A fost...

 Nu stiu exact cand s-a cuibarit in inima mea sentimentul urat care avea sa ma sfasie ca un cancer, luni si luni de zile! Sigur intr-un moment de greutate. Poate cand m-am vazut bolnava si singura intr-o casa mult prea mare pentru mine. Sau poate cand  s-a stricat  fereastra la dormitor si nu s-a mai putut inchide  si afara a inceput sa ploua si ploaia ajungea pana in patul meu. Sau cand s-a ars un bec in sufragerie si eu trebuia sa-l schimb si stiam ca lustra aceia are probleme si curenteaza.Poate cand s-a afisat tabelul cu datoriile la asociatia de locatari si eu eram restanta de cateva luni pentru ca imi era greu sa merg sa platesc...sau cand trebuia sa merg la primarie si sa platesc impozitele ...sau cand Lola striga mascarii in preajma mea si desi nu-mi spunea numele, stiam si eu si toata lumea, ca despre mine e vorba...sau cand tanarul acela aparut ca din senin in biserica a inceput sa-mi vorbeasca nepoliticos zicandu-mi"Cine esti tu ca eu sa-ti vorbesc cu dumneavoastra?"Sau cand in jurul meu prietenii plecau in concediu si se fereau ca eu sa stiu, crezand ca ma voi arunca cu cereri sa ma ia si pe mine...Atatea momente grele...atatea lucruri pe care le fac tot mai greu, atatea lucruri urate pe care nu le-as fi trait daca Grig ar fi fost cu mine.Cert e ca intr-un moment am simtit ca ma cuprinde supararea pe modul in care Grig a ales sa traiasca in ultimii ani. Prea mult stres...prea multa munca... prea putina grija de sanatatea lui si parca totdeauna, de dimineata pana seara la culcare tigara lipita de degetele lui.Si mi-am amintit momentul in care am aflat ca o cunostinta apropiata a murit in urma unui cancer care il devastase in cateva luni si eu i-am spus ca trebuie sa incepem sa ne ingrijim si noi de sanatate, sa mergem sa gasim niste doctori mai bine pregatiti in Bucuresti...si totul a fost vorba in vant pentru ca nu a ascultat si nu a implinit nimic din ceea ce i-am zis...Si intr-o clipa, in mainile unor medici superficiali a murit si eu am ramas sa traiesc toate acestea! Si moartea lui mi s-a parut o dovada de nepasare pentru noi! Ar trebui ca atunci cand ne casatorim, cand  dam viata unor copii, sa constientizam ca nu ne mai apartinem numai noua! Ca avem obligatii fata de ceilalti si a nu le respecta este dovada de lipsa de dragoste!

Si am gandit acestea si ca intr-o discutie reala cu el m-am suparat si nu i-am mai vorbit!Nu am putut nici sa mai merg la cimitir! Mi-am spus ca e departe si nu e usor de ajuns! Din cand in cand plateam un om sa ii faca curat, sa-i taie pomisorii si florile uscate, rar mergeam pe fuga si ii aprindeam candela si tamaiam mormantul ,dar nu am mai zabovit la umbra crucii lui...pentru ca eram suparata! Si el nu putea sa ma impace cu nimic... Desigur nu am lasat niciodata rugaciunea catre Dumnezeu pentru el si neamul lui cel adormit!I-am facut pomenirile si toate colivele in Postul cel Mare plangand pentru fiecare floricica pusa pe coliva...dar lui nu i-am mai vorbit...ii stergeam fotografiile de praf, dar nu  i-le mai sarutam si nici nu i-am mai scos din dulap  umerasul cu sacoul, pantalonii si camasa pe care le-a imbracat ultima data, sa le imbratisez agatandu-le pe dulapul de pe hol, in calea mea...Pentru ca a murit lasandu-ma singura in prag de batranete, sa ma lupt singura cu toate...pentru ca m-a mintit cand eram tineri si apoi 23 de ani de casnicie, ca imi va purta de grija si dimpotriva m-a lasat cu doi copii adolescenti sa-i cresc, sa-i tin in scoli, in facultati, sa fiu singura la nuntile lor, sa fiu singura cand s-au nascut copiii lor, sa fiu singura cand a murit mama, sa fiu singura cand  s-au imbolnavit Georgiana si George, sa fiu singura cand au murit, sa fiu singura la moartea propriilor lui parinti, sa fiu singura la zeci de pomeni si parastase, sa car singura tone de pachete cu milostenii, colive, vin, colaci si cel mai adesea singura sa le legan" Vesnica lor pomenire..."De ce doar eu din toata multimea noastra de cunostinte si prieteni?

Si am dus durerea si supararea in taina inimii mele ...   pana de curand cand  am spus-o cuiva si omul acela a parut a zambi si a zis:

-De parca el a vrut sa moara asa!Nu-i nimic ca nu poti merge, merg eu des!

-Cum asa? La cimitir?

-Sigur ca da! Eu vizitez des cimitirul!

-Si mergi la Grig?

-Sigur ca da!

Si ceva s-a spulberat din inima mea! A plecat duhul acela al supararii pe vina lui in propria sa moarte ! Mi l-am amintit asa cum era: bland si bun, incapabil sa supere pe cineva...mi l-am amintit si tanar in atatea momente frumoase, dar si in acei ani ai maturitatii lui, mi l-am amintit cum era in ziua aceia de iarna in care am baut ultima cafea impreuna,mi l-am amintit in clipa mortii lui si cum l-am tinut in brate in patul de spital in care era mort, eu pe o parte si Ruxandra pe cealalta,doua ore incalzindu-l ca sa nu se raceasca, dar si cat de frumos era in sicriu... inghetat ...si mi-am amintit ca Grig ar fi schimbat cu mine pana si Raiul lui numai sa-mi fie mie bine...

Mi-am amintit tot si am plans si inca plang...

Acum pe seara am fost la cimitir...cu candela, cu tamaie si carbune, cu un nou tamaier si cu acatistul pentru cei adormiti...Si am stat, ca inainte, la umbra crucii lui, si am citit... si am vorbit cum o faceam inainte...apoi am fost la Ina, la nasii nostri si la Tudor...Le-am aprins tuturor candelele si le-am sarutat crucile... I-am ragasit regasind sensul crucii mele...sa-i iubesc in pofida tuturor acestor greutati ale vaduviei unei persoane care in mod cert imbatraneste, dincolo de moartea lor si sa ma rog pana la ultima mea respiratie pentru ca ei sa fie asezati in lumina Vietii celei adevarate, acolo unde ei ma vor astepta pana la revederea noastra...Am nadejde,pentru ca mai mult decat nadejde am Dragoste!