste profeţii nu sunt diferite. Ele se referă la acelaşi eveniment, chiar dacă într-una se vorbeşte despre heruvimi, iar în cealaltă, despre heruvimi şi despre aripile vântului. Este vorba de acelaşi eveniment, deoarece aripile vântului sunt heruvimii, a căror lucrare este să poarte tronul lui Dumnezeu, aşa cum se spune în Vechiul Testament. Norul care a apărut în timpul Înălţării şi care L-a ascuns pe Hristos de ochii ucenicilor era în realitate prezenţa heruvimilor, care s-au arătat în chip de nor, adică aşa cum ştim noi că arată un nor. Cu adevărat, „heruvimii iau chip de nor pentru cei îndumnezeiţi” (Macarie Hrisochefalul). De altfel, norii fizici sunt simbolul cerului, iar Hristos urcă pe nori pentru ca să arate puterea sfântă pe care o are (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dincolo de aceste tâlcuiri mai există şi una alegorică, care spune că heruvim înseamnă „mulţimea cunoştinţei şi revărsarea înţelepciunii”. Cu alte cuvinte, Hristos şade şi se odihneşte asupra celui care are cunoştinţă şi înţelepciune (Sfântul Nicodim Aghioritul).
În afară de heruvimii care L-au însoţit pe Hristos în chip de nor, s-au mai arătat şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe. Dar de ce au apărut îngerii cu înfăţişare de om? Desigur, îngerii nu au trup omenesc, ptentru că sunt fiinţe imateriale, dar s-au arătat în chip de om pentru ca ucenicii să nu se înfricoşeze (Macarie Hrisochefalul). Faptul că purtau haine strălucitoare („îmbrăcaţi în haine albe”) era semnul „firii curate… şi înfăşurate în neprihănire”. De asemenea, era şi semnul bucuriei acestora, pentru că veşmintele albe simbolizează desfătarea îngerească (Macarie Hrisochefalul). Cu adevărat, îngerii sunt fiinţe luminate, care îşi iau lumina de la Dumnezeu, iar veşmintele albe sunt chipul harului lui Dumnezeu cu care sunt înconjuraţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei doi îngeri s-au arat şi le-au vorbit ucenicilor din două motive. În primul rând, pentru a-i mângâia pe aceştia în ceasul despărţirii. De altfel, spusele îngerilor despre faptul că Hristos va veni din nou se încadrează în acest context. În al doilea rând, îngerii s-au arătat pentru a le spune ucenicilor că Hristos S-a înălţat la ceruri, fiindcă cerul era preaînalt, iar ochii ucenicilor nu puteau să străbată văzduhul şi să vadă unde S-a aşezat Hristos. În plus, un alt motiv ar fi acela de a-i încredinţa pe ucenici că Hristos nu a urcat ca la cer, ci la cer.
11. RIDICAŢI PORŢILE VOASTRE
Într-o analiză anterioară am amintit Psalmul lui David în care se cere căpeteniilor să deschidă porţile, iar această cerere este repetată de două ori. Porunca este următoarea: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Căpeteniile întreabă: cine este acesta Împăratul slavei? Răspunsul este: Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război; iar a doua oară: Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei (Ps. 23, 7-10).
Atunci când am dezvoltat subiectul legat de pogorârea lui Hristos la Iad, am analizat tâlcuirile Sfinţilor Părinţi care spun că Arhanghelul Gavriil şi toţi îngerii care Îl însoţeau pe Hristos porunceau stăpânitorilor întunericului să deschidă porţile pentru ca să intre cu slavă biruitorul morţii. În paralel, însă, Sfinţii Părinţi leagă acest Psalm şi de Înălţare, spunând că el este şi o proorocie care se referă marele praznic împărătesc al Înălţării lui Hristos.
Pentru ca acestă tâlcuire să fie înţeleasă mai bine trebuie să spunem că, aşa cum rezultă din Tradiţia bisericească împământenită în primele secole, îngerii, care sunt duhuri raţionale, sunt împărţiţi în trei cete de câte trei, dintre care prima ceată[10] se află lângă tronul lui Dumnezeu, a treia ceată[11] se află pe pământ şi slujeşte oamenilor, iar ceata de mijloc[12] se află între cer şi pământ. Potrivit acestei tâlcuiri, cei mai de jos îngeri se află pe pământ, cei care sunt superiori acestora se află în cel de-al doilea cer, în aşa-zisele tării, iar ceilalţi îngeri, care sunt cei mai înalţi, se află în primul cer, acolo unde este Dumnezeu.
În timp ce Hristos Se ridica spre cer, cetele îngereşti care Îi slujeau Domnului pe pământ au poruncit căpeteniilor din tării, adică din cel de-al doilea cer, să deschidă porţile pentru ca să intre Împăratul slavei. Porţile sunt străjile îngereşti, care nu fuseseră niciodată deschise. Ele erau închise chiar şi atunci când Hristos S-a pogorât. De aceea, taina iconomiei întrupării lui Hristos nu era cunoscută nici de îngeri (Sfântul Ioan Gură de Aur). Îngerii din tării au întrebat ca să afle cine era acel împărat al slavei. Întrebarea se referea la trupul şi la simbolurile Patimii, adică la rănile de pe Cruce (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, ei se mirau de prezenţa Împăratului slavei în trup şi de rănile Sale. Mai apoi, îngerii din tării (din cel de-al doilea cer) au poruncit căpeteniilor din primul cer ca şi ei să deschidă porţile pentru ca să treacă Împăratul slavei. La întrebarea corespunzătoare a acestor îngeri, răspunsul a fost că Hristos este Domnul puterilor şi Împăratul slavei.
Nu trebuie să ne mire întrebarea îngerilor: Cine este acesta Împăratul slavei? De asemenea, nu trebuie să considerăm că este o întrebare neîntemeiată. Ea este reală din două motive. În primul rând, deoarece îngerii sunt fiinţe create şi prin urmare ei nu ştiu de dinainte ce se va întâmpla şi nici nu sunt atotcunoscători. Numai Dumnezeu are această cunoştinţă, pe care o descoperă doar celor cărora voieşte. La fel ca şi sfinţii, îngerii conusc numai ceea ce li se spune (Teodoret). În al doilea rând, aşa cum am subliniat şi anterior, mirarea îngerilor se datora unirii firii dumnezeieşti cu cea omenească, Patimii lui Hristos şi felului în care Hristos purta rănile Crucii pe Trupul Său înviat. Teama se naşte în suflet din lucruri peste fire. Aşa cum omul se teme atunci când vede un înger şi drept urmare, îngenunchează etc, şi cetele cele fără de trup, văzând trup purtat pe nor, au simţit teamă şi nedumerire (Sfântul Atanasie cel Mare). De asemenea, mirarea îngerilor a venit din vedera felului în care Hristos a îndumnezeit firea omenească, a urcat la cer trupul pământesc şi a aşezat pe tron de-a dreapta Tatălui firea care căzuse, a făcut Biserica din îngeri şi din oameni şi, în general, l-a îndumnezeit pe om şi l-a readus la slava de mai înainte (Macarie Hrisochefalul).
12. MIRAREA ÎNGERILOR
Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a produs în rândul îngerilor o puternică mirare. De aceea, în ziua Naşterii, ei au cântat imnuri de slavă măreţiei lui Dumnezeu. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). Toate acestea au izvorât din faptul că unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească în Persoana Cuvântului a fost o mare taină, pe care nici mintea omenească şi nici cea îngerească nu putea să o încapă.
Înălţarea cu trupul care purta pe el semnele rănilor de pe Cruce a produs mai multă uimire şi nedumerire decât însăşi Patima lui Hristos. Îngerii s-au minunat văzând toate aceste lucruri mari, dar mai ales atunci când au văzut cum trupul omenesc luat de Hristos a fost aşezat de-a dreapta Tatălui.
Profetul Isaia înfăţişează această mirare a îngerilor în cuvinte impresionante. Îngerii au întrebat nedumeriţi: Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie[13], cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui?… Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc? (Isaia 63, 1-2).
Îngerii Îl vedeau pe Hristos cum urcă la ceruri şi îşi exprimau nedumerirea.Edomul[14] este pământul, Vosorul[15] este trupul, iar veşmintele înroşite înseamnă sângele vărsat prin jertfa pe Cruce. Îmbrăcămintea este firea omenească şi culoarea roşie înseamnă sângele care a curs din coasta lui Hristos. Prin Patimă, Trupul lui Hristos s-a înfrumuseţat. Astfel, acest Trup este roşu ca hainele celui care striveşte strugurii în teasc (Cuviosul Nichita). Aşadar, nu încape îndoială că în acest fragment se vorbeşte despre Patima lui Hristos.
Tâlcuind aceste cuvinte ale Profetului Isaia, într-o referire la Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Trupul pe care l-a luat Hristos s-a înfrumuseţat, s-a luminat şi s-a împodobit prin Patimă şi prin Înviere”.
În timpul Înălţării sale, Hristos a păstrat pe trup rănile de pe Cruce, după care S-a aşezat cu acestea pe tronul Tatălui. Sfântul Nicodim Agioritul a strâns laolaltă mai multe fragmente din Sfinţii Părinţi, din care reiese motivul pentru care, după Învierea Sa, Hristos a păstrat pe Trup Semnele suliţei şi ale cuielor, având în vedere faptul că putea să le vindece. Sunt prezentate cinci motive. În primul rând, s-a avut în vedere împodobirea şi înfrumuseţarea trupului. Aşa cum ferestrele caselor sunt împodobite, deoarece aduc lumina soarelui, la fel s-a petrecut şi cu Trupul lui Hristos. În al doilea rând, El a lăsat rănile deschise spre a putea fi atinse de Toma, pentru ca şi acesta să teologhisească despre Înviere şi să mărturisească faptul că Hristos este Dumnezeu şi om. În al treilea rând, Hristos a vrut să-Şi arate marea Sa iubire pentru om, fiindcă a pătimit, iar acum Se laudă cu semnele primite pe Cruce. În al patrulea rând, El a lăsat semnele cuielor deschise pentru ca noi să alergăm spre ele la vreme de ispită şi să ne acoperim cu ele, aşa cum aleargă porumbelul la cuibul său atunci când este urmărit de şoim. În fine, în al cincilea rând, El a procedat astfel pentru a fi văzut şi recunoscut de iudei în ziua judecăţii. În Apocalipsă este scris: Iată, El vine cu norii, şi orice ochi Îl va vedea şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns (Apoc. 1, 7).
La întrebarea îngerilor, Hristos răspunde: Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscumpere[16]… singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a ţâşnit pe veşmântul Meu şi Mi-am pătat toate hainele mele (Isaia 63, 1-3).
Dreptatea[17] este propovăduirea Evangheliei, iar judecata Mântuitorului[18]este modalitatea de mântuire. În plus, Hristos îi încredinţează pe îngeri că a biruit stăpânirea morţii şi a diavolului de unul singur, fără ajutorul nimănui. De aici se vede limpede că Hristos este Dumnezeu, deoarece El a zdrobit moartea şi a dat viaţă oamnilor prin sângele Său.
13. HRISTOS OFERĂ TATĂLUI OAIA RĂTĂCITĂ
Pe vremea când trăia pe pământ, răspunzându-le cărturarilor şi fariseilor care cârteau pentru că îi primea pe păcătoşi şi mânca împreună cu ei, Hristos a spus că acelaşi lucru îl face şi păstorul cel bun atunci când pierde o oaie dintr-o sută: le lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă în pustie şi urcă în munţi pentru ca să găsească oaia rătăcită. Iar atunci când o găseşte, o pune pe umerii săi şi se bucură. După aceea, ajunge acasă şi, chemându-şi toţi prietenii, le spune să se bucure cu el, pentru că oaia pierdută a fost găsită (cf. Luca 15, 4-6).
În cuvântul său din ziua Înălţării lui Hristos, Sfântul Epifanie al Ciprului foloseşte această frumoasă imagine soteriologică pentru a arăta lucrarea pe care Mântuitorul a săvârşit-o pe pământ. Mai apoi Îl înfăţişează pe Hristos după Înălţare, când Îi vorbeşte Tatălui Său: „Am găsit, Părinte, oaia rătăcită, pe care şarpele viclean a înşelat-o şi a făcut-o să meargă pe drumuri rele şi să se înconjoare de zei şi să murdărească curăţia cunoştinţei”.
După aceea, Hristos spune Tatălui Său că a găsit oaia înecându-se în mocirla vieţii şi, după ce a răpit-o cu dreapta Dumnezeirii Sale, a spălat-o în apele Iordanului, a umplut-o de mireasma Duhului Sfânt şi, înviind, a venit să-I aducă oaia cea cugetătoare ca dar scump făcut Dumnezeirii Sale.
După ce prezintă oferirea de către Hristos a oii cugetătoare care fusese rătăcită, Sfântul Epifanie vorbeşte despre jalea diavolului pentru că a fost biruit de Hristos, Care, ca un „şoim cu zbor iute” i-a răpit pe toţi cei ce erau ţinuţi în robie. Diavolul mai jeleşte văzând cum, prin Înălţarea lui Hristos, trupul omenesc se urcă la ceruri şi păcatul se face nevăzut precum fumul. Jeleşte şi se tânguieşte mărturisind că Fiul Mariei l-a înşelat. Prin vorbe mincinoase, prin prigoană şi chiar prin Cruce, diavolul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca Hristos să dispară, dar în cele din urmă toate acestea s-au întors împotriva lui. Acum, diavolul Îl vede pe Hristos urcând la cer întru slavă, în vreme ce el se umple de ruşine.
Durerea celui rău este mare, după cum spune Sfântul Epifanie. Însuşi diavolul mărturiseşte că, pe vremea când era Luceafăr în cer, a păcătuit şi a fost aruncat pe pământ ca piatra din praştie. S-a ascuns în ape, dar Hristos a venit pe pământ şi, după ce l-a găsit în matca Iordanului, l-a prins şi l-a lovit ca pe un demon. A vrut să pună stăpânire pe pământ, dar a auzit vocea: al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea[19].
Din aceste cuvinte vedem că, prin Înălţarea lui Hristos, stăpânirea celui rău a fost năruită cu totul, pentru că diavolul a fost pus în faţa biruinţei finale a lui Hristos. Orice nădejde i-a fost zădărnicită atunci când a văzut cum firea omenească luată aspupra Sa de Hristos a fost ridicată la ceruri şi aşezată de-a dreapta Tatălui. De aceea, sărbătoarea Înălţării este încoronarea tuturor celorlalte praznice împărăteşti.
14. FĂGĂDUINŢA LUI HRISTOS DESPRE
TRIMITEREA DARULUI DUHULUI SFÂNT
Orice om, atunci când pleacă de pe lumea aceasta, obişnuieşte să dea sfaturi celor dragi şi să îi binecuvânteze. În acelaşi fel a procedat şi Hristos. El a făut ucenicilor Săi o făgăduinţă clară, le-a dat o poruncă şi i-a binecuvântat. Despre binecuvântare am spus cele necesare într-un capitol anterior. În continuare vom analiza porunca pe care ucenicii au păzit-o şi în urma căreia au primit ceea ce li s-a făgăduit.
Printre altele, Hristos le-a spus: Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Din Faptele Apostolilor, aflăm aceeaşi informaţie: ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Fapte 1, 8). De asemenea, le-a dat porunca să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui (Fapte 1, 4). Din toate acestea se vede limpede faptul că Hristos le-a cerut ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, să se întoarcă la Ierusalim şi să nu plece de acolo până ce nu vor primi Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. După ce se vor fi umplut de puterea Duhului Sfânt, vor propovădui întregii zidiri şi se vor face mucenici ai lui Hristos.
Ucenicii s-au supus poruncii lui Hristos şi, după ce s-au închinat, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau în toată vremea în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Desigur, aşa cum este scris în Faptele Apostolilor, ei s-au urcat în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”[20]] şi într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Isus, şi cu fraţii Lui(Fapte 1, 12-14).
Tâlcuind aceste fragmente, care înfăţişează atât porunca lui Hristos, cât şi ascultarea ucenicilor, putem să observăm câteva aspecte interesante.
Primul aspect. Ucenicii au plecat de la Muntele Măslinilor[21] plini de bucurie. Chiar dacă le era dor de Învăţătorul lor, ei se bucurau cu bucurie multă tocmai pentru că se încredinţaseră că vor primi Duh Sfânt, prin Care se vor face mădulare ale Trupului lui Hristos. Cu adevărat, lipsirea de Hristos – după trup – s-a transformat într-o mare binecuvântare, pentru că au dobândit o nouă comuniune cu Mântuitorul. De altfel, Hristos i-a încredinţat: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Astfel, bucuria ucenicilor avea două izvoare. Primul era nădejdea de împărtăşire din Sfântul Duh, iar al doilea era fpatul că s-au învrednicit să se facă martori care au văzut şi au auzit toate aceste mari taine.
Al doilea aspect. Între Înălţare şi Cincizecime a fost o perioadă de rugăciune şi de linişte, atât sufletească, cât şi trupească. Nimeni nu se poate împărtăşi din Duhul Sfânt dacă nu se află în stare de rugăciune şi de linişte interioară. De altfel, viaţa practică, adică ţinerea poruncilor lui Hristos, pregăteşte terenul pentru venirea aşa-numitei rugăciuni curate, iar rugăciunea este principala cerinţă pentru dobândirea împărtăşirii din darul Preasfântului Duh.
Al treilea aspect. Ucenicii erau în permanenţă strânşi laolaltă, în aşteptare, având tot timpul în mijlocul lor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – pe Maica lui Hristos. Acest lucru arată valoarea cultului în Biserică, pentru că în punctul central al acestui cult se află cea mai iubită persoană a lui Hristos şi a creştinilor, adică Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Domnului nu a avut nici o demnitate în Biserică şi nici vreo altă slujire. Cu toate acestea, ea era în centrul venerării ca cea mai de preţ comoară pe care Biserica a avut-o şi o are în continuare.
Al patrulea aspect. Trebuie să ne supunem în permanenţă poruncilor lui Hristos, pentru că acestea au rezultat bun şi sfânt. Dacă ucenicii nu s-ar fi întors la Ierusalim, ci s-ar fi retras mâhniţi pe la casele lor, atunci nu s-ar mai fi învrednicit de marele dar de a primi Duh Sfânt şi de a se face mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, ei au ţinut o poruncă şi au fost apăraţi prin ţinerea ei.
15. ÎMPĂRTĂŞIREA FIECĂRUIA DINTRE NOI DIN
ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS
Ceea ce s-a petrecut în viaţa lui Hristos trebuie să aibă loc şi în vieţile creştinilor. De altfel, urmarea lui Hristos nu înseamnă o confirmare exterioară faţă de câteva recomandări sau porunci formale, ci reprezintă împărtăşirea din Hristos. Noi trebuie să trăim Patima, Răstignirea şi Învierea lui Hristos în vieţile noastre personale.
Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu Înălţarea Mântuitorului. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte limpede despre împărtăşirea din harul Înălţării lui Hristos: Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul (I Tesal. 4, 16-17).
Desigur, în acest fragment, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre oamenii care vor fi în viaţă în acea vreme când Hristos va veni cu slavă multă, dar aşa cum am văzut şi din alte analize, tâlcuirea Părinţilor Bisericii se referă la sfinţii care se vor înălţa pentru a-L întâmpina pe Hristos, deoarece aceştia se găsesc într-o stare duhovnicească înaltă.
Sfântul Diadoh al Foticeei spune că ceea ce s-a petrecut cu Hristos în timpul Înălţării, se va petrece şi cu sfinţii. Hristos a luat trup omenesc pe care l-a îndumnezeit, astfel încât oamenii să poată să se îndumnezeiască şi ei prin mulţimea harului lui Dumnezeu. „Ceea ce s-a făcut cu Dumnezeul întrupat se va face şi cu cei îndumnezeiţi prin bogăţia harului Preaslăvitului Dumnezeu, pentru că şi pe oameni îi poate face dumnezei.”.
Pentru a ne desfăta din Înălţare, trebuie ca, prin practică (faptă) şi prin teorie (vederea de Dumnezeu), să ne ridicăm acolo unde Se află Hristos. Practica este curăţirea inimii prin ţinerea poruncilor evanghelice, iar teoria este iluminarea minţii şi înălţarea sa la vederi duhovniceşti.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, aşa cum Profetul Ilie şi-a lepădat mantia, după care a fost răpit „ca la cer”, la fel şi noi trebuie să ne dezbrăcăm, prin practică, de plăceri, de ambiţii, de iubire de arginţi şi, în general, de orice străduinţă a acestei vieţi, adică de ataşamentul faţă de lucrurile din viaţa aceasta.
Trăirea teoriei înseamnă iluminarea minţii şi a inimii şi vederea de Dumnezeu. Analizând cuvintele Apostolului Pavel, Sfântul Grigorie Palama spune că trebuie să privim spre Părintele din înălţime, pentru că acum nu ne mai tragem numai din primul om, adică din omul pământesc, ci şi din cel de-al doilea om, adică din Domnul cerului. Aşa cum Dumnezeu este ceresc, şi noi trebuie să ne facem cereşti şi, aşa cum ne-am îmbrăcat în chipul pământesc, trebuie să ne îmbrăm şi în chipul ceresc. Iar după ce vom reteza legăturile cu hainele de piele, va trebui să ne aşezăm în pământ sfânt, unde, prin virtuţi şi prin îndreptarea nezdruncinată a vieţii înspre Dumnezeu, fiecare dintre noi va putea să prindă rădăcini. Inima noastră trebuie să se înalţe spre cer, unde va vedea privelişte minunată, adică firea noastră înveşnicită de focul Dumnezeirii.
Aşadar, prin practică şi prin teorie, omul poate trăi Înălţarea lui Hristos în viaţa sa personală. El se poate înălţa cu Hristos, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul: „Urcând la ceruri, [Hristos] ne-a înălţat şi pe noi”.
16. CONDIŢIILE ÎMPĂRTĂŞIRII DIN HARUL SĂRBĂTORII ÎNĂLŢĂRII
Teologia Înălţării nu trebuie să rămână la nivel teoretic sau intelectual. Ea trebuie să fie aplicată în practică. De altfel, teologia desprinsă de practică este demonică (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dinspre iconomie trebuie să înaintăm spre teologie. Aceasta înseamnă că, atunci când trăim în viaţa noastră personală Răstignirea, Patima lui Hristos şi tot ceea ce a făcut şi a pătimit Domnul prin taina sfintei iconomii, putem trăi şi taina teologiei, adică a îndumnezeirii.
Între aceste coordonate se încadrează învăţătură Părinţilor care spun că, pentru a trăi Înălţarea lui Hristos şi a înţelege atât cât este cu putinţă taina ei, trebuie să păzim poruncile dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu şi să dobândim virtuţile dumnezeieşti, dar mai ales smerenia şi dragostea, astfel încât să putem îndura orice tristeţe sau ispită care vine din faptul că suntem creştini, având în acelaşi timp şi dorinţa de jertfire pentru slava numelui lui Hristos (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Pentru că suntem mădulare ale Bisericii, în care trăieşte întreaga lucrare a sfintei iconomii, avem şi obligaţii. Ca împreună-locuitori cu cei fără de trup, trebuie să ne depărtăm de orice dorinţă trupească, iar ca membri ai sfintei comunităţi şi ca temple ale lui Dumnezeu trebuie să trăim în sfinţenie. Este nevoie să ne împăcăm cu Dumnezeu, fiindcă în locul iadului, Dumnezeu ne-a făcut daruri împărăteşti (Sfântul Proclu, Patriarhul Constantinopolului).
Pentru aceasta, este nevoie de curăţirea trupului şi a sufletului. Omul trebuie să ţină în permanenţă ochiul sufletului treaz, ca un paznic, pentru ca atunci când diavolul jefuitor vine să îl murdărească cu păcate trupeşti să fie gata să îi spună: „Nu mă fac prădător al pământurilor împărăteşti, diavole” (Sfântul Epifanie). Adică: nu trădez încrederea Împăratului Hristos, Care m-a pus să veghez peste lucrurile Sale.
După ce au trecut prin toate încercările, prin curăţire şi prin trăirea Răstignirii, ucenicii lui Hristos s-au strâns laolaltă într-o casă şi, astfel, au primit Duhul Sfânt. Pentru că ne închinăm şi noi lui Hristos, trebuie să ne întoarcem la Ierusalim, care simbolizează pacea. Trebuie să facem pace cu noi înşine şi cu ceilalţi. Şi nu numai că trebuie să ne întoarcem la Ierusalim, dar şi să aşteptăm în casă, care este gândul nostru, unde să ne rugăm neîncetat şi să ne îngrijim pentru a ne curăţi de mânie şi de gândurile josnice. În acest fel, Mângâietorul va veni la noi şi ne vom închina în adevăr Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh (Sfântul Grigorie Palama).
***
Înălţarea lui Hristos este prăznuită cu imnuri şi cu cântece duhovniceşti, dar şi prin practică şi teorie, adică prin curăţie şi prin luminarea minţii. Lupta duhovnicească şi iluminarea fac ca omul să ajungă să guste din semnificaţia şi din conţinutul profund al acestei sărbători. Numai astfel omul poate să se bucure de acest praznic împărătesc cu bucurie fără margini.
Această bucurie, care nu este un sentiment [superficial], ci provine din trăirea iconomiei şi a teologiei, are două cauze fundamnetale. Prima este aceea că, prin Înălţarea Sa „unde era mai înainte”, Hristos a arătat că nu era un om mărunt (simplu), şi nici fiul tâmplarului Iosif, ci era Fiul lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul). A doua cauză este că firea omenească s-a înălţat, adică a fost ridicată la ceruri (Sfântul Grigorie Palama). Desigur, acest fapt are strânsă legătură cu ridicarea la ceruri a fiecărui om care crede şi se uneşte cu Hristos. Astfel, Capul trupului nostru se află pe tronul lui Dumnezeu şi, prin urmare, mădularele noastre se pot ridica şi ele din somnul păcatului pentru a se îndumnezei.
Înălţarea lui Hristos este încununarea tuturor praznicelor împărăteşti şi desăvârşirea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi, prin lucrarea sfintei iconomii. Această sărbătoare desăvârşitoare ne cheamă şi pe noi la desăvârşire duhovnicească şi la împlinire, la împărtăşirea din Înălţarea lui Hristos şi la trăirea propriei noastre înălţări.
Octombrie 1994
Arhimandrit Hierotheos Vlachos – PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004, pp. 252 – 277
La patruzeci de zile după Învierea Sa, Hristos S-a înălţat la ceruri, de unde venise, aşa cum El Însuşi le-a spus cândva ucenicilor Săi: Vă sminteşte aceasta? Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?(Ioan 6, 61-62). Desigur, acest lucru nu înseamnă că, începând din ceasul întrupării, Hristos nu a mai existat ca Dumnezeu în ceruri, ci înseamnă că avea să urce acolo mai târziu, cu trup omenesc. De altfel, coborârea Sa din ceruri se înţelege ca bunăvoire dumnezeiască, nu ca mutare din loc.